La douăzeci de ani de la Revoluţia Română, statul profanator continuă să batjocorească memoria martirilor din Decembrie 1989. Vechiul Regim îşi strânge rândurile şi sufocă spiritul Revoluţiei. Rând pe rând apar corbii albi ai fostei Securităţi, care ori deplâng moartea unui dictator asasin ori cenzurează adevărul despre soarta sutelor de români asasinaţi cu sânge rece în Decembrie 1989. În acelaşi ani în care Europa aniversează căderea Zidului Berlinului, ori Revoluţia de catifea a praghezilor, ori străpungerea frontierei maghiaro-austriece de către fugarii germani, Puterea de la Bucureşti se preface că a uitat care e datoria ei. Formalismul obligaţiilor ori cinismul afişat al Guvernului, mai preocupat să vândă aurul de la Roşia Montana decât să evoce fapta de glorie rară a unui popor neobişnuit cu lupta pentru libertăţile sale, ipocrizia inimaginabilă a unei părţi a presei scrise ce continuă să psalmodieze prohodul lui Ceauşescu (singurul dictator al Estului care a dat ordinul să se tragă în propriul popor!) în loc să plece fruntea de hârtie maculată înaintea celor ce au rostit şi în numele lor cuvântul: “Libertate”, fac din anul comemorărilor morţilor noştri glorioşi un anotimp dezonorant al ruşinii şi ingratitudinii! Cât priveşte românul de rând, iată-l, e astăzi fiinţa domesticită a regimului postdecembrist al Securităţii. Acesta este răul cumplit pe care fosta securitate l-a făcut unei generaţii de români. Impostura, uzurparea de merit, moda abjurărilor făţarnice şi a renegaţilor foşti comunişti – azi anticomunişti, fost securişti – azi antisecurişti, foşti valeţi de curte ai Dictatorului – azi semnând Raportul Comisiei Prezidenţiale privind condamnarea comunismului, foşti culturnici – azi senatori ai spiritului de revanşă al unui eşalon insidios şi ascuns al refuznicilor libertăţii… Pentru asta v-aţi jertfit, români, pentru asta aţi ieşit cu pieptul gol înaintea tancurilor, pentru asta v-aţi lăsat mutilaţi ori răniţi, pentru asta aţi fost arestaţi şi călcaţi în picioare la Jilava ori Popa Şapcă? Pentru asta Timişoara a luptat zile şi nopţi ale speranţei şi disperării la viitoarea Românie, asasinată ulterior cu sânge rece de puterea postdecembristă? Pentru asta aţi ieşit cu sutele de mii pe străzile Revoluţiei, pentru asta aţi cântat: “Deşteaptă-te, Române?” Pentru asta aţi surâs fără teamă morţii nemeritate? Nu am astăzi mai multă putere pentru a răspunde acestei sfidări ruşinoase decât dispreţul şi dezgustul! Dispreţul pentru ziariştii, istoricii, analiştii care cenzurează fără scrupule adevărurile de preţ ale Revoluţiei, dezgust pentru demnitarii profitori ai suferinţelor decembriste, jenă imensă pentru Preşedintele României care în Decembrie 2009 şi-a decorat curtenii cu spatele la meritul luptătorilor Revoluţiei, izolaţi, cenzuraţi, îmbătrâniţi prematur într-o societate care nu i-a cinstit niciodată! Ungaria îşi aniversează Revoluţia din 1956 în respectul datorat eroilor săi. Cehii, slovacii, polonezii, germanii nu-şi refuză trecutul meritat, dar există şi o Românie ingrată, întoarsă cu faţa la trecut, parvenită, imorală, ipocrită şi în impostură, pentru că “beneficiile” înjosite ale libertăţii de astăzi au fost toate obţinute cu sângele vărsat. Cum vor privi generaţiile viitoare această ingratitudine cvasigenerală a unui popor indiferent la sacrificiul martirilor săi? Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a amneziilor generale? Cum de poate s-o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?
Iar răspunsul nu poate fi decât unui singur. Revoluţia n-a fost a tuturor românilor, a fost doar a românilor însufleţiţi de conştiinţa libertăţii! Dar ei au luptat în numele tuturor, fără teama de consecinţe. N-a fost revoluţia sutelor de mii de colaboratori ai Securităţii, nu a fost revoluţia nomenclaturii, n-a fost revoluţia colaboraţioniştilor, vinovaţilor şi complicilor, a fost revoluţia inocenţilor ce s-au jertfit pentru ca, în urma lor, ce oroare! România să fie luată din mâinile dictaturii ceauşiste şi abandonată oligarhilor cu cazier totalitarist. Dar nu poporul e responsabil de criza care izbeşte, fără cruţare, această ţară, ci cei care au împins-o în prăpastie. Morţii tac nemângâiaţi. Deasupra lor se aud din nou bocancii torţionarilor! Securitatea jubilează, a pus iarăşi mâna pe soarta unei ţări prea frumoasă pentru un popor care astăzi o trăieşte atât de urât. Sufletul meu plânge, dar nu poate să continue să tacă. Nu în numele lui, ci în numele lor. Iar voi, compatrioţi, aprindeţi lumânarea în candele şi gândiţi-vă la toţi aceia care nu mai sunt vii decât prin voi. Şi să nu uitaţi Revoluţia noastră, căci ea este cea care, vindecându-vă de trecut, v-a deschis poarta unei vieţi demne şi libere. Căci nu ea e de vină pentru existenţa voastră tristă de astăzi, ci doar cei care v-au furat-o!
