O, patria mea, frumoasă și pierdută…

În timp ce cultura și patria română se prăbușesc sub loviturile cinicilor, fățarnicilor și parveniților de la putere, în amurgul înăbușitor al unei dictaturi tăcute, artiștii italieni aruncă, demni, în obrazul dictatorului Berlusconi cuvintele: “O, patria mea, frumoasă și pierdută!” „Dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei!” rostește Riccardo Muti în fața unei audiențe emoționate care se ridică în picioare și cântă, alături de muzicieni, O, mia patria, si bella e perduta…” 

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

Anunțuri

„Voci care nu trebuie auzite” – o cronică de Corneliu Vlad la cartea „Agonia postdecembristă”

„O culegere de articole nu e, de obicei, o carte grea. În alcătuirea ei intră de toate, iar textul de ziar nu are o viaţă mai scurtă decât altele. Dar „Agonia postdecembristă” – autor Claudiu Iordache, chiar dacă pare a trece fără a fi luată în seamă (ca toate cărţile sale), nu e o antologie gazetărească înjghebată ad-hoc.  E, de la un capăt la altul, un rechizitoriu vehement şi o lamentaţie patetică, revoltată, îndreptăţită, prin nimic exagerată, despre ce-a ajuns România în primele două decenii de după Revoluţia din 1989.  

Tot ce s-a făcut, totuși, bun sub Ceaușescu, dar de către popor, a fost diabolizat și distrus, bogățiile țării au fost prăduite pe mai nimic de hrăpăreți conaționali sau de dinafară, enorma simpatie și credibilitate a României în lume au lăsat locul perplexității, neîncrederii și chiar ostilității, ba chiar disprețului, pe care nu-l ascund față de faptul românesc nici foștii parteneri, nici noii parteneri ai țării, speranțele și planurile românului de rând s-au dus de râpă, ieșirea din dezastru nu se întrezărește. Nu-i deloc greu nimănui să producă asemenea constatări, care ar trebui să ardă, să trezească, să îndemne la acțiune conștientă. 

În fruntea statului e un „regim ucigaș”, mereu cam același, chiar dacă combinagiii îl recompun, chipurile, altfel, dar la fel, dacă nu chiar tot mai dăunător pentru patrie și oamenii ei. Oameni care, spre uimirea autorului și a noastră a tuturor, devin „victima complice” a dezastrului național (pagina 116 și următoarele). Sau, la pagina 121: „România este o țară, ca și înainte de 1989, fără propriul sens, fără propria sa mistică, fără propria ei vocație, o natură trăită în devălmășia ce ascunde, deopotrivă, forța instinctelor și tăcerea spiritului, un prezent fără perspectiva de a dăinui, o credință de sine care a apus până și dorința de viitor”. 

E greu de ales citate dintr-o carte care, deși de articole, e mai densă și mai coerentă decât un studiu științific. Claudiu Iordache pune fierul irosit al verbului pe toate cangrenele realității post- decembriste românești și o face fără menajamente, pe șleau. De aceea cartea lui e greu de suportat, de îndurat la citit, e o carte, am zice, imposibilă. Și oricum, indezirabilă pentru droaia de vinovați de cele întâmplate și care se întâmplă în continuare cu țara aceasta, într-un dezastru perfect concertat (cum or fi ajuns, Doamne, să se găsească, să se încârduiască, să se aranjeze între ei și să „implementeze” un asemenea proiect de distrugere al unei țări, toți acești „hoitari”, cum le-ar zice Fănuș Neagu?) O carte imposibilă, dar cât de necesară! 

Căci, spunea profesorul Dumitru Mazilu cu ocazia întâlnirii cu intelectualul maghiar Gaspar Miklos Tamas, dacă Revoluția Română și toate revoluțiile din Est n-au avut parte de un proiect al revoltaților, profitorii interni și externi au avut un plan sistemic, perfect armonizat, care funcționează fără greș și cu rezultate pe care le simțim direct, clipă de clipă, pe pielea noastră, fiecare dintre noi.  

G. M. Tamas, fost dizident și în România și în Ungaria, și înainte și după revoluții, e și el un incomod pentru puternicii zilei și „boierii minții” aserviți lor. Și el deranjează, nici despre ce scrie și ce spune el nu se face vorbire. Nu sunt „corecți politic” nici el, nici Claudiu Iordache. Adevărurile lor, care ar trebui să fie și ale noastre, sunt ascunse lumii pe cât cu putință, nu ajung până unde și cât ar trebui. Cei doi lucizi, și toți cei asemenea lor, n-au ce căuta în agora. Intelectualul maghiar a fost pensionat precipitat, celui român i se pregătesc tot felul de ticăloșii pentru a-l îndepărta de la conducerea Institutului Revoluției ori pentru a înăbuși Institutul.  

