‘Se unește cu mama sa, România!’ – Anul 1918, 27 martie

Sfatul Tarii - 1917-1918

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România!”

Întrebați-i astăzi pe cei patru președinți ai României post-decembriste și pe cei cinci președinți aleși ai Statului Moldova, dacă ar semna, fie și cu 98 de ani mai târziu, această Declarație-Rezoluție de Unire a neamului românesc!

Și mai întrebați-i de ce nu sunt încă pregătiți să întâmpine cu hărnicie, umilință și demnitate sfârșitul unui secol al înstrăinării românilor de familia lor cea mare!

Trăiască România reîntregită!

Vreau să apuc să trăiesc această zi în care clopotele României vor bate la unison un imn de slavă închinat Celui care, la bine și la rău, ne-a ținut nevătămați prin vremuri vitrege până în lumea de astăzi! 

Claudiu Iordache

27 martie 2016 

Declaratia Sfatului Tarii Republicii Democratice Moldovenesti

Anunțuri

1 Decembrie, Anul 2015. De ziua Mamei!

Rosenthal - Romania Revolutionara

Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum când se  știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: “Aici nu mai locuiește nimeni!”, când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul, cine va mai alunga omizile din livezile tale, cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?

Acum este 1 decembrie. Ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși, îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși, îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri, îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: “Deșteaptă-te, române?”

În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?

Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!

Și dacă poporul tău și acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a  unei mari făgăduieli neîmplinite…

1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!

*

Basarabia, ne priveşti?

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)

 

Consiliul Național al Unirii – 1991

1918-2015

27 Martie 2015 – 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

O singură dată în 25 de ani!

Nașterea și pieirea unui Proiect unionist. Anul 1991

 

Consiliul Național al Unirii

Consiliul Naţional al Unirii îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională a României, constituită într-un stat european unitar la 1 decembrie 1918.

Consiliul Naţional al Unirii ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din România şi Basarabia, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. Consiliul Naţional al Unirii va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti . 

Chişinău – Bucureşti

   1 decembrie 1991   

Semnează membrii fondatori:

                                                         

CHIȘINĂU

Lidia ISTRATI

Mircea DRUC

Gheorghe SLABU

Mihai GHIMPU

Petru POIANĂ

Petru MUNTEANU

Ilie BRATU

Andrei CABAC

Elisei SECRIERU

Valeriu MATEI

Andrei BAŞTOVOI

Marin BELEUŢĂ

Mihai DIMITRIU

Ştefan MAIMESCU

Ion NEAGU

Tudor NEGRU

Alecu RENIŢĂ

Vasile NĂSTASE

Ion TĂNASE

Valentin MÎNDICANU

Elena BĂLAN

Constantin TĂNASE

Ion MĂRGINEANU

Ion MADAN

Mihai PĂTRAŞ

Sava PLATON

Vasile ŞOIMARU

 

