‘Coteria’ de la Operă

Opera Nationala Bucuresti
Urmărind criza de la Opera Națională București, în care o mână de oameni încearcă să se împotrivească puhoiului de infami care apelează la orice mijloace pentru a împiedica adevărul să iasă la suprafață, urmărind această conjurație imundă a unor oameni de presă, culturnici, politicieni, profesori, demnitari, care își dau mâna să împiedice aflarea motivelor pentru care înalta scenă muzicală a României continuă să nu-și împlinească menirea, mi-am amintit un text publicat în anul 2007 într-o revistă a Academiei Române: ‘Coteria’!
 
Revin astăzi la acest text (constatând cu tristețe cât este de actual) pentru că nu putem trece la nesfârșit prin viață în orbire morală, într-un timp în care Parvenitismul și Impostura fac legea într-o Românie lezată grav de turpitudinile unei părți mlăștinoase a elitei ei! Sau poate că ‘omul românesc’ al lui Mircea Vulcănescu a devenit, între timp, ‘omul de mlaștină’ al anilor post-decembriști, parte supraviețuitoare a ‘intelighenției’ de la București care în ultima jumătate de secol a a lustruit continuu ghetele dictatorilor?
COTERIA
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc, graţios, pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi, într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează unii pe alţii de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. ‘Ei’ îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc, ‘ei’ îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vând cărţile doar ’ai lor’; în presa lor, articolele ’lor’ sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau ’îngerul slut’ – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo) – ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în așa zisa elită parvenită unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la televiziunile complice care au mereu ceva de de vânzare! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de naivitatea și ignoranța noastră! Politicieni, demnitari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!
 
Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

Homo Europaeus – Ziua Europei

Se dedică speranţei încrustate în aspiraţia fondatorilor Europei Unite:

Unir L’Europe dans la paix et la democratie!

Se dedică lui Adolfo Casais Moriente, poetul,

primul care a judecat cu sufletul

misteriosul destin al Europei.

 

Totodată, părintelui vizionar al ideii unei Europe regăsite

în spiritul

şi materialitatea ei,

omul de stat

Robert Schuman.

 

Se dedica a la esperanza incrustada en la aspiracion

de los fundadores de la Europa Unida:

Unir l’Europe dans la paix et la democratie!

Al mismo tiempo al padre fundador de la idea de una

Europa

hallada de nuevo en su espiritu, alma y materialidad,

el hombre de estado Robert Schuman.

 

Dedicated to the hope encrusted in the aspiration

of the founders of United Europe:

Unir L’ Europe dans la paix et la democratie!

In the same time to the founding father of the idea of a

Europe

found again in its spirit, soul and materiality,

the statesman Robert Schuman.

homo-europaeus

 

Ab Iove Principium

Să începem cu Jupiter!

http://europa.eu

Visul unei Europe

puternice şi unite!

L’Europe

continent des valeurs humanistes, de la

Magna Carta,

du Bill of Rights,

de la Revolution francaise…

––––––––––––

Nu

puterea

te ridică

mai presus

de ambiţiile tale,

ci mărinimia!

Poţi

fi încă

un custode

smerit

al speranţei universale.

Secolul acesta

va trebui să fie

uman

ori

nu va

fi deloc!

––––––––-

Aici

Aristotel a scris

Politica

şi Seneca

a semnat

Epistulae ad Lucilium,

prietenul

de departe.

Izvoarele fântânii

europene

pot hrăni cu apa vie

omenirea însetată.

Uitate vor fi

cândva

tropăiturile

armatelor

şi ordinele răstite

ale cazărmilor,

lumea

nu mai este

de cucerit, nu

poţi constrânge o floare

să nu înflorească!

Oare de ce

dintre toate metaforele

permise poeţilor

o aleg acum

pe cea mai comună:

„Eu văd Europa

ca pe o grădină!”

–––––––– 

Când pământul ne va

părăsi

nu va conta ce am posedat

ci ceea ce am trăit,

nu

a avea,

ci

a fi,

nu

puterea,

ci

puterea asupra ei!

Posteritatea

să ne datoreze

piatra

de temelie

în care fisura timpului

nu s-a ivit

încă!

Nu e puţin lucru să speri

chiar dacă prezentul

este

dedicat

reveriilor cinice.

A combate în

altă parte

violenţa din noi

este o eroare.

Iisus

a întors şi celălalt

obraz,

Europa

să nu ostenească

să întindă

ramura

de măslin.

Duşmanii

ţi-i faci,

nu se nasc, ei

nu apar din senin.

Violenţa

e temeiul

răului pe pământ.

––––––––- 

Europa, nici o ambiţie

nu e mai zadarnică

decât

aceea

de a domina

asupra dezbinărilor

care te dispută.

Dumnezeu

are

un plan

pentru inte.

Cine-L poate împiedica

să-l ducă

la împlinire?

–––––––– 

Dar odată

ajunsă

aici

nu mai ai de ales,

continentele

se îndepărtează de tine,

cum tu însăţi te-ai

lepădat

de Grecia,

abandonând Roma,

în cimitire de ierburi…

Ca şi cum fericirea

nu te-ar privi!

