1989 – 2009
Dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989
„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ’89, ei ori noi?”
(Călin Nemeş)
Ilie Ştirbescu: Securiştii dumneavoastră trag şi acum în Capitală.
Nicolae Ceauşescu: Dacă au tras şi trag, înseamnă că şi-au făcut datoria!
(Târgovişte, Decembrie 1989)
Vă scriu dintr-o ţară care a fost cândva România!
Această lucrare, “deşi nu spune nimic din ce n-am şti deja” (Jean Sévillia), încearcă să decripteze preluarea puterii după Revoluţia din Decembrie. Pe fotoliul încă jilav al dictaturii avea să se aşeze fundul gros al oligarhiei, extracţia cea mai mizerabilă a fostului regim. Într-o ţară fără cetăţeni democraţia rămâne o şaradă nerezolvată. Apariţia partidelor, schiţarea primelor libertăţi constituţionale, alegerile pripite, enunţarea formală a principiilor statului lui Montesquieu, existenţa de sine a politicilor epigonice, nu au fost decât alte spectacole cu aceeaşi distribuţie, şi, de la un moment dat, cu acelaşi regizor extras din recuzita aceleiaşi religii decăzute. Deja după fuga lui Ceauşescu nu mai putem vorbi despre autoritatea nomenclaturii, dar în alienantul vid creat nu au pătruns conştiinţe ale noului val, ci, relativ târziu şi relativ uşor, cadre cupide şi cinice ale fostei Securităţi, desfiinţată oficial prin Decretul nr. 33 din 30 decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (14.700 de angajaţi, 10.000 de ofiţeri activi, de trei ori mai mulți ofiţeri rezervişti, acoperiţi, 400.000 de “gazde”, rezidenţi, colaboratori, informatori, căsuţe poştale – oameni care primeau mesaje scrise pentru ofiţerul de Securitate, semafoare – oameni care înlesneau accesul ofiţerului în diverse imobile, gulgute otrăvite – cei ce lansau minciuni pentru compromiterea unor persoane, surse, complici de voie şi de nevoie, simpatizanţi, nostalgici, o adevărată viitoare majoritate tăcută.)
În mai puţin cartea neagră a comunismului şi mai mult cartea sură a unei abjurări ipocrite – Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România – rolul Securităţii a apărut diminuat ca structură de forță a executării ordinelor partidului! Deşi după ieşirea din scenă a pcr Securitatea avea să-i supravieţuiască, şi mai mult decât atât!
Cele şapte zile ale Revoluţiei au permis pentru ultima oară Securităţii să-şi etaleze “loialitatea” deplină faţă de Regim: vânătoare de oameni, schingiuiri, asasinate în spitale, arderea celor 44 de cadavre şi împrăştierea cenuşii lor la o groapă de canal (unde a mai văzut Europa de lângă noi asemenea grozăvii?) Avea să susţină mai târziu că ea, Securitatea, trădându-l pe Ceauşescu, a făcut Revoluţia, că ei îi datorează poporul libertatea de mai târziu, că ea a fost, de fapt, unealta Marilor Puteri după Malta! Deşi sunt fapte, declaraţii, dovezi că Securitatea, formată din “activişti pcr cu sarcini speciale, inclusiv protejarea prin orice mijloace a comandantului suprem Nicolae Ceauşescu şi a familiei acestuia”, a servit dictatura până în 22 decembrie şi mai târziu. Altfel cum explică apologeţii Securităţii faptul că aceasta infiltrase Balconul Operei cu informatori ori că se pregătea să-i aresteze pe fruntaşii Frontului Democratic Român, în noaptea de 21? (La ce bun, odată ce Revoluţia era, după spusele proprii, chiar opera ei? Se spiona pe sine?) Mai plină de bun simţ este observaţia academicianului Camil Mureşeanu: “Nici o populaţie nu se pune în mişcare, înfruntând gloanţe şi care blindate, numai că a auzit în stradă nişte îndemnuri la insurecţie din partea unor instigatori, fie ei şi aureolaţi de calitatea de misterioşi turişti străini.” (Memoria 1989, Nr. 1- 2007). Uzurparea de merit, sperjurul, intoxicarea populaţiei pe care aproape a convins-o că nu ea a făcut cu putinţă victoria Revoluţiei, tragerea savantă de timp, pentru ca oamenii să fie “ajutaţi” să uite, coruperea puţinelor caractere din intelighenţia flască şi mercantilă de la Bucureşti care, în loc să o înfrunte ori să o denunţe, îmbrăcând onorată livreaua de valet al puterii, a devenit complicea tuturor derapărilor ei, izolarea intransigenţilor şi a celor merituoşi, acapararea patrimoniului economic, infiltrarea cu oameni “iscusiţi” a partidelor neexperimentate, înfiinţarea trusturilor de presă, a băncilor-capcană, a societăţilor-ventuză, controlul cărţilor câştigătoare în scrutinele falsificate, pătrunderea în parlament cu desanturi consistente, activarea coteriilor complice astfel încât prima societate civilă post-decembristă să fie o emanaţie a lor, confiscarea şi alterarea actului de dreptate prin intrarea masivă a foştilor ofiţeri ori procurori politici în breasla judecătorilor, concomitent cu îmbunarea liderilor euroatlantici, după formula: “voi ne folosiţi, noi rămânem la putere!” (nimic de mirare în faptul că marele triplu B occidental: Blair, Berlusconi, Bush, se îmbrăţişează fratern cu Putin!), au format arsenalul de luptă al Securităţii dispensate, în sfârşit, de dogma comunistă şi de teama de Ceauşescu.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei! În primul rând trebuia să trageţi la picioare.
Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo.
Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!
Tov. Nicolae Ceauşescu: Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme… Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă… N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne… Trebuia să-i omoare pe huligani…
Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul… Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă… Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!
Tov. Nicolae Ceauşescu: V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă dacă nu se retrag, să trageţi în picioare. Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă. Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!
(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 decembrie 1989)
“Şi atunci când l-aţi ucis şi de ce/ Şi cine eraţi voi să-l ucideţi?/ Cădeţi în genunchi şi închinaţi-vă/ Şi cereţi odată iertare.”
Adrian Păunescu, Recurs pentru Nicolae Ceauşescu
Şi atunci a fost ucis
pentru cele şase ordine de a trage în populaţia României! Pentru că a trimis tancurile împotriva
oamenilor cu piepturile goale, pentru că i-a împuşcat în spitale, pentru că le-a ars trupurile şi le-a
aruncat la canal.
Pentru mia de morţi şi miile
de arestaţi, maltrataţi
şi răniţi.
Şi cine eram noi, cei care nu l-am ucis?
Eram victimele lui de 45 de ani. Eram deţinuţii lui, prizonierii lui, sclavii lui, cei care n-au putut fi
liberi ca fiinţă umană cât a trăit el, ultimul Dictator.
Şi nu vom cădea în genunchi, şi nu ne vom închina în veci la mormântul lui.
Şi nu vom cere iertare celui ce a comandat să se execute foc în propriul popor.
Câtâ vreme cei minţiţi de el, arestaţi de el, schingiuiţi de el, asasinaţi de el, cei care au pierdut din
cauza lui un fiu, un frate, un părinte, un soţ, un prieten, un drept la fericire, nu vor face primii semnul
iertării unui Criminal al românilor, cum nu a mai fost altul,
pe numele lui infam,
Ceauşescu.
“I-am ars doi câte doi!”
(Gheorghe Zâmbroianu, unul dintre muncitorii care în noaptea de 18 spre 19 au ars cadavrele aduse de la Timişoara)
Şi în “cea mai supravegheată societate din Europa”, după Virgil Măgureanu, la mai puţin de un an de la rugurile din Decembrie, în parte, au reuşit. De evidenţiat că “prada”, spre deosebire de alte ţări apropiate, a fost disputată cu mijloace soft. N-au fost apreciate utile luările de vieţi omeneşti. Românul de rând era o plastilină îndelung frământată în palma Securităţii. Surpriza din Decembrie nu s-a repetat. Poporul a depus armele la poarta celor pe care îi învinsese într-un blitzkrieg. În numai un an România s-a întors la trecut. Ultimele convulsii ale rebeliunii s-au stins în decembrie 1990. Veteranii Revoluţiei, mulţi dintre ei oameni mici prinşi în vâltoarea evenimentelor mari, au fost ulterior cumpăraţi cu aniversări, cu prăvălii, cu decoraţii. Ori a fost chemată moartea să-i ia mai repede! Asta când nu au ales să emigreze. Chermeza se sfârşise. A urmat apoi ştergerea urmelor. Fotografiile, filmele, puţinele documente ale Revoluţiei, legitimaţiile, steagurile decupate au dispărut de pe piaţă. A avut loc, în schimb, invazia impostorilor ce aveau să transforme vinul nobil în poşircă. Guvernele nevolnice (“care s-au înşelat în toate, care nu au prevăzut nimic şi care n-au îndreptat nimic“ – Andre Tardieu, Aroganţa în faliment) continuau să administreze o ţară ca dintr-o cazemată cu ambrazuri. În relaţiile externe am abandonat tot ce s-a putut: suveranitatea, Basarabia, Bucovina. Naţiunea română a redevenit o mulţime. Românii au şters-o spre Stambul ori spre pieţele de profit şi prostituţie ale Italiei şi Iugoslaviei. Au fost supuse jafului sălbatic livezile, pădurile, gazele ori petrolul, iar industria grea a fost transformată în fier vechi. Au urmat privatizările, împroprietăririle frauduloase, hoţii cu acte în regulă. A urmat restituirea patrimoniilor unor urmaşi problematici. Au apărut mafiile recuperatorilor, notarilor, poliţiştilor, avocaţilor, magistraţilor. Centrul Timişoarei revoluţionare a fost abandonat în mâna ţiganilor. (Ideea după care proprietatea e sfântă numai dacă este obţinută cu mijloace sfinte, agonizează în România). Oligarhi cu originea în Codul Penal şi-au sporit nemăsurat avuţiile. A urmat desfrâul, transformarea româncelor în marfă de export, alterarea iluziilor, decăderea unei societăţi lipsite de tradiţia nobleţei şi robusteţii. Sosirea fostului Rege Mihai nu a adăugat lumină în tabloul sumbru al unei naţiuni în descompunere accelerată. Dimpotrivă, pretenţiile lui au devenit curând exorbitante. Dar perdantul român ştie să-şi suporte cu stoicism condiţia. Duse erau vremurile solidarităţii, ale sacrificiului, ale speranţei într-o altfel de Românie. România lor se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri. O, tempora…
Pe de o parte o putere împrăştiată, dezlânată, pe de altă parte o putere subalternă care a găsit prilejul de a se desprinde de motivul ei de a fi. Dar cum? Avea la îndemână structura, metoda, doctrina, expertiza, mijloacele, complicitatea celor veşnic neputincioşi, a viitorilor parveniţi inevitabili şi a veşnicilor şi actualilor laşi. O vreme a ezitat. Furtuna a continuat să ridice valuri gigante. Dar şi indignarea şi violenţa urii şi a răzbunării obosesc. Şi într-un moment de acalmie a apărut din nou ea, Securitatea… La intersecţie, acolo unde drumul vechi îşi vărsa gunoaiele în drumul ce urma. Securitatea a fost primul gunoier, primul debarasseur şi primul “restaurator” al unei ordine minimale pe pământul răvăşit de Revoluţiei. Ce a făcut? Şi-a căutat goarna şi prin pâlnia ei a aruncat în eter semnale neaudibile. După care au venit şi ceilalţi. Au pus la cale un plan de urgenţă. Şi cu mânecile suflecate s-au pus să salveze casa dărăpănată a românilor. Securitatea a fost „primul constructor”, prima voinţă a “coerenţei”, singura voce inconfundabilă, primul semn că avea de ce să se teamă, de aici încolo, anarhia naţională! Și primul ei arhitect clandestin. Totul a urmat din această judecată a celor ce mai puteau apela la serviciile ei. Indivizii, guvernele, nici urmă… O ţară locuită de improvizaţie, de orbire, de disoluţie, în absenţa stăpânului împuşcat. Ce eroare… A mai rămas Securitatea să pună lucrurile cap la cap, să preia puterea pentru a-i da un „sens”. Ce-i reproşăm? Ea nu a preluat decât ceea ce nu folosea altora: puterea oamenilor! Şi în acțiunile sale, „pompierul” naţional a trebuit să aleagă între mai multe soluţii. Încotro? Spre Gulag? Spre experienţa rusească? (În Rusia preluarea a decurs în forţă, căutând capitularea viitoarei societăţi. Rezultatul îl vom afla în viitorii câţiva ani.) Spre regimurile torţionare, spre credinţa întunecată a exceselor, spre trecutul dictaturilor? Răspunsul a fost cu mult mai simplu. Nu prin rapt, nu prin violenţă vizibilă, nu prin represiunea drepturilor, ci prin anestezierea ori aţipirea lor, nu prin război civil, ci prin recuperarea răbdătoare a acelui rest de putere ce prisosea milioanelor de cetăţeni tradiţional turmentaţi. (Este prima care a revertebrat statul – în felul ei, evident!) Şi uite aşa, în circumstanţe ce vor rămâne veşnic necunoscute, Securitatea, profitând de suspiciunea generalizată privind intervenţia KGB-ului în schimbările recente, a decis: “Confiscarea!”