     BUCUREȘTI      

Claudiu IORDACHE

Dan LĂZĂRESCU

Ioan ALEXANDRU

Mihai MANCAŞ

Ioan ARDELEAN

Marius BALABAN

Dan POPA

Nicolae SIMESCU

Preot Constantin ANDREESCU

Pavel BĂLAN Gheorghe

Romulus PARASCHIVOIU

Dumitru TEACI

Dumitru RĂDĂUCEANU

Aurel GĂVAN

Sorin BOTEZ

Marius Mihail TUDOR

Mihai STOICA

Florin POPESCU

Constantin BERECHET

Gabriel MARINESCU

Gheorghe SCORŢAN

Constantin CANACHEU

Valeriu BUTULESCU

Gabriel ŢEPELEA

Ioan Gavra

Vasile DIACON

Ion DIACONESCU

Vasile GIONEA

Constantin BANU

Petrişor MORAR

Nae BEDROS

Otto WEBER

Ionică DIJMĂRESCU  

Moldova, august 1991

„…Foarte curând îi voi cunoaşte pe Mircea Druc şi pe Iurie Roşca. Iată-l în casa mea împreună cu preşedintele executiv al Frontului Popular din Moldova. Un bucovinean, un basarabean, doi fraţi, doi români, nobile cristalizări ale aceluiaşi sânge! Propun ideea formării unui Consiliu Naţional al Unirii. Oaspeţii mei acceptă entuziasmaţi. Ne vom pune pe treabă cu o râvnă sisifică. Redactez forma iniţială a declaraţiei CNU. Ea va lua o formă definitivă în casa juristului Iftenie. Lucrează deja un grup unionist din care fac parte Ioan Alexandru, inginerul Manu, profesorul Copil. Știrea formării Consiliului Naţional al Unirii tulbură opinia publică. Rana abandonării fratelui mai mic este iarăşi deschisă! Strâng în Camera Deputaţilor semnături ale noilor veniţi în CNU. Curând, peste treizeci de deputaţi11 de la Bucureşti se angajează în cauza unionistă. Pot uita acum mai uşor scrisorile primite după septembrie ’91. “Am rămas profund surprinşi şi apoi în masă revoltaţi de tâmpita dumitale intervenţie de la microfon în problema Basarabiei. Trădătorule din Timişoara, te-ai alăturat legionarilor probabil că în trecut ai fost legionar. Și dumneata eşti pregătit să-l pupi în cur pe Mihai de Hohen… ca să capeţi un ciolan. Sperăm să putem veni în faţa Parlamentului să-ţi cerem demisia după ce vom termina cu muncile agricole. Ai votat împotriva pronunţării Parlamentului pentru independenţa Basarabiei. Nebun, nebun, nebun ce eşti, să te bată Dumnezeu. în numele majorităţii moldovenilor care te detestă semnez eu Niculae Buturugă din Botoşani, veteran de război, care a plătit cu sânge eliberarea ţării de nazism şi fascism…” O replică promptă soseşte de la Chişinău. Deputaţi moldoveni pătrund în Consiliul Naţional al Unirii. Unul după altul, partidele româneşti se angajează pe calea unionistă. Construim un birou operativ care prin declaraţiile şi acţiunile lui presează continuu politica ambiguă a preşedinţilor Iliescu şi Snegur. Defensiva în care sunt puşi îi incomodează vădit. CNU se întâlneşte la Iaşi, preşedinţii se grăbesc să se întâlnească la Prut. În 12 noiembrie ’91 declar în Cameră: “în ceea ce mă priveşte, nu voi vota pentru adoptarea unei constituţii care va menţine privirea oarbă, de tip intenaţionalist, îndreptată spre Basarabia!” La 1 decembrie sunt la Chişinău. Traversez graniţa nevrednică între cele două Românii la miezul nopţii şi o fac pentru prima dată. Ioan Alexandru este mult mai calm. Dimineaţa, în Piaţa Sfatului, plină ochi de români de pretutindeni, întreb: “Unde este în acest moment Preşedintele Snegur? Cumva la Alba Iulia, împreună cu preşedintele Iliescu, anunţând românilor voinţa de unire a ţării lor? Cu un an în urmă, am evocat, la Alba Iulia, Bucovina şi Basarabia! Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberate de dictatură. Astăzi, am venit aici, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: Am sosit să vă luăm odată cu Basarabia şi Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!…” Va vorbi apoi Iurie Roşca. Apoi Ioan Alexandru. Apoi Mircea Druc. Este citită declaraţia de constituire a Consiliului Naţional al Unirii. Lista parlamentarilor care au aderat la el. În piaţa aglomerată, românii simt că fraternizează cu ei istoria! Voi sta două zile în partea de inimă a României, încă prea îndepărtată de aceasta. Mă voi întoarce la Bucureşti având convingerea că merită să ne batem până la capăt. Fixăm pe 24 ianuarie întâlnirea solemnă a CNU la Iaşi. Va veni acolo toată lumea bună a politicii româneşti. Invitată, conducerea Armatei Române nu trimite reprezentanţi. Pe neaşteptate apar, nelămurit, derapaje misterioase în coeziunea echipei ce coordonează CNU. Mircea Druc pare tot mai aferat şi distrat. Deşi menţinem solidaritatea voluntară în jurul lui, mici ori mari ingratitudini ale viitorului preşedinte CNU ies la iveală. El dă mereu impresia că e altceva decât echipa care a lucrat nu pentru el, ci pentru reîntregirea naţională. Poartă tratative cu cei care, atunci când au avut puterea, au ignorat subiectul unionist. Încet-încet, mă simt împins în afara jocului pe care-l inventasem eu însumi! Cu o zi înainte de desfăşurarea şedinţei solemne a CNU în sala Teatrului Naţional, apare şi consilerul prezidenţial, dl. Ioan Talpeş. Îl cunoscusem din perioada anterioară ca pe un bărbat echilibrat, cu atitudini fără echivoc. Îl plăcusem. Vom înnopta în aceeaşi cameră de hotel, cu care prilej vom inventaria atât punctele de convergenţă, cât şi cele de divergenţă dintre CNU şi Instituţia prezidenţială. După Ioan Talpeş, domnul Ion Iliescu este alături de noi, dar nu poate să pledeze tot atât de tranşant cauza unionistă. Iar dezideratul “Unirea-Acum” rămâne riscant şi prematur. (Cu puţin timp în urmă lansaserăm chemarea “Unirea-Acum”, la care răspunseseră mii şi mii de scrisori, predate ulterior Frontului Popular din Moldova. Sprijinul acordat ideii de către Petre Mihai Băcanu şi ziarul său nu poate fi în nici un caz ignorat!) Până la urmă voi intermedia o discuţie discretă cu Mircea Druc. Vreme de peste o oră vom rătăci, toţi trei, prin ceaţă, în căutarea unei coerenţe în discuţie. Mircea Druc pare însă atât de împrăştiat… Puterea era dispusă atunci să facă mai multe compromisuri şi să ofere mai multe garanţii ca oricând, dar prilejul se pierde… Dimineaţa de 24 ianuarie promite un succes perfect pentru cauza unionistă. Atâtea obstacole fuseseră depăşite: ostilitatea conducerii Camerelor, a Preşedinţiei, a Televiziunii Române (care a programat după ora 1 noaptea, pe postul naţional, apelul adresat parlamentarilor de a se prezenta la Iaşi), inerţia românilor… Motivele pentru care se întemeiase Consiliul Naţional al Unirii (“CNU îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională. CNU ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din Basarabia şi România, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. CNU va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti.”) aduc la Iaşi pe Corneliu Coposu, Patriarhia Română, Academia, societăţi şi fundaţii, un entuziasm resuscitat al idealului unei naţiuni menţinută atâta vreme în afara unităţii ei. Nicicând România postdecembristă nu a convocat atâta vlagă pentru a-şi afirma dreptul reîntregirii. Și totuşi, miracolul se sparge curând! Ședinţa solemnă este sabotată de partizanism politic. Preşedintele Victor Surdu al Partidului Agrarian este huiduit copios. Cuvântează cu demnitate Corneliu Coposu. Dar este prea târziu… Retorica patriotardă puse stăpânire pe lexicul oratorilor. O demagogie ridicolă transformă clipa de istorie în secunda tuturor dezamăgirilor cu putinţă. Candidatura lui Mircea Druc pentru funcţia de preşedinte al CNU este adusă la cunoştinţă într-un moment de cumpănă. Va fi ales după ce Ioan Alexandru şi cu mine netezim cutele momentului. Excedat de pierderile evitabile, calculez câştigul. Puterea de aici, ca şi de dincolo, se va împiedica, din această zi, de o realitate potrivnică, în încercarea de a menţine divizarea României. După amiază se reiau lucrările pe secţiuni. Este declanşată o vânătoare imediată după funcţii inexistente. Moftangiul român îşi dă a câta oară în petic, chiar dacă este îmbrăcat ca un parlamentar al statului încă de restrişte. Mircea Druc îşi arogă un tot mai pronunţat aer de detaşare faţă de echipa care l-a adus acolo! Discursul său nu este conciliant, ci conciliatorist. Pune în circulaţie opinia că Senatul nu a fost prezent la Iaşi pentru că n-a aflat de festivitate! Îl simt dintr-o dată prea mic pentru formula poziţiei lui, dar care dintre noi putea fi cu adevărat mare într-o astfel de împrejurare? Îl observ încă indulgent. Cer explicaţii pentru schimbarea sa de atitudine lui Iurie Roşca. Acesta e şi mai evaziv. Se pare că mizele au fost deja negociate. Atunci mă dau la o parte! O făcusem de atâtea ori în ultimii ani, când simţisem idealul abandonat… Ascult din sală discursul deşertăciunii politicianiste exhibându-şi goliciunea până la os. Un ziarist din Chişinău întreabă prezidiul de ce lipsesc de acolo. Prezidiul îmi cere, cu o jumătate de voce, să urc pe podium. Refuz. Vorbesc de jos presei prezente, afirmând că nu intenţionez să cauţionez sistemul abia creat decât dacă rămâne în serviciul cauzei româneşti. Cum, sub ochii mei, plăcinta invizibilă e ca şi împărţită, nu-mi mai rămâne decât să mă retrag. Plec de la Iaşi aproape plângând. În gară, Mircea Druc îmi cere o întâlnire la Bucureşti. Nu-l voi mai căuta vreodată. “România Liberă” va publica un scurt text în care deplânge retragerea mea! Și conchide: “Păcat!” Dar ceea ce pentru alţii era un păcat, pentru mine devenise o năucitoare suferinţă! Nicicând nu investisem atât de mult ca în acest proiect, care era al unei cauze naţionale irepresibile! Eşecul de la Iaşi, preparat cu atâta precizie, frâna o dată în plus dorinţa românilor de a fi lăsaţi să construiască în modestie fagurele patriei lor. Viruşi rezistenţi, desprinşi din fauna acestui Céline al românilor care a fost Ion Luca, infectează încă sângele în arterele afective ale românilor. În zilele acelea m-a durut atât de tare România încât mi-am dorit să mor!