–––––––––- 

Ai condus un imperiu,

lasă-te acum călăuzită

de o speranţă

şi de o idee: fraternitatea!

S-a născut bastardă

la sânul tău,

oferă-i

acolada legitimă!

Fii tu

antidotul

autocratului egoism.

Cheamă la tine puterea

credinţei noastre,

şi nu te întrece

decât cu tine însăţi,

şi dăruie-te

după ce

atâtea milenii de plumb

ai pretins

biruri aspre.

Vindecă-ţi rănile,

netezeşte-ţi cicatricile,

grăbeşte întâlnirea

cu noua ta

renaştere!

Cândva

maşină a dezastrelor,

cere-ţi iertare, fii

instrument al inimilor

care te cheamă

cu numele

mamei

nativităţii!

Nu un stat al statelor,

ci o patrie

a patriilor

 care merg împreună

în urma

destinului.

Lumea este la fel,

numai noi

suntem diferiţi.

Aceiaşi oameni să

construiască

o altă

Europă!

Tu, care i-ai oferit

lui Iisus

casa ta, când

a fost izgonit

din casa

Lui!

Poate că într-o zi

se va putea spune

despre tine,

Europa,

că ai oferit

adăpost

trestiei gânditoare

„care şi-a găsit

odihna

în raţiunea sa!”

(Nu întâmplător

într-una

din limbile tale

Kahlil Gibran

ne-a dăruit

Profetul!)

Oameni ai Europei,

faceţi semnul iubirii

către cei

ce vă ating, stingheri,

poarta,

căci ei sunt

ori fără adăpost

peste noapte,

ori

spirite

ale libertăţii

alungate

de la casele lor!

–––––––––- 

Dumnezeu

să fie respectat

în ceea ce vei clădi

în numele Lui.

Fii cetatea Sa

în care suferinţa

războiului să

nu mai aibă

sens.

Nu ipocrit

ori

naiv ecologică,

verde, pacifistă, ci

o Europă

cu adevărat

de trăit

până la capătul zilelor

noastre.

Să-ţi poţi spune

în sfârşit,

eliberată

de remuşcări, nelinişti

şi spaime:

Ecce homo europaeus!

Sunt european!

Fără a fi mai puţin

român, sârb, celt,

helvet ori flamand.

Descifrează în

vechea Evanghelie

a destinului tău

Vestea Bună a

noii Europe!

Numele tău

să aprindă

speranţa noii zidiri

universale.

Fii atunci, umilă,

însufleţirea

unei singure chemări

răscolitoare

şi irezistibile:

Europa!

––––––– 

Şi aş mai vrea

să vorbesc

despre omul european

omul

care se naşte liber

pentru a-şi împlini

libertatea,

omul

care, acasă ajuns,

o deschide

tuturor

drepturilor.

Homo europaeus.

Lui i-am dedicat

speranţele mele

ştiind ce fel de Europa

am primit

de la părinţii noştri,

ştiind ce Europa

vom lăsa copiilor

noştri.

Eu,

european

prin naştere, avere

şi drepturi,

mărinimos,

generos, darnic, înţelept,

temerar, tolerant

şi sentimental,

omul

care îşi

deschide

fără teamă

biserica

tuturor necredinţelor

doar pentru a le

îmblânzi.

În sfârşit,

omul-continent,

omul

unei magnifice

şi vigilente

meniri.

Nu Walt Whitman,

marele american, scria

cu secole

în urmă: „Eu pledez

pentru fraţi

şi pentru surori„?

A sosit rândul nostru.

Homo europaeus,

omul de la începuturi

şi până la capăt,

omul ce a părăsit

iarba

osuarelor împăcate

pentru a atinge

cu vârfurile clorofilei

sale

vitale

nervurile

transparenţei

cereşti…

O nouă dimineaţă

luminează

lumea!

Milioane de fraţi îşi trezesc

sufletul

– Schone Seele,

sufletul frumos

al lui Mozart! –

şi pleacă

la întâlnirea

cu Europa…

Claudiu IordacheHomo Europaeus (Editura Irini, 2006)

Vinerea Paștelui

O noapte îndoliată a memoriei creștine…

Preghiera – Rugă

Pictura Coborârea de pe cruce, colecție privată – © Toate drepturile rezervate – Preluarea imaginii este posibilă doar prin solicitarea acordului proprietarului

21 martie – Ziua internațională a Poeziei

De n-ar fi decât atât

şi tot ar fi destul!

Poesia este

nevinovata fecioară

care nu-şi cunoaşte copiii,

deşi îi cheamă cu numele

poetului refuzat…

Tu, Pessoa, îţi

citesc cartea ca şi cum

ţi-aş fi scris-o…

Mi-am regăsit în tine

febra sărată a sângelui, schijă

desprinsă din tulburătoarea

odă maritimă şi

ritmul acelor chemări

ce m-au fermecat

dintotdeauna. Tu

eşti ceea ce

am încercat să aflu

de la mine

şi n-am reuşit.