O Securitate „eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns preşedinţi, miniştri, senatori, deputaţi, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevăraţii autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989!
Disperarea colectivă este cel mai puternic agent al ruinei… Disperarea duce la eroism sau laşitate La laşitate, mai cu seamă” scria, în 1970, Emil Cioran. Disperarea colectivă a mulţimilor laşe înainte de revoluţie. Disperarea colectivă a eroismului în zilele lui Decembrie. Cărora le-a urmat disperarea cenuşie a subzistenţei… fără mândrie, demnitate ori ideal. Ignoranţa, resemnarea, defetismul, cultura abandonului… Ratarea intelectualilor. Schimbarea numai la faţă. Abrutizarea. Frustrarea celor neluați în seamă după cea mai importanta bravură a vieții lor, dezgustați nu de revoluție, ci de urmările ei. Invidia. Resentimentul. Actualizarea viziunii clasicilor ce întrevăzuseră tarele de caracter ale societăţii: patriotismul scrutător al unor Bacalbaşa, Drăghicescu, Manoilescu, Rădulescu-Motru, Mehedinţu, Caragiale, Eminescu, Petre Pandrea, Cioran… Oglinda ce se încăpăţâna să arate un chip slut unei naţiuni în suferinţă, cu harul de a trăi săracă într-o țară bogată. Şi singura soluţie: nu încă o revoluţie (miracolele nu pot fi reduplicate), ci spargerea oglinzii! Întregul românesc a dispărut în neant. Românii redeveniseră iarăşi nişte mici singuratici. În jurul lor nu mai exista decât o frontieră a ţăranului lui Rebreanu, Ion, a animalismului lui sălbăticit şi flămânzit de veacuri, a unei bulimii insaţiabile ce a inflamat intestinele unei generaţii răvăşite, fără prea multă minte.
În esenţa ei, puterea publică n-a fost nicicând pusă în serviciul poporului. De aici uşurinţa cu care poporul a cedat şi cedează ceea ce nu i s-a părut niciodată al lui! Cât priveşte libertatea, cum ea nu i-a fost lângă leagăn, înţelegem de ce astăzi nu o recunoaşte în nevoile sale. Câteva motive pentru care arareori poporul s-a împotrivit îngenuncherii sale. Şi o explicaţie sumară a împotrivirii şterse la tentativa de confiscare!
Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi 2009. Căderea noastră a Bastiliei ne-a aruncat, sărind peste Adunarea Constituantă, peste Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, peste Comuna din Paris, peste girondini ori iacobini (la noi n-au existat ghilotine), peste Convenţia Naţională, peste decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, peste Directorat, peste Consulat, peste Lovitura de Stat din 18 Brumar, peste împărăţia revoluţionară (“Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat pe principiile care au început-o: ea s-a încheiat!” – Napoleon Bonaparte), de-a dreptul în domnia regelui Ludovic al XVIII-lea, altfel spus, în Restauraţie! Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990, Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat. Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni, actualizând impresia că, în istoria sa modernă, poporul României, de bună voie şi nesilit de nimeni, se lasă uşor făcut prizonierul guvernului său. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, și ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.
Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii (Revoluţia nu a vindecat-o de tarele ei dobândite, între care resentimentul şi natura ei digresivă. 7 zile de tratament radical nu s-au dovedit de ajuns pentru o vindecare definitivă! Comportamentul ulterior a urmărit linia descendentă a descompunerii ei morale…), delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Prin ’90 mă ameninţau scrâşnit pe stradă, mă înjurau din curţile vilelor din Cartierul Primăverii, îmi trimiteau scrisori anonime cu acuzaţii (pentru vina de a fi fost, pe rând, fesenist, secesionist, revoluționar, profitor, regalist) şi blesteme, ameninţări cu moartea, cu însemne legionare, îmi telefonau cu voci viermănoase de abia intrat în camera de hotel de la Flora, mă arătau cu degetul de la ferestre ori îmi lipeau bilete scabroase pe uşa liftului la Timişoara… Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu; Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Dumnezeule! Cum sună astăzi ideea Reconcilierii! („Clasica apărare a călăilor care, după 1989, trăiesc liniştiţi în locuinţe confortabile, în case de vacanţă, în timp ce victimele continuă să-şi panseze rănile!” – Stéphane Courtois) între aceşti copii şi adolescenţi şi sceleraţii care i-au ucis! Manipularea merge întotdeauna în întâmpinarea răului dinăuntru. Ştim astăzi, în sfârşit, că adevărata capodoperă a Securităţii este majoritatea tăcută. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă! Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!
“De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea.”
(Colonel securitate Oprişor Oniţiu)
“Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.”
(Ofiţerul recrutor H.I.)
“După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ’70 erau informatori.”
(fiul scriitorului Ion Lăncrănjan)
“Am colaborat cu Securitatea din patriotism.”
(Dan Zamfirescu)
Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! În douăzeci de ani, România a murit de douăzeci de ori iar Securitatea nu a murit niciodată. Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia (cinci milioane şi jumătate de români au murit în ultimele două decenii, luând cu ele în pământ amintirea Revoluţiei) şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm să vorbim, cum a fost trăită, limba de simţăminte a părinţilor. (Limba unui popor este ca o religie cu care ne cununăm pe viaţă. Ori o biserică prin care se perindă neamurile smerite ale vremurilor.) Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. E nevoie de o imaginaţie colectivă fabuloasă pentru ca noua generaţie să simtă din nou spaima, indignarea, suferinţa şi furia celor pe care i-a lăsat în urmă! Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaște numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat chipul lui Eminescu, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie? Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuințe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul, atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul cel bun pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea!
Sunt erori care, repetate, pot descalifica un popor! Revoluţia română a constituit o fericită erată de comportament a unui popor subjugat. După 45 de ani de complicitate şi consimţire, generaţia noastră s-a revoltat, mai întâi împotriva propriei lasitudini. A alungat un dictator susţinut de una dintre cele mai represive poliţii politice Securitatea! Şi-a recuperat demnitatea ce părea compromisă. A urmat o perioadă de tranziţie sură. De la întuneric la lumină, străbătând o antecameră de ceaţă. În care, iarăşi, s-a rătăcit. Un sondaj recent a dat la iveală o nostalgie nocivă. La întrebarea: “Cât de bine credeţi că ar fi pentru ţară să aibă un conducător puternic, care nu-şi bată capul cu Parlamentul şi alegerile?” românii au răspuns cu un procent covârşitor de 70%! Demnitatea, devenită deja o piedică, libertatea, pentru şapte din zece români, nu mai au preţ. (Libertatea, demnitatea: privilegii ale condiţiei umane) Ne aglomerăm spăşiţi la poarta unei închisori din care abia am evadat. Ne oglindim în chipul slut al unui big brother care ne-a mai răpit cândva libertatea. Capitulăm periculos, cu un rânjet ridicol pe gură. Cădem pe drumul urcuşului obligatoriu într-un moment în care până şi cei mari se clatină pe creste. Miroase a declin pronunţat. Roca românească are consistenţa melasei. Se caută o mână forte ca să ne scutească de responsabilitatea demisiilor noastre. Un preşedinte american abia ales le-a cerut compatrioţilor, în buna tradiţie a lui Thomas Payne, să se ridice din praf, să se scuture şi să meargă mai departe. Un preşedinte dâmbovițean, în schimb, vrea să-l întoarcă în praf pe românul obişnuit căruia, într-un moment de gravă neatenţie, i s-a furat puterea. Şi asta în timp ce România defetistă, săracă şi necăjită, ce nu mai poate fi decât compătimită, s-a scufundat într-o tăcere de mormânt. Poate cea mai scrutătoare privire aruncată în oglinda României, a lui Emil Cioran, scria în 1937: ”Mulţimea vrea să i se comande… Ea nu aşteaptă altceva decât dezintoxicarea de libertate… Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile…” Nimic n-a fost clintit. Libertatea de după 1989 s-a dovedit la fel de inutilă, la fel de demnă de ură. Căderile şi urcuşurile neamului românesc o duc tot mai jos! Ceea ce era un deficit de energie în 1937 a devenit o pierdere ireparabilă în 2009. Nu mai putem spera decât într-o misiune salvatoare, o minune mai tulburătoare decât cea din 1989. Dacă va mai fi cu putinţă. Dacă îi vom mai prinde zilele. Dacă ochii orbi şi urechile ferecate se vor mai vindeca vreodată… (Asta explică, în parte, capitularea înaintea culturii Securităţii, o capitulare ce are un adânc suport istoric, venit din istovirea unui neam care deschide poarta libertăţii dar nu mai are puterea să treacă şi dincolo de ea.) Nu cred că în această ţară se va mai naşte un viitor! Totul este un trecut, un trecut care se repetă, un trecut interminabil, un trecut fără vindecare, o rădăcină otrăvită care a urcat până şi în frunza cea mai de sus, până şi în mugurul cel mai tânăr.