 

Consiliul Naţional al Unirii agonizează. Nu mai menţin contactul cu membrii săi autosatisfăcuţi. O vreme le împrumutasem un avânt ce nu fusese niciodată al lor. Retrăgându-mă, îi las să dovedească puterea de a continua. Nu vor dovedi. Bieţi absenţi ai unei cauze ce se hrăneşte din credinţă adevărată… Lunile trec. Momente importante pretind reacţia Consiliului, dar el e deja amuţit. Trec peste orgoliu şi, în disperare de cauză, încerc să formez o secţie activă a CNU la Bucureşti. Ca de obicei, pe cont propriu! Replica soseşte de unde te aştepţi mai puţin: de la Chişinău. Profesorul Copil publică o scrisoare în “Expres” în care otrăveşte, cu bună voinţă, actul sincerităţii mele. Nu-i voi răspunde. Las faptele să dovedească de la sine că, două-trei luni după acel amăgitor 24 ianuarie 1992, CNU nu mai înseamnă nimic. Răzvan Popescu publică, în acelaşi “Expres”, câteva articole al căror titlu vorbeşte fără nici o perdea. Unul este intitulat “Unirea între ideal şi capital politic”, din care citez: “După sărutări frăţeşti, cauza Unirii a intrat într-un con de umbră. Și acolo şi aici aceeaşi concepţie: acum e momentul! La 3 septembrie Parlamentul saluta proclamaţia independenţei statului Moldova. Aleşii poporului se întrec în alese cuvântări. Distonează o voce. Claudiu Iordache. Eu nu votez! spune el. El vede în recunoaşterea republicii Moldovei o amânare a Unirii. Taxat drept poet în politică, C.I. este dispreţuit egal de majoritate şi opoziţie. Claudiu Iordache nu dezarmează. Miza acestui meci este dacă în alegerile viitoare un candidat unionist din afară ar putea înfrunta candidaţii loco, refractari la unire…” Al doilea articol, “Șarpele Druc” adaugă: “Dezamăgire. Gust amar. Derută. La două săptămâni de la întrunirea Consiliului la Iaşi, o evidenţă tristă, batem pasul pe loc. Și pumnul în piept. Zeci de vorbitori, unul mai orator ca altul, de la Traian şi până la furtul revoluţiei, au făcut ce-au vrut cu istoria. Au urcat la tribună şi s-au văzut la televizor. Cauza Unirii a rămas suspendată într-un festivism găunos. Mircea Druc, care prezida lucrările, a lăsat vorbele să curgă până la cota de inundaţie: arăta ca un şarpe care şi-a înghiţit prada şi apoi o digera la soare. Tocmai fusese reconfirmat prin aplauze în funcţia pe care o deţinea temporar, de preşedinte al CNU. Tot timpul s-a temut de acest moment, de aceea a şi pus problema după ce s-a anunţat pauza. Mai departe s-au risipit vorbe mari. În schimb, s-a jucat hora Unirii. Cum sala era tixită de scaune, ne ţineam de mâini şi băteam pasul pe loc. Dezamăgit de evoluţia evenimentelor, Claudiu Iordache, care a iniţiat CNU deşi nimeni nu pare dispus să îşi amintească de asta, şi-a anunţat retragerea. Un gest care va costa pe unionişti nu numai prestigiul, dar şi legătura cu centrele de putere de la Bucureşti. Mircea Druc păşeşte cu stângul. Și atunci prima întrebare la care va trebui să răspundă este nu ce intenţii generoase are, ci ce-a făcut concret pentru realizarea lor. Mircea Druc nu mai păşeşte deloc. O explicaţie poate fi căutată în afara slăbiciunilor omeneşti. Probabil că a fost contactat într-o politică ascunsă privind aceeaşi cauză. Pe el l-aş înţelege dacă preţul plătit, dezintegrarea CNU, n-ar fi fost atât de copleşitor. Astăzi, CNU-ul nu mai înseamnă nimic. A devenit o anonimă anexă a unui Partid al Reîntregirii care şi-a pierdut pe drum cauza. Unirea-Acum a devenit, pe nesimţite, Unirea-Cândva, sau poate, din păcate, dată fiind forţa de corupţie a antiunioniştilor noştri, Unirea-Niciodată!”