Lira ta murmură

pentru Europa întreagă

invizibilul tău descânt.

Portugalie

cu poeţii

care nu-ţi mai cresc

la piept,

amânând să te piardă!

Ţară mică,

mari poeţi,

tolănită voluptate

pe un colţ

de Mediterana…

 *

Dacă magistrul meu,

Montale,

porneşte totdeauna

de la adevăr, eu nu

am întâlnit adevărul

de la care să pornesc. Îl

inventez,

în schimb, în

acord cu morala creştină

a întoarcerii Mântuitorului

pe pământ. De ce-ar

mai veni, dacă

de 2000 de ani

doar noi ne întoarcem

la El, spăşiţi

şi vinovaţi

de a fi rătăcit

adevărul?

De aceea nu-l cred

pe Montale, nici

atunci

când scria, nici acum

când îl citesc,

în valahă,

dintr-o carte

de ocazie.

Adevărul acesta

trebuie

continuu trăit.

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 *

Între Pinochet și

Pablo Neruda,

voi, oameni,

deloc buni, deloc

răi, ce alegeți?

Îngerul exterminator

ori diavolul îmblânzit?

Tăietorul de capete, ce ar fi putut fi

ale voastre, ori

îmblânzitorul de

suflete, virtutea înfricoșătoare

cu pușca în mână

ori credința înarmată

cu o ramură de măslin?

Pinochet a

fost măsura calculată

a inumanului. Neruda

continuă să fie

o pasăre deszidită.

Primul a alimentat

moartea, altul

 a îmblânzit-o. Pe

primul l-au iubit

armele, pe

ultimul, fluturii. Primul

a întunecat pe cer

soarele, ultimul

l-a desprins din neguri.

Ce idee,

că un simplu vers poate

opri în loc glontele

ce se îndreaptă

spre tâmpla omenirii!

Și totuși,

versul lui Neruda, glontele

lui Pinochet

nu-l poate ucide…

Pentru cine îmi scriu

poeziile?

Unele vor fi mai bune,

altele

nu vor

fi.

Pentru cine

îmi scriu

poeziile

dacă poporul

lipsește?

Lanțul i s-a

prins de gât

ori de gleznă, dar

nu de inimă

și de suflet.

Pare liber,

dar e un sclav

înlănțuit

înăuntru!

 *

Mi-ar fi plăcut

să fiu italian

ca să cânt

Mediterana

cu cuvintele

lui Montale!

Mi-ar fi plăcut să fiu

chilian

ca să iubesc

sălbăticia

femeii,

negru de noapte

și alb de sudoare,

ca Pablo Neruda!

Mi-ar fi plăcut să fiu

grec

ca să trăiesc fiorii

libertății

în închisorile

spaimei

și lăcomia de viață

cu senina împăcare

cu destinul

fără milă

al Greciei,

Mi-ar fi plăcut

să fiu,

pe rând,

Elytis, Ritsos

Seferis,

și alături de ei

să aprind

torța

speranței

peste

sumbra istorie.

Mi-ar fi plăcut să fiu

român, ca

să pot scrie

despre

suferințele

lumii

în limba lui 

Eminescu!

Și sunt!

Deci tac,

rătăcit

în muțenie,

caut calea, culmea,

erupția

viitorului

în tăcerea sumbră

a trecutului.

Mi-ar fi plăcut

să fiu

ce pot fi!

Fericirea interzisă,

patima ascunsă.

Umilitate…

 

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

 

Eugenio Montale

Fernando Pessoa

Pablo Neruda

Yiannis Ritsos

Mihai Eminescu

Lansarea cărții „Omul de mlaștină”

În ziua de 17 decembrie 2014 va avea loc lansarea cărții „Omul de mlaștină” a scriitorului timișorean Claudiu Iordache, o radiografie a fundamentelor supraviețuirii istorice de-a lungul sfertului de veac trecut de la Revoluția românilor din Decembrie 1989.  
Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16.  
Autorul cărții, cunoscut pentru seria de analize ce au drept obiect societatea românească a anilor 1989-2014: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câștigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei națiuni, Revoluția Românilor, Agonia postdecembristă, Apocalipsa după Cioran, România la asfințit, continuă scrutarea caracterului românesc, a „omului românesc”, a omului postdecembrist, evocând observațiile marilor înaintași privind comportamentele și trăirile națiunii căreia i-au aparținut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran.  
Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.  

Omul de mlastina

Lansarea cărții „Nervurile transparenței”

După o absenţă de peste douăzeci de ani, poetul timișorean Claudiu Iordache revine cu un al doilea volum de poezie, Nervurile Transparenţei, voind parcă să nu lase neîncheiată o aventură pe cont propriu a transparenţei trăirilor omeneşti. Cititorii vor putea descoperi vocaţia unei sensibilităţi apte să evoce acut arsura existenţei şi negura sfâșietoarelor ei apusuri. 