V-au furat-o şi aţi rămas iarăşi singuri pentru încă o generaţie.
Înregistrare cu primele cuvântări ţinute din balconul Operei în 20 decembrie 1989, când s-a anunţat constituirea Frontului Democratic Român, organizaţie care să coordoneze mişcarea revoluţionară. Autorităţile comuniste voiseră să organizeze un miting pro-Ceauşescu pentru care pregătiseră o staţie de amplificare în balconul Operei. Acea staţie de amplificare a fost folosită de revoluţionari.
Transcriere înregistrare: 00:00 Lorin Fortuna (se aude slab): Cetăţeni ai Timişorii! 00:02 Urale 00:11 Lorin Fortuna: (neînţelegibil) toată ţara! (urale, Scandări: „Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara!”) 00:44 Lorin Fortuna: „Linişte, vă rog! Cetăţeni ai Timişorii, cei pe care ne vedeţi aici ne-am constituit într-un comitet de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Drepturile şi libertatea se cîştigă în mod organizat. Fără violenţă! (Scandări: „Fără violenţă!”) Vă rugăm foarte mult, nu mai spargeţi vitrine, nu provocaţi încăierări, nu atacaţi armata! Armata colaborează, aţi văzut. (urale, Scandări: „Armata e cu noi!”) Aşteptăm să vină reprezentanţii autorităţilor să discutăm în mod organizat cu ei. (urale, strigăt: Noi sîntem poporul! Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Cetăţeni ai Timişorii! Prima condiţie pe care o punem guvernului român este jos familia Ceauşescu! (urale, Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Dar pentru aceasta vom lupta paşnic, paşnic, nu uitaţi, paşnic. A doua condiţie cerem: eliberarea imediată a arestaţilor! (urale, cineva strigă „unde ne sînt morţii?”). A treia condiţie, a treia condiţie: identificarea morţilor. (urale) Vă rog, în acest moment, un minut de reculegere pentru victimele de la Timişoara! În genunchi, toată lumea! În genunchi! … Armata, să stea pe loc! Armata să stea pe loc! (glasuri răzleţe în mulţime: Armata să stea pe loc! Se face relativă linişte). 04:24 Glas în depărtare: şobolanii au întins-o! Şobolanii au întins-o! 04:28 Glas în depărtare: Pe Bălan l-o închis (?) Radu Bălan e aicea 04:38 Glas puternic: Să vină aici! 04:39 Alt glas: Să vină vinovaţii aicea! Să vină vinovaţii, vinovaţii să vină aicea! 04:45 Scandări: „Bălan!” 04:56 Scandări: „Jos cu Ceauşescu!” 05:12 Bărbat: Moarte criminalilor! 05:13 Lorin Fortuna: Vă rog să vă organizaţi acuma pe întreprinderi. Fiecare întreprindere, mare sau mică, să-şi constituie comitetul de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Vă rog. Comitetele care se înfiinţează rămîn permanente din acest moment şi ţin legătura cu noi. Pînă vor veni autorităţile. Voi da cuvîntul şi altor membri din comitet. Un reprezentant al citadelei Electrotimişului (urale) 05:55 Ioan Chiş: Dragi compatrioţi. Nu am crezut niciodată să ajungem aici. N-am crezut că există între noi atîta forţă. Nu sîntem pregătiţi ca să facem şi să nu se întîmple nenorocirile care s-au întîmplat. Pentru asta, pentru prima problemă, solicit din partea Comitetului Judeţean, solicit a lua cuvîntul pe tovarăşul Radu Bălan (urale, se aude scandare slabă: „Bălan!”). Poate, poate că unii se gîndesc la tovarăşul Matei (huiduieli; Bărbat: vorbeşte aiurea). Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să aşteptăm (Scandări: „La judeţ!). Îl aşteptăm pe Bălan (glas: să vină Bălan). Atît. Nu putem să ne repezim, trebuie să fim foarte calmi şi liniştiţi. Aşa cum am fost astăzi. Vă mulţumesc! 07:34 Lorin Fortuna: Din partea intelectualilor din Timişoara. Se va prezenta singur. (urale, aplauze) 07:45 Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sînt scriitor român (urale). Sînt mîndru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani (urale). Sînt mîndru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atîta timp şi pentru că am venit aicea pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”). Aşa trăieşte forţa unui popor! În acest moment vorbiţi în numele întregului popor român! (urale) Întregul popor român aşteaptă de aici mişcarea care să ne elibereze pe toţi de spaime, de nesincerităţi (?) îngrozitoare prin care trebuie să trecem teferi (Scandări: „Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara!”) Uniţi (?) nu ni se poate întîmpla nimic. Armata este a poporului român. Armata trebuie să ne apere! (urale, strigăte: criminalii!) Armata ne va apăra! Nu putem sfîrşi că avem adevărul de partea noastră! Şi adevărul este de partea noastră! Încercaţi să aveţi curajul acestui moment [sfîrşit înregistrare]
Am ezitat îndelung înainte de a face public acest text. Ce ar fi putut fi el, comentariu sau mărturie? Ori nici măcar atât… O Românie pervertită a sucombat în Decembrie ’89 pentru ca o altfel de Românie să poată trăi. Ce altceva s-a dovedit, în cele din urmă, domnia lui Ceauşescu decât o bavură indecentă a istoriei României? Timp de o jumătate de veac, dictatura a însemnat pentru România o altă tentativă de a da un elan solidar unei libertăţi fără nici un profit.