 (Claudiu Iordache – „Singur între români”, 1997)

 singur-intre-romani

 

24 Ianuarie, in aeternum

Pentru că nu e departe ziua de 24 Ianuarie, mi-am propus să amintesc unioniștilor români încercările deja uitate de a apropia momentul Unificării depline a Statului Român.

Alături de Ioan Alexandru, Mircea Druc și Iulie Roșca, am scris în casa mea manifestul intitulat Consiliul Național al Unirii. Proiectul a fost lansat la Chișinău, cu care prilej am luat cuvântul! Înainte de sărbătoarea neamului reîntregit ce a avut la la Iași, în 24 ianuarie 1991, am luat cuvântul în Camera Deputaților cerând parlamentarilor români să vină la Iași. Televiziunea Națională a programat intervenția după ora 12 noaptea! La Iași, pentru prima oară în istoria României moderne, a avut loc prima și singura Ședință a deputaților basarabeni și români, cu care prilej a fost ales drept președinte al Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc! În același an după Puciul din septembrie de la Moscova, șansele unui puci la București au crescut. Eșecul Puciului a dus la desprinderea de Uniunea Sovietică a mai multor republici unionale, între care Moldova. Fapt deloc uzual, Comisiile Permanente ale celor două Camere Parlamentare s-au grăbit să recunoască existența noului stat moldovean, fără a-i consulta pe frații basarabeni! Am cerut demisia celor doi președinți de Camere! Am cerut, de asemenea, ca recunoașterea celui de al doilea stat românesc să aibă loc doar ca o etapă intermediară a Unirii cu România! Am luat de mai multe ori cuvântul în Parlament pentru a trezi conștiința aleșilor. Dar Parlamentul Român a votat, cu o singură excepție, recunoașterea Statului Moldova, stat care de atunci a rămas tot mai departe de aspirațiile reîntregirii! Tot de atunci am devenit total izolat în societatea românească. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

De 3 ori izolat: pentru că am participat la Revoluția Română, pentru că am cerut Reîntregirea Statului Român, pentru că am propus deschiderea Dosarelor de Securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească! Atunci am pierdut Reîntregirea, frați români! Momentul acela cred că nu se va mai repeta! Doar dacă Dumnezeu se va mai milostivi vreodată de noi!

Sper ca textele pe care vi le pun acum la dispoziție să vă aducă aminte!

Cu drag!

Claudiu Iordache

Moldova Marea Adunare pentru Independenta 1991

„În decembrie 1991 Claudiu Iordache va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români şi aproape a tuturor liderilor de partid, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român) Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare .”

Fragmente din cartea Agonia postdecembristă, capitolul Basarabia

Moldova - Adunarea pentru Independenta 1991

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria, şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia /1 Decembrie 1990)

Actul Unirii votat de Sfatul Tarii la 27 Martie 1918

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie - 1 Decembrie 1918

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor deputaţi,

Cunoaştem împreună desfăşurarea evenimentelor după 19 august 1991. Într-un moment în care puterea comunistă mondială îşi juca toate şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşităţii, atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii întregi. De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul presant al istoriei, în vreme ce Parlamentul României şi-a refuzat pur şi simplu onoarea de a fi fost alături de Parlamentul Basarabiei, care îi cerea ajutorul.

Domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Nu cunoaştem încă poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă, începând cu 20 august, lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda imediat la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului României, eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le deţineţi, în calitate de preşedinte de cameră legislativă, ce vă expune obligatoriu unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutele Parlamentului, dar imperios necesară.

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

V-am urmărit atent comportamentul de-a lungul ultimelor douăsprezece luni de lucrări în această Cameră, pe care încet-încet aţi aservit-o rigorilor dumneavoastră, şi pot astăzi să declar că în trei ocazii de excepţie aţi ratat să vă comportaţi la înălţimea rangului de preşedinte al Camerei inferioare a Parlamentului României.

Aţi fost pentru temporizarea deschiderii fondului “Libertatea”, spre cerinţele stringente ale Asociaţiei Răniţilor Revoluţiei.

Aţi dezavuat iniţial ideea ca Parlamentul să consacre, printr-o şedinţă comună a celor două Camere, evenimentul revoltei de la Braşov.

Aţi ales să împărţiţi o vină de neiertat, împreună cu omologul dumneavoastră de la Senat, neconvocând imediat după anunţarea puciului de la Moscova o şedinţă extraordinară şi permanentă care să permită celor două Camere să decidă ele primele, în numele poporului român, toate acele acte pe care situaţia explozivă a zilelor respective putea să le impună Parlamentului României.