Poate pentru a ne aminti sufletele atât de asemănătoare ale celor ce au trăit atât de vulnerabil destinul tuturor, în atât de puţini ani de la Revoluția din Decembrie.

Lansarea cărții va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (Bd. Magheru), din București, în ziua de 18 decembrie 2013, ora 16

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Cântece pentru o patrie stinsă

Dedicate camarazilor mei

din Decembrie 1989

De unde a scos poporul

Revoluţia sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care şi-au dus la târg

libertatea

şi acum nu

le pasă.

Voi, cei curajoşi, cei

puternici, în

ce colţ de garaj aţi aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Ţara voastră

e îngenunchiată, umilită,

şi voi

nu o vedeţi,

nu o auziţi,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiţi

să o ștergeţi în lumea altora!

Iar voi,

care aţi luptat atunci cu moartea,

aţi uitat

pentru ce aţi făcut

toate astea, pentru

ce aţi trăit?

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din Decembrie 1989!

Moţăie la umbra

uitării,

şi în vremea asta hoţii lumii, pas

cu pas şi

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferinţă, câţi

mai sunteţi, inima

voastră, atunci, a bătut altfel!

Oare mai semănaţi

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

ţara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toţi ceilalţi,

cu degetele stropite

de sângele pădurilor, apelor,

câmpiilor

şi munţilor înstrăinaţi,

blestemată să vă fie uitarea!

Aţi reușit să stingeţi

inima României!

Fiţi fericiţi!

 

*

În ţara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de seminţe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăţi

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

 

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În ţara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluţi

şi-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în ţara

peste care se abat

mereu

bezne ale anotimpurilor

trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

 

Unde, în această viaţă, în

această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obişnuit cu incendiul

şi așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit şi corpul

îi mai trăieşte, dacă

dragostea a secat

şi copilul

nu se mai naşte?

Dacă florile nu

şi-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o ţară

n-a devenit o marfă,

dacă toţi aceștia

ce-şi seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

tău? Unde,

în această viaţă,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei ţări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am dreptul

la acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

cum sunt

în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăţa vreodată

să surâdă?

Dar dacă va veni şi o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la ţărmul

unei ţări întunecate?

Ce alt sentiment

poate susţine

privirea care se înalţă

din închisorile ascunse

ale neputinţei

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de şampanie gâlgâie

ţipătul înăbuşit, timpul

se colbuieşte, păsările

se clatină,

bete de cenuşă,

sub cer, inimile

tac înfricoşate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzeşte,

morţii

nu-şi mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

şi nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ţi-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

***

„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

O cronică semnată Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu la cartea „Apocalipsa după Cioran”

“APOCALIPSA DUPĂ CIORAN”

O cercetare de referinţă cu privire la realităţile din România

după Revoluţia din 1989

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

O analiză aprofundată cu privire la evoluţiile şi realităţile din România după Revoluţia din 1989 face unul din cei mai respectaţi şi admiraţi participanţi la mişcarea revoluţionară de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, în cartea sa: Apocalipsa după Cioran. Cercetarea este dedicată unuia din cei mai mari gânditori ai românilor, Emil Cioran, precum şi “Celor patru mari bărbaţi ai conştiinţei naţionale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Ion Luca Caragiale”. Cuvintele mele se alătură, peste timp – precizează autorul – “tristeţii şi nefericii lor” (op.cit., p.5).

“După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”

Sintetizând evoluţiile României după Revoluţia din 1989, autorul găseşte inspirat formula: “După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”. Unele popoare – se observă în cercetarea efectuată – “ştiu să trăiască, unele popoare nu ştiu decât să supravieţuiască” (p.9).

La trecerea aproape a unui veac de la plecarea lui Cioran, autorul constată că acesta a lăsat în urmă “agonia ţării sale”, o Românie care a fost mult deasupra unei Românii care a venit “după moartea lui”, o lipsă de vitalitate, o decădere, o descompunere, un  dezastru. O ţară guvernată de un optimism primitiv, de o dragoste de patrie “ca o goarnă de bâlci” (p.5).