Oligarhia, în România, este numele postdecembrist al Securităţii! Membrii ei sunt miliardari, proprietari funciari, bancheri, demnitari. De înţeles de ce nu a funcţionat comunismul aici. Cu cine? Cu o nomenclatură venală? Cu serviciile cinice? Cu o intelectualitate decăzută? O altă contradicţie în termeni! Dacă am aminti doar enorma cantitate de ceauşeşti puşi pe note muzicale, de hârtie, de uleiuri, de bronz, de marmură, lăsate moştenire remuşcărilor publice de culturnici la căderea lui Ceauşescu însuşi, într-o zi de decembrie… Contrar frumoasei definiţii a rolului intelectualului, dată de un filozof contemporan, pe care nu mă abţin să o reproduc, pentru a o aminti celor ce confundă condiţia intelectualului cu aceea a valetului intelectual, colecţionar de vanităţi oficiale şi diplome, încă neieşit de sub tutela feudală a “monarhului” obişnuinţa cu nedreptatea, cu abuzurile, cu minciuna, este o tradiţie românească. În ţara aceasta hoţii nepedepsiţi sunt negustori cinstiţi, iar asasinii din decembrie beneficiază din plin de prezumpţia de nevinovăţie. Doar au murit numai 1100 de oameni, ce naiba! Legea discriminează fără să ezite între marii şi micii vinovaţi. Primii sunt exonerați, răsplătiţi, ultimii sunt pedepsiţi. Furtul unui ou a devenit mai grav decât raptul unei naţiuni. Oligarhia fără petliţe, între timp, şi-a segregat interesele. A apărut concurenţa pe piaţă. Firmele (tot ale lor) de protecţie şi pază îi apără pe profitori de frustrările celor abuzaţi. Unii îşi duc copii la şcoli înalte, la Geneva, Londra ori Paris. Alţii şi-i retrag de la şcoală. Tineretul emigrează în masă. România de astăzi e locuită de români conformaţi, aserviţi. Un milion dintre ei au şters-o spre paradisuri ceţoase, departe de Ţara lui Dracula. Au rămas pe loc păguboşii şi şmecherii. Păguboşii – anonimi; șmecherii, în schimb, desfiguraţi de cupiditate, dau tonul unei societăţi pângărite. Au apărut pe lângă monarhii etnici şi regii corporatişti: regele parcărilor, regele gunoaielor… Metresele preşedinţilor devin miniştri şi deputaţi. Agenţii de influenţă zburdă la vedere, căci serviciile secrete legale n-au timp de nimicuri. Cine să mai spioneze? Ce anume? De ce? România este o carte deschisă, în care realitatea scrie nestingherită apocalipsa ei. Este şi acesta un câştig neaşteptat. Insignifianţa sa nu mai are duşmani în lume. Maghiarii nu o mai revendică la Coroana Sfântului Ştefan dacă o pot ocupa cu acte în regulă. Ruşii n-au timp de fosta lor vecină. Ucraina o ignoră. Europa o vrea din principiu. America o foloseşte la bucătărie. Prestigiul românesc e la pământ. Ne-am încadrat perfect în lumea celor fără rost. Pe care nu-i mai poţi deplânge. Ce-şi face România cu mâna ei nu e egalat decât de indiferenţa lumii şi dispreţul realităţilor. Dar toate au o explicaţie, toate au un răspuns. Marasmul de astăzi al statului român este triumful absolut al Securităţii!
Nu există un model salvator pentru România. România e, în schimb, un model de evitat pentru lume! Un model de inadecvare la progres, democrație, modernitate. Pentru unele popoare viitorul a devenit o poartă tot mai strâmtă. Cum va reuși această țară pervertită să reziste șocului supraviețuirii pe o pistă de competitori disperați? Revoluția a făcut-o, cu 20 de ani în urmă, să merite respectul națiunilor. A avut această șansă, a ezitat, a pierdut-o pentru totdeauna Și responsabilitatea își numește astăzi făptuitoarea: Securitatea! Și toate astea într-o societate dislocată din credințele sale fundamentale: credința fondării, credința păstrării, credința dăinuirii… Reușita blestemată a Securității a fost s-o poată desprinde de izvoarele drepturilor ei naturale.
Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a amneziilor generale? Cum de poate s-o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?
Uzurparea de merit este o trăsătură de caracter a imundului românesc. Securitatea rămâne singura care ar putea prezenta portretul robot al acestui popor pe care, de altfel, l-a terorizat îndelung. Ea a ştiut cum să-l ia! Ademenindu-l ori ameninţându-l, dar amintindu-i continuu că, aşa cum a făcut-o de atâtea ori, îi poate mutila caracterul. Ceea ce a şi reuşit, într-un sfârşit agonic de secol. În România lungilor ani comunişti au coexistat mai multe popoare: poporul dobitoc, cu prelungirea lui apocaliptică în ziua de astăzi, poporul activiştilor, poporul delatorilor, poporul nomenclaturii, poporul securist. După Revoluţie a dispărut, ca prin minune, poporul partidului comunist. Cele patru milioane de membri pcr s-au scurs sub pământ. Poporul informatorilor, când n-a putut emigra în SUA ori Suedia (state ce au adăpostit de-a valma securişti, informatori, filori, torţionarii anului 1989, cu același calm cu care au refuzat cererea de adăpost a unor bieți azilanţi economici), s-a ascuns adânc în hrubele societăţii. Doar poporul securist a reuşit să nu-şi piardă cumpătul şi să menţină controlul, chiar şi după ieşirea forţată din scenă. Numai foştii, înalţii şefi pensionari, au fost abandonaţi proceselor mai mult morale decât penale. Dar structurile, deşi rarefiate, au rămas active. A urmat anihilarea ameninţărilor, refacerea reţelelor, infiltrarea autorităţilor, retranşarea în spaţiul vital al societăţii. Doar ei au “construit” în România postdecembristă, confirmând afirmaţia unui scriitor după care “numai canaliile sunt harnice!” Tot restul a venit de la sine. Dispariţia oamenilor cinstiţi şi acapararea puterii! Puterea veritabilă! Puterea de a deţine, de a controla şi de a decide până la ultimele consecinţe.
Dar dacă poporul tace este pentru că nu a fost învăţat să vorbească! El trăieşte conform cu cutumele sale, cu obrazul grav al naturii care nu se miră niciodată. Războaie, incendii, inundaţii, cutremure, nu-i vor tulbura prea mult sufletul. El îşi vindecă rănile ori moare pentru a renaşte în acelaşi fel, la comanda unui aceluiaşi ritual supravieţuitor. Un popor este eternitatea pusă la muncă. Iar rolul său este să-şi secrete istoria, lăsând prezentul cât mai puţin răscolit. Complicaţiile încep totdeauna mai sus. Acolo unde elitele, grandilocvente, megalothymice, parvenite, epigonice, găunoase, rup continuu crustele unor răni mai vechi. O elită nu este atât partea care gândeşte, cât partea care exprimă. Ori de la a exprima la a gângăvi distanţa e lungă. Elitele ori gâştele sacre moleşite care nu au mai salvat Capitoliul? Vreme de decenii Securitatea a izbit aici în vanitatea elitelor, recrutând egocentrismul, laşitatea ori stridenţele lor.
Un serviciu secret îşi pierde legitimitatea atunci când comite eroarea de a rătăci drumul intereselor Statului pentru a apăra Conducătorul!
Cu spatele la adevăr,
încercând să se disculpe de nevoia de a-şi aminti
că atunci când a fost nevoie de ei au lipsit!
La Timişoara nu au murit oameni
pentru ca foştii securişti să le poată sfida sacrificiul. Un securism mereu în vervă, care vrea parcă să
demonstreze cât de mizerabil i-a fost rolul jucat. Un securism care şi-a trădat stăpânul atunci când a
simţit că sfârşitul lui e aproape.
Adevărul despre Decembrie 1989 al nostru
nu este identic cu acela al foştilor informatori, colaboratori ai securităţii.
Slugi trufaşe ale unui derizoriu moral deveniţi cenzorii unei Românii amnezice,
schimbând între ei amintiri culese din vremea în care priveau Revoluţia prin fereastra laşităţii lor!
De-ar fi avut măcar curajul de a comemora Revoluţia altora
fie şi prin tăcere…
În România căutarea dezinteresată a adevărului nu are istorie! Adevărul? Care adevăr? Cel pe care puterea îl vânează în ungherele cele mai ascunse? Nu o interesează adevărul. La ce bun? Asta e lumea noastră! Nu o interesează trecutul, cum n-o interesează viitorul! Ea este însuşi prezentul fără nici o memorie. Doar secunda bondoacă mai adastă pe stranele ei. Mare, grasă, flenduroasă, ea doarme când nu rumegă clipele vieţii noastre. Şi într-un fel ne-a înlănţuit de ea. România istorică a pierit demult. În relaţiile cu umanitatea, România e reprezentată de o fantomă. Fantoma are steag, are imn, n-are, în schimb, în piept sufletul unui popor care, vreme de decenii, a fost ţintuit la marginea demnităţii. Un cimitir al viilor. Şi un refuz ascuns al Dumnezeirii. Era păgână. Iată ce i-a oferit poporului român Partidul şi dublul său represiv, Securitatea!
Cinismul la vedere a devenit o politică de imagine a guvernanţilor. Foştii capi ai Securităţii doborâţi de vârstă au primit pensii luxoase pentru a-şi îndulci nostalgiile, dar nu remuşcările. Mulţi dintre ei au devenit “revoluţionari”, consilieri ori primari, demnitari, secretari de stat ori europarlamentari, oameni de afaceri, chiar miniştri ori boşi de partid. O deasă plasă pescărească a fost aruncată peste plevuşca mulţimilor tânjitoare. N-a existat scandal naţional în care să nu fie implicaţi ei şi ai lor. Şi ca un făcut, cu totul întâmplător, tot din rândurile acestora au fost recrutaţi diplomaţii de carieră. Pentru a ”negocia” interesele trădate ale României la Moscova, la Washington, la Londra, la Roma, la Kiev, la Paris, unde au fost pierdute toate mizele. Alro, APANOVA, OTE, Petrom, tot atâtea hemoragii nevindecabile. Datoria a săltat de la zero în ianuarie ‘90 la peste 50 de miliarde douăzeci de ani mai târziu. Oligarhia securistă este astăzi o castă ascunsă, suspectată, dispreţuită, deşi prosperă la vedere! Căci ei nu se mai tem de nimic. Partidul lor orizontal, risipit, fără contur previzibil, a acoperit ca o maree de petrol albastrul timpului viitor. Şi o altă ridicare în masă împotriva lor, o altă revoluţie nu se mai întrevede.
În perspectiva viitorului România e constrânsă să nu mai aibă idei! Ea există, şi nimic mai mult. Se poate trăi şi fără libertate, şi fără drepturi, şi fără democraţie. Poporul român o dovedeşte. El stă. Aşteaptă. Stagnează. Tânjeşte. Nefolositor lui însuși, pradă facilă a unor atracții gregare, a tendinței de supunere, autoflagelare și dispreț de sine, supus tentației iscodirilor indecente el se uită pofticios prin gaura cheii la banchetul celor bogaţi. Şi când nu-i invidiază, îi pizmuieşte. Securitatea i-a frământat plastilina în aşa fel încât figurinele ieşite din mâinile ei miriapodice, pe bandă rulantă, să semene perfect între ele. Există deja un consens stabil între manipulaţi şi manipulatori. Modelele Securităţii sunt imitate. În ţara aceasta a fi fost securist înseamnă a fi fost al dracului de deştept! Şi în vremea asta, de 20 de ani, generaţia Revoluţiei coboară, uitată, în pământ. Au prins la mase formulele umilirii celor ce au avut curajul să iasă atunci în stradă. ”Ce aţi căutat, profitorilor?” Dar şi formula: “Lovitura KGB!” Oricine înfruntă Securitatea, sau umbra ei omniprezentă, este o unealtă a Moscovei, un gru-ist, un kgb-ist! Nu degeaba un fost preşedinte a declarat, la plecarea de la Cotroceni, că a fost învins de securişti. Urmat de un fost premier care mărturisea că fără „ei” nu poţi face politică!