Astăzi, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentare, precizez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerei pot să vi-l dea, să recurgeţi împreună cu domnul preşedinte al Senatului la soluţia onoarei, şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre îndelung aşteptată şi pe care România însăşi ar primi-o cu uşurare.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

La 27 august 1991, Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul, printr-o şedinţă solemnă simultană cu şedinţa Parlamentului Basarabiei, declaraţia pentru istorie a acestuia din urmă.

Salut şi mă plec până la pământ înaintea Parlamentului Basarabiei şi înaintea preşedintelui Basarabiei şi înaintea românilor Basarabiei şi înaintea poporului român în întregul său, care se reîntemeiază acum.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

S-a dovedit încă o dată că în România nu există instituţiile statului de drept sau dacă există, puterea poporului este împiedicată să ajungă la ele. Ori, cei ce înfrânează această transferare legitimă de prerogative sunt ascunşi în cutele mantalei de revanşă a comunismului. Este ultimul moment pentru a le dezarma braţul! În zilele ce urmează să decidem asupra acelor interdicţii care, departe de a slăbi democraţia, o întăresc, nimicind elanul distructiv al duşmanilor ei. Să hotărâm, deci, asupra legilor ce trebuie să încheie pentru totdeauna cariera comunismului românesc.

Revenind la situaţia din Basarabia, propun colegilor mei iniţiativa formării unei delegaţii permanente care să obţină asentimentul de a participa la lucrările Parlamentului Basarabiei.

Propun, de asemenea, preafericiţilor şi preainvidiaţilor români din Parlamentul Basarabiei să decidă asupra unui demers simetric, pentru că oricât vor încerca să ne abată din drum adversităţile istoriei, noi nu putem merge decât împreună, prin puterea de spirit şi de sânge a aceluiaşi neam.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Europa ignoră voinţa noastră, nu a statelor mici, ci a statelor umile. Nu e de mirare că Moldova suverană nu a primit recunoaşterea ei în afara Gruziei şi a României, dacă România însăşi a fost timidă.

Acum avem prilejul unic să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional.

Propun Adunării Deputaţilor şi Senatului României deschiderea procedurilor legale şi legitime pentru acordarea imediată a cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei.

Aici, în această Cameră, unde patria a fost atât de des invocată, am speranţa nestrămutată că veţi şti să dovediţi credinţa şi puterea necesară pentru zidirea reîntregirii ei.

Vă mulţumesc.

Claudiu Iordache

 

Domnul Marţian Dan: Vă rog să fiţi de acord cu domnul Dan Popovici să intervină pe această temă.

Domnul Dan Popovici: (…) La articolul 119 al regulamentului de funcţionare noi am votat următoarele: “Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribuna Adunării cât şi din sala de şedinţe”. Tot ceea ce s-a spus până acum nu poate fi decât o “arie a calomniei”, indiferent cui a fost adresată. Ţinând cont de acest articol, vă rog a emite o hotărâre privind articolul 172, să-l aplicăm deputatului Claudiu Iordache şi anume, vă rog frumos, putem accepta, dacă dumneavoastră veţi fi de acord, aplicarea sancţiunii de interzicere la lucrările acestei Adunări pe o perioadă de 15 zile.

(2 septembrie 1991)

 

*

 

Domnilor senatori şi deputaţi,

Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, între instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept.La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat.

Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu sesizaţi cât de important este ca acest Parlament să-şi asume puterea în stat.

Sigur că s-a ridicat problema dacă între 19 şi 27 august în România, au existat condiţii care să pună sub semnul riscului siguranţa naţională. Eu vă garantez că au existat! Încă din ziua de 20 au fost create liste cu persoane ce trebuiau reprimate.Una din aceste liste a fost predată guvernului, şi conţine chiar persoane din actualul guvern. A fost o situaţie extraordinară pe care noi n-am putut să o întâmpinăm decât prin nişte decizii extrem de limitate de putere, prin Declaraţia Preşedintelui, prin intervenţia guvernului, prin Declaraţia Consiliului Suprem de Apărare. Parlamentul României nu a fost de găsit, şi de-ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul său, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte birouri permanente ar fi luat o decizie în numele nostru.

Eu nu voi vota rezoluţia celor două birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state române. Aş dori să reamintesc că am întrevăzut şi am propus ieri o soluţie: ideea de a acorda cetăţenie română cetăţenilor Basarabiei ar fi deschis, la alegerile legislative din primăvara anului viitor, posibilitatea ca bărbaţii ai Moldovei să participe la alegerile româneşti, şi să obţinem, printr-o voinţă comună, o soluţie de unificare a celor două state, care, deocamdată, subzistă în fragilitatea condiţiilor actuale.

Claudiu Iordache

(3 septembrie 1991)

 

*

 

Români din Basarabia!

Într-o astfel de zi, ce aniversează Reîntregirea Neamului Românesc, unde este preşedintele Iliescu? Aici, în Piaţa Sfatului din Chişinău, lângă noi? Unde este acum preşedintele Snegur? La Alba Iulia?

Fraţi basarabeni şi bucovineni,

Cu un an în urmă, la 1 Decembrie 1990, am evocat la Alba Iulia Bucovina şi Basarabia!

Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberată de dictatură!

Astăzi, de-am fi sosit aici, la Chişinău, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: “Am venit să vă luăm, o dată cu Basarabia şi cu Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!” n-am fi avut fericire mai desăvârşită!

Dar această întregire pretinde voinţa întregului popor român şi cred nestrămutat că această voinţă va spulbera curând frontierele ce ne mai despart încă!

Fraţi basarabeni şi bucovineni, lumea se cutremură din nou; cei ce vor simţi primii cursul acestei mişcări a neamurilor europene şi nu se vor aşeza de-a curmezişul, vor trăi clipele răsplătirii credinţei lor!