Dar să ne întoarcem, cu un pas înainte, la ceea ce am fi putut deveni după căderea regimului ceauşist şi să revenim pe urmele viitorului nostru! La nici trei ani de la deflagraţia mântuitoare de la Timişoara, totul probează în România că ne-a învins – a câta oară – dezordinea. Dictatura a fost abolită fără a-i urma altceva, deşi amantul rău al istoriei româneşti a fost alungat din alcovul acesteia.
La 16 Decembrie străzile Timişoarei au început să curgă, asemenea râurilor dezgheţate; sângele s-a ivit mai târziu, când banchiza fisurată a derivei s-a izbit în plin de un mal al revoltei, pe care, adunându-se spontan, oamenii au aprins făcliile de speranţă. Ce altceva poate fi speranţa decât o primă asumare a devenirii? Stau şi meditez în acest moment dacă vom afla vreodată motivele obscure pentru care noi, românii, apucăm să însemnăm atât de puţin în biografia universală. Şi totuşi, trebuia pornit de undeva! De la un 16 Decembrie 1989! În ziua aceea, un prieten m-a chemat la telefon şoptindu-mi: „A început!” O oră mai târziu, eram acolo, între ceilalţi, gata de a ne lăsa cuprinşi în vârtej, gata de a ne îneca în istorie.
Desigur, nu voi descrie neapărat evenimentele în care m-am lăsat implicat, voi evoca doar zbaterea chinuitoare a unui patos explodat după îngrozitorii ani de cultură a laşităţii. În şaisprezece decembrie, amiaza şi seara, puterea a pus la vedere întregul arsenal al obtuzităţii ei. Miliţia, securitatea, armata, forme instituţionalizate ale opresiunii, au dat atunci o primă dovadă că nu mai sunt capabile să corecteze o autoaprindere a sistemului.
De fapt, în şaisprezece seara a trebuit să aflăm că dictatura are o musculatură de paie. Trupe de scutieri au şarjat, fără convingere, o mulţime neobişnuită să se bată pentru logica ei: maşinile pompierilor s-au gripat pe rând, dispozitivul represiv s-a clătinat curând, şi tot atunci, pe liniile cele mai secrete, telefoanele oficiale au sunat la Bucureşti, anunţând declanşarea furtunii!
În noaptea ce a urmat, timişorenii au învăţat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei libertăţii, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele şi bastoanele. Au fost organizate razii uriaşe, şi o dată cu ele făcute masive arestări. Atâta amar de vreme inactiv, sistemul represiunii s-a însufleţit rapid, cu o vioiciune nevolnică. Pe pavajul parcajului miliţiei municipale, cei prinşi au fost minuţios călcaţi în picioare. La penitenciarul oraşului, arestaţii politici au ajuns sângerând. A urmat o triere sumară, căci torţionarii cu grade şi funcţii, treziţi din somnul sfârşitului de săptămână, de lună şi de an, au reacţionat sub imperiul unei iritări fără presimţire, odată ce, e de ştiut, Revoluţia ia mereu minţile celor ce i se împotrivesc primii. Aveam să aflăm mai târziu că spaima prizonierilor maltrataţi s-a dovedit cu mult mai mică decât a celor ce i-au anchetat toată noaptea, stupefiaţi de extraordinara lor îndrăzneală! În noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece, Timişoara nu a dormit, cu excepţia acelui spirit discreţionar, aparent atotputernic, însă somnolent şi corupt, ce avea să primească o lovitură de moarte încă în zorii zilei binecuvântate care urma.