“Aici toată mass-media este ţinută în frâu de aceşti foşti aflaţi în relaţii strânse cu actualii. Trăim într-o ţară în care tot ce înseamnă business capitalist s-a realizat după 1990 prin furt, astfel încât toţi sunt şantajabili, există reţele de interconectare între ei… există creat un sistem pus la punct de autoreglare şi reechilibrare… Ţara este la mâna lor. Trebuiesc create baze de date cu ei şi respectiv încrengăturile dintre mafioţii români, dintre care capii şi principalii organizatori sunt foştii şi actualii securişti.”
(Eduard Ovidiu Ohanesian)
Au murit 1104 oameni, ei şi? Aveau să mai moară sute de mii de viaţă mizerabilă, înfometaţi de noul regim! Alte milioane au fost gonite din ţară şi acum spală privatele străinătăţii. De vină sunt totdeauna alţii! Bătutul obrazului ori arătatul cu degetul nu-l intimidează. Dimpotrivă. Când nu pot corupe elimină, securiştii! Care securişti? Numai oameni capabili, pregătiţi, patrioţi – votaţi într-o veselie, şi în 1990, şi în 1992, şi în 1996, şi în 2000, dar, mai ales, în 2004 – care, în 1989 au trecut şi ei pe acolo… Doar pentru a-şi apăra patria… De duşmanul sistemului, lumea! A trăi în afara istoriei este o specialitate a la roumaine! Autarhia locului presupune să dormi îngheţat bocnă şi gol puşcă pe pământ în mijlocul iernii şi să îndrăgeşti anotimpul! Aşa i-au “îndrăgit” românii şi pe Carol al II-lea, și pe Antonescu, și pe Dej, și pe Stalin, și pe Ceauşescu, şi pe ex-regele Mihai, primit cu plecăciuni şi împodobit cu castele, şi pe ruşi, germani ori americani. Pe oricine altcineva decât pe ei înşişi, sufletul lor, puterea lor, credinţa lor. O ţară de care poporul se leapădă este ca o casă fără adresă. În Decembrie 1989, câţiva români hotărâţi i-au bătut în cuie, pe gard, o plăcuţă de tablă pe care au scris cu litere de sânge: „România”. De atunci au dispărut şi placa şi casa.
Unde sunt, în vremea asta, guvernele României? Unde e Parlamentul? Justiţia? Ce fac oamenii de rând când le este furată, din nou, soarta? Securitatea deţine secretul chimic şi al acelui drog ce provoacă defetismul naţional. Ea ştie să înmoaie, să cumpere ieftin, să intimideze ori să ameninţe, nu cu moartea, ci cu şomajul şi înfometarea. Amăgindu-i pe naivi că este “naţională”, Securitatea apatridă practică mondialismul, cosmopolitismul. Grija ei principală este absorbţia în structurile occidentale. Nu este de crezut că marile cancelarii nu ştiu cine posedă ori conduce la Bucureşti. Dar capitalismul contemporan are nevoie de oligarhi şi acolo unde nu există altă tradiţie. Exemplul rus e molipsitor. KGB a fost re-încoronat la Moscova. Rusia turmentată şi flămândă se simte, în schimb, măgulită de restituirea statutului ei de mare putere. Zdrenţăroşi dar patrioţi îndârjiţi, ruşii mor cu milioanele în şanţuri, dar o fac cu credinţa în viitorul Rusiei. Dar nici măcar aici românii nu îi urmează. Credinţa în viitorul României a dispărut demult. Românii nu dau doi bani pe ţara lor care nu dă doi bani pe ei. Nu-i o ţară căreia să-i fii recunoscătoare! Ca şi surioara ei mai mică, Basarabia, România îşi exportă singura sa marfă: locuitorii pe care nu mai poate să-i hrănească! Minoritatea celor harnici a plecat, lăsând în urmă hoardele de asistaţi. Nu i-a mai rămas un popor, ci o mulţime flămândă, primitivă, cu inşi bezmetici, lacomi, insensibili, cu inima de iască şi mintea congelată, cărora le e frică şi de umbra lor, cărora le e frică de frică, nemaireacţionând nici măcar la propriile suferinţe, confirmând parcă Regula lui Pareto şi principiul puţinul esenţial şi mulţimea fără valoare, al lui Joseph Juran, după care istoria este fapta celor virtuoşi dedicată celor fără valoare! O mulţime buimacă, încasatoare, strivită fără milă sub şenilele perfidiei puterii bine ascunse a Securităţii.
Câtă vreme Paul Goma (ţintă a CIE în două rânduri, în 1980 și 1982), îşi trăieşte destinul apatrid la Paris, Vasile Paraschiv îşi refuză medalia consolatoare la Cotroceni iar doctorul Cană este un “anonim” pe trotuarele Capitalei, e semn că “banda de asasini” de la DIE (după François Mitterand) domneşte la Bucureşti! Generalul securist de sinistră celebritate, autorul expresiei: “din când în când nu strică să-i ciomăgeşti pe unii, ca să le vină mintea la cap”, care îi smulgea primului disident firele de păr din barbă iar pe ultimul îl maltrata repetat în stradă, primeşte astăzi o pensie consistentă de la statul român. Și astăzi în Cartierul Primăverii continuă să domicilieze cavaleri ai crepusculului. Armătura gelatinei româneşti este made in Secu. Securitatea! Ce ecou lugubru… Deși doar datorită ei mai dăm semne că nu curgem ca piftia, că existăm. O Securitate “eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns președinți, miniștri, senatori, deputați, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevărații autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989! Dar totul e cu putinţă într-o ţară unde orice ai face, nimic nu se poate schimba. Fatalismul românesc ţine de joasele obiceiuri. Ultimele decenii n-au adus nimic nou în ascensiunea Securităţii. Comploturi, intrigi, complicităţi la vedere, sprijinul majorităţi tăcute, versatilitatea intelighenţiei, teama de trecut şi viitor, au format ingredientele liantului salvator. E adevărat că astăzi nu te mai arestează nimeni la miezul nopţii, nu te mai aruncă într-un beci, nu-ţi mai stinge ţigara pe obraz, nu te interoghează atârnat de tavan, nu te mai scuipă, nu-ţi mai violează nevasta, nu te mai umileşte în faţa copiilor, nu te mai ucide. Represiunea directă a devenit invizibilă. Brusc nu mai ai drepturi, nu mai are cine să ţi le apere, nu mai poţi dovedi că ai fost lezat, nu mai poţi convinge pe nimeni că eşti o victimă, deşi continui să fii! Securitatea şi-a rafinat metodele. Ea nu mai este una singură, nu mai are un singur cap, un singur sediu, o singură instituţie, braţul lung al puterii s-a transformat în caracatiţa cu o sută de tentacule ce plutesc în apa tulbure a societăţii, gata să captureze profitul ei primar: puterea de a deţine! Securităţile statului român sunt ca o constelaţie de găuri negre. Ele doar înghit vlaga societăţii, transformând-o într-un cont la bancă privat, ele doar exportă ceea ce nu mai este al ţării, zestrea sa, patrimoniul său milenar. Ele vând ceea ce nu este al lor cu aerul că România le aparţine, nu că ele aparţin României. Securităţile stau ascunse, dar muşcătura lor infernală face să sufere trupul naţiunii, inventând dezinformări, manipulări, curbe de sacrificiu şi crize fără sfârşit. Securităţile s-au retranşat din realul palpabil în mâlul înecăcios al represiunii care ştie, care pândeşte, care acţionează, care, într-o zi, te-ar putea izbi iar. Aproape un infinit al terorii difuze ce înfricoşează şi astăzi conştiinţa temătoare a demnităţii româneşti. Câtă a mai rămas după anii hard în care, venită din imundul comunist, iată, i-a supravieţuit.
Manipulează şi lasă-te manipulat, asta e viaţa! Dar în teoria schimburilor guvernează nevoia unui echilibru. Nu poţi schimba mai mult decât te laşi schimbat. Dar puterea de a schimba trebuie controlată. Ceauşescu a manipulat fără a se lăsa manipulat de suferinţa românilor. El n-a suferit nevoile, frigul, foamea, nu a stat la cozi pentru un litru de ulei şi un kilogram de carne, manipularea a fost dirijată într-o singură direcţie, până într-o zi… Dreptul la manipulare a destinului unui popor revoltat a spulberat, în cele din urmă, puterea de manipulare a regimului Ceauşescu. Dictatorul a devenit istorie, manualele, metodele, tehnicile şi pupitrele de comandă au rămas. Şi manipularea a continuat să funcţioneze. O industrie ce a scăpat neatinsă dintr-o perioadă agitată. Şi atunci s-a pus, din nou, problema convocării unor profesionişti…
Un participant la Revoluţia de la Timişoara, la o întâlnire în luna decembrie, și-a făcut cunoscută frustrarea în orașul pe și care l-a smuls de sub pumnul Dictaturii. “De ani întregi mă simt un prizonier în ţara mea! Recent am fost implicat într-un proces. La un moment dat, avocatul, un prieten al meu, mi-a şoptit: “Şeful de complet este un fost ofiţer de securitate iar procurorul din faţa lui este un coleg din poliţia politică.” Am continuat discuţia afară. Avocatul a mers mai departe: “Proprietarul mall-ului unde îmi fac cumpărăturile e şi el un fost securist. Directorul băncii la care-mi depun economiile este un fost securist. Am trimis din circumscripția noastră în Parlamentul României doi foşti ofiţeri de securitate. În guvernul României sunt tot mai mulţi securişti. De oriunde ai privi puterea publică, dai de ei. Acum sunt pretutindeni. Republica Securistică Română e un fapt împlinit! Resemnează-te! Ne-au înfrânt. Şi ne-au dat la o parte!”
Inima e de stânga, mintea este de dreapta! Inima Securităţii nu a fost niciodată de stânga. Ea a avut mereu forma pungii cu arginţi a lui Iuda! Mercenarul naţiunii a acţionat contra cost. Iar când plata nu a mai venit, şi-a luat plata singur. Când generalul Vlad, în căutarea unui Jaruzelski, i-a propus generalului Milea eliminarea lui Ceauşescu, a făcut-o din calcul, dintr-un calcul fără convingeri. Iulian Vlad intuia deznodământul, chiar dacă nu credea în el. Nefiind însă destul de persuasiv, a fost refuzat. Milea, un slujbaş model, a continuat să execute ordinele Comandantului nemilos. După care s-a sinucis. Degeaba. A fost o decizie personală. Cât priveşte soarta generalului Vlad, (căruia ulterior i-a fost făcută cunoscută pledoaria pro-securitate: “Aţi ignorat sau nu aţi cunoscut sentimentele faţă de ţară şi popor ale celor care se găseau atunci în serviciul Securităţii”) el şi-a pierdut ”lovitura de stat”! Atunci a fost momentul loviturii de forţă. Nu mai târziu, când generalul Victor Atanasie Stănculescu, abia scăpat din Timişoara, nu putea da nici măcar o lovitură de palat. Asta ignoră istoriografii Securităţii. Securitatea a ratat atunci “albirea” mult dorită! Şi de atunci mantia ei a rămas pătată de sânge. Dar să nu confundăm Securitatea cu fostul ei şef. Generalul Iulian Vlad a dovedit mai multe scrupule decât organizaţia sa. A pătimit cu ani de închisoare. A tăcut. După eliberare trăieşte modest. Nu a fost cazul Securităţii. Ea nu a a fost condamnată. Nu s-a retras la mănăstire. Nu a simţit gustul vieţii de penitenciar. Nu trăieşte modest. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Moţiunea privind accesul la Dosarele de securitate din 1991, Legea Ticu de mai târziu ori proiectul legii lustraţiei nu au lezat-o! Şi nu s-a simţit nici o clipă vizată ori vinovată! Dimpotrivă, spiritul de revanşă o animă. Generalul are toate motivele să se simtă ruşinat. Copilul său de suflet, în proces rapid de parvenire, a devenit nu o fantasmă a celor cândva terorizaţi de ea, ci un comando de pedepsire, un temnicer, un persecutor, un monstru. Fosta Securitate, practic, nu mai există. Există, în schimb, securiştii. Spre deosebire de kgb-işti, ei nu au construit un turn vertical de forţă, ci un câmp orizontal al complicităţilor profitabile.