Să fim pregătiţi pentru anul care urmează; noi poporul, ca şi preşedinţii noştri efemeri, căci simt că istoria va răsplăti curând Revoluţia!

Este adevărat, mai există voci ce ne vorbesc despre oleacă de independenţă, ca şi despre oleacă de libertate, şi aici şi acolo, uitând că răgazul cerut vremurilor tulburi s-ar putea întoarce împotriva aspiraţiilor noastre!

Mai sunt voci ce ne spun: Nu forţaţi, căci ei nu vor Unirea!

Care ei, vă întreb?

Eu, român din ţara fără de voi, vreau Unirea, pentru a fi întreg ca fiinţă şi neam! Poate cineva trăi bucuria de a rămâne neîntreg până la capătul vieţii?

Mai sunt voci ce nu vor decât o Unire a Moldovei?

Îl rog cuviincios să se unească, dacă aşa vor ei, cu Moldova Română, dar cu Moldova de la Prut şi până la Timişoara!

Altfel de Unire noi nu ne dorim! Noi ne dorim Unirea Ţării, a pământurilor ei şi a poporului său; prin voinţa lui Dumnezeu, unită deja o dată în faţa lui, la 1 Decembrie 1918.

Dumnezeu să ne vină în ajutor!

Claudiu Iordache

(Chişinău, 1 decembrie 1991)

 

*

 

Sub semnul DOMNULUI UNIFICATOR

Vom atinge curând ziua de 24 ianuarie 1992 a calendarului românesc. Consiliul Naţional al Unirii, în componenţa căruia se regăsesc 130 de deputaţi de la Bucureşti şi 50 de deputaţi de la Chişinău, vă cheamă la Iaşi în vinerea acestei săptămâni, în care vor bate clopotele conştiinţei reîntregirii neamului românesc!

Să nu ne fie teamă, pentru că noi nu vom forţa mâna istoriei, deşi istoria a forţat deseori mâna poporului.

Dar fără Basarabia, fără Bucovina şi Ţinutul Herţei, noi am fost şi rămânem infirmi! Vom merge, deci, la Iaşi, pe urmele destinului naţional, pentru a ne releva nouă înşine suferinţa de a continua să rămânem despărţiţi de toată România din stânga Prutului, dar şi voinţa de a curma această suferinţă curând!

La Iaşi o sută de fraţi basarabeni şi bucovineni vor veni să vă îmbrăţişeze. Rămâne acestei capitale a Moldovei istorice privilegiul de a fi casa găzduirii primei întâlniri panromâneşti din decurgerea frământată a acestui sfârşit de veac. Acolo vom putea declara Europei întregi că România nu se va împăca vreodată cu nesocotirea drepturilor ei.

De aceea îi aşteptăm la Iaş, pe sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi pe conducătorii Armatei Române.

Fie că această adunare a celei de-a treia generaţii unioniste româneşti, la succesul căreia ar trebui să ţinem ca la lumina ochilor, să se desfăşoare sub semnul Domnului Unificator, Alexandru Ioan Cuza!

Claudiu Iordache

(Discurs în Camera Deputaţilor, la 20 ianuarie 1992, difuzat pe postul naţional TV în ziua de 21 ianuarie, orele 2.00 noaptea!)

In amintirea infaptuirii marelui ideal, Unirea tuturor romanilor

 

O problemă de conştiinţă

O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.

Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.

“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”

Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:

“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 48/1991)

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

 

O problemă de conştiinţă

O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.

Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.

“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”

Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:

“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 48/1991)

Deputatii Sfatului Tarii participanti la sedinta legislativului basarabean in 27 Noiembrie - 10 decembrie 1918, cand s-a votat unirea neconditionata a Basarabiei cu Romania

 

Unirea este sub ferestrele românilor

Astfel a câştigat Mircea Snegur! Cu încuviinţarea Parlamentului României, pe o parte a pământurilor istorice româneşti, va continua să funcţioneze statul Moldova. Stat liber, independent, suveran, ce va întreţine relaţii diplomatice cu lumea largă. În câţiva ani vom avea ocazia nesperată, poate, de a asista la meciurile pentru Cupa Mondială dintre România şi Moldova, iar un eventual al treilea meci, de baraj, ar putea să se dispute pe teren neutru în Republica Găgăuză ori Tiraspol. Nemaipomeniţi sunt românii: în timp ce alte neamuri se caută şi se adună, al nostru se bucură şi se împacă lesne cu propria-i slăbiciune. Curând, ministrul nostru de externe va trebui să facă o vizită oficială la Chişinău, şi pe aeroport va asculta, aferat, imnul statului gazdă care, întâmplător, seamănă izbitor cu al nostru, după care, într-o englezească de serviciu, va conversa cu omologul său ce o va scăpa, la strânsoare, pe româneşte! Desigur, Uniunea Slavă se amuză în zilele acestea privind în curtea românească, având ca aliat pe slavii noştri, ocazional români, cu care au impus soluţia Lor într-o Moldovă tampon între România şi Ucraina. Spre deosebire de stăpânii zilei, cred că a sosit momentul să urmărim schimbările unei lumi în care vom continua să trăim şi cu ochiul interesului nostru! Într-o Europă redisputată, o însemnată parte a ei se zbate iarăşi în căutarea unor drepturi înstrăinate. Putere conservatoare în primul rând, America susţine şi impune soluţii politice care să-i prezerve privilegiile şi un efect al egoismului ei este şi o Românie ce rămâne neîntregită! De aceea, să nu ne facem iluzii, nu suntem şi nu putem fi respectaţi decât atât cât reuşim să impunem respect prin exprimarea rigorii noastre, societatea românească nu îşi poate concentra stăruinţele în favoarea unui proiect care să o înalţe, în sfârşit! Salvarea României constă în reîntregirea deplină a fiinţei sale pământeşti! Salvarea României e în mâinile ei! Uşor de zis, veţi gândi, dar eu vă voi răspunde: Unirea – Acum! Priviţi în nordul patriei noastre: un stat ce ne datorează teritorii se aliază în grabă cu un stat ce ne pretinde teritorii! O cursă contra cronometru e deja începută! Deci, Unirea – Acum! Se continuă şantajul cu Ardealul pentru a nu pretinde Bucovina şi Basarabia? Ei bine, nu ne mai rămâne decât să ne unim puterile divizate. Deci, Unirea – Acum! Ştiu, în România întâlneşti cel puţin trei atitudini vis-a-vis de Unirea cu Basarabia: “Unirea – Acum: Unirea – Cândva; Unirea – Niciodată!” Un Referendum al interesului suprem românesc ar trebui revendicat cât mai urgent cu putinţă pentru a afla că majoritară în România este opinia celor ce reclamă: Unirea – Acum! Formarea Consiliului Naţional al Unirii este primul semn că ideea unionistă a încolţit din nou. O a treia generaţie unionistă, după cea de la 1859 şi cea de la 1918, are astăzi menirea de a face Unirea! Unirea – Acum!