În şaisprezece decembrie seara, în vecinătăţile Pieţei Maria, un ofiţer s-a oprit lângă noi, rugându-ne să ne îndepărtăm, pe motiv că: „Ei sunt nebuni!” Ei, trabanţii unei autorităţi blestemate să se prăbuşească dintr-o clipă în alta… O oră mai târziu, am fost ajunşi din urmă de un pâlc de scutieri cu chipurile răvăşite. Unul dintre ei m-a izbit cu cravaşa. I-am prins-o în pumn şi militarul (de altfel în vârstă) a întors jenat privirea într-o parte. Nimic nu mai voia să meargă pentru Ceauşescu încă din şaisprezece seara. În noaptea ce a urmat, o coloană de manifestanţi a fost şarjată pe Calea Torontalului de către trupe, în termen, coborâte din lungi maşini ale Armatei. După clipe de panică, timişorenii au contraatacat şi soldaţii au rupt-o la fugă. După care s-au întors Ei, am fugit Noi! Revoluţia, începută printr-o revoltă, devenise pe nesimţite un discurs al ineluctabilului…
De ce oare îmi aduc aminte abia astăzi de frumuseţea adolescentei blonde care, cu gesturi uluitor de calme, dirija un grup de bărbaţi înspăimântaţi de rafalele ce biciuiau cerul tot mai tulburat de un întuneric feruginos, de deasupra Catedralei Mitropolitane? Aud şi acum acea voce din şaisprezece: „Mitică, unde te-ai ascuns, fricosule?”, aud şi acum chemările femeilor: „Nu plecaţi! Nu plecaţi!”, aud şi acum ţipătul gâtuit al nevestei care a născut în Piaţa Operei, aud şi acum discursul întretăiat de emoţie al necunoscutei care a urcat în balcon pentru a încuraja de acolo o mulţime intimidată de curajul care nu mai era al ei, ci al istoriei însăşi, ce îşi ieşise din matcă! Revoluţia de la Timişoara va rămâne fapta de arme a slăbiciunilor inculcate unui popor neobişnuit cu virtuţile lui…
Noaptea de şaisprezece a trimis la somn o Timişoară înfrigurată, radioasă şi fericită! Se afirmă că mulţimile nu au suflet, doar popoarele. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timişoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obedienţă ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al naţiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalaţiunii, pe Buziaş, Lipovei, în Giroc, coloane omeneşti incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: „Români, nu fiţi laşi!” Şi românii, încă fără experienţă, fără metodă, au ascultat, ieşind pe străzile întunecate unde ştirile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…
Orgoliul maxim al oricărui autor vorbeşte totdeauna cititorului astfel: „Nimic, nicicând, niciunde nu s-a întâmplat cu adevărat, mai adevărat ca în această carte ce este, ea însăşi, propria ei realitate!” Textul acesta, în schimb, este o recunoaştere, nu prea bine ascunsă, a eşecului de a da de urma acelor adevăruri, în fond elementare, ce au făcut cu putinţă ca o cetate locuită de solitudine şi resemnare să erupă dintr-o dată, devastator, sub piedestalul unei tiranii a cărei robusteţe părea atât de logodită cu veşnicia! Da! compatrioţi, acolo, au pierit suflete, acolo moartea absurdă şi-a avut recolta ei, dar şi evadaţi norocoşi. Acolo istoria nu a mai curs la fel şi timpul românesc s-a ţesut, s-a împletit într-un vârtej al lucidităţii. Acolo, unde gemetele, ţipetele, incendiile, împuşcăturile nu mai populează, în acest moment, decât cerul încărcat al memoriei, într-o capitală întâmplătoare a unei Revoluţii care a schimbat României cosmetica ei demoniacă, acolo unde, în sfârşit, ne-am ascultat, înfricoşaţi şi aspru încercaţi de Dumnezeu, trăiţi de un sentiment rarefiat al distincţiei! Acolo unde omul, lângă om, şi-a amintit, fără să ştie, chiar originea sa iconoclastă şi trecătoare…
Între 16 şi 22 decembrie, la Timişoara, după cronometrul eternităţii nu a trecut decât o singură clipă,
aceea în care, ca într-o tragedie greacă, s-a comis totul, după care nu a mai urmat nimic…
Mărturii ulterioare ale activilor celor şapte zile de foc au reuşit să devină tot atâtea dovezi ce infirmă existenţa unui „scenariu timişorean”. Din şaisprezece până în douăzeci şi doi proza actelor omeneşti implicate s-a transformat într-o concentrare stupefiantă a jertfelor celor care, într-o anonimitate exemplară, au întors în forţă o pagină de istorie, intuind aproape că drumul de la solitudine la solidaritate nu mai poate fi parcurs decât prin corectarea spontană a slăbiciunilor celor singuri prin puterea celor uniţi! Ceauşescu acoperise cu o pânză de păianjen România întreagă şi ar fi putut, de la un moment dat, să o ucidă cu muşcătura lui.
De la Timişoara, arbitrariului monstruos i-a fost adusă o ultimă sfidare. Dar de ce tocmai acolo, în unghiul cel mai vestic al întunericului comunist, ferestrele conştiinţei de sine s-au putut dilata irepresibil în zidurile închisorii statale, până când lumina libertăţii a pătruns brutal în castelul mohorât al ultimului patriarh senil al Europei postbelice?
