Semnal editorial: 1989

Claudiu Iordache -  1989

Claudiu Iordache

1989

Editura IRINI

“Bunicii noștri la război, părinții noștri la Revoluție, este rândul nostru!” Este rândul lor! Lor le dedic această carte care aduce împreună două titluri trecute: Revoluția românilor și Securitatea – confiscarea unei națiuni! Pentru a le reaminti că dacă astăzi Represiunea nu mai funcționează, nu se mai trage în ei, nu mai sunt arestați, schingiuiți, terorizați, dacă nu mai sunt incinerate trupurile fraților lor și nu le mai poate fi aruncată cenușa la canal, asta se datorează faptului că în urmă cu 25 de ani românii au înfruntat Represiunea cu piepturile goale și au învins-o!”

“La cinci zile de la izbucnirea revoltei , lăsând în urmă zeci de morți, sute de răniți și mii de arestați, Timișoara avea deja un partid al Schimbării:

Frontul Democratic Român.”

 

 

Anunțuri

Scrisoare de la un camarad din Revoluţia de la Timişoara

De 16 zile camaradul nostru Ioan Savu este în greva foamei! El reacţionează la încercarea guvernului de a anula drepturile revoluţionarilor. Este în greva foamei nu pentru interesele lui. E în greva foamei pentru că simte că Revoluţia la care a participat ca unul din liderii ei este înjosită de indiferenţă şi de ostilitatea generală. La 21 de ani de atunci! Ioan Savu este un om religios. El se simte ultragiat de ne-simţirea puterii! Nu este membru de partid. Nu s-a complicat in jocuri politice. A trăit în discreţie şi cu modestie anii care au urmat Revoluţiei. A tăcut când alţii au vociferat. L-a rugat pe Dumnezeu să facă El ce ştie mai bine pentru binele ţării lui! Şi a intervenit acum, când tăcerea celor care au profitat în urma Revoluţiei a devenit insuportabilă! Ioan Savu este camaradul meu, este camaradul membrilor fondatori ai Frontului Democratic Român. Oare aceştia sunt acum alături de el? Ori speră să câştige fără să lupte, de pe urma sacrificiului său? Doresc să-i transmit de aici, de la Bucureşti, susţinerea noastră! Poate că nu aceasta este soluţia. Dar el a plecat fără să ezite pe urmele credinţei sale. Sper să reuşească. Măcar de-ar respecta şi ar iubi toţi România cum o face el! Sper să supravieţuiască! Doamne, ajută ţara asta în ceasul negru al tuturor greşelilor ei! Te îmbrăţişez, frate. Avem nevoie de tine viu!  

Claudiu Iordache

6 decembrie 2011  

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna

17 decembrie 1989

17 decembrie 1989. Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.

Au murit pentru ca 21 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

„Învierea” lui Ceaușescu

Tovarășul Nicolae Ceaușescu: „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

„Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!”

” …Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie… am dat ordin să se tragă… Începând de azi … unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe … Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului… Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare… Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman…”

Ion Coman: „Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.”

17 decembrie 1989, Bucureşti, stenograma şedinţei CPEx şi a Teleconferinţei ţinută de dictatorul Nicolae Ceauşescu

Între  17 și  18 decembrie 1989  mai multe ordine de tragere date de dictatorul Nicolae Ceaușescu au dus la împușcarea a peste 300 de oameni pe străzile României! 20 de ani mai târziu, în societatea postdecembristă se consumă una dintre cele mai mari mistificări ale istoriei recente, sub pretextul deshumării osemintelor familiei Ceaușescu!

Relansarea orchestrată a cultului lui Nicolae Ceaușescu, transformarea celui mai crud dictator în simbolul salvării din mizeria actuală a neamului românesc (ignorându-se voit că, în urma Revoluției, cei care au condus România la dezastrul actual sunt chiar foștii activiști ceaușiști ori membri ai fostei Securități), sunt acte de o maximă gravitate! În acest “festival național” dezonorant al „învierii lui Ceaușescu” apare știrea că un bust al dictatorului a fost plantat într-un oraș românesc! În termeni morali actul este, pur și simplu, o mișelie, pe care statul român nu o poate accepta! În Revoluția Română au murit copii, femei, adolescenți, bătrâni, tineri, astăzi uitați doar pentru a reaminti cu o falsă pioșenie “gloria” și meritele unui dictator a cărui biografie scelerată descalifică România. A regreta, fățarnic ori  isteric, execuția de la Târgoviște a cuplului Ceaușescu (ființe cu vagi însemne umane), „înhumați ca niște păgâni” (după ginerele lui Ceaușescu), ignorând felul “creștinesc” în care a fost aruncată la groapa de canal cenușa a 44 de români incinerați la București din ordinul Elenei Ceaușescu, uitând să-i deplângi pe copiii și adolescenții împușcați în urma ordinelor lui, între care Mariana Mirea – 22 ani, Ruxandra Mihaela Marcu – 21 ani, Florin Baban – 21 ani, Eugen Bărluțiu – 18 ani, Luminița Florina Botoc – 13 ani, Grama Alexandru – 17 ani,  Leia Sorinel Daniel – 21 ani,  Lungu Doru Cristina – 2 ani, Mihai Lucrețiu Gâtlan – 19 ani, Nemțoc Vasile Marius – 19 ani, este incalificabil pentru cei ce vor să întoarcă istoria românilor pe drumul servituții și obedienței tuturor.