Curând, sper, voi reuşi să mă retrag dintr-o viaţă politică tulburată ce este încă o arenă a promiscuităţii morale în care se complac de-a valma FSN-ul şi opoziţia. Necontrolate delimitări sociale, nou create, vor ghetoiza săracii României de mâine, egoismul altora va putea vâna, la întâmplare, fără nici o remuşcare morală. Într-o discuţie purtată cu un membru al guvernului Stolojan (dar şi al guvernului Roman) acesta mi-a dezvăluit principiul ambelor guvernări: Zdrobirea coloanei vertebrale a muncitorimii române! Pentru mine, clasa muncitoare n-a existat niciodată, au existat, în schimb, şapte milioane de salariaţi şi ei continuă să nu fie altfel; şapte milioane de cetăţeni români, victime ale unei recesiuni structurale care îşi propune să le ignore drepturile sociale. Mi-am imaginat continuu eliminarea comunismului prin eliminarea totalitarismului abuziv; aproape cu aceleaşi metode forte, un alt tip de comunism-liberal îşi propune să transforme aceeaşi ţară în terenul de vânătoare al posesorilor de permise obţinute de pe vremea lui Ceauşescu!

Mi-am imaginat, vreme de două zile şi două nopţi, în balconul Operei Timişoarei, o Românie liberă de nefericirea cetăţenilor ei! Doi ani au trecut deja şi urmările năruirii iluziilor noastre se întrevăd pretutindeni. Şi dacă totuşi nu dispar încă este pentru că, împotriva voinţei guvernanţilor noştri, o schimbare este pe cale să se producă! Câtă vreme simt asta, UNIREA ESTE SUB FERESTRELE ROMÂNILOR şi curând va pătrunde în casele lor!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 3/1992)

 Ziarul Glasul Bucovinei - Rezolutiunea Congresului General al Bucovinei pentru Unirea neconditionata si revenirea Bucovinei in vechile hotare

Prutul, zid al Berlinului

Din păcate, ziua de 24 ianuarie ‘92 n-a fost o dată a idealului reîntregirii naţionale! Gândită altfel, ea s-a transformat într-un turnir electoral în cadrul căruia s-a desfăşurat o paradă a panaşelor politice şi a declaraţiilor solemne rostite din vârful buzelor. Practic, ziua s-a încheiat festivist, lăsând în urma ei un ecou ce s-a stins curând. Iată, au trecut de atunci aproape două luni şi marele stat naţional al celor ce puneau mai presus de orice reunificarea României cu Basarabia a căzut într-o aţipire inexplicabilă. În Consiliul Naţional al Unirii (care are acum şi un preşedinte ales) urmau să depună un maxim efort politic peste 150 de deputaţi de la Bucureşti şi 45 de la Chişinău, ca să nu mai amintim puzderia de partide şi organizaţii obşteşti ce se raliaseră ideii unioniste! Unde sunt ele acum, unde au loc acţiunile lor, luările lor de poziţie, intervenţiile lor, oare chiar întreaga lor voinţă s-a lăsat cloroformizată, şi de cine anume? Şi asta în timp ce “partea adversă”, cu o hărnicie incredibilă, a reuşit să facă să decoleze planorul antiunionist al preşedintelui Snegur! Urmăriţi-l cum, cu sprijinul pe faţă al marilor puteri, a luat destinul Basarabiei pe umărul său “viguros” şi-l înstrăinează de patria română! Desigur, cei doi preşedinţi ştiu ce fac! Fac pentru început două Românii, într-un moment european al unei singure Germanii (lipsa de înţelepciune a statelor mici le împinge la destrămare, înţelepciunea naţiunilor puternice le inspiră la reunificări implacabile), după care le vor uni, odată şi odată, când vor consimţi dumnealor. Asta, după domnul Adrian Năstase, se numeşte combinaţie savantă a planurilor strategice cu acţiunile tactice ce au drept unic scop adunarea tuturor românilor şi de aici şi de dincolo! Acest domn, încă ministru de externe al României (suspect în tot ceea ce a întreprins până acum în interes naţional – dar să-i enumerăm isprăvile: Tratatul cu URSS, recunoaşterea statului Moldova, deschiderea Ambasadei României la Chişinău şi a Moldovei la Bucureşti), nu mai conteneşte să-şi afirme marile virtuţi în diplomaţie. Şi iată efectul! Prutul desparte iarăşi România în părţi şi nu mai poate fi sorbit aşa de uşor ca în septembrie ‘91! Un motor puternic al reîntregirii ar fi trebuit să fie Frontul Popular din Moldova, care, între timp, a devenit creştin şi democrat! Am citit, de la distanţă frăţească, documentele Convenţiei Frontului Popular, ce continuă să beneficieze de o redactare frumoasă, fără însă a putea clinti aproape nimic la nivelul puterilor oficiale ale Moldovei şi României. Declaraţia domnului Mircea Druc, cum că pentru domnia sa Unirea a şi avut loc, şi-a pierdut între timp parfumul reconfortant. Nu, domnule Mircea Druc, unirea încă nu a avut loc, şi refuzul, în continuare, al acţiunilor politice în favoarea celor “tehnice” inutile şi irealizabile, v-a împins în cele din urmă la această ultimă neputinţă care este izolarea dumneavoastră voită la Chişinău! Împreună gândiserăm altfel acest proiect al unei presiuni continue asupra acelor puteri neocomuniste încă instalate în cele două Românii efemere! Dar dumneavoastră aţi făcut un pas înapoi, cu o discreţie de natură conspirativă, deşi reîntregirea merită a fi obţinută la lumina zilei cu sprijinul întregii suflări româneşti şi nu doar a unor părţi oculte ale intereselor ei. Reîntregirea României nu constituie o muncă masonică, ci un travaliu naţional, iar repugnanţa rostirii în clar a ceea ce constituie misiunea întregii conştiinţe româneşti o apreciez ca pe o slăbiciune a clarviziunii dumneavoastră. Dar problema Unirii excede subiectivitatea persoanelor implicate în actele ei! Problema Unirii nu este a domnului Druc, a oricui altcuiva, ci a acestei generaţii ce merită să devină unionistă! Problema Unirii trebuie jucată la Bucureşti, în Parlamentul României, cu acele persoane care încă mai au voinţa de a îndrepta stările de lucruri puse în stare de risc în 24 ianuarie. Problema Unirii este problema supravieţuirii României înseşi! Cer românilor unionişti să reconstituie instituţia Consiliului Naţional pentru Reîntregirea României, cât mai grabnic cu putinţă. Avem aici, lângă noi, adversari redutabili. Nu-i voi enumera, deşi ar merita-o! Trebuie provocată o nouă întâlnire a membrilor cinstiţi ai Consiliului Naţional al Unirii, şi asta Acum!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 11/1992)