De Timişoara s-a temut dictatorul de fiecare dată când a trebuit să vină spre ea: s-a temut de tăcerea ei, de opoziţia ei surdă, de politeţea distantă, de răcelile sale; s-a temut, sub presiunea unui presentiment niciodată clarificat, până în ultima clipă a vieţii lui. Pentru Bucureştiul îngenuncheat, Timişoara multilingvă a rămas ceea ce, prin extrapolare istorică, a fost Vendeea pentru Paris! Timişoara a fost şi este un oraş al românilor, autonomizat sublim, exlusiv prin voinţa de a nu ceda nimănui nimic din drepturile devenirii naţionale! Degeaba îşi ridică glasul aceleaşi bufniţe ale nopţilor de odinioară, care astăzi, pentru a deşerta de substanţă retorica faptelor Timişoarei, o acuză de premeditată distanţă faţă de Ţară – irefutabilă rămâne evidenţa că ţara însăşi a avut la Timişoara propria sa avangardă morală! Şi o mai are, şi o va mai avea, cât încă acel tot mai ceţos şi mai îndepărtat 16-22 decembrie timişorean nu va deveni un accident de ordin divin al istoriei româneşti…
Împuşcăturile au izbucnit în şaptesprezece după-amiaza! Au continuat toată seara şi toată noaptea. Unele spitale n-au deschis la apelul răniţilor. Panica şi furia. Cruzimea şi răzbunarea. Însemnele comuniste ale autorităţii scelerate au fost sfărâmate. Ceauşescu, în efigie, a fost târât în noroi. Operele lui incendiate. Au apărut baricadele. Primele ciocniri: care pe care! Lideri naturali au luat conducerea coloanelor, îndreptându-le înspre nervii puterii. Nimic nu mai putea menţine sub control oraşul acoperit de revoltă. Cartierele muncitoreşti fierbeau.
Dictatura hărţuită ceda la fiecare pas. Sufletul înăbuşit al libertăţii începea să respire. Carele de luptă, trimise pe străzi, au fost blocate de pieptul gol al timişoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timişoara, Dumnezeu trecea de partea celor mulţi. Nu şi funcţionarii lui, ce-i baricadaseră pe dinăuntru bisericile!
În noaptea ce a urmat, Timişoara a avut ferestrele luminate până la incandescenţă. Familiile îşi strângeau rândurile, îşi numărau absenţii.
O cină tainică la care au participat sufletele celor încrâncenaţi. Până în optsprezece seara, cel puţin o mie de răniţi, cel puţin o sută de morţi!
„Trezeşte-te, Ţară!” Dar ţara s-a trezit greu. Până în douăzeci şi unu, Timişoara a dus crucea României, singură! Asta nu a mai fost revoluţie, a fost urcuşul Golgotei! Asediată zi şi noapte, izolată, însingurată, Timişoara a asistat cu stupoare la enorma somnolenţă românească din jurul ei.
În nouăsprezece, Timişoara a scandat: „Vrem morţii noştri!” Ai ei, nu încă ai ţării, câtă vreme România nu-i revendica. Nici o ameninţare, nici o promisiune nu a mai clintit Timişoara din apostazia ei. Cine nu a fost acolo în acele zile nu ştie câtă măreţie poate să cuprindă o viaţă omenească. Trebuie să ne imaginăm nu doar o Timişoară eroică, dar şi o Europă întinerită! Comunismul, născut pe malurile Nevei după expresia fericită a unui înţelept, murea pe malurile Begăi – altfel, un canal derizoriu pentru apa bolnavă a prezentului său.
Nu cred că mass-media lumii a rostit în ultimii ani un nume cu mai multă stupoare, dar şi mai multă admiraţie, decât al Timişoarei! Timişoara a exaltat Europa, amintindu-i Franţei de un 1789 al ei. În calendarul eroismului european a fost adăugată o dată nepreţuită! Estul întreg se întorcea la Europa aureolat nu atât de revoltele de catifea, cât de Revoluţia Timişoarei!
Ce, oare, gândea un Gorbaciov în acele zile? Oportunismul lui s-a lăsat pliat pe evenimente, dar cred că intuiţia i-a şoptit: „E sfârşitul!” Era într-adevăr sfârşitul! La Bucureşti, solul dur al puterii se transforma pe nesimţite în nisip. Clanul conducătorilor abia îşi mai păstra echilibrul.
Aşa sfârşesc întotdeauna regimurile ce construiesc pe ipocrizie. Comunismul avusese şi acest talent, să denatureze simultan spiritul guvernaţilor şi al guvernanţilor, să decalcifieze societăţile ce supravieţuiau exclusiv pe osatura statală. Democraţia lumii asista cu ochii larg deschişi la spectacolul prăbuşirii dictaturii în oraşul, pentru ea necunoscut, pe numele lui Timişoara!