Suveranitatea înseamnă libertate!” Nu le mai avem, nici pe una nici pe alta! Securitatea a compromis suveranitatea şi a dezonorat libertatea. Statul pe care l-a trădat nu mai are resursele libertăţii. Proprietăţile lui au fost expropriate. Puterea sa a fost dezarmată. Acesta a fost, în parte, preţul conversiei unui cazier abject şi al unui chip vinovat. A retrocedat avuţiile poporului unor particulari străini cu drepturi în evul mediu. A adus feudalismul în furgoanele mondializării. Doar pentru ca noii stăpâni ai timpului din urmă să-i lase în pace. Şi au fost lăsaţi. Nici o judecată dreaptă nu a urmat trecutului lor. Consiliul Europei a blocat procesul comunismului represiv. În pofida milioanelor de morţi ai estului, vestul şi-a pus mâinile la ochi. Dar cei ce refuză să fie martorii unei crime devin la rându-le complici. Confiscarea unei naţiuni s-a făcut sub privirile lor…
Cele două mari erori ale Securităţii: de a nu se fi desprins la timp de Nicolae Ceauşescu; de a fi păstrat tăcerea vreme de douăzeci de ani asupra părţii ei de răspundere în criza gravă în care a intrat România după Revoluţia din Decembrie.
Există semne ale uriaşei presiuni pe care Armata a pus-o pe umerii Securităţii imediat după prăbuşirea comunismului, dar asta nu explică integral marea muţenie a şefilor Securităţii după ce pericolul imediat al incriminării Securităţii în ansamblul ei a fost îndepărtat. Aceia dintre ei care mai trăiesc astăzi au atins vârsta de la care nu te mai poţi teme, și totuși, refuzul constant de a oferi răspunsuri societăţii aflate în criză nesfârşită, ţine mai degrabă de o „discreție” lipsită total de onoare…
România este o ţară care se sufocă! În anul 2009, guvernul de criză a propus 71 de măsuri de ieşire din marasmul economic. Nici una dintre ele nu a vizat reducerea profiturilor sutelor de miliardari. A fost declarat un război total împotriva pensionarilor și bugetarilor, dar nici un cuvânt despre risipa clasei de rentieri, nici un cuvânt despre scurgerea neîntreruptă de valută în străinătate. Şi asta într-un moment în care noul preşedinte al SUA, Barack Obama, afirma că: ”A nation cannot prosper long when it favors only the prosperous – O naţiune nu poate prospera mult timp când îi favorizează doar pe cei prosperi.” O mică diferenţă. Regimul Securităţii nu se atinge de propriile privilegii. Vânătorile de mistreţi, balurile de cristal, viaţa de lux „nesimţit” a câtorva români, mai presus de toţi ceilalţi prin apartenenţa la un grup infracţional susţinut de la vârful statului. Odată ajunse în dreptul lor, instanţele de judecată se blochează întroienite, câtă vreme complicii se recunosc de o parte şi de alta a pupitrului. Închisorile sunt numai pentru plevuşcă. Statul este un brad împodobit cu cadouri pentru cei ce l-au tăiat ilegal din tot mai rărita pădure românească. Tot mai puţini sunt românii care reuşesc să se desprindă de leşinul societăţii. Şi o scăpare din paradisul de la noi este o evadare în infernul străinătăţii. Paradisul Securităţii! În cea mai bună lume dintre lumi, România se simte îndestulată şi fericită. Altceva nu a fost învăţată să gândească, să simtă… Pentru ea (e deja o tradiţie), viitorul este totdeauna mai rău decât prezentul! S-a obişnuit cu penuria de drepturi, cum nu s-a acomodat cu excesul de libertate! Prea multă libertate! Sosirea unui regim de mână forte ţine de fantasma dominantă a societăţii. Dar există şi o speranţă. Uitarea, abrutizarea, turmentarea. Românul primitiv care se înjură, se îmbrânceşte şi se încaieră cu el însuşi în mijlocul intersecţiei. Hrana lui spirituală este un mix de sentimentalism duios, dramolete, manele. În garnizoana sa natală bântuie soldaţi vagabonzi care trag de lesă câini rătăciţi de turmă. De aceea guvernul anului 2009 a propus 71 de mijloace de ieşire din criză. Cu excepţia unuia singur. Decontaminarea. Şi aruncarea Securităţii din cârcă!
Anul 2009 a găsit Securitatea mobilizată pentru asaltul final! “Să terminăm odată cu ideea de Revoluţie!” (Revoluţia care le aminteşte şi astăzi coşmarul din Decembrie!) Remilitarizarea secretă a societăţii fiind încheiată, armada agenţilor și a colaboraționiștilor a fost pusă pe picior de război! (Cu puțin înaintea alegerilor prezidențiale din 2009, ca la un semn, primari, antrenori de fotbal, generali, prefecți, consilieri, ziariști, actori, scriitori, parlamentari, colaboraționiști “în adormire”, au ieșit la joc pentru a-și sprijini șeful!) Contând pe indiferenţa (chiar ostilitatea) statelor Europei faţă de reformele morale ce ar fi trebuit să succeadă revoluţiilor din estul Europei (state devenite ele însele tot mai puţin sensibile la problematica protejării drepturilor omului), sprijinindu-se pe o majoritate controlată, cu miniştri interpuşi într-un guvern ce ascultă disciplinat de ordinul “Comandamentului Suprem”, cu o justiţie complice ori intimidată, cu servicii secrete subordonate și cu un control deplin privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, cu formatori (controlori) de opinie și institute de sondare proprii, cu un aparat de propagandă infiltrat şi omniprezent („Pe ‘sticlă’ identific, analitic şi deductiv, tot felul de agenţi : de influenţă, dezinformare, intoxicare, provocare ori specializaţi în operaţiuni de război mediatic” – Gen (r) Aurel Rogojan)…
După declaraţiile unui fost şef al SIE: ”Există în interiorul serviciilor de informaţii compartimente care fac această treabă murdară pentru că le cere cineva. Iar acel cineva este acel om suprem.” Servicii murdare sau strângerea de semnături democratice pentru o listă parlamentară, ori convocarea familiilor informatorilor la câte un miting al omului suprem, sau spionarea vieţii particulare a adversarilor politici, ori vânătoarea de vrăjitoare cu ajutorul procuraturii ori subtilizarea dosarelor de securitate a unor demnitari rostogoliţi până sus?… Şi toate astea la 20 de ani de la o Revoluţie îndreptată împotriva cultului personalităţii şi a ordinii omului suprem! Şi asta într-o ţară unde informatorii fostei poliţii secrete nu au fost condamnaţi, nu la pedepse penale, ci la obligativitatea purtării unei simple insigne, pentru a putea fi văzuţi în mulţimea oamenilor mai virtuoşi decât ei. Şi toate astea cu asentimentul unui popor căruia încă “îi e frică de cei care sunt la putere. Şi atunci frica paralizează orice tip de opinie liberă.” Şi atunci, dacă este adevărat, acestui popor sperios, obedient, delator înnăscut şi oportunist, cine i-a făcut revoluţia?
… cu falşi dizidenţi (foşti securişti ce se plâng fățarnic de represiunea Securităţii) ce produc deruta mediilor opoziţioniste, propunându-şi, cu metodele securismului intelectual, atât uitarea trecutului (dușmanul lor natural), în care au jucat rolul torționarului, cât și eliminarea oamenilor cu idei opuse intereselor lor, având alături plutoane numeroase dintr-o elită (competenţe înalte sprijinite în cârja unor conştiinţe joase) înglodată în obişnuinţa de a se vinde cui plăteşte mai mult, și o societate dezbinată, cu o populaţie anesteziată, docilă, decăzută, structura securisto-oligarhică şi-a fixat ultimele mari obiective: schimbarea Constituţiei (şi confiscarea puterilor unui Parlament şantajat şi decimat) în favoarea unui regim personal, totalitar în esenţă şi liberaloid în imagine, şi asigurarea unui nou mandat pentru preşedintele ei, de care sunt încă atât de departe cuvintele reverendului dr. Rick Warren de la învestirea preşedintelui Obama: “Dă-i înţelepciunea să ne conducă cu umilinţă!”
“Nu e nevoie să reconstruieşti Gulagul, e de ajuns să pui la respect presa, justiţia, parlamentul, pentru a obţine o societate obedientă”
(Serghei Kovalev, disident)
România e sub asediu. De data aceasta duşmanul e înăuntru. Puterea lui, mentalităţile lui, filozofia sa hrăpăreaţă. Foamea de putere a Securităţii a atins patologicul. Ea nu mai ucide ca să mănânce, ucide din obişnuinţă şi cu metodă. Ucide sufletul, şansele de viaţă, dreptul la fericire şi speranţele sale. Acest om simplificat care e românul de astăzi e odrasla lui. Un om fără alte însuşiri decât cele ce i-au fost inculcate. Frica (mulţi români vorbesc şi astăzi în şoaptă în locurile publice), slugărnicia, neîncrederea în sine a fiinţei lor care instinctiv a înţeles că nu are drepturi, resentimentele, invidia, înclinarea spre sinecurism și trădare, mitomania reflexă, șterpelirea minoră a resurselor statului care aproape că nu a mai lăsat nimic nimănui, colportarea, voinţa năruită şi vederea joasă a vieţii. Altfel spus, un non-cetăţean, o marionetă crescută şi multiplicată în creşele Securităţii. De aceea e atât de dificil de identificat motivul pe cât de uşor este să observi arhetipul. Ţara păpuşilor şi a păpuşarilor, nu se caută în alte orizonturi decât strâmtul cerc al culturii Securităţii: controlul, conspirativitatea, complicitatea, instinctul coteriei. Şi poate singura dilemă adevărată a actualei generaţii de români întoarsă din drum este dacă mai are şansa sau nu la marea evadare din sinele său colectiv întârziat, decăzut, năruit? Un individ mai poate scăpa din tiparul care l-a format, un popor cu atât mai greu, pentru că tiparul este însuşi sistemul cu care s-a obişnuit să coexiste. Milioane de români au evadat din hinterlandul lor, cu gândul la o viaţă care să nu le mai amintească de România. „Mai bine sărac în ţara altuia decât cerşetor în ţara mea!” pare a le fi crezul. Căci, de la o vreme, au ajuns să se ruşineze în faţa altora de căminul naţional. Preferă să închirieze o garsonieră care nu le aparţine şi pe care o pot părăsi la nevoie. Dar odată ce te-ai născut în ea, mai poţi părăsi România? Marii ei gânditori au demonstrat că se poate. Că e preferabil să tânjeşti după ea decât să-i trăieşti turpitudinile. Chiar dacă o vizită de Paşte, de Crăciun îndulceşte aleanul, deşi nu stinge setea de România. Aşa ne trăim dragostea de ţară. Îngrădiţi, asaltaţi de memoria terorii sordide, de amintirea nopţilor de groază când Securitatea tropăia în inima înspăimântată a societăţii, de somnul mlăştinos în îmbrățișarea comunismului uzurpator şi sufocant… Şi tot aşa ne dispensăm de ea! Transformându-ne soarta într-o neînsemnată întâmplare, fără însufleţirea idealului şi a speranţei, ascunşi în osânza de insensibilitate a unui suflet pustiu, doar pentru a ne petrece zilele sub asediul banalităţii. Şi dacă tot nu ştim să ne revoltăm decât o dată pe secol, măcar să învăţăm a nu mai risipi trofeele Revoluţiei. Confiscarea lor a fost o floare la ureche. Douăzeci de ani mai târziu, unei ţări dată dispărută în cronicile modernităţii, i se mai aduc, cel mult, onoruri formale. Imnul său “Deşteaptă-te române!”, după Timişoara, Braşov, Bucureşti, se tânguie astăzi ca un bocet, într-un ţinut toropit. România nu-şi mai poate reveni în urma muşcăturii viperei naţiunii. De atâta vreme Securitatea nu mai este ea, suntem noi! Noi acaparăm, complotăm, trădăm, confiscăm, spionăm, reprimăm şansa noastră de a trăi istoria altfel. Noi consimţim, cu iresponsabilitatea copiilor alungaţi din fântânile maternităţii, la promiscuitate şi la dezastru.