Cartea „Agonia postdecembristă” (Editura Irini, 2010), cărțile lui Claudiu Iordache nu mai pot fi însă distruse, ele pot fi însă citite și adevărul lor, adevărul nostru, însușit în toată complexitatea și tot dramatismul său, se cuvine să ne ducă, în sfârșit, la faptă.” 

Corneliu Vlad – Amos News, iunie 2011  

Iată unde ați ajuns!

La început de an

2011

într-o țară sub ocupație

unde se guvernează prin decrete

și oamenii

își

abandonează libertatea

de teama puterii

totalitare

Iată unde ați ajuns!

 

„Regimurile totalitare pot obține totdeauna o formă de  colaborare

din partea celor aflați în puterea lor!” (Norman Davies)

 

Iată unde ați ajuns!

La respingerea adevărului, justificată de lașitate și teamă!

La obișnuința cu viața veselă în slujba stăpânului și în ghetoul moral!

La refuzul de a rosti numele autorilor dezastrului românesc!

La teama de voi înșivă, de trecutul vostru, de compromisurile voastre, de trădările voastre…

(Oare voi nu veți fi găsiți în dosarele lor?)

Și, totodată, pedeapsa meritată pentru că n-ați crezut în existența unei Revoluții curate!

O Revoluție care ne-ar fi putut salva.

Refuzul Revoluției ne-a condamnat la surparea ce i-a urmat, ca și la dezastrul la care asistăm cu brațele încrucișate!

(Dar oare sunt destule numai șapte zile într-un secol pentru a ne apăra libertatea?)

Între timp, românii din 1989 au ajuns românii din 2011!

O generație de “râme în așteptare”…

Trăind până la capăt frica, frica desfigurantă, frica irațională, frica dezonorantă…

Le sunt sacrificate drepturile, unele după altele, și ei nu scot un cuvânt!

Au  fost puși în lanțuri și nici măcar nu le văd!

Se roagă la Dumnezeu deși îi refuză poruncile.

Caută, ca orbii, “salvatori” pentru a lupta din nou în locul lor!

Deși i-au înmormântat o dată!

O aplaudă pe Cristiana Anghel, dar n-o urmează, se extaziază în fața gestului lui Adrian Sobaru, dar nu sar de la balconul unor conștiințe năruite pentru a striga: “Libertate!”

Iar când faptele de curaj se produc, le întorc spatele!

E o mișelie să ceri sacrificiul unor oameni doar pentru a-i uita mai târziu!

Iată astăzi, la 21 de ani de atunci, unde ați ajuns:

O țară de „revoltați” pe net, de „eroi” în forumuri, de „protestatari” pe blog, o imitație ridicolă de curaj!

Solidari în resemnare și teamă,

tăceți,

lipsiți de simțire!

E tot ce ați învățat să faceți? Să consimțiți. Să vă resemnați. Să treceți cu vederea. Să protestați fără voce. Să cârtiți. Să nu vă pese. O națiune de ventriloci ce reînvie, din neputință, poveștile cu Bulă, Radio Erevan și Mitică!

Ori să abandonați țara lupilor, ca niște lași!

Revoluția românilor a rămas în urmă ca un vis frumos al unor fapte exemplare.

(Încă mă dor zilele din Decembrie!)

Ce veți restitui generației care v-a redat libertatea?

Martirii voștri din Decembrie 1989 au scandat, murind, numele Libertății!

Voi astăzi ce scandați, români?

Voi, ce priviți cu teamă până și lupta neamurilor din jurul vostru pentru libertatea lor!

Sunteți o națiune de captivi, dar nici nu vă pasă.

De sclavi nici măcar fericiți!

Ați întors spatele onoarei de a fi român!  Furați, mințiți, trădați ori o ștergeți din țară. Ori acceptați toate astea.

Atunci măcar nu vă plângeți!

Voi ați vrut să fie așa!

Voi ați venit în sprijinul celor ce au uzurpat Revoluția!

Voi ați pus umărul la restaurația lor! Voi v-ați vândut votul pe un pumn de arginți. Voi continuați să-i admirați pe stăpânii vremelnici!

