Moartea unei căprioare

„Nu, nu sunt Lorelei,

Sunt Cosmina.

Şi nu vreau să mă duc.

Vreau să rămân.

Am doar cincisprezece ani şi vreau să trăiesc şi să iubesc. Am lucruri de făcut.

Cosmina nu a mai rezistat!

„Azi dimineaţă, la 5 şi jumătate, a început să tuşeascaă şi apoi a făcut hemoragie.

Microbul contractat în spital i-a distrus plămânii.

A murit ca un pui…

Cosmina şi-a început călătoria nesfârşită  azi, 26 ianuarie 2010, la ora 5,30.

Bolnavă de leucemie la 15 ani, Cosmina Păun a murit într-unul din marile spitale ale Capitalei datorită unei instalaţii defecte de oxigen, care nu a funcţionat cât să apuce sufletul ei, alungat dintre noi, să urce la cer. Ucisă de statul român! Nu a funcţionat! Speranţele oamenilor simpli care au ajutat-o în lupta ei pentru supravieţuire s-au spulberat.

Dumnezeu să o odihnească!

Dar care e rostul nostru pe acest pământ?

Am murit odată cu ea şi nu ştim?! Şi nu ne pasă? Şi lăsăm iarăşi şi iarăşi să fie?

Mă tem de moartea prematură a României.

Priviţi-o! Ascultaţi-o! I s-au uscat lacrimile. Nu mai plânge. Îşi duce fiii la groapă şi tace. Ce se întâmplă în sufletul său? Dar în sufletul nostru? Şi în jurul ei nu se mai aude decât urletul câinilor!

Dumnezeu să te aibă în grijă, Cosmina, că noi, oamenii, nu am reuşit!

Isabelle Lorelai

Anunțuri

Salvaţi România!

Nu sunt “decât” câteva cazuri, câteva destine, câţiva copii loviţi de soartă, câteva vieţi ce vor fi curmate… Dar voi Salvaţi România!

Dacă România nu mai are bani pentru copiii ei, pentru îngerii ei, pe care îi lasă, indiferentă, să moară, atunci Salvaţi România! Ea este bolnavă. Ea are nevoie de ajutor. Ea are cancer. Salvaţi sufletul României! Nu mai are simţire? Nu mai are bani? Nu mai este bogată? Dar miliardele care se rostogolesc din palma ei în seifurile străinătăţii? Dar oligarhii cu priviri de brute? Dar politicienii cu inimă de iaţcă? Dar omul de rând care s-a obişnuit de mult cu gândul că România e internată la Fundeni, la Marie Curie, unde suferă singură,  pentru că toţi ai ei au abandonat-o, într-o săliţă de spital sărăcăcios unde moare cu zile?

Dar voi Salvaţi România! Numele ei, astăzi, este: Andra, Ştefănel, Sebastian, Fabian, Georgiana, Ovidiu, Cosmina…

Salvaţi-i, pentru că numai aşa puteţi salva România! Dacă îi mai sunteţi părinţi, dacă îi mai sunteţi copii, dacă îi mai sunteţi surori, dacă îi mai sunteţi fraţi…

Dacă mai sunteţi oameni, Salvaţi România!


Text dedicat Isabelei Lorelai, un nume frumos al tristei Românii!

Sărut mâna, Isabela!

http://isabellelorelai.wordpress.com

http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro

Anul 2010

Deschid capitolul acestui nou an gândindu-mă îngrijorat la ceea ce ar putea urma! Au trecut 20 de ani de la Revoluţia Română, momentul în care Poporul, răsculându-se, a învins Statul totalitar în stradă!

Două decenii mai târziu, poporul e pus în faţa unei noi încercări. Statul autoritar a acaparat puterea cu mijloace ascunse. Iar poporul va trebui să găsească  forme noi pentru a-şi apăra libertatea! Aceasta este dilema. Dar cum? Cu cine? Câţi români se vor împotrivi raptului? Cu ce mijloace? Mai e nevoie de sacrificiu? Mai este nevoie de martiri? Câţi vor avea curajul să-şi părăsească pasivitatea pentru a veni în ajutorul cauzei tuturor? Să aşteptăm ca dramele României să se agraveze sau să ne împotrivim imediat, sprijiniţi în drepturile consfinţite în Constituţie, spolierii ţării şi manipulărilor Regimului actual? Românii nu mai au mult timp să decidă. Curând vor fi daţi afară cu miile din locurile unde îşi câştigau pâinea. Împotriva pensionarilor statul a declarat un război exterminator, pe faţă. Tineretul studios e izgonit din ţară. Intelectualii sunt îndemnaţi să intre în concediu de conştiinţă, fără plată. Regimul ciuruieşte, dă afară, dezbină, elimină, cu dezinvoltura unei dictaturi disimulate şi acceptate. Şi în vremea asta, numărul oamenilor fără nimic sfânt în ei creşte nemăsurat. “Rinocerii” lui Eugen Ionescu vor mărşălui curând pe străzile României. Mai e ceva de făcut? Cred nestrămutat că victoria oricărui autoritarism este eşecul celor ce îl acceptă şi al celor ce nu i se împotrivesc! Cu 20 de ani în urmă, zeci de mii de timişoreni scandau: “Există Dumnezeu!” Revoluţia din Decembrie 1989 şi-a făcut datoria. E rândul actualei generaţii să nu o uite, să nu se ascundă, să nu întoarcă spatele naufragiului tuturor şi să spună: Nu! dictaturii.