Mă întreb dacă nu cumva acest moment de început al restaurației fostului regim nu este consecința unui plan premeditat de mobilizare a armatei de rezervă a nostalgicilor ceaușiști. Nicolae Ceaușescu a fost declarat în anul 1990 de către ONU “criminal al umanității”. Nicolae Ceaușescu, singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor, a fost un criminal. Viața lui trecută îndoliază și astăzi conștiința națională. Nu poți simți mândria de a fi român știind că un astfel de individ ți-a decis soarta și ți-a vorbit cândva limba!

Dar noi, românii obișnuiți, de ce tăcem, de ce încercăm să uităm Crima de Stat din Decembrie 1989? Am devenit, la rândul nostru, complicii ei, refuzându-ne remușcările? Deși și astăzi călcăm pe umbrele celor uciși la Timișoara, la București, la Cluj, la Brașov, la Arad, la Sibiu… De ce, români? De ce, România?

Dictatura

Legea Lustraţiei

după 20 de ani

Lovitura de Stat a lui Traian Băsescu

după

dictatura lui Nicolae Ceauşescu:

1104 morţi!

Câţi vor mai trebui să moară pentru libertate?

Acum dictatura este completă! Regimul de origine securistică a uzurpat total puterea statului român. El controlează Parlamentul, Guvernul, DNA, Procuratura Generală, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Economic Social, Serviciul Special de Telecomunicații, conducerea TVR, Agenția Română de Presă, serviciile de forță și Președinția României. Șeful statului  a colaborat cu Securitatea. Numele lui este Traian Băsescu. A pus mâna pe putere prin fraudă morală. Acum dictatura care-i poartă numele este deplină. (O lege a lustrației, astăzi, ar viza în primul rând pe colaboratori ori informatori, pe foștii ofițeri de securitate, pe făptuitorii ordinelor lor scelerate, o lege pe care aș saluta-o din toată inima chiar dacă ea ar sosi atât de târziu!) Poporul român este iarăși lipsit de drepturi și libertate. Căzut în capcana unei false democrații, el nu mai are mijloace să intervină în apărarea drepturilor sale furate. Aceasta este Dictatura lui Traian Băsescu! Omul care dacă ar fi fost în locul lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ar fi produs și mai multe victime! Traian Băsescu este chipul nou al unei dictaturi vechi! El este, totodată, expresia românească a abandonării de către cei mulți a libertății tuturor. Poporul a tăcut vreme de douăzeci de ani. O tăcere care astăzi îl costă! O tăcere de moarte. Dar România are dreptul la viitor. Ea nu mai poate accepta povara unui nou totalitarism. Ea a început să se miște și doar o putere iresponsabilă e în stare să ignore aceste avertismente. O dictatură primitivă, cu un dictator primitiv, față în față cu poporul pe care îl flămânzește. Un regim oligarhic uzurpator, cinic, fățarnic și lacom.

Întreb revoluţionarii, acum, când populația României este sacrificată de oligarhia politică a lui Traian Băsescu, dacă au uitat împotriva cui s-au revoltat în Decembrie 1989? Oare se tem revoluţionarii mai mult de Băsescu decât s-au temut de Ceauşescu? Oare şi-au lăsat cumpărate conştiinţele cu pomenile guvernului, ştiindu-se deja că acestea vor fi retrase? Oare liderii asociaţiilor s-au lăsat corupţi ori infiltraţi de putere? Le cer solidaritate cu poporul român! Tăcerea de astăzi revoluționarilor îi va descalifica pentru totdeauna!