Anotimpurile se schimbă. România ezită să o ia pe urmele lor. E singură în peisaj. Aceeaşi în pofida trecerii istoriei pe lângă ea. De o sută de ani, exigența gânditorilor ei o monitorizează cu toată grija, cu toată dragostea. Deși din 1848, din 1879, caracterul colectiv este de neclintit. Aceiaşi profitori, aceiaşi profitaţi, cu treceri dintr-o parte în alta, în umbra unui Dumnezeu decăzut din drepturi. Şi doar, din când în când, ca din senin, fulgerul unei remuşcări. Care o smulge din deşertul moral preţ de câteva zile. În calendarul seminţiei de la paralela 45, asta e Revoluţia! Adopţia unui elan lesne abandonat. După care răul, precarul, lasă-mă să te las, invidia, capra vecinului, cicatrice ce sluţesc chipul unei naţiuni supravieţuitoare, o iau de la capăt. O moştenire otomană, fanariotă, ori un lest medieval al unui mioritism profund. “Capul plecat sabia nu-l taie!” Între puţine culmi ale neamului au existat, din nefericire, depresiuni adânci ale unor domnitori mărunţi. Despot Vodă, Caragea Vodă, Lăcustă Vodă… Aşa s-a forjat poporul român, la vârsta sa sensibilă. Între umilinţe, resemnări, capitulări, biruri, peşcheşuri, o viaţă pe brânci. Copiii lui nu au prins gustul înfruntării sclaviei, deşi un poet clasic îi îndemna: “Mai bine un vultur decât o broască râioasă!” Revoluţia a fost, dintotdeauna, un salt mult prea avântat pentru el. S-a ridicat prea sus, până l-a cuprins ameţeala! Altfel nu se explică virtutea asumată a sacrificiului, altruismul neîntinat (în Balconul Operei de la Timişoara erau trimişi saci de hârtie cu bani, pentru ca fruntașii revoluţiei să reziste, deşi acolo nu erau magazine! Femeile au născut sub acelaşi Balcon, iar în imnul zilelor şi nopţilor, alături de “Deşteaptă-te române”, cântat ca o rugăciune, Dumnezeu era chemat continuu în ajutor: “Există Dumnezeu!”) Curajul piepturilor goale ieşite în calea represiunii. Ele n-au venit din neant. Ci din fântâni adânci, care în restul timpurilor grele continuă să ne rămână ascunse. Am fost mândri de România într-un Decembrie ’89. Nu ştiam, neprevăzători, că timpul se va întoarce şi ne va surprinde iarăşi cu scutul jos. Milioane de români au trăit atunci Înălţarea! Milioane nu şi-o mai amintesc. Ne-a fost retrasă graţia şi pe aripi ne-a fost turnat plumb. Ce naţiune a lumii nu se trage dintr-o minune? Americanii au cultul Părinţilor Fondatori. (Revoluţia lor a fost mutată pentru totdeauna într-o Constituţie.) Noi ne refuzăm dreptul, puterea şi virtutea de a fi! Ori suntem constrânşi, ori suntem ispitiţi să o facem. Mereu. După 1821, 1848, 1877, după 1918, după 1989. (Cuvintele slavei româneşti cele mai pure au fost rostite atunci. Sfinţii ei tereştri au trăit atunci…) Dar în ierarhiile neamului românesc trădările cele mai grave se fac sus. Un neam ce nu se lasă reprezentat decât de monştrii lui nu poate spera la mai mult…
Cine să mai lege zidurile care se năruie continuu de bolta cerească, într-o ţară deszidită la mijloc? O Curtea de Argeş care nu s-a mai săvârşit: România… O lucrare dumnezeiască neîncheiată… Până când?
Această carte scrisă de mâna disperării, dar cu gândul la ceea ce datorez viitorului copiilor mei, m-a făcut să simt singurătatea celor ce aleargă înaintea puterilor pe care le au. Obişnuiţi cu nedreptatea, românii au fost ei înșiși uluiți de curajul dovedit în Decembrie 1989. A fost prea mult totul: înverşunarea luptei, crimele, cruzimea, dezamăgirea ce a urmat. Victoriei revoltei i-a urmat o epocă a capitulării. Omul e la mijlocul limitelor sale. Dar nici nu putem înainta privind înapoi cu mânie. Mai există o cale, care este cea a adevărului. Asta a fost, asta suntem. Asta vom fi dacă vom şti să ne merităm viitorul. Dar până atunci, să nu uităm modestia virtuţilor şi triumful vinovăţiilor.
Securitatea ţine de trecutul nostru. Este stigmatul nostru, ruşinea noastră. Trebuie să împiedicăm acest trecut să mai prolifereze în viitor. Avem cu totul altceva de făcut în această ţară: să înălțăm realităţile ei la altitudinea idealurilor sale, să reconstruim spiritul României moderne, în măsură să reziste veacurilor, ca un semn al cutezanţei umane. Căci şi românii sunt firele de iarbă ale umanităţii. Civilizaţia se construieşte şi aici. Se afirmă şi aici. Securitatea este o povară, o amintire sumbră a unei bune lăcomii (greed is good) care poate compromite, care poate dezonora, care poate răni din nou voinţa de dreptate în România, care poate ucide… Destul! Timpul ei a trecut. Bunul simţ al românilor (common sense) trebuie să înfrunte pe faţă puterea ei otrăvită. În acest an în care Revoluţia noastră împlineşte 20 de ani, fosta instituție a represiunii să devină o amintire întunecată… O amintire… Dar cum să-i uiţi pe cei care până în ultima clipă, într-un Decembrie 1989, au terorizat, schingiuit, violat şi ucis, pentru ca, după Decembrie 1989, să atenteze din nou la libertatea, demnitatea, dreptul la fericire şi prosperitatea românilor?)
“Unde sunt ofiţerii de securitate care au arestat, au anchetat, au bătut şi schingiuit, au ucis oameni sub lovituri sau i-au scos din beciurile securităţii şi i-au împuşcat fără nici un fel de judecată la câte o margine de pădure? Se descoperă şi astăzi gropi comune de asasinaţi, în care zac oasele atâtor nevinovaţi.
De ce acei preşedinţi şi procurori de Tribunale Militare sau Curţi Marţiale nu sunt traşi la răspundere pentru milioanele de ani de condamnare pe care i-au aruncat unor patrioţi români, în mare majoritate intelectuali, ce purtau singura vină că-şi iubeau ţara şi neamul şi nu au vrut să facă pact cu satana?
De ce pe unii doctori de azile psihiatrice, astăzi, nu-i întreabă nimeni, pentru oamenii sănătoşi ţinuţi internaţi la balamuc, la recomandarea securităţii, şi trataţi ca să-i înnebunească?
De ce comandanţii de închisori, comandanţii de lagăre ale morţii sau de colonii de muncă, unde s-au practicat cele mai teribile metode de exterminare fizică şi de ucidere a personalităţii umane, nu sunt traşi la răspundere?
Unde sunt cei care au aplicat cele mai diabolice metode de reeducare, practicând tortura continuă, zi şi noapte, în care degradarea umană a atins cote halucinante, la Piteşti, Gherla, Canal, Ocnele Mari etc. De ce nu li se dezvăluie crimele şi nu sunt aduşi în faţa instanţelor de judecată? Unde este astăzi teribilul Maromet, Ivănică, Goiciu, Mihalcea, Ioaniţiu, Dulgheru, Crăciun, Koller, Dorobanţu, Lazăr, Albon, Borcea şi atâţi alţi monştri cu chip uman, de care ţi-e groază să-ţi mai aduci aminte? Cine-i trage la răspundere? Unde este justiţia din ţara aceasta? Consider că acţiunea „Dosarele securităţii” este, în primul rând, o diversiune pentru a ascunde pe adevăraţii criminali şi asasini, care acum au pensii grase, apartamente luxoase, grade mari pe umeri şi care-şi sfidează victimele… Ar trebui şi la noi să ia fiinţă un institut asemănător Institutului Wiesenthal care să dea în judecată colaboraţioniştii, turnătorii şi criminalii epocii comuniste. Pe malurile Canalului Dunăre – Marea Neagră sunt zeci de mii de oseminte umane, îngropate sub imense grămezi de pământ. La fel, în jurul penitenciarelor şi al atâtor şantiere sau colonii de muncă forţată, există mii de sfinte oseminte, morminte fără cruce şi fără lumânare. Cine îşi mai aduce aminte de aceşti martiri, cine mai varsă o lacrimă pentru ei? Doar familiile îndoliate.
Plângem şi ne văicărim pe morminte străine, iar pe mormintele fiilor acestui neam care s-au jertfit pentru Christos şi neamul românesc cresc spinii şi bălăriile. Văd cu uimire cum preşedinţii ţării noastre merg pe alte meleaguri şi plâng la alte morminte. Cine îndrăzneşte astăzi să vorbească despre holocaustul românesc?
….Când vorbeşti de crimele ce au avut loc în comunism, imediat se invocă: „vânătoare de vrăjitoare”, generare de „vrăjmăşii”, „învrăjbire”, „resentimente”, „patimi” etc. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru Pace, pentru că, de la revoluţie şi până acum, nu a existat, din partea victimelor comunismului, nici o agresiune împotriva nimănui. Deci nu mai este vorba nici de răzbunări, nici de învrăjbiri, este vorba de dreptate. Au fost iertaţi de către fostele victime cei mai odioşi călăi, dar nu se pot uita, pentru că, atunci, istoria criminală poate să se repete…
Comunismul a murit sub greutatea păcatelor lui. Nimeni nu se aştepta ca să se dărâme, ca un castel de nisip, atât de simplu, dar cadavrul lui nu a fost îngropat. Încă dăinuie, şi mirosul lui pestilenţial otrăveşte lumea. Vechile mentalităţi nu au pierit odată cu ciuma comunistă; foştii demnitari, securişti şi activişti, vopsiţi în alte culori, ocupă încă posturi importante în aparatul de stat şi sfidează, marginalizează sau chiar lovesc în continuare în vechii prigoniţi.
Oare în ţara aceasta mai este posibilă această vitregită şi jinduită dreptate, pentru care s-au făcut atâtea sacrificii, sau ne zbatem mai departe în mocirla corupţiei şi degradării umane?..”