În anii care au trecut de la Revoluţia română din 1989 s-a conturat “o societate care năruieşte virtutea, sacrificiul, martiriul, eroismul, generozitatea, altruismul, o societate de o indiferenţă intratabilă, aglomerată de un om colectiv care doar ne vorbeşte limba” şi se întreabă autorul: “De ce într-o mulţime constantă de oameni sunt tot mai puţini cei ce merită de la toţi ceilalţi?” (p.6). Este evident că această societate, această mulţime constantă de oameni datorează multe din virtuţile năruite socialismului sălbatic pe care l-au parcurs, dar şi capitalismului sălbatic, impus nouă, românilor, şi altor neamuri din Centrul şi Estul Continentului European, după revoluţiile din anii 1989-1991. Ce vedem astăzi – în perioada post revoluţionară – este, frecvent, “desfrâu, distracţii, fleici, burţi abundente, priviri de cârpă, guşi revărsate, beizadele, fiţe, fete gratis, băieţi deştepţi, târfe, şuţi, bişniţari” (p.6). În anii capitalismului sălbatic, românii îşi fură statul așa cum statul îi fură pe ei, într-o simbioză perfectă. După revoluţie, românii se plâng, dar nu vor să afle cine i-a jefuit. S-a extins sclavia. Noii stăpâni – Consiliul Investitorilor Străini – au impus în România “un Cod al muncii care oficializează sclavia”, cod pe care un Guvern obedient în relaţiile cu transnaţionalele, care stăpânesc ţara, l-a impus prin “asumare de răspundere”. Lucius Annaeus Seneca – marele filosof, scriitor şi om de stat roman – nota în anul 59 e.n. că “nici o robie nu-i mai ruşinoasă decât cea de bunăvoie. Puţini oameni sunt supuşi robiei, cei mai mulţi îşi pun ei înşişi lanţurile -, iar marele William Shakespeare atrăgea atenţia, în anul 1615, că “nu-i sclav pe lume să nu aibă puterea care sfarmă cătuşa”.

Guvernanţii nu au găsit timpul necesar să studieze şi să înţeleagă mesajul lui Mihai Eminescu, mesaj transmis încă din 1888: “Un stat este ca şi omul … are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac este totdeauna sclav şi inegal cu cel ce stă deasupra lui”. Întrebarea firească care se pune este: de ce guvernanţii post-revoluţionari – unii într-o măsură mai mică, alţii cu supra de măsură – au acceptat, şi chiar au facilitat, transformarea sclaviei “într-una oficială”? Autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei constată că “această sclavie oficială” se poate compara cu un “iobăgism târziu”,  care le-a marcat oamenilor soarta cu stigmate de foc, ca urmele lăsate de fierul înroşit pe crupa animalelor de povară”. Se înţelege că acest capitalism sălbatic – promovat în România şi în alte ţări din Centrul şi Estul Continentului – a reuşit să impună “sclavia oficială” cu ajutorul “cozilor de topor” dinlăuntrul “frontierelor statului”, pentru că – aşa cum observă oamenii din popor – “un topor nu taie decât atunci când are coadă”. Iar în anii post-revoluţionari “noile imperii coloniale” au descoperit în ţara de după Cioran “nesperat de multe cozi de topor”, care şi-au arătat disponibilitatea de a servi transnaţionalele în operaţiunea lor deliberată de jefuire a bogăţiilor adunate de acest popor “cu lacrimi şi sânge” pe parcursul anilor …

“Niciodată sărăcia celor mulţi nu a produs atâta bogăţie pentru tot mai puţini”

Jean-Jacques Rousseau – unul din marii gânditori ai Franţei şi ai lumii – în anul 1762, în anii premergători Revoluţiei Franceze, atrăgea atenţia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă” (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157). Celebrul gânditor nota că “dacă vreţi să daţi statului trăinicie, apropiaţi cât mai mult cu putinţă treptele  extreme, nu permiteţi să existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale-afară. Aceste două stări, în mod firesc inseparabile, sunt deopotrivă de funeste pentru binele comun … traficul cu libertatea publică are loc totdeauna între ei: unul o cumpără, altul o vinde”.

Claudiu Iordache – observator atent al realităţilor post-revoluţionare – constată cum “o mână de parveniţi” s-a îmbogăţit pe seama celor mulţi, jefuindu-le bogăţiile care le aparţineau de drept. Bogăţiile însuşite de această mână de pareveniţi confirmă ceea ce a observat poporul român în decursul timpului. Aceşti indivizi s-au îmbogăţit prin furt, profitând “de iuţeala lor de mână şi de nebăgarea noastră de seamă”.

Bogăţia acumulată de ei este – în cea mai mare parte “o bogăţie toxică, extrasă prin jaf din lada de zestre a unei ţări îngenuncheate… O ţară „africană” la marginea Europei… O „elită” cu cazier penal, altfel spus: o penalocraţie” (p.31).

Autorul acestei cercetări ştiinţifice de excepţie îşi argumentează şi demonstrează punctele de vedere prin comparaţii, prin evocarea unor date şi fapte concludente. Astfel, el atrage atenţia că “în anul 1990 existau peste şase milioane de angajaţi ai statului, iar în anul 2011 nu mai erau decât un milion, statul însuşi fiind declarat falit, deoarece acest stat – statul român – nu-şi mai putea plăti profesorii, armata, poliţia, instituţiile, administraţia, judecătorii şi medicii …” Autorul precizează că “falit e un stat care fură de la săraci pentru a-şi îndopa parveniţii, un  stat ce nu mai poate plăti pensiile şi îngriji copiii”; un stat care-şi alungă fecioarele în stradă şi-şi abandonează adolescenţii pe stadioane; e un stat în care, de peste o sută de ani, minciuna stă cu regele la masă, iar poporul tace, înăbuşit de propriile spaime” (p.30) Claudiu Iordache subliniază că “doar un  stat falit ridică la putere pe cei care îl detestă, doar un  stat falit îşi abandonează teritoriile, lepădându-se de ele ca şi cum n-ar fi fost niciodată ale lui. Doar un stat falit! Şi oricât nu v-ar plăcea: un stat datornic, un stat ticăloşit, pur şi simplu, statul falit!”