Și singura recompensă este un nou dictator pe măsura greșelilor voastre!

Cine vi le mai poate ierta?

Degeaba îngânați, spășiți: Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!

Căci România românilor patrioți ce au purtat cândva numele lui Kogălniceanu, Brătianu, Eminescu ori Cuza, astăzi nu mai există!

24 ianuarie 2011

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna

17 decembrie 1989

17 decembrie 1989. Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.

Au murit pentru ca 21 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

Epilog la martirajul solitar al Cristianei Anghel

Dacă doamna Anghel va reveni, micuții vor fi singurii care vor avea de suferit. Ne vom muta copiii la altă școală.”

Temperament domol, multă îngăduire, nu să dăm cu pumnul în masă!”

În anul 2010, în plin război tăcut între statul autoritar al lui Băsescu și poporul român, Cristiana Irina Anghel, învățătoare din Caracal, intră în greva foamei doar pentru a convinge Guvernul să respecte legile statului și condiția dascălului român. Intră în greva foamei în care va rămâne peste 60 de zile, arătându-le concetățenilor ei că nu toți românii se supun nedreptăților regimului. După ieșirea din grevă și o perioadă de convalescență, învățătoarea din Caracal nu mai e primită la școala sa! Îi este luata clasa și repartizată o alta. Dar nici acolo nu e acceptată. De data asta nu Regimul, ci părinții o dezavuează. Pentru aceștia exemplul luptei sale nu a stârnit nici un ecou. Dimpotrivă. Colegii ei încep să-i reproșeze că nu a dovedit “temperament domol, multă îngăduire, nu să dăm cu pumnul în masă!” Iată răspunsul societății la sacrificiul celor vrednici! Respingerea celui curajos, alinierea în spatele opresorului, schelălăitura potăii colective, a “omului nou”, douăzeci de ani mai târziu, exhibarea condiției creierului supus, a celui “îngăduitor”, a umilinței “celor mulți și mărunți”, ce pleacă temători fruntea înaintea nedreptății; într-un final, abandonul moral și capitularea generală într-o țară unde guvernanții îi oprimă pe guvernați cu sprijinul guvernaților! Și atunci la ce a mai avut loc Revoluția, ce rost a mai avut sacrificiul, martirajul celor astăzi insultați prin ingratitudine și uitare, ce rost au mai avut faptele trecute de glorie ale unui neam care s-a obișnuit cu capul plecat pentru ca sultanul din toate timpurile să nu i-l taie? Și atunci ce rost mai are existența asta infirmă pe care o trăiesc milioane de români, altfel “optimiști” și “mândri” de misiunea neamului lor, „patrioți sub plapumă” când însuși destinul le este în primejdie? Ne-a reamintit, în schimb, o fragilă dar demnă femeie, lângă ce mulțimi trăim, în ce lume strâmtă ne-a adus soarta.

Doamne, dacă ne-ai părăsit, ai măcar grijă de cei pe care i-ai trimis printre noi pentru a ne lumina, în toată oroarea ei, nevrednicia!


Avem nevoie de dumneavoastră vie!

Stimată doamnă învățătoare Cristina Irina Anghel,

Nu putem decât să recunoaștem: „capul plecat” nu a părăsit caracterul românesc! Comportamentul românilor frizează lașitatea. Un popor ușor de condus, de manipulat, de stăpânit. Și atunci când, sub presiunea nenorocirii abătute asupra tuturor, un român se ridică la luptă, ceilalți tac. Tac spre rușinea neamului românesc!

Un dascăl intră în greva foamei în numele tuturor dascălilor din România, doar pentru a afla că României nu-i pasă de sacrificiul său!

Doamnă învățătoare, dumneavoastră predați astăzi o lecție de demnitate unui popor îndelung umilit. Iertați-l pentru că nu este altfel! O lecție se desprinde de aici. Martirii nu se bucură de respectul românilor. Nu astăzi. Nu mergeți până la capăt cu gestul dumneavoastră! Plecarea dumneavoastră din lume ar bucura șleahta primitivilor de la putere care acum vă batjocoresc suferința. Arareori România a fost condusă cu atâta bestialitate! Trăiți pentru a-i înfrunta, în viață fiind! Căci până la urmă vor trebui să părăsească teatrul istoriei, lăsând în urmă o Românie pângărită!