Întreb intelectualitatea, care a lipsit în Revoluția din Decembrie, dacă mai poate rămâne cu brațele încrucișate! Întreb conștiința românească dacă are un răspuns la autoritarismul care a cotropit România. Îi întreb pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, Cărtărescu ori Tismăneanu, noul CPEx intelectual al lui Traian Băsescu, membri ai coteriei confortabile de sub controlul fostei Securități, dacă vor continua să sprijine noua dictatură, prefăcându-se, ipocriți, că apără România de Iliescu, comunism și kgb! Uită aceștia că Securitatea, pentru poporul român, a fost plutonul de execuție al dictaturii lui Ceaușescu? Cum pot trăi în această minciună? Acum ei trebuie să aleagă la lumina zilei între Băsescu și România! Iar alegerea le va pecetlui definitiv biografia. Chiar n-au nici cel mai mic respect pentru poporul acesta chinuit, chiar nu le e milă de mama bătrână a națiunii române care plânge de neputință în fața palatului lui Ceaușescu, după 20 de ani de la căderea lui? Crede Traian Băsescu că va mai apuca finalul mandatului său? Ura cu care își înfruntă poporul pe care îl conduce este, în sine, ultimul simptom al cancerului care îi macină regimul! Regimul Securității!

Eu, cel, puțin, cunosc încă de pe acum răspunsul. Istoria nu va avea din nou răbdare. Acum, ori la toamnă, ori la iarnă, ori foarte curând, România va ieși în stradă, în strada libertății sale, pentru a-și pretinde drepturile. România va exploda. Și atunci vom fi părtași cu toții la crima de a nu ne fi smuls la timp România din ghearele Dictaturii. Dictatura securistică. Dictatura lui Traian Băsescu. Dictatura asupra fricii, tăcerii și lașității noastre!

Revoluția românilor – Sfârșit de poveste

Am încheiat recent un manuscris dedicat Revoluției din Decembrie.

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – Sfârșit de poveste

El va vedea lumina tiparului în această primăvară.

Ultimele evenimente de la București dovedesc că regimul autoritar de la Cotroceni nu ezită când vrea să dea cu barda în grumazul poporului român! Securitatea lui Traian Băsescu nu și-a pierdut reflexele ucigașe. Ea continuă să izbească în ființa îmbătrânită a unei generații care a făcut o revoluție doar pentru a abjura mai târziu de ea.

Un trecător întâlnește un om înlănțuit. El se oprește, îi desface lanțurile, redându-l propriei libertăți.

Mai târziu avea să-l găsească în același loc.

Pe neașteptate, omul înlănțuit

din nou începe să-l blesteme.

„De ce m-ai eliberat?

Ca să mă arunci în calea nenorocirilor?”

„Dar tu unde ai fost în timpul acesta?”,

îi răspunde trecătorul

și pleacă trist și resemnat

mai departe.

Unde a fost generația noastră

când i-au fost confiscate

drepturile și libertățile?

Cui i-a predat ea puterea obținută

în urma sacrificiilor Revoluției?

Ea, care astăzi își

plânge soarta în timp ce își insultă

martirii…

*

(Revoluția românilor – Sfârșit de poveste)

Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele și-a oferit românilor un acoperiș deasupra capului! Păcat că ofranda Revoluției a fost pângărită, pentru ca românii să îmbrace din nou haina servituții. În zilele Revoluției românii  au vrut schimbarea, au vrut altfel, au vrut altceva, și-au înfruntat obediența inculcată și s-au vrut liberi! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte ilustre acestui sentiment!

„Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revo­luţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑an‑men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate…”

Omenirea întreagă a urmărit cu neobișnuit respect această aventură a libertății, în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui a fost nemărginită. Dar foarte repede a venit timpul dezamăgirilor. Al supraviețuitorilor cu capul plecat.  Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism…  Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al marasmului general… Cam atât au durat iluziile. Douăzeci de ani. Căderea în istorie s-a accelerat. La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări, în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc, o generație obișnuită să trăiască în refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de Independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:

„Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa. (…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.”

Revoluția din Decembrie nu a netezit căile viitorului. Drumul este din nou blocat. Dar o altă mișcare de amploarea celei din decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Săracii, năpăstuiții au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Veșnic îndatorați de cheltuielile guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care manipularea va lua locul Gulagului. A aresta mintea, și nu trupul, este ultima soluție a unei dictaturi invizibile.

Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o marionetă în mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția română este de vină, ci neputința celor mulți, care n-au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește!

Un lucru e însă sigur. Revoluția a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Darul Revoluției a fost risipit. 20 de ani mai târziu, românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. O virtute colectivă care e tratată ca și cum n-ar fi existat. O generație care și-a înfruntat soarta, a învins-o și apoi s-a lăsat, ca înainte, la îndemâna inconsecvențelor ei. Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe a doua. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Alecsandri, cu Alecu Russo, cu Costache Negri, cu Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Magheru, cu Tell, cu Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul trecutului: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.

Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.

Șapte zile din nemărginirea sa.