În această analiză găsim argumentele unei remarcabile personalităţi care – în decembrie 1989 – s-a implicat cu toată fiinţa sa, cu inima şi cu viaţa sa, într-un proces în care spera cu tărie “într-o schimbare în bine a ţării sale”. Rezultă că autorul acestei lucrări nu şi-a imaginat că în anii ce vor urma decepţia va atinge cotele din 2011-2012 şi că statul pe care poporul răsculat voia să-l construiască va deveni un instrument în mâna răufăcătorilor dinlăuntrul şi din afara României. Poporul român nu s-a aşteptat la surpriza ca – în anul 2011 – să constate că statul său este “ca o locomotivă defectă, abandonată în dărăpănatul depou politic”.

Cercetarea efectuată ne înfăţişează o stare îngrijorătoare a mortalităţii. România are cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile din Europa, înregistrându-se moartea a 10 copii la fiecare 1000 de naşteri, ceea ce reprezintă o rată dublă faţă de media europeană (p.32).

Cei care au murit atunci nu mai au cum să vă ierte”

Fiind martorul nemijlocit al confruntărilor dramatice din decembrie 1989, iar în cele de la Timişoara fiind implicat direct, Claudiu Iordache dă expresie convingerii că “cei care au murit nu mai au cum să vă ierte”. Autorul notează că cei care le-au supravieţuit, cu toate că se încearcă să fie făcuţi inofensivi, “nu vă vor ierta niciodată că aţi avut „curajul” abject de a împinge ignominia până la capăt!” (p.142).

O întrebare stăruie în mişcarea revoluţionară din Decembrie 1989: “Cum este cu putinţă ca în actualele guverne să fie oameni care devin palizi când aud cuvântul „Revoluție”?”

Claudiu Iordache constată în cartea sa, cu revoltă şi indignare, “uşurinţa cu care tâlharii pun mâna pe puterea celor mulţi!” In “Căderea zidului tăcerii”, Alice Miller – citată de autor – observă că “numeroşi oameni cu structura de personalitate a lui Hitler şi Ceauşescu trăiesc în continuare pe planeta noastră şi distrug viaţa acolo unde pot” (p.143).

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

Cronică la cartea Apocalipsa după Cioran a scriitorului Claudiu Iordache

Revista Istorie și Civilizație nr. 38, Noiembrie 2012 

Apocalipsa dupa Cioran

Lansarea cărții „România la asfințit”

În ziua de 19 decembrie 2012 va avea loc lansarea cărții scriitorului timișorean Claudiu Iordache „România la asfințit„. Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16. 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

A sosit noaptea, Mozart…

Actele de divorţ

dintre lume şi geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei, lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Şi de atunci scena

se tot repetă.

 

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii,

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul ou

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

 

A sosit noaptea,

Mozart!

 

De-ar fi să plec

spre Tine,

Doamne,

îți las în grijă iubita, copiii,

poezia, și pe tine,

Mozart!

De abia când vocile, amintirea, chemările și muzica ta,

singură pentru totdeauna

între vremelniciile

firii, vor

fi șterse, sfios,

în aburul inimii mele,

de abia atunci când nu te voi mai auzi

niciodată, niciodată,

de abia atunci voi muri.

Tu, Mozart!

 

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 

Moartea lui

Mozart

l-a smuls, geloasă, cu

mormânt

cu tot, invidiilor

grăbite să-l

uite.

Mormântul lui

Mozart

a fost săpat

în grădina funerară

unde moartea

își păstrează

bijuteriile îngropate.

Mozart este

un inel strălucitor

pe mâna

înghețată

a

vieţii

cu coasa!

Iar

în lumea

care va veni,

Mozart este

  numai al ei!

  

Doamne!

de-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează,

tăcut,

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart! 

Mozart-St.-Marx-Copyright-by-Merisi-003-viennaforbeginners.com

Photo © Merisi

Merisi’s Vienna for Beginners

(click pe imaginea Îngerului pentru a citi, a simți, a plânge)

 Wolfgang Amadeus Mozart 1789

© Claudiu Iordache – fragmente din volumul de poezie „Nervurile transparenței” (în pregătire) 

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”

În ziua de 20 decembrie 2011, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, cea mai recentă carte a mea a plecat spre publicul cititor. Mi-au fost alături camarazi din Timișoara: Ioan Savu, Titus Suciu, Vasile Bogdan. M-au onorat cu prezența lor profesorul universitar Alexandru Ionescu, poetul Alecu Ivan Ghilia, profesorul și istoricul Adrian Niculescu, avocatul Dan Cristian Ionescu, profesorul universitar Ion Calafeteanu, colegi și prieteni. 