Adunarea de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

Moldova, august 1991

Recunoaşterea de către Parlamentul României a independenţei Republicii Moldova, septembrie 1991

Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” (Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

Încep podurile de flori de peste Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrăţişează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decretează dezmembrarea URSS. Se creează vidul de putere pe Prut şi Parlamentul de la Bucureşti recunoaşte independenţa necondiţionată a Republicii Moldova. Un singur parlamentar se va opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă dar faţă de Bucureşti, nu de Moscova. Acesta era scenariul.” (Viorel Patrichi – “Lupta pentru integrarea Basarabiei“, Revista Rost, mai 2003)

Am remarcat votul de conştiinţă al lui Claudiu Iordache, care nu este astăzi aici, la recunoaşterea independenţei Basarabiei, nu politic, vot de conştiinţă. Să ridici singur mâna împotrivă este un lucru pe care puţini oameni reuşesc să-l facă într-o viaţă… Am remarcat – şi a fost cea mai frumoasă şi teribilă experienţă a mea – ce gândeau colegii mei, ce gândeam şi eu în 1990, în 1991 chiar, când ceream semnăturile… cei 131 care au semnat pentru a rezolva problema arhivei Securităţii… Era proiectul de hotărâre privind rezolvarea acestei chestiuni care nu se mai rezolvă…” (Deputatul Costică Canacheu, Alocuţiune în Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 20 mai 2004, cu ocazia aniversării primelor alegeri libere după Revoluţia din 1989)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

1 Decembrie 1990, Alba Iulia

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?  Suntem aici – împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara – aici, la Alba Iulia!  

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre. 

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria  lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România. 

(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

Revoluția Română din Decembrie 1989 a deschis poarta sărbătoririi Zilei Naționale a României la 1 Decembrie!

La Mulți Ani, România!

Basarabia, ne privești? Bucovina, ne auzi?

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?  Suntem aici – împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara – aici, la Alba Iulia!  

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre. 

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria  lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România. 

(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

Revoluția Română din Decembrie 1989 a deschis poarta sărbătoririi Zilei Naționale a României la 1 Decembrie!

La Mulți Ani, România! 

A murit un român: Leonida Lari

A murit un român. Numele lui este Leonida Lari! Un român exilat în Basarabia de guvernanţi fără conştiinţă naţională. I-am invidiat dragostea pentru România. Puţini români de dincoace de Prut au putut rivaliza cu frumuseţea sentimentelor ei! Viaţa ei a făcut cinste României! Acum ne luăm rămas bun de la o frântură din România ideală. Pentru Leonida Lari România era doar trupul unui prunc! L-a hrănit cu laptele poemelor iubirii ei. În 1991 a venit la Bucureşti cu sentimentul că şi-a regăsit Mama! S-a înşelat. Noi nu eram pregătiţi s-o primim! Vocea ei inflexibilă de pe străzile Chişinăului, odată ajunsă aici, a fost constrânsă să tacă. Acum tace, români, pentru veşnicie! Leonida Lari, sora mea… Îţi sărut mâna care a luptat, care a scris în apărarea României! Înainte de a pleca la Dumnezeu, unde simt că-L vei ruga ca România noastră să fie reîntregită şi să devină, pentru toţi românii din Basarabia şi Bucovina, cu adevărat o singură patrie!

Şi iartă-ne, Leonida, că doar noi nu ţi-am fost la înălţime!

11 decembrie 2011

Claudiu Iordache