(Dumitru Oniga, fost deţinut politic)
“De obicei, o persoană „proaspăt luată în lucru” era interceptată cam o lună, după care, dacă nu prezenta interes, o abandonam”. Erau însă şi persoane permanent interceptate, în mod special cei care lucrau in comerţul exterior (pentru a nu trăda), precum şi disidenţii de notorietate… sau foştii comuniști, ca Brucan, care reprezenta un real pericol pentru Ceauşescu”. Foşti securişti ne-au spus, sub protecția anonimatului, că disidenţii fără notorietate – un muncitor sau un ţăran – care făceau agitaţie în întreprinderi sau în sate, erau băgaţi la puşcărie printr-o înscenare sau erau chiar eliminaţi fizic, „pentru a nu se cheltui banii cu interceptări și filaj sau cu mâncarea din pușcării”. Astfel de persoane erau uşor de eliminat, în funcţie de sex şi obiceiuri. Exemple: dacă un agitator era cunoscut ca beţiv, i se turna alcool pe gât şi era pus pe liniile unui tren; dacă era femeie, mai ales nemăritată, era „sinucisă” (pastile, detergenţi, otrăvuri, tren, metrou, aruncare de pe bloc, etc.)
Se mai apela la infractorii-ucigaşi colaboratori ai Securităţii, care „erau eliberaţi din puşcării special pentru a ucide oamenii simpli care au denigrat sistemul comunist şi pe conducătorul iubit”. Muncitorii care participau la revolte (Valea Jiului – 1977, Braşov – 1986), fiind mai mulţi, nu puteau fi „sinucişi”, şi atunci se apela la „Radu” – camera de iradiat, despre care RL a relatat deja în interviul cu fostul procuror-ofiţer acoperit al Securității Alexandru Pantea, publicat anul trecut.”
(Constantin Bucur, fost ofiţer de Securitate – România Liberă, 30 aprilie 2009)
Ce este libertatea? Sentimentul că eşti folositor într-o lume care te respectă și are nevoie de tine; sentimentul că poţi oferi această graţie numai lui Dumnezeu! (Doar înaintea lui Dumnezeu mă închin cu dragoste!); sentimentul că eşti garanţia libertăţii celor din jurul tău; sentimentul că dragostea pe care o pui la dispoziția tuturor hrăneşte dragostea tuturor pentru tine! Securitatea a fost înfiinţată pentru a aresta libertatea românilor şi a-i constrânge să trăiască fără ea. Şi Securitatea şi-a făcut datoria! A reprimat silnic libertatea celor pe care i-a constrâns să trăiască ca deținuți în propria lor țară, pedepsindu-i cu sălbăticie pe cei ce s-au împotrivit menirii ei inumane.
Desprinderea de Securitate, desprinderea de securism, de sub dominaţia fiinţelor de mecanism pentru care raţiunea de clan sau de stat este mai presus decât condiţia umană, trebuie să semnifice adevărata noastră desprindere de trecutul infam care ne-a dezonorat fiinţa, de trecutul spaimei, al terorii, al umilinţei, de trecutul devenit cimitirul a milioane de români care şi-au iubit mai mult ţara decât propria viaţă, care s-au împotrivit păgânizării ei, de trecutul înconjurat de sârmă ghimpată ca un lagăr de muncă, de trecutul ca o celulă de penitenciar, de trecutul Aiud, de trecutul Sighet, de trecutul Gherla, de trecutul Piteşti, de trecutul ca suprema noastră stare de umilinţă!
Adio, trecut blestemat, bye-bye, Securitate!
În anul 2009 prăpastia dintre populaţie şi clasa guvernantă a securiştilor a devenit înspăimântătoare. Cu o absenţă de 70% la scrutine succesive, nimic nu s-a mai putut legitima în urma alegerilor. Nici Preşedintele, nici organele alese. Un refuz spontan al celor ignoraţi şi minţiţi. Ce nu poate face conştiinţa oamenilor reuşeşte natura lor! România a luat-o la vale. Un guvern fără responsabilităţi a luat locul unui alt guvern fără responsabilităţi. Cei douăzeci de ani de la Revoluţie au fost irosiţi. O Românie diminuată, îmbătrânită, depopulată, încovoiată până la pământ sub povara recunoştinţei refuzate celor ce s-au jertfit pentru ea. Dar cum poţi conduce o ţară dacă nu-i respecți martirii, dacă nu-i respecți eroii, dacă nu-i respecți jertfele, dacă nu-ți respecți datoriile de onoare? Acest refuz este primul semn al respingerii, de care autorităţile nu ţin cont. “Orbirea” lor se bazează pe convingerea că nu va mai exista un alt act de război între guvernul securist şi poporul său. O orbire fatală. Academicianul Florin Constantiniu, un expert al crizelor din istoria românească, scria în acest an: “Atâta timp cât mioarele valahe stau cu capul plecat şi se lasă tunse de spoliatori, ele nu fac decât să ilustreze formula unui politolog francez: “un popor de oi naşte un guvern de lupi!” O voce gravă care vine din hronicul naţional! O postfaţă a destinului unui popor vegetal. Ceea ce uită ilustrul istoric este ideologia ierbii! Chiar și de sub piatră vor răsări firele ierbii! Pe gropile trecutului, poporul nostru se înalţă, aşa greoi cum este, spre viitor. Spre un viitor al lui, pe care numai cel de Sus îl poate cunoaşte. Dar mersul e înainte. Cu asfaltul gros al Securităţii întărit peste privirea sa care caută cerul, el tot va încolţi, el tot va străbate. Căci acest popor, care a călătorit prin timp două milenii, este un popor cuprins, la rândul lui şi după puterile lui, în creaţia lumii, un popor care îşi caută ţara sfântă în sufletul său frământat, un popor supravieţuitor. Dacă trebuia, dispărea! Nu a dispărut. Şi nu va dispărea. A pierit, între timp, Ceauşescu şi aproape că e vremea să gândim că nu vom mai auzi curând nici de Securitatea lui. Viciul sau slăbiciunea ei consistă în faptul că s-a obişnuit să acţioneze în cârdăşie. Până când? Cu cine? Chiar şi noile sale dinastii îi vor uita peste ani numele. Sau se vor ruşina de ea. Dacă tot n-a putut fi adusă în faţa justiţiei, va fi condamnată de justiţia istoriei. Securitatea, ce altceva? O secure, o ghilotină a libertăţii româneşti, care îi va supravieţui, aşa cum soarele răsare după cea mai cumplită furtună. Dar să fie cu băgare de seamă! Se va mai speria de ea copilul ieşit din iarnă, sau adolescentul ce va fi crescut în cultul grădinii? Se vor mai înfricoșa de ea bătrânii deţinuţi, revoluţionarii ce au înfruntat-o în stradă, oamenii care nu i-au simţit muşcătura ori femeile care nasc acum românii cruzi şi limpezi ai noului mileniu? Nu, nu ne mai temem de ea! Nu mai are un rol şi nu mai are loc în timpul nostru. Dar aceste cuvinte răspicate trebuiau spuse. Şi eu, cu umilele mele puteri, m-am angajat să o fac. Altfel, nu există putere care să reziste răspunsului viitorului. Ceea ce cândva a părut de neclintit, de la un moment dat a luat-o la vale… Noi obosim, istoria nu! Să avem încredere în ea. Ea va face dreptate! Chiar şi fără sprijinul rezervaţiilor botanice ale unor popoare obosite. Sau poate că numai eu nu am obosit să sper? În pofida evidenţei, în pofida sentimentului că în Decembrie 1989 nu noi am învins? Sau poate că “naţiunea noastră lipsită de energie, ieşită din istorie, incapabilă de iniţiativă şi de acţiune… jumătate nu e bună de nimic, jumătate e gata de orice” are dreptul suveran la un nou recurs?
În plină arşiţă, un vânt de ploaie cu cenuşă bate iar peste România!
Menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit!
Într-o vizită la Muzeul Terorii din Budapesta,
în sala dedicată Gulagului
am putut privi chipurile unor vieţi dispărute,
ce fuseseră ucise, între altele, şi pentru a nu mai putea mărturisi.
Dar Gulagul n-a fost numai sovietic, a fost şi românesc,
iar creatorii lui invocă, în apărarea lor, autoritatea necesităţii. A fost nevoie de gulaguri
pentru a ne simţi mai bine astăzi?
Ori, dimpotrivă, pentru a nu mai lăsa vreodată suferinţa
să se atingă de fiinţa omenească?
Pentru că menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit.
Iar Securitatea nu a recunoscut niciodată
nevoia aceasta…
Nu există nicăieri în lume un panaceu pentru România! Există, în schimb, o reprezentare pentru umanitate în proiecţia căreia România să aibă un rol al său. Un rol care nu a fost scris exclusiv pentru ea. Nu e singura ţară în situaţia asta, dar singura la care ţin! Continui să îmi doresc o renaştere a destinului său. Am acest drept şi această speranţă. De două decenii îmi transfer aşteptările eşuate dintr-un an în altul. Douăzeci de ani de neîmpliniri şi datorită lestului pe care generaţia mea îl poartă în cursa ei cea mai însemnată şi totodată cea mai lungă: Cursa spre libertate! Neputinţa românilor simpli, neputinţa puterii proprii care nu le folosește, precum şi puterea ilegitimă a unei structuri ce le domină societatea şi statul. Şi-au meritat Securitatea, românii, şi acum nu mai sunt iertaţi pentru vina de a nu fi înfruntat-o? Nu ştiu! La capătul acestei cărţi invoc absenţa catharsisului (a arderii păcatului) şi a ceremoniei de împrăştiere a cenuşii regeneratoare peste câmpul ce trebuie din nou arat! Şi dacă nu noi, cine? Îi lăsăm din nou lui Dumnezeu, ca de atâtea ori în istoria noastră, povara aceasta?
Poate doar dacă am lipi pe zidurile marilor orașe portretele celor ucişi în 45 de ani de dictatură, victimele gulagului nostru de toate zilele, chipurile celor martirizaţi, ochii lor stinşi, vocile lor amuțite: dacă am lipi pe toate zidurile României fotografiile unui popor dispărut, poporul sub robia totalitarismului… Sau poate nici măcar atunci!