Trăiți pentru dumneavoastră, de dragul dreptului pe care vi l-a dat Cel de Sus, nu de a face umbră, ci de a lumina păcatele acestui pământ! Trăiți de dragul familiei dumneavoastră, trăiți pentru cei ce vă știu astăzi în primejdie și nu vă pot salva! Salvați-vă și în numele lor! Nu sunt prea mulți, dar nu sunt nici puțini! Trăiți pentru a prinde ceasul prăbușirii acestui regim cinic, sperjur, mlăștinos. Trăiți pentru a-i supraviețui. Iar aceasta va fi, cu adevărat,  victoria dumneavoastră! Și prin ea, victoria noastră!

Mă rog lui Dumnezeu să vă inspire, în aceste ceasuri de îndoială, singurătate și durere, să alegeți viața! Protestul dumneavoastră și-a atins limita. Avem nevoie de dumneavoastră vie!

Cu deosebit respect,

sărutându-vă mâna slăbită,

Claudiu Iordache

Am primit pe mail apeluri de solidarizare cu doamna învățătoare Cristina Anghel. Între timp, încă doi profesori au intrat în greva foamei: doamna Dorina Lupșe din Arad și doamna Viorica Ionițe din Fălticeni.

 

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ TUTUROR CELOR CARE VOR SĂ AUDĂ ȘI SĂ REACȚIONEZE

Consternată de faptul că în România s-a ajuns să se moară pentru a-ți revendica drepturile obținute prin lege, fac un apel către toate cadrele didactice din România de a se alătura, prin această scrisoare deschisă, demersului d-nei învățătoare Cristina Irina Anghel, în vârstă de 51 ani, învăţătoare la Şcoala nr. 2 din Caracal, de a sensibiliza autoritățile responsabile din România pentru a intra in legalitate.

TREBUIE găsită o soluție rezonabilă pentru ca acest DASCĂL al României să fie salvat!

Stă în puterea noastră, a tuturor cadrelor didactice din România, să fim alături de acest om atât de curajos și determinat să se facă dreptate unei categorii sociale care este desconsiderată în România.

Vă propun sa trimiteți acest mesaj tuturor cadrelor didactice și instituțiilor din România care răspund de învățământul românesc.

Este fără precedent ca în România anului 2010 să se moară pe un pat de spital pentru o cauză dreaptă și nimeni să nu reacționeze!!!!

Domnilor responsabili, găsiți o soluție pentru această problemă!

Nu așteptați să moară un dascăl al României!

Profesor Irina Constantinescu

 

SCRISOARE DESCHISĂ PENTRU D-NA ÎNVĂȚĂTOARE CRISTINA ANGHEL

AN OPEN LETTER IN SUPPORT OF CRISTINA ANGHEL, A 51 YEAR OLD TEACHER FROM CARACAL, ROMANIA, WHO IS IN HER 53rd DAY OF HUNGER STRIKE FOR HUMAN RIGHTS!

Bună ziua tuturor!

Oare este o zi bună, când colega noastră, doamna învățătoare Cristina Anghel, își continuă cu stoicism demersul eroic de a ne trezi din amorțeala mocirloasă în care ne complacem?

Oare este NORMAL să constatăm că „așa e lumea în care trăim”?

Oare am putea să facem schimb cu această Doamnă, măcar și pentru o zi?

Avem Puterea? Avem Motivația? Avem CURAJUL și DEMNITATEA? Sau aceste cuvinte au fost prea des rostite și demonetizate în timp, golite de sens, pentru a putea apoi sa devenim „Ferma Animalelor”?

Ceea ce putem face TOTUȘI  este să sprijinim, măcar și în acest fel, pe acei OAMENI care refuză să fie în Pluton!

ACEST MESAJ SE ADRESEAZA ȘI CELOR DIN MASS-MEDIA, PENTRU A O SPRIJINI ȘI A NE SPRIJINI, CA OAMENI, CA SĂ SE AFLE CĂ SUNTEM VERTEBRATE, CĂ SUNTEM „TRESTII GÂNDITOARE” ȘI NU O MASĂ TELURICĂ CE POATE FI MANIPULATĂ LA NESFÂRȘIT!

VĂ ROG SEMNAȚI ȘI TRANSMITEȚI ȘI PE BLOGURI! Anunțați dacă există ecouri ale acestui mesaj.

Vă mulțumesc si vă doresc O ZI BUNA !!!!!!!

Profesor Cristina Dinu

Brașov