17 decembrie… Centrul oraşului pare deliberat abandonat manifestanţilor. În faţa primăriei, un zid de militari, înarmaţi până în dinţi, apără o linie invizibilă. Mii de timişoreni scandează inutil: „Armata e cu noi!” O coloană de tineri se desprinde din mulţime şi se îndreaptă spre căminele studenţeşti de unde se va întoarce cu mâinile goale. Oraşul e tot o vâlvătaie, o febră. Vitrinele magazinelor sunt sparte, unele după altele, sunt incendiate unele după altele. Mărfuri cândva intangibile, dar şi maculatura imaginaţiei comuniste, sunt aruncate de-a valma în stradă. Cineva îmi aruncă un pachet de ţigări strigându-mi: „Azi ei plătesc!” O fetiţă a găsit pe undeva o păpuşă. O ţine strâns în braţe, cu o candoare netulburată.
Pe neaşteptate, prima salvă a unei represiuni pe faţă, amânată o noapte şi o zi. Un bărbat bătrân urlă: „L-au omorât!” Apar răniţii, ca şi semnele acute ale unui război, pe viaţă şi pe moarte, abia început. Magazinul de blănuri arde. Într-un altul, cot la cot, pompieri şi incendiatori aparent fac un efort egal pentru motive diferite.
Pe treptele Catedralei, spectatori împrăştiaţi de rafale. Înserarea este plină de răni. Unii după alţii, îngerii Revoluţiei urcă spre cer împreună cu mesajul lor. Muţenia monumentală a bisericii mitropolitane domină dramele consumate în valea însângerată de la poalele sale.
Cine mai e alături de Timişoara în toate acele ore în care restul ţării îşi încheie siesta de decenii a unei umilinţe fără cusur? Cum numele lui Tokes este rapid uitat, cuvintele timişorenilor fixează ţinte imediate pentru idealurile îndepărtate. Sigur e numai că a şi fost rostită sentinţa lui Ceauşescu! Totul în jur se desfăşoară după ceremonialul tragic al schimbărilor adevărate. În Timişoara nu a izbucnit o simplă răzmerită, ci o reparaţie esenţială a ideii de Lume! Gloanţele aleargă bete, strivindu-şi şuieratul sinistru de trupuri şi de ziduri. Rumoarea vocii interioare a mulţimilor revoltate a ajuns parcă din urmă destinul românesc neatent şi îl somează să se întoarcă!
16… 17… 18… 19… 20 decembrie…
… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!
La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…
Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie!
Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate!
Clipe întregi am tăcut cu ochii în lacrimi înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”
(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…
Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.
Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie!
(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră.
În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile…
Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă…
Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşeke din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!…
Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89!
Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…
În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit!
România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi!
la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru) din Bucureşti.
În anul 20 de la Revoluţia Română cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” face, pentru prima dată, radiografia preluării puterii post-decembriste de către structurile fostei Securităţi – explicaţia faptului că România, în aceste două decenii, a rămas fixată într-o criză căreia nici azi nu i se întrevede o soluţie.
Corupţia generalizată, descompunerea morală, infiltrarea instituţiilor statului, subminarea libertăţilor cetăţeneşti au culminat, la 20 de ani după Revoluţie, cu tentativa de a transforma statul de drept într-un stat autoritar condus de persoane care înainte de Decembrie 1989 au făcut parte din nomenclatura lui Ceauşescu şi din securitate ca poliţie politică.
Cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” reprezintă, totodată, un avertisment: România trebuie apărată, România nu trebuie întoarsă din drum! Şi drumul este unul singur: apărarea activă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, idealuri pentru care, în Revoluţia Română din Decembrie 1989, sute de mii de români au ieşit în stradă, şi 1104 din ei şi-au pierdut viaţa!
Cartea este dedicată “celor ucişi fără milă în Decembrie 1989”.
În data de 3 decembrie 2009, la Palatul Parlamentului din Bucureşti, în organizarea Fundaţiei Române pentru Democraţie condusă de fostul preşedinte al României, domnul Emil Constantinescu, a avut loc Conferinţa Internaţională “1989 – anul care a schimbat lumea. Viziunea protagoniştilor schimbării asupra viitorului Europei”.
Au fost invitaţi lideri marcanţi ai mişcărilor revoluţionare care au dus la prăbuşirea regimurilor totalitare dintr-un spaţiu cuprins între Zidul Berlinului şi Siberia, între Europa Centrală şi Asia Centrală şi între Marea Baltică şi Balcani, şi personalităţi politice care au condus procesul de tranziţie democratică din Europa Centrală şi de Est. Prestigioşii invitaţi ai Fundaţiei Române pentru Democraţie şi-au prezentat experienţa şi viziunea lor asupra unor evenimente cruciale pentru istoria Europei şi a lumii contemporane.
Printre invitaţii de onoare din străinătate şi din România s-au numărat dr. Jelio Jelev, preşedintele Bulgariei (1990-1997), liderul mişcării anticomuniste din Bulgaria, Jan Carnogursky, primul prim ministru al Slovaciei (1991-1992), dizident anticomunist, semnatar al Cartei 77, Arnold Ruutel, preşedintele Estoniei (2001-2006), Petru Lucinschi, preşedintele Moldovei (1996-2001), Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, Republica Moldova, Ion Iliescu, preşedintele României (1990-1996, 2000-2004), Petre Roman, prim ministru al României (1990-1992), Radu Câmpeanu, Partidul Naţional Liberal, Prof. Dumitru Mazilu.