Va veni o zi când lucrurile vor fi văzute altfel. O schimbare de generaţie nu întărește, ci slăbește remuşcările istoriei. Trecutul nu mai este actual. Nu mai stârneşte suferinţă, resentimente. Nu mai contează ce-au apucat să scrie delatorii Securităţii despre o Revoluţie care i-a înfricoşat într-atât. În România va rămâne, în schimb, la Arad un bulevard al Revoluţiei, la Timişoara o stradă 21 decembrie şi o Biserică a Martirilor, la Braşov, la Bucureşti o Piaţă a Revoluţiei şi un Cimitirul Eroilor. Revoluţia va învia din rădăcinile ei udate cu sânge. În cărţile de istorie. Cândva, în paginile lor vor fi primiţi definitiv martirii. Revoluţia va pătrunde în fibra nobilă a românilor şi peste cincizeci de ani, peste o sută de ani, adevărata istorie a neamului românesc va ataşa pe iconostasul faptelor ei de glorie, lângă 1821, 1848, 1877, 1918, data de fier a unei revoluţii victorioase. Ea, Revoluţia, a eliminat un tiran şi o tiranie, ea a dat o şansă schimbării sufletului unui popor îndelung umilit. Nu vom mai trăi acele zile, cum ei, urmaşii noştri, n-au trăit zilele şi nopţile noastre. Doar istoria ne va permite să comunicăm. Să nu lăsăm viitorimii nimic falsificat. Ea are dreptul să continue faptele noastre. Mai ales ei, istoriei, chipul unui copil-martir îngropat într-un cimitir bucureștean trebuie să-i provoace emoția! Iar monumentele mortuare ale oraşelor României trebuie să-i amintească pulsul tăcut. Eroii nu mai trăiesc prin ei înșiși. Acum trăiesc prin noi. Şi vor trăi prin copiii noştri. Cât de zadarnic este astăzi efortul Securităţii de a-și şterge urmele din carnagiul din Decembrie… Ea însăşi, o pată de pecingine nevindecată pe chipul României… Că doar astăzi se ştie… Este scris… Vorbesc dovezile… Mărturiile… Cum au ucis oameni răniţi în spitale, cum au tras din taximetre, cum au maltratat, cum au ars cadavrele unor nevinovaţi… Această Securitate, care încă se bucură de impunitate, este autoarea adevăratului genocid. Din 1956 şi până în 1989, ea a acţionat în serviciu comandat. După ’89, ea comite ultima sa crimă: confiscarea unei naţiuni! Dacă Europa îşi pretinde să rămână un areopag al drepturilor umanităţii, atunci Europa ar trebui să se cutremure! Ea nu mai poate accepta ori susţine ori justifica ori sustrage de la pedeapsa istoriei serviciile de represiune ale estului. Nu se iese din civilizaţia de război spre civilizaţia umanului sub controlul serviciilor secrete! Acolo unde ele sunt puternice puterea oamenilor este totdeauna slăbită. Solidaritatea popoarelor, ca şi supravieţuirea lor, contează pe noi drepturi, pe noi speranţe. Mileniile junglei trebuie abandonate. Domnia bunului plac trebuie să înceteze. Naufragiul românesc trebuie împiedicat. Dictatura trebuie forțată să părăsească istoria noastră. Eliberarea de Securitate trebuie încheiată. Tragedia unei naţiuni trebuie curmată. Uşor de spus şi greu de făcut! (Am încercat să construim o cale pentru adevăruri pierdute. Unul dintre ele: Revoluţia celor 1104 morţi. Dar nici măcar ei nu mai pot impresiona pe nimeni. 20 de ani mai târziu, ne comportăm în libertate cum ne comportăm în tiranie. Şi e cu atât mai grav!) În România reformele sunt mai anevoioase decât în altă parte. Prea multe promisiuni eşuate, prea mare neîncrederea în clasele guvernante, prea ucigător istoricul lor dezamăgitor. Dar trebuie să ne trezim! Să ne vindecăm! Apărarea libertăţii implică sacrificii şi costuri. Trebuie să facem puterea lor nefolositoare. Drumul nu poate fi uşor. Dar trebuie să reuşim. Şi nu putem reuşi decât împreună! Aceasta este singura soluţie a căutării echilibrului românesc, ori a unei reconcilieri naţionale. Nu prin îmbrăţişarea călăului şi a victimei, nu prin îngroparea sub straturi de moloz colaboraţionist a trecutului, nu prin îndreptarea ipocrită a privirii spre un viitor ce trebuie şi el controlat şi jefuit, ci prin legea morală, ajunsă atât de şubredă, de desuetă în lumea de astăzi! România are încă o şansă. Să iasă din letargie, teamă şi resemnare, să se închine înaintea martirilor ei şi să îndrăznească să trăiască în libertate. Servitutea, schimbarea stăpânilor nu i-a adus decât nenorocire. Resemnarea a îngropat-o în neputinţă. Răbdarea a obișnuit-o cu sclavia. Un popor există doar atunci când îşi cunoaşte libertatea şi îi apără drepturile. Trebuie să devenim poporul celor 7 zile din Decembrie 1989, zile şi nopţi cum n-au mai fost altele în istoria noastră. Şi de abia atunci vom avea certitudinea că Securitatea celor mai abjecţi dintre români nu ne va mai putea înjunghia pe la spate viitorul, şi de abia atunci vom şti că, în sfârşit, Securitatea, nu mai există!
Oh! Cât de mult am invidiat puterea, loialitatea, dăruirea şi simplitatea poemului lui Walt Whitman, Aud cum cântă America! Oh! Cât de mult aş fi vrut să-i pot dărui un poem de dragoste ţării mele… Nu am reuşit. Dragostea mea a rămas adesea fără cuvinte… Dar într-un decembrie ’89, i-am oferit ofranda mea, darul meu, viaţa mea, şi i-am pus în palmele chinuite speranţa şi libertatea mea. De aceea nu uit, nu mai pot uita zilele şi nopţile când patria m-a învestit cu puterea de a o iubi, de aceea continui să mă împotrivesc violatorilor libertăţii ei. O libertate pentru o naţiune chinuită, o libertate a marilor români şi românilor anonimi, care au crezut până la capăt în ea, o libertate plătită cu sânge, o libertate binecuvântată, o libertate demnă, în sfârşit, să devină temelie pentru noua istorie…
Între 16 decembrie şi 22 decembrie
Revoluţia Română
împlineşte 20 de ani!
Ea merită comemorată de către generaţia căreia i-a schimbat viaţa, ea merită sărbătorită cu inima plină
de recunoştinţă şi compasiune; recunoştinţă pentru martiri, compasiune pentru cei răniţi, cu bucurie
pentru toţi cei care au participat la victoria ei.
Sărbătorită de toţi românii!
În seara lui 16 decembrie 2009 şi a lui 21 decembrie 2009,
timişorenii şi bucureştenii
şi întreaga ţară a românilor
să aprindă lumânările sacre, rămase nestinse în sufletul lor.
O Revoluţie pentru o Românie întreagă, o victorie
a tuturor împotriva celor ce doreau să menţină poporul dezbinat. Un capăt de istorie şi poate cel mai
bun prilej pentru a gândi împreună la
Reconcilierea Naţională.
Un an, al 20-lea de când nu ne-am mai odihnit memoria, dincolo de care un miracol al viitorului
ne-ar putea reînfrăţi pentru totdeauna.
Eu, unul, mă simt pregătit să iert dacă şi cei care au făcut atâta rău patriei tuturor sunt pregătiţi
să se căiască.
Şi aş mai aminti o chemare din zilele lui Decembrie, când mulţimea exaltată chema în ajutor
cerul senin al României,
rugându-se cu o singură voce murmurată:
“Există Dumnezeu!”
Şi să nu uităm, să nu ne pierdem speranţa!
Gloria României o aşteaptă
în viitor!
EPILOG
În finalul acestei cărţi o precizare se impune.
Ea nu a fost scrisă la presiunea niciunui resentiment.
Până la Revoluție, Securitatea nu m-a persecutat personal. Cele două dosare deschise pe numele meu (Târgovişte, Timişoara) nu au mers mai departe… În primul, chiar, ofiţerul ce a instrumentat dosarul m-a sfătuit să părăsesc oraşul unde domiciliam, pentru a putea să claseze reclamaţiile informatorilor! Sfatul i-a fost ascultat. Am plecat la Timişoara, ceea ce m-a dispensat, probabil, de o pedeapsă de câţiva ani închisoare pentru defăimarea partidului şi criticarea cultului personalităţii.
În 23 decembrie 1989, gărzile FDR au luat captivi opt ofiţeri de securitate prinşi cu arme de foc la ei. Într-un moment critic pentru viaţa lor, ameninţaţi să fie linşaţi de timişorenii ce luptaseră împotriva regimului, am intervenit la Garnizoana Timişoara şi împreună cu comandantul acesteia i-am scos nevătămaţi din sediul Operei. Aveau să fie duşi la arestul comenduirii de unde au fost eliberaţi în aceeaşi seară.
Dar asta e o altă poveste.
Nici persecuţia metodică şi continuă, la care am fost supus în ultimii 19 ani, şi care m-a transformat în prizonier de conștiință, ori și mai exact, într-o persona non grata al statului postdecembrist, eliminat, ca şi cum n-ar fi existat, din ştirile presei de serviciu şi exclus, după declaraţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Basarabia, academicianul Mihai Cimpoi, “din toate combinaţiile politice”, nici abandonul camarazilor mei preocupaţi mai degrabă de problemele vieţii lor, nici faptul că aproape toate cărţile mele tratând subiectul crizelor României:
România pierdută, Clasa nevrednică, Polul de Putere,
O Românie de câştigat sau o naţiune în descompunere,
au fost împiedicate să ajungă la opinia publică,
nici măcar pentru a riposta celor care strecurau pe internet ştirea că fusesem al doilea ofiţer de securitate infiltrat în Balconul Operei de la Timişoara, sau că vândusem Frontul Democratic Român FSN-ului de la Bucureşti, ori că formasem împreună cu Ion Iliescu un guvern încă din 1989, în care îl plasasem pe generalul Stănculescu,
nemaimeritând,
de ticălos ce eram,
“nici măcar un pahar cu apă”,
nu m-ar fi putut convinge să mă răzbun scriind acest rechizitoriu adresat
Securităţii.
Nici o explicaţie de genul:
“idee fixă” sau: “dorinţa de a se evidenţia, alături de alţi renegaţi, drept mâncător de securişti” ori “un Robespierre de pe malurile Dâmboviţei” (teme ridicate într-o discuţie de un fost ofiţer al Securităţii care era convins că interesul pentru activităţile fostei sale instituţii constituia deja o “falsă problemă”!)
nu-mi justifică insistenţa de a clarifica,
odată pentru totdeauna, misterele
suferinţelor şi crimelor din Decembrie 1989.
Am scris această carte,
care nu este felul meu de a face dreptate,
ci este felul în care trebuie lăsată dreptatea să-şi facă datoria,
pentru a aminti foştilor membri ai Securităţii responsabilităţile
ce le revin în urma ruinării statului român, după o revoluţie
învingătoare, dar nu câştigătoare,
precum şi cele legate represiunea politică antedecembristă şi
cea comisă în Decembrie 1989.
Toţi plătim pentru faptele noastre.
Oameni şi instituţii.
Pentru ce am făcut, ca şi pentru ce nu am făcut
în numele poporului căruia îi aparţinem şi în numele suveran al
binelui public.
În acest sens Securitatea va trebui,
la rândul ei,
să ofere explicaţii, şi în final să dea socoteală.
Dacă nu azi, mâine.
În istorie există mereu o instanţă care să rostească verdicte.
Şi în cazul său, al Securităţii, procesul continuă…
Dacă nu se va decide, în sfârşit,
să vorbească.
Decembrie 2009, Bucureşti
Fragmente din cea mai recentă carte a scriitorului Claudiu Iordache, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni,
ce urmează a fi lansată în Decembrie 2009
© Claudiu Iordache. Toate drepturile rezervate.
noiembrie 22, 2009
Categorii: Anul 20, Claudiu Iordache, Dictatură şi libertate, Revoluţia Română Decembrie 1989 . Etichete:Actualitate, Argumente, Atitudini, Caracter, Claudiu Iordache, Cultura, Decembrie 1989, dictatura, Educatie, evenimente, Ganduri, Istorie, Jurnal, Libertate, Life, Literatura, Lumea, Opinii, politic, Politica, Realitate, Revolutia Romana, România, securitatea, Social, Societate, Solidaritate, Speranţa, Timişoara, Totalitarism, Tristeti, Viata . Autor: claudiuiordache . Comments: Lasă un comentariu
Claudiu Iordache 