A putea spune astăzi: Nu! dictaturii perverse ce se prefigurează înseamnă a fi, cu adevărat, liber!


Într-un roman scris înainte de 1989, rămas nepublicat, descriam aventura unui personaj a cărui libertate se rătăcise în servitutea voluntară a celorlalţi. De la un moment dat, viaţa lui era împinsă de o mână invizibilă doar înspre acele alegeri pe care le-ar fi refuzat dacă ar fi putut să aleagă. Totul în jurul său părea la îndemână, dar de fiecare dată când dorea să se îndrepte acolo unde şi-ar fi putut reclama drepturile interzise, se izbea de ziduri invizibile ce îl constrângeau să apuce pe un singur drum: cel care conducea la resemnare şi dezonoare, toate celelalte fiindu-i blocate prin panouri transparente a căror atingere numai o resimţea, fără a putea să le vadă vreodată. 20 ani de la Revoluţia din Decembrie devenisem eu însumi propriul meu personaj, un exclus din viaţa ţării lui pentru vina de a fi vrut să o schimbe! Drumurile mele continuau să fie blocate, deşi păreau mai libere ca niciodată. Oamenii cu care conveneam asupra unor proiecte comune, după ce îşi dădeau asentimentul, dispăreau ca prin farmec câteva zile mai târziu. Aş putea oricând întocmi o listă cu numele lor: intelectuali, profesori universitari, artişti, oameni de afaceri, generali, parlamentari – le respect însă până şi dreptul la teamă, la refuzul laş ori disimulat. Eu propusesem un drum drept unor oameni liberi, ignorând că pentru a fi ajuns la rangul şi situaţia lor ei trebuiseră să dovedească asiduu că nu sunt şi că nu vor să fie liberi! În România anului 2009, libertatea se dovedea mai nefolositoare ca niciodată. Ea nu aducea profit. Ea nu era recompensată cu stima societăţii. Un om liber în România de astăzi era la fel de suspectat ca pe vremea burgheziei comuniste. Şi la fel de supravegheat nu doar de zelul Serviciilor, dar, şi mai grav, de opinia ranchiunoasă, tulburată, deranjată, a celor din jurul lui. Închis de data aceasta în penitenciarul liber al unei societăţi născute în sclavie şi obişnuite cu servitutea, continuu suspectat, respins, refuzat, supravegheat, îngrădit, ca un pericol public ce putea deveni oricând, omul acesta nu mai avea ieşire. Nu mai aveam ieşire, izolat, persecutat, arestat cum eram, în libertatea îngrădită a ţării mele! De abia că mai puteam supravieţui, de abia îmi mai puteam hrăni copiii în ţara aceasta unde până mai ieri un Hrebenciuc mă reprezentase la Uniunea Europeană. Ţara lui Traian Băsescu devenise închisoarea lui Claudiu Iordache! În sfârşit, “normalitatea” lor pusese sub restricţie “anormalitatea” mea. În sfârşit, mă puseseră cu spatele la zid. Mă puteau ciurui oricând, dar preferau să mă vadă murind cu zile. Ceea ce nu reuşiseră în zilele unui nefericit decembrie, reuşeau acum, cu armele deposedării de drepturi şi ale infamiei! Dacă tot nu mă putuseră răstigni, acum mă puteau dezonora, dovedindu-mi cât inutil şi neputincios eram. Nu mai puteam trăi decât cu ei alături, ca preţ pentru a-mi putea creşte fiii. Dar nici situaţia în care fusesem pus nu-i mai satisfăcea. Doreau mai mult. Ca nişte învingători ce erau. Doreau nu numai să mă înfometeze şi să mă umilească.  Doreau să mă vadă “scormonind” prin gunoaie! După cum gândise cu voce tare un oligarh local: “Până nu-i vedem scormonind în gunoaie nu ne lăsăm!” Nu se lăsau! De ce să se lase? De când simţeau în ceafă susţinerea cel puţin vinovată a unui Occident mercantil, îşi puteau face de cap în voie! Revoluţia le adusese prosperitate numai lor, cei împotriva cărora fusese îndreptată! Ce conta un rezistent, un rebel mai puţin, într-o lume unde vocaţia virtuţii era definitiv compromisă? Era destul să urmăreşti galeria “modelelor de succes” ale societăţii. Ospătari, nomenclaturişti, gunoieri, miliţieni, activişti, informatori, securişti… Crema, ce mai!… Lista primilor o sută de bogătaşi, a primilor trei sute, a primilor o mie… Ei erau adevăraţii “eroi” ai Revoluţiei… Nu cei ce luptaseră la Catedrală, la Universitate, la baricadă, împuşcaţi, răniţi, mutilaţi! Arestaţi şi călcaţi în picioare la Jilava şi Popa Şapcă! Alţii  erau “eroii” neamului: Prigoană, Oprişan, Căşuneanu, Cocoş, Popoviciu…  Şi uite aşa, după o plimbare forţată prin spitalele în care mă împinseseră,  punându-mi viaţa în pericol – ca metodă, o premieră! – mă întorsesem, izgonit cu coada între picioare, în cartea mea nepublicată, un personaj în căutarea autorului ei, rătăcit într-o ţară cu libertatea dezafectată!