Cu 22 de ani în urmă, în ziua de 20 decembrie 1989, Timișoara pășea spre Libertate!  

Claudiu Iordache

O, patria mea, frumoasă și pierdută…

În timp ce cultura și patria română se prăbușesc sub loviturile cinicilor, fățarnicilor și parveniților de la putere, în amurgul înăbușitor al unei dictaturi tăcute, artiștii italieni aruncă, demni, în obrazul dictatorului Berlusconi cuvintele: “O, patria mea, frumoasă și pierdută!” „Dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei!” rostește Riccardo Muti în fața unei audiențe emoționate care se ridică în picioare și cântă, alături de muzicieni, O, mia patria, si bella e perduta…” 

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

Antinous

O! Antinous,

dacă te-aș fi cunoscut!

 

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

 

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

 

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

 

 

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

 

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

 

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

 

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008) 

„Voci care nu trebuie auzite” – o cronică de Corneliu Vlad la cartea „Agonia postdecembristă”

„O culegere de articole nu e, de obicei, o carte grea. În alcătuirea ei intră de toate, iar textul de ziar nu are o viaţă mai scurtă decât altele. Dar „Agonia postdecembristă” – autor Claudiu Iordache, chiar dacă pare a trece fără a fi luată în seamă (ca toate cărţile sale), nu e o antologie gazetărească înjghebată ad-hoc.  E, de la un capăt la altul, un rechizitoriu vehement şi o lamentaţie patetică, revoltată, îndreptăţită, prin nimic exagerată, despre ce-a ajuns România în primele două decenii de după Revoluţia din 1989.  

Tot ce s-a făcut, totuși, bun sub Ceaușescu, dar de către popor, a fost diabolizat și distrus, bogățiile țării au fost prăduite pe mai nimic de hrăpăreți conaționali sau de dinafară, enorma simpatie și credibilitate a României în lume au lăsat locul perplexității, neîncrederii și chiar ostilității, ba chiar disprețului, pe care nu-l ascund față de faptul românesc nici foștii parteneri, nici noii parteneri ai țării, speranțele și planurile românului de rând s-au dus de râpă, ieșirea din dezastru nu se întrezărește. Nu-i deloc greu nimănui să producă asemenea constatări, care ar trebui să ardă, să trezească, să îndemne la acțiune conștientă. 

În fruntea statului e un „regim ucigaș”, mereu cam același, chiar dacă combinagiii îl recompun, chipurile, altfel, dar la fel, dacă nu chiar tot mai dăunător pentru patrie și oamenii ei. Oameni care, spre uimirea autorului și a noastră a tuturor, devin „victima complice” a dezastrului național (pagina 116 și următoarele). Sau, la pagina 121: „România este o țară, ca și înainte de 1989, fără propriul sens, fără propria sa mistică, fără propria ei vocație, o natură trăită în devălmășia ce ascunde, deopotrivă, forța instinctelor și tăcerea spiritului, un prezent fără perspectiva de a dăinui, o credință de sine care a apus până și dorința de viitor”. 

E greu de ales citate dintr-o carte care, deși de articole, e mai densă și mai coerentă decât un studiu științific. Claudiu Iordache pune fierul irosit al verbului pe toate cangrenele realității post- decembriste românești și o face fără menajamente, pe șleau. De aceea cartea lui e greu de suportat, de îndurat la citit, e o carte, am zice, imposibilă. Și oricum, indezirabilă pentru droaia de vinovați de cele întâmplate și care se întâmplă în continuare cu țara aceasta, într-un dezastru perfect concertat (cum or fi ajuns, Doamne, să se găsească, să se încârduiască, să se aranjeze între ei și să „implementeze” un asemenea proiect de distrugere al unei țări, toți acești „hoitari”, cum le-ar zice Fănuș Neagu?) O carte imposibilă, dar cât de necesară! 

Căci, spunea profesorul Dumitru Mazilu cu ocazia întâlnirii cu intelectualul maghiar Gaspar Miklos Tamas, dacă Revoluția Română și toate revoluțiile din Est n-au avut parte de un proiect al revoltaților, profitorii interni și externi au avut un plan sistemic, perfect armonizat, care funcționează fără greș și cu rezultate pe care le simțim direct, clipă de clipă, pe pielea noastră, fiecare dintre noi.  

G. M. Tamas, fost dizident și în România și în Ungaria, și înainte și după revoluții, e și el un incomod pentru puternicii zilei și „boierii minții” aserviți lor. Și el deranjează, nici despre ce scrie și ce spune el nu se face vorbire. Nu sunt „corecți politic” nici el, nici Claudiu Iordache. Adevărurile lor, care ar trebui să fie și ale noastre, sunt ascunse lumii pe cât cu putință, nu ajung până unde și cât ar trebui. Cei doi lucizi, și toți cei asemenea lor, n-au ce căuta în agora. Intelectualul maghiar a fost pensionat precipitat, celui român i se pregătesc tot felul de ticăloșii pentru a-l îndepărta de la conducerea Institutului Revoluției ori pentru a înăbuși Institutul.  