Dezbaterile s-au desfăşurat sub forma a 6 mese rotunde, având ca teme Intelectualitatea contestatară şi prăbuşirea comunismului în estul Europei, Elitele politice reformatoare ale anului 1989 în estul Europei, Specificul Revoluţiei Române – revolta maselor şi reprimarea sângeroasă, Exilul românesc şi Revoluţia Română, Radiourile Lumii Libere şi Revoluţia Română, Procesele Revoluţiei Române, Rezistenţa anticomunistă şi dizidenţa anticeauşistă. Am participat la masa rotundă cu tema Specificul Revoluţiei Române – revolta maselor şi reprimarea sângeroasă, prezentând experienţa dramatică pe care am trăit-o, camarazii mei şi cu mine, la Timişoara, între 16-22 decembrie 1989.
La începutul Conferinţei de Presă, domnul preşedinte Emil Constantinescu m-a invitat să prezint o Declaraţie privind incidentele de la Timişoara din ziua de 1 decembrie 2009, împreună cu Declaraţia de Presă (dată din spital în 2 decembrie ) prin care solicitam preşedintelui României, Traian Băsescu, să declare public dacă a colaborat cu Securitatea ca poliţie politică.
Redau un fragment din Declaraţia făcută în cadrul Conferinţei de Presă.
„Acum câteva zile un miting legal al unui partid democratic este atacat în faţa balconului nostru din Piaţa Operei de o mulţime rinocerizată condusă de foşti informatori ai Securităţii. Niciunul dintre cei care au manifestat acolo nu reprezintă Revoluţia română, nu aveau cum să o facă. Mai mult decât atât, dacă un partid a înarmat o astfel de agresiune nu ne rămâne decât să spunem un singur lucru: Timişoara şi revoluţia ei este a românilor şi a timişorenilor, nu este a celor care urlau disperaţi că se reinstaurează comunismul în România. În România nu se mai poate reinstaura comunismul, dar s-a reinstaurat, în schimb, puterea Securităţii.
Am adresat o scrisoare mai multor instituţii, precum Parchetul General, CNSAS, Comisia Parlamentară pentru controlul SRI, prin care am solicitat verificări în cazul preşedintelui Traian Băsescu. După 20 de ani de la Revoluţia română nu mai putem accepta un preşedinte fost membru al Securităţii române. Că acest om are dosare din care reiese că a fost colaborator al Securităţii, că aceste dosare sunt blocate în marile arhive, că a fost activat pentru a nu se ajunge la adevărul în ceea ce-l priveşte pentru că îi constatăm o dată în plus metodele securistice, care sunt dezbinarea, implicarea puterilor statului în conflicte, invectiva, izolarea oamenilor, acesta este, până la urmă, bilanţul unui mandat, mandatul colaboratorului Securităţii române – actualul preşedinte Traian Băsescu”.
Intervenţiile mele au fost traduse pentru înalţii oaspeţi străini şi transmise ziariştilor prezenţi la Conferinţă, acestea fiind ulterior preluate de agenţii de presă şi mai multe pagini media.
Într-un moment în care mă pregăteam să întâmpin ceremoniile de comemorare şi aniversare ale Revoluţiei Române, la al douăzecelea an de la victoria ei, în care voiam să iau cuvântul la Braşov, la Iaşi, la Bucureşti, la Timişoara în şedinţa solemnă a Consiliului Municipal, într-un moment în care mă pregăteam să lansez cea mai recentă carte a mea, „Securitatea – confiscarea unei naţiuni„, dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989, o agravare bruscă şi neaşteptată a sănătaţii mele, o infecţie a sângelui cu agenţi infecţioşi ori toxici, m-a împins la marginea vieţii.
Sub îngrijirea a două prestigioase spitale, Victor Babeş şi Urgenţa Floreasca, infecţia de origine necunoscută a diminuat, efectele ei (icter febril, exantem acut multiform, sindrom inflamator acut, afectare hepato-biliară, fibrilaţie atrială) au diminuat de asemenea, dar agentul ce a provocat-o n-a putut fi identificat. În schimb, datorită suferinţei, probabil nu voi mai reuşi să onorez programele lunii Decembrie în care eram deja angajat.
În situaţia dată, am dorit să fac această Declaraţie de Presă, ce urmează a fi citită şi în şedinţa solemnă a Consiliului Municipal Timişoara din data de 16 decembrie 2009.
În perioada în care un ministru liberal era în fruntea MAPN, am primit următoarea informaţie: la sediul Arhivelor de la Piteşti a fost invitat un membru important al CNSAS, împreună cu un reprezentant al arhivelor. În prezenţa acestora a fost deschis dosarul cetăţeanului Traian Băsescu, relevând faptul de netăgăduit că acesta fusese un colaborator al securităţii înainte de 1989. (Surprinzător, la întoarcerea la Bucureşti demnitarul de la CNSAS avea să declare că în sfârşit avea certitudinea că Băsescu nu a colaborat cu securitatea!) Din acel moment, Preşedintele Băsescu, primul preşedinte al Securităţii de după Revoluţia Română, care nici azi nu ştie „cine a tras în băieţii aia, vreo 1600” (în realitate 1104 morţi), se află în situaţia de a fi comis un sperjur politic, un sperjur moral, dar mai ales un sperjur penal, întrucât atunci când a depus jurământul, ca Preşedinte al Statului, a declarat că nu a colaborat cu Securitatea.
Astăzi, când cere poporului român un al doilea mandat de Preşedinte al Statului, îl acuz de declaraţie nesinceră, şi solicit Parchetului General să se sesizeze pentru a verifica informaţia ce mi-a parvenit din mai multe surse. Îl acuz de sperjur penal pe Traian Băsescu, un fost colaborator al Securităţii, surprins de Revoluţia din Decembrie 1989 drept şef de misiune Navrom la Anvers.
Intervenţia mea nu priveşte lupta electorală, dar am convingerea că România anului 2009 trebuie să se debaraseze odată pentru totdeauna de personajele dictaturii comuniste, din care Traian Băsescu a făcut parte, şi continuă sa facă parte prin convingerile şi acţiunile sale.
De altfel, comportamentul abuziv al lui Traian Băsescu ca şef al statului confirmă toate bănuielile. Pentru Traian Băsescu nu există lege dacă îl împiedică să obţină ce vrea, nu există raţiune de stat. El izbeşte în popor, sărăcindu-l şi cumpărându-i voturile. El nu discută cu nimeni, el face numai guverne, averi; aruncă în conflict puterile statului, recompensează favoriţii din banii publici. S-a împroprietărit cu case, înzestrându-şi familia, a luat apărarea mogulilor (cazul Popoviciu), a cultivat o coterie de clienţi servili.
Revoluţia Română, pe care Traian Băsescu o desconsideră profund, a alungat un Dictator nu pentru a-l înlocui cu o voinţă totalitară!
Iar dacă teama continuă să guverneze relaţiile românilor cu Preşedintele României, mie nu mi-e teamă. Nu poporului să-i fie teamă! Vremea spaimei de conducător a trecut!
În cartea mea recentă „Securitatea – confiscarea unei naţiuni” avertizam cu privire la acest ultim atac, prin orice mijloace, asupra drepturilor şi libertăţilor României: schimbarea Constituţiei, diminuarea puterilor Parlamentului, transformarea statului democratic într-un stat totalitar, toate acestea într-o ultimă încercare de a fi salvată puterea ascunsă a securităţii.
În speranţa că voi reuşi să ies şi din acest impas al sănătaţii şi vieţii mele, mă grăbesc să fac cunoscut, într-un ceas al doisprezecelea, ca România încă îşi poate apăra libertatea în fata gravei ameninţări a totalitarismului. Poporul român are dreptul să ştie, are dreptul să-şi apere Revoluţia şi drepturile câştigate cu sânge în Decembrie 1989!
În ceea ce-l priveşte pe dl Traian Băsescu, în numele celor care au căzut lângă mine, împuşcaţi, pe străzile Timişoarei, îi cer să declare public că nu a colaborat cu Securitatea! În cazul în care sperjurul va fi dovedit, îi cer să-şi asume public decizia dezonorantă de a ascunde antecedentele sale de actor al poliţiei politice, şi să părăsească puterea. România merită un preşedinte democrat, un preşedinte care să nu fi fost complice al sistemului totalitar – responsabil nemijlocit pentru victimele din Decembrie 1989. România merită un alt preşedinte!
Solicit CNSAS o anchetă asumată pentru a clarifica, în lumina adevărului şi a obligaţiilor legale, dosarul Traian Băsescu. Le cer camarazilor mei din timpul Revoluţiei din Decembrie: Petrişor Morar, Radu Silaghi, să nu mai rămână lângă un reprezentant al Securităţii pe care au înfruntat-o în Decembrie ’89. Solicit serviciilor secrete (amintindu-le că ele servesc legile statului şi nu conducătorul statului!) să declare dacă cetăţeanul Traian Băsescu este în acest moment agent activ al acestora, fiind astfel sub protecţia lor.
Solicit Comisiei Parlamentare pentru controlul SRI să investigheze dosarul Traian Băsescu în toate arhivele naţionale.
În final, solicit autorităţilor competente protecţia vieţii mele, pusă recent în pericol, şi a familiei mele. Le reamintesc că, împreună cu camarazii mei din Timişoara, cu 20 de ani în urmă, am luptat pentru dreptul de a fi un om liber!
Deocamdată atât.
Nu voi încheia înainte de a mulţumi medicilor care mi-au salvat viaţa şi au vegheat asupra sănătaţii mele!
Claudiu Iordache
Membru al Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar din România, înfiinţat în 20 decembrie 1989 în Balconul Operei din Timişoara
Claudiu Iordache 