Cartea „Agonia postdecembristă” (Editura Irini, 2010), cărțile lui Claudiu Iordache nu mai pot fi însă distruse, ele pot fi însă citite și adevărul lor, adevărul nostru, însușit în toată complexitatea și tot dramatismul său, se cuvine să ne ducă, în sfârșit, la faptă.” 

Corneliu Vlad – Amos News, iunie 2011  

Emil Cioran – 8 aprilie 2011

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

„Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: „Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… „

„Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: „Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

„Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… „Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – cronică semnată Corneliu Vlad

„În zilele de agitație turmentată și veselie tembelă de dinaintea Crăciunului și Anului Nou (suntem doar în țara lui D’ale Carnavalului), când tot mai puțin și tot mai puțini ne mai aducem aminte de Timișoara, decembrie 1989, Claudiu Iordache a dăruit compatrioților săi cartea “Revoluția Românilor”.

Un fapt editorial discret, mai de nimeni observat ori consemnat, această lansare a unei cărţi răsunătoare. De fapt, al cărei răsunet ar fi trebuit, ar trebui, auzit. Dar în realitatea românească a momentului, după 21 de ani de libertate perfect monitorizată şi eficient gestionată de cine se ocupă de asa ceva, e cam necuviincios ca astfel de cărţi (care nici nu prea există, de altfel) să fie cunoscute şi citite de mulţi. Sunt cărți care stânjenesc, „nu se face”, „nu dau bine”, „indispun”, „cauzează”. Drept care, o carte despre Revoluţie şi despre ce s-a ales din ea (carte, zic, nu maculatura de măscări care se produc cu duiumul pe subiect) are parte de un tratament mai drastic decât cel aplicat cărţii pornografice. Iar rânduitorii zilei ştiu şi au cum să stăvilească, să neutralizeze, să condamne la necunoaştere sau uitare, atât de discret, firesc şi fără efort, mesajul curat şi adevărat al Revoluţiei din 1989!

Claudiu Iordache este primul scriitor român care a vorbit public, răspicat şi liber într-o ţară încătuşată zeci de ani în spaimă şi tăcere. Această carte a lui aparţine marii literaturi. Are pagini superbe de eseu despre români şi destinul lor, pe un fir ce vine de la Neagoe Basarab şi Cantemir, prin Alecu Russo, Eminescu şi Haşdeu, către Nae Ionescu, Cioran şi Țuțea.

Dar mai presus de literatură, această carte este un gest național şi civic al unei conştiinţe care trăieşte şi astăzi însufleţit, tensionat şi dureros, cu aceeaşi acuitate, clipele revoluţionare de acum 21 de ani. Revoluţia nu este, pentru el, memorie, evocare, istorie, este încă realitate acută, cu energii care „lucrează”, ori, mai degrabă, s-ar cuveni.

Revoluţie, Libertate, Istorie – acestea îmi par constantele mesajului autorului. Şi el le înalţă adevărate poeme-imn, sunt bucăţi de pură, memorabilă literatură. Dar cartea este şi proză poetică, şi pamflet incendiar, şi subtilă analiză politică şi geopolitică, şi jurnal personal sincer şi emoţionant, şi riguroasă istoriografie imediată. Toate acestea se întâlnesc, de pildă, în textul ce defineşte Revoluţia de la Timişoara (pag. 127-128), care adevereşte că „în decembrie 1989, Iisus s-a născut la Timişoara”. Minunea nu a durat. „A fost o revoluţie glorioasă care s-a sfârşit cu o restauraţie ruşinoasă”. Într-o lume „în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Iar noi, românii, deja nu mai avem România. În numai şapte zile România a recuperat 45 de ani de stagnare. După 20 de ani ea a pierdut aproape totul. Dacă nu şi mai mult decât a avut. La 20 de ani de la Revoluţie, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic. Această poveste tragică a istoriei româneşti, Revoluţia, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă!”

Aşa este scrisă toata cartea.  O carte conectată la cele mai înalte tensiuni, cu cuvinte de foc, dar o scriere aşezată sub porunca nobilei tiranii a lucidităţii şi adevărului. În ultimele rânduri ale cărţii, Claudiu Iordache lasă să se înţeleagă că nu va mai scrie despre Revoluţie. Nu-l credem. De data aceasta, nu-l putem crede.”

Corneliu Vlad – Amos News, 8 februarie 2011

Imagini de la lansarea cărții REVOLUȚIA ROMÂNILOR

21 decembrie 2010, Librăria Mihail Sadoveanu, București

Mozart trăiește!

Prin Mozart ne-am înălțat

până la

Dumnezeu

atingându-i

Lira!

Într-o zi de marți, 27 ianuarie 1756, la ora 8 seara, s-a născut

Wolfgang Amadeus Mozart.

Mihai Eminescu

La 161 de ani

de la nașterea lui

Mihai Eminescu,

în timpul prăbușirii României

sub privirile goale

ale românilor contemporani…

Patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu!