Scrisoare Deschisă adresată domnului Președinte al României

 

Domnule președinte al României, Klaus Werner Iohannis,

Au trecut aproape 180 de zile de când am făcut să vă parvină o Scrisoare Deschisă pe care v-am adresat-o în legătură cu confiscarea unui Institut de Cercetare din subordinea Senatului României de către un grup de colaboratori ai fostului președinte Ion Iliescu. Am sperat că Administrația Prezidențială va respecta termenul legal de răspuns oficial la această Scrisoare. Din păcate, absența unui răspuns agravează și mai mult situația în care se află în acest moment Institutul Revoluției Române, ocupat prin rapt de un grup restrâns de membri ai Colegiului Național, care aleg să sisteze activitățile institutului și să le reducă la un simplu instrument de propagandă al rolului pe care l-a avut Ion Iliescu în Revoluția din Decembrie! În această situație revin pentru a vă atrage atenția că anul 30 al Revoluției Române, prin pasivitate oficială, este aruncat drept pradă renegaților Revoluției! Un Institut în care astăzi deciziile sunt luate de mici „comisari” iliescieni, impostori vădiți, total lipsiți de caracter, care n-au scris în viața lor un articol, un studiu, o carte, care timp de peste 90 de zile n-au editat o publicație, un studiu, o carte, toate prevăzute în programele elaborate înaintea plecării mele, impostori care ascund pe site-ul lor „schimbările” în urma cărora în Institut au mai rămas câțiva istorici (după plecarea și a directorului general științific, prof. dr. Ion Calafeteanu, înlocuit cu un istoric minor și oportunist, autorul formulei: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române”), profitori care toacă banii bugetului pentru salariile conducerii, inventând un post de secretar general într-un Institut în care au mai rămas câțiva salariați, post remunerat cu un salariu uriaș pe grila Academiei Române, doar pentru a-i oferi autoritatea de control general al activităților Institutului, toată această serie de ilegalități purtând apostila fostului președinte inculpat în procesele Revoluției, în timp ce statul român, care i-a tolerat atâtea acțiuni nefericite, se preface că nu este la curent  cu acțiunile sale!

Domnul Președinte al României, sunteți singurul care puteți interveni, în compromițătoarea și dezonoranta tăcere a mișcării revoluționare, pentru completarea Colegiului Național format astăzi în majoritate din oameni de casă ai lui Ion Iliescu, persoane fără scrupule; sunteți singurul care puteți solicita verificarea calității de revoluționar a celor ce susțin, fără dovezi, că au avut un rol în Revoluția Română; sunteți singurul care puteți cere un audit urgent al acestui Institut, al programelor sale de cercetare și a punerii acestora în aplicare!

Am crezut că este de interes public să se afle că puciul organizat la IRRD a paralizat aproape întreaga activitate a unui Institut de Cercetare dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989! Pentru ce și-au dat viața peste 1100 de români nevinovați și curajoși în Revoluția Română? Pentru ca istoria lor să fie mistificată de oamenii lui Ion Iliescu?

Doriți ca la sfârșitul anului 2019 toți acești Cutean, Cazimir, Voican, Theodorescu și, ultimul pe listă, Ion Iliescu, unii având calitatea de inculpat în procesul Revoluției Române, să vorbească triumfal națiunii despre Revoluția pe care au furat-o, dezonorând însăși ideea de Revoluție Română?

Domnule Președinte al României, vă mărturisesc sincer că aștept cu speranță intervenția dumneavoastră, iar dacă veți alege să nu răspundeți apelului meu, vă voi trimite această scrisoare de-a lungul întregului an comemorativ ce urmează! Să nu uităm că Istoria Revoluției trebuie desăvârșită ca o datorie pe care merită să o restituim atât viitorimii, cât și martirilor noștri! În fond, cine a făcut Revoluția Română, noi sau ei? Asta e întrebarea pe care o adresez conștiinței dumneavoastră, în așteptarea demersului prezidențial pe care sper să vi-l asumați!

Claudiu Iordache

22.09.2018

Reclame

Adevărul faptelor mele!

Toți aceștia

care de 29 de ani nu încetează să mă calomnieze, să mă acuze, să mă insulte, să mă izoleze!

 

Tot ce au lăsat în urmă Securitatea, Miliția, Armata, foști demnitari ceaușiști, agenți,  informatori, colaboraționiști strecurați în Balconul Operei, unii rămași necunoscuți până în zilele noastre, hoții din ajutoarele sosite la Timișoara, egomanii mărunți pentru care Revoluția era numai a lor, bătând din picior de fiecare dată când nu le erau citate numele, revii de hârtie, clientela lui Ion Iliescu, oamenii fără virtuți, strecurați în categoria restrânsă a celor cu merite dovedite, profitorii încă bine ascunși, psihopații, cu idei fixe privind rolul lor acolo unde soarta i-a surprins în zilele Revoluției, impostura care le-a adus atâtora certificate de merit, duplicitarii, fățarnicii, prefăcuții, demagogie, invidie, isterie, lăcomie, viclenie, ticăloșie pură…

 

Și, rețineți, nu le-am luat și nu le-am făcut niciodată nimic!

Doar nu mi-am permis să le fiu asemenea!

 

Am suportat de la început atacurile ce-mi erau adresate, intuind din ce direcție veneau, dar m-am îngrădit spunându-mi că trebuie să suport, odată ce știam de partea cui este adevărul! Pentru că eu nu furasem, nu trădasem, nu vândusem, nu mă vândusem, nu-mi asumasem merite false. Și nu mi-a fost ușor! Ajunsesem să le cunosc numele, dar nu puteam proceda asemenea lor! A ieșit de aici o carte, Singur între români, în care descrisesem deciziile și faptele mele! Dar au trecut aproape 29 de ani și ordura continuă, neobosită, să mă atace. Nu puteam lăsa în urma mea, dar mai ales copiilor mei, sentimentul că tatăl lor a fost un laș, un oportunist, un corupt, un om de nimic, un nevrednic! 

 

Nu am fost membru PCR.

Am fost anchetat de Securitatea Română în anul 1973. Dosar CNSAS 03.08. 2007

 

Am fost la Timișoara în timpul Revoluției!

Am participat la Revoluția de la Timișoara din 16 până în 22 decembrie 1989!

 

Nu am vândut FDR-ul lui Ion Iliescu!

 

Eu am propus primul,  în anul 1991, Moțiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă, judecătorească!

 

Nu am facilitat acordarea unui Certificat de Revoluționar fostei mele soții!

 

Eu am publicat în cotidianul România Liberă, la 10 ani de la Revoluția Română, articolul: Puterea cu cap de mort!

„Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti  şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui Decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar nu a ştiut să profite de victoria ei. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic, Securiştilor!”

 

Eu am publicat, la 20 de ani de la Revoluția Română, cartea: Securitatea – Confiscarea unei națiuni!

„România se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri.”

 

Nu am participat la redactarea ultimei formule a Legii Recunoștinței, afirmând în fața lui Ion Iliescu și a lui Adrian Sanda că meritul participantului la Revoluție nu depinde de timp și loc, ci de dovada faptelor lui!

 

Dar în acest moment în care calomniile continuă, neobosite, să mă urmărească, în urma plecării mele forțate de la Institutul Revoluției, simt nevoia să reproduc sumar o postfață a cărții mele O Românie de câștigat sau o Națiune în descompunere, apărută în anul 2006, prefațată de academicianul Florin Constantiniu, texte puse la dispoziția celor ce doresc să cunoască Adevărul!

 

Academician Florin Constantiniu:

 

“Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă.

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal.

Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul, Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare!”

Când și-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.”

 

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

„Claudiu Iordache a devenit cunoscut opiniei publice în urma Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989. Debutând în literatură în anul 1973 a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Iliescu, acesta arătându‑se interesat de poeziile sale publicate în revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. (Unul dintre poeme, Republica, a fost purtat de către Cenaclul Flacăra de-a lungul şi de-a latul României, culminând cu acordarea unui premiu pentru poezie.) Relaţia între Claudiu Iordache şi Ion Iliescu s‑a întrerupt odată cu plecarea acestuia din urmă la Iaşi. Aveau să nu se mai vadă vreme de 16 ani.

În 16 decembrie 1989 izbucnesc tulburările din faţa casei pastorului László Tökes. Claudiu Iordache nu va mai părăsi străzile Timişoarei decât odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste. În 16 şi 17 decem­brie participă la confruntările cu forţele represiunii.

În 18 decembrie, va fi singura voce care se va opune, într-o şedinţă de „prelucrare” a evenimentelor soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi, pentru a respinge tentativa partidului comunist de a le prezenta drept o intervenţie a unor forţe „iredentiste şi huliganice”.

În 20 decembrie 1989, împreună cu un mic grup de proiectanţi, va părăsi institutul la care lucra pentru a se alătura coloanelor muncitoreşti ce se revărsau spre centrul oraşului. O parte a acestora s-a îndreptat spre Piaţa Operei, o alta spre Consiliul Judeţean pcr.

În jurul orei 12,30 a aceleaşi zile, „echilibrul” dintre militarii care apărau Opera şi mulţimea adunată în jurul ei a fost forţat de Claudiu Iordache care, înaintând spre ofiţerul ce deţinea comanda, l-a somat să se dea la o parte ori să tragă! (În momentul acela fuseseră deja împuşcaţi 72 de oameni.) Timişorenii s‑au apro­piat de Operă şi primii care au pătruns înăuntru: Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu… au apărut în Balconul Operei, unde au făcut cunoscut miilor de timişoreni numele lor, precum şi voinţa de a rezista până la capăt în războiul declarat de Ceauşescu poporului său, anunţând astfel începutul a ceea ce avea să se numească Revoluţia Română. Câteva ore mai târziu, ia fiinţă întâia formă organizată a revoltei de la Timişoara, Frontul Democratic Român, ce îşi va asuma coordonarea acţiunilor ce vor culmina cu declararea Timişoarei drept primul oraş liber al României, cu două zile înainte de căderea dictatorului. Este membru fondator al mişcării apărute în Balconul rezistenţei timişorene. După căderea dictaturii, Claudiu Iordache a participat ca membru fondator la întemeierea Societății Timișoara. Avea să fie numit de către Consiliul Judeţean al FDR membru în Biroul Executiv şi Preşedinte al Comisiei de Cultură şi Presă. În urma organizării primelor alegeri libere din România, Claudiu Iordache va fi ales în Consiliul Judeţean, respectiv în Comitetul său Executiv. Îşi va păstra funcţia în CFSN Timiş, cu care prilej îl va reîntâlni pe Ion Iliescu, preşedinte al CFSN. Acesta îi va propune mai târziu să formeze organizaţia FSN de Timiş. Cu ocazia primelor alegeri locale ale acestui partid, va obţine funcţia de preşedinte judeţean. Ales deputat de Timiş, Claudiu Iordache va deveni membru al Adunării Constituante. În Parlament, îi va fi oferită demnitatea de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care o va refuza pentru a permite unui reprezentant al Transilvaniei să primească această prerogativă. Ajuns vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Comisiei de Prietenie România – Franţa, în vara aceluiaşi an va fi numit prim-vicepreşedinte al FSN. În această calitate va rosti la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi la 1 decembrie 1990 a Zilei Naţionale a României, discursul: „Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?” evocând pământurile româneşti rămase în cuprinsul imperiului sovietic. În 20 decembrie 1990, invitat la Timişoara să participe la comemorarea Revoluţiei, va cădea pradă unei cabale! Înconjurat de un grup violent, insultat, ameninţat, Claudiu Iordache va urca în Balconul unde fusese cu exact un an în urmă, de data aceasta pentru a-şi depune mandatul de deputat, solicitând un Scrutin Moral. Voturile cetăţenilor care îi oferiseră sprijinul pentru continuarea mandatului vor fi arse în piaţa centrală a oraşului! Câteva luni mai târziu Claudiu Iordache părăseşte prin demisie partidul de guvernământ, devenind deputat independent. În următorul an el va depune Moţiunea privind Accesul la Dosarele de Securitate a demni­tarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune ce-i poartă numele, moţiune care va constitui subiectul Legii Ticu Dumitrescu de mai târziu.

În decembrie 1991 va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău) La capătul anului 1992 Claudiu Iordache părăseşte Parlamentul.

După ce, în vara anului 1991, un membru al familiei sale fusese agresat, cu sălbăticie, pe Bulevardul Magheru, presiunile la care era supus au continuat. De altfel, Claudiu Iordache, hărţuit continuu, inclusiv cu scrisori prefabricate, pline de injurii ori de ameninţări, va traversa o perioadă în care până şi soluţia supravieţuirii îi va fi îngreunată. Devenit prizonier de conştiinţă, când şomer, când inamic public, pentru vina de a fi rămas loial valorilor afirmate de „evenimentele” din Decembrie, viaţa sa va dovedi că, pentru protagonişti, Revoluţia, discreditată metodic, a deschis calea tuturor persecuţiilor. Claudiu Iordache va asista neputincios, în 1994, la eliminarea de la Opera Română, din motive exclusiv politice, a soţiei sale, mezzosoprana Cristina Iordăchescu, fiica mai mare a baritonului Dan Iordăchescu. Progresiv, lui Claudiu Iordache, atacat cu ferocitate comandată în presa scrisă, prezentat insistent ca având caracterul labil, „instabil”, al unui inadaptat, ca fiind agent CIA ori KGB (acuzaţie ce avea să-l aducă în instanţă ca inculpat pe fostul premier Victor Ciorbea) i-au fost cenzurate apariţiile la televiziune, fiind eliminat din publicistica naţională. A lansat, alături de Lorin Fortuna, Ticu Dumitrescu, Emil Constantinescu, Acţiunea Naţională pentru Eliberarea lui Ilie Ilaşcu şi Reîntregirea României, întreprindere anihilată câteva luni mai târziu. A anticipat formarea clasei politicianiste, a Clasei Nevrednice, complice la dezastrul României Pierdute (titluri ale unui ciclu de cărţi, împreună cu Singur între Români).

În iarna anului 2000, sub guvernul Radu Vasile, va fi ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Comemorarea Revoluţiei, cu care prilej va propune inscripţionarea pe diplomele acordate răniţilor şi luptătorilor Revoluţiei a textului: „Au binemeritat de la patrie!”

La capătul aceluiaşi an, în biroul unui om de afaceri, un fost ofiţer de securitate i-a destăinuit că era „lucrat informativ” încă din anul 1990! (Informaţie confirmată, ani mai târziu, de către un general SRI.) Într-o discuţie anterioară, scriitorul Dinu Săraru îl avertizase că „nu va fi iertat niciodată” pentru rolul jucat în Decembrie 1989.

În anul 2001, proiectul de a edita, împreună cu generalul Mircea Chelaru, revista Atitudinea Naţională, va fi blocat în urma unei intervenţii guvernamentale, acestuia din urmă interzicându-i-se să mai colaboreze cu Claudiu Iordache! Sesizându-l pe Preşedintele României în legătură cu presiunile ce îl vizau, acesta îi promite sprijinul, dar situaţia continuă să se agraveze în jurul său. În vara anului 2001 i-a fost închisă, fără nici o explicaţie, ultima rubrică pe care o avea într-un săptămânal bucureştean, desăvârşind izolarea la care a fost constrâns de către regimul politic şi presa de serviciu.

În primăvara anului 2004, un director din Ministerul Culturii o „sfătuieşte” pe mezzosoprana Cristina Iordache să schimbe numele soţului dacă mai doreşte să cânte în România! Revoltat, Claudiu Iordache cere o audienţă preşedintelui Ion Iliescu, solicitându-i să intervină. Surprinzător, Preşedintele îi propune să elaboreze proiectul unui Institut al Revoluţiei Române, invitându-l să i se alăture la Cotroceni. Claudiu Iordache acceptă. Opt luni mai târziu, Parlamentul adoptă Proiectul de Lege. În 16 decembrie 2005, Claudiu Iordache e numit directorul general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, institut din care a fost eliminat în 2018 la comanda aceluiași Ion Iliescu! În anul 2009 Claudiu Iordache ajunge în spitalul de urgență în urma unei încercări de otrăvire, după ce anunțase că dorește să lanseze ultima sa carte Securitatea – Confiscarea unei națiuni, la Timișoara în zilele comemorării Revoluției.

Nici cărţile sale n-au avut parte de un parcurs normal. Manuscrise sustrase din tipografii, cărţi nelivrate pieţei cu premeditare sau cumpărate en gros din librării, nu i-au permis să-și difuzeze ideile. A publicat în tiraje restrânse mai multe eseuri privind soarta României postdecembriste!”

Lucrarea lui Iliescu

Lucrarea lui Iliescu

Ați distrus ce am construit!

 

Cu câteva luni în urmă am adus la cunoștința opiniei publice și Președintelui României, Klaus Werner Iohannis, că un grup restrâns de membri ai Colegiului Național al Institutului Revoluției Române (aflat în subordinea Senatului României), aproape toți implicați în marile procese penale ale Revoluției și Pieței Universității, a pus mâna pe resursele, cercetarea și deciziile Institutului Revoluției Române! După ce a fost forțată plecarea Directorului General Institutul Revoluției a fost părăsit de o treime din angajații săi, a fost abandonat Planul General de Cercetare pe anul în curs, nu a mai fost publicată nici măcar o carte (deși lăsasem în faza de editare mai multe manuscrise pregătite), nu a mai fost tipărit nici măcar un Caiet din seria Caietelor Revoluției (care ajunsese la numărul 72) – în schimb au avut grijă să creeze postul de secretar general al IRRD, cu dedicație pentru Emilian Cutean, și să-și mărească salariile! Toate astea urmând să anihileze (încet, dar sigur) singurul Institut de cercetare al Statului Român dedicat istoriei Revoluției Române, ce va fi transformat în curând într-un institut al denaturării istoriei recente! Președintele Ion Iliescu poate fi mulțumit! A reușit, în sfârșit! Va intra în istorie, așa cum și-a dorit, spre gloria lui personală, cu sprijinul istoricilor de serviciu, ca “liderul” Revoluției Române ori ca „primul revoluționar al României”, la trei decenii de la comemorarea Revoluției Române, alături de cei mai apropiați colaboratori ai săi: Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Emilian Cutean, oamenii cinstiți ai cinstitului Ion Iliescu! Cu un aport științific redus prin plecarea multora dintre istoricii ce au lucrat de-a lungul anilor la alcătuirea unei istoriografii a Revoluției, sub conducerea celor de mai sus (frigizi moral și depersonalizați profesional) Institutul nu va mai fi în stare să încheie cele mai importante proiecte ale sale, dedicate anului 30 al Revoluției Române: Istoria Revoluției la București, Istoria Revoluției Române, Enciclopedia Revoluției! Asta a fost, în fond, opera lui finală! N-a mai răbdat să i se aducă adevărul în față! Asta e Lucrarea lui Iliescu! Anihilarea IRRD! Și toate astea sub semnul paraliziei generalizate a membrilor mișcării revoluționare din România!

Dar lor nu le pasă! Ei continuă să se complacă, fără rușine, în slugărnicie, oportunism, prefăcătorie, impostură, ipocrizie și lașitate, să tacă în bloc, ori să facă zid în jurul unor mari vinovați care încă n-au plătit pentru faptele pe care viitorul le va dezvălui cu prisosință! Ajungi, în cele din urmă, să te întrebi cât de subminată, cât de morală, de merituoasă, de credibilă și de legitimă este această “mișcare revoluționară” obedient, care nu crâcnește când istoria îi este răstălmăcită! Dar am convingerea că acest viitor, nu foarte departe, le va face dreptate martirilor și eroilor Revoluției care s-au jertfit pentru libertatea tuturor, binemeritând de la patrie!

Mă întreb dacă un eveniment național unic cum a fost cea de a treia Revoluție a românilor poate fi aruncat la gunoi în preajma a 30 de ani de la aniversarea și comemorarea ei! Ce va celebra statul român anul viitor, aniversarea ori înmormântarea ei? Ce suflete vor depune, cu falsă pioșenie, coroane la cimitirele eroilor abandonați acolo spre rușinea unei generații întregi? Ce va face clasa politică, nepăsătoare la rândul ei, ca și când pe ea n-ar privi-o? Ce va face statul însuși, la chemarea îndoliată a trecutului său? Ce va crede Dumnezeu despre românii de astăzi?

Un lucru e însă sigur, domnule Ion Iliescu! Revoluția v-a dat totul, dumneavoastră nu i-ați dat nimic! Ați deturnat-o! Ați confiscat-o! Ați înjosit-o! Ați lăsat în biografia dumneavoastră o pată de neșters! Ați trădat cauza martirilor Revoluției! N-ați meritat sacrificiul lor! Și, ceea ce este mai grav, ați compromis viitorul țării care v-a investit cu speranțele și aspirațiile sale, ați ratat sarcina extraordinară, ce nu se va mai repeta, de a înainta spre o altfel de Românie, desprinsă din mâzga trecutului său! Și oricâte procese penale ați reuși să blocați ori să corupeți, și oricâți lingușitori și oportuniști mai aveți în jurul dumneavoastră, această vină gravă nu vă va fi iertată, și nici uitată, cât veți trăi!

Acum, ajuns în ceasul a 12-lea al vieții, singur cu conștiința dumneavoastră, întrebați-vă dacă a meritat!

Există Dumnezeu!

 

Claudiu Iordache

29 iulie 2018

Revoluția emanaților!

 

Istoria Revoluției Române

 ori istoria revoluției lui Iliescu?

 

Revoluția emanaților!

 

Atunci când lucram la Institutul Revoluției

îmi reproșau că sunt “omul lui Iliescu”!

Astăzi, când Institutul a devenit cu adevărat

al lui Ion Iliescu, tac mâlc!

Istoria Revoluției Române ori istoria revoluției lui Iliescu? Plecarea mea forțată de la lnstitutul Revoluției Române a dat un prim și copleșitor răspuns: Istoria lui Iliescu! Societatea actuală dovedește că nu are orgoliul adevărului! Tăcerea ei vinovată divulgă o veche trăsătură de caracter. Dacă și tragedia jertfelor din decembrie e lăsată pe mâna mistificatorilor ori a celor ce au cules, clandestin, roadele Revoluției, înseamnă că orgoliul adevărului nu mai are drept de exprimare în România! Disoluția morală a atins copleșitor memoria românilor postdecembriști. Acestora nu le mai pasă de urmările revoltei lor, lăsând-o pe mâna celor ce au confiscat-o și sunt pe cale de a-i deturna evenimentele! A fi revoluționar la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București, și a accepta acest rapt din lipsă de demnitate, lene morală, frică ori consimțire înseamnă, în sine, a abjura de la faptele Revoluției! Cum le vor spune revoluționarii martirilor, în vizitele prin căminele lor funerare (altfel, tot mai rare ori tot mai ipocrite), că istoria  sacrificiilor decembriste a fost abandonată răstălmăcirilor unor Cazimir, Voican, Theodorescu ori Cutean? Ce stat e acesta în care niște persoane ce pretind că au participat (fără dovezi) la Revoluția Română sunt totodată judecați în procesele penale ale crimelor Revoluției? Suntem singura țară est-europeană în care vinovații de crimele comuniste sunt chemați să mistifice (cu complicitatea cercetătorilor ce-și vând conștiința de dragul  unor recompense mizere) o istorie de suferințe și jertfe la care ei n-au participat! Nu conjurația lor tâlhărească a încercat, fără rușine, să-l transforme pe generalul Victor Stănculescu într-un erou al Revoluției? Nu ei își doresc să spele scheletele vii ale fostei Securități, nu ei propovăduiesc reconcilierea victimelor cu torționarii? Lipsiți de scrupule, nu ei l-au transformat pe marele Emanat, Ion Iliescu, în “liderul” Revoluției? (Acest om nu și-a pus niciodată întrebarea ce merite are pentru a fi numit liderul Revoluției! Ce departe este adevărul ființei lui de blândețea lui aparentă!) S-au obișnuit românii să nu se mai rușineze de dovezile indolenței lor? Camarazi cu impostorii, nu se mai feresc să arate că nu se mai jenează de propria lor rușine? Ca și cum rușinea nu i-ar privi! Au cimentat mormintele celor care nu mai sunt în viață de 28 de ani doar pentru a le permite renegaților această sordidă trădare de conștiință? Oare sufletul  și onoarea de a fi român nu-i mai neliniștește ori nu-i mai doare? Cum vor aniversa Revoluția sărind hoțește peste criptele comemorării unei crime naționale? Dar trebuie ca toți aceștia, deja demni de disprețuit, să înțeleagă că tăcerea pecetluiește complicitatea cu vechea crimă a unui regim slujit cu devotamentul unor vinovați deplini ai istoriei! Datorită lor, Revoluția românilor din decembrie 1989 s-a transformat astăzi în zdrențele așa-numitei lovituri de stat! Datorită lor, la Timișoara, la Sibiu, la Cluj, la Brașov, la București, martirii Revoluției nu mai dreptul la Înviere! Au murit abandonați de ai lor, sub disprețul ucigașilor lor! Au murit fără alte urmări! Acum ei sunt definitiv singuri!

La Parlament, la Guvern, la Președinție, la Academie, ofensatoarea și dezonoranta tăcere românească este deplină!

Tăcerea lașității, tăcerea nerecunoștinței, tăcerea ingratitudinii!

Claudiu Iordache

Adevărul versus Ion Iliescu

În legătură cu declarațiile publice făcute de Președintele Ion Iliescu în ziua de 5 aprilie 2018 consider necesar să răspund public!

Președintele Iliescu a afirmat următoarele:

“În data de 30 martie 2018 a avut loc reuniunea Colegiului IRRD, al cărui președinte sunt. Din motive personale, nu am putut participa la reuniune, de aceea l-am mandatat pe acad. Răzvan Teodorescu – membru al Colegiului să mă reprezinte.

In cadrul reuniunii, s-au exprimat critici în legătură cu lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD și cu modul defectuos în care este condus Institutul de către directorul său , dl. Claudiu Iordache.

Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă.

Insă, în ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului – activitatea dlui Iordache și implicit, a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe.

Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu – DCNews)

 

Adevărul este cu totul altul!

În ultimul an i-am solicitat de câteva ori Președintelui Iliescu o întâlnire pentru a explicita dezacordurile deja grave care subzistau între noi, privind ascensiunea Securității, eşecul Revoluţiei şi dezastrul post-decembrist, dar (nu din vina mea) întâlnirea nu a avut loc. A apărut, în schimb, o așa–zisă Comisie de Analiză, care și-a propus să “verifice” realizările Institutului, o comisie ad-hoc pe care am acceptat-o la gândul că măcar astfel o parte a Colegiului Național avea să afle cum funcționează Institutul pe care formal îl conduceau! Numai că această Comisie Cutean (după numele unuia dintre membrii ei eminenți) primise ordinul eliminării mele! Timp de două luni de zile așa-zisa Comisie de Analiză a perturbat activitatea Institutului, somând să-i fie puse la dispoziție rapoarte, acte (inclusiv dintre cele pe care nu avea dreptul legal să le ceară, cum ar fi actele cu regim personal), fotografiind condica la intrare, amenințând și intimidând angajații, comportându-se precum un vechil pe moșie, “lucrând” zi de zi la un Raport de Activitate pe care până la urmă nu l-a mai prezentat nicăieri! Acționând fără menajamente, prezidată, în absența voită a președintelui Iliescu, de către Răzvan Theodorescu, Comisia Cutean și-a făcut “datoria”, și anume înlăturarea mea de la conducerea executivă a Institutului Revoluției Române! După câteva „ședințe de lucru” ce au constat, de fapt, într-un șir nesfârșit de acuzații mincinoase, defăimări, amenințări, încercări de șantaj, strigăte, înjurături, blesteme, în ședința din 30 martie s-a votat, “ilegal și injust”, după cum a sesizat domnul Petre Roman, demiterea mea!

De altfel, declarația publică a domnului Petre Roman descrie cu precizie situația de fond: ședința din 30 martie a avut drept singur scop demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea IRRD, iar grupul care a dat această lovitură de forță nu s-a mai împiedicat nici măcar în formă, renunțând să mai definitiveze așa-zisul Raport de Analiză a activității IRRD sub mandatul directorului general Claudiu Iordache! Președintele Ion Iliescu știe perfect că în timpul acestei ședințe infame nu s-au exprimat critici în legătură cu „lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD” și cu „modul defectuos” în care este condus Institutul de către directorul său, Claudiu Iordache – în această ședință s-a acuzat mincinos, fără nici o dovadă, s-au făcut afirmații fără nici o bază legală, s-au strigat defăimări, amenințări, încercări de șantaj, insulte!

“În ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului, activitatea dlui Iordache și implicit a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe”, mai spune Președintele Iliescu. Membrii Colegiului n-au remarcat nimic corect – cea mai mare parte dintre ei nici măcar n-au citit producția de cercetare a Institutului din ultimii 12 ani! Membrii Colegiului au votat, în anul 2014, același director general pentru al treilea mandat – oare pentru multiplele deficiențe ale Institutului sub mandatele sale anterioare?! Cum, oare, s-au trezit membrii Colegiului să constate modul defectuos în care e condus Institutul de directorul său general și multiplele deficiențe din activitatea IRRD la jumătatea celui de-al treilea mandat pe care ei înșiși l-au votat în 2014?!

Dar poate cel mai mare neadevăr dintre toate cele rostite în declarația publică a președintelui Iliescu se află aici:

“Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu)

Conform Legii de funcționare a IRRD (Legea 556/2004), directorul general este propus de Președintele IRRD, iar propunerea este supusă votului Colegiului Național al IRRD, care este organ deliberativ. În urma propunerii Președintelui Ion Iliescu, Colegiul Național a votat de trei ori numirea în funcția de director general a lui Claudiu Iordache. În Legea Institutului nu e precizată modalitatea de demitere a directorului general, situație în care se aplică principiul legal “cine te numește te deznumește”. Prin urmare, Colegiul Național nu putea exprima opțiunea” de a mă demite de la conducerea Institutului, ci putea doar să voteze propunerea de demitere făcută de către președintele Institutului, Ion Iliescu! Ceea ce a și făcut!

De altfel, aproape de finalul acestei ședințe Răzvan Theodorescu l-a sunat pe președintele Iliescu și a întrebat, în auzul tuturor celor aflați în sală: “Avem în discuție să-l suspendăm sau să-l demitem, ce propuneți, dle președinte?” De la capătul firului i-a venit răspunsul, Răzvan Theodorescu a rostit, tare: “Deci îl demitem!”, apoi mi-a întins telefonul pentru a vorbi eu însumi cu Ion Iliescu, ceea ce am refuzat să fac! Imediat după ce a închis telefonul, cei care mai erau în sală au votat demiterea mea, singurele voturi împotrivă fiind ale domnilor Petre Roman și Ioan Savu. Iar la câteva minute după semnarea Deciziei au dat buzna în biroul meu și au vrut să-mi sigileze computerul! O mică bijuterie de samavolnicie dâmbovițeană!

Precizez că această Comisie a lui Ion Iliescu, departe de a prezenta un raport doveditor al erorilor mele manageriale, cum se angajase, n-a mai prezentat nimic la şedinţa din 30 martie, ci a acuzat, la nivel de strigăte, o neclaritate privind Consiliul Ştiinţific (întrebare la care ar fi trebuit să răspundă profesorul Calafeteanu, directorul ştiinţific al IRRD, care din motive de curaj personal a ales să nu fie prezent la această şedinţă, deşi era obligat s-o facă), precum şi o observaţie legată de felul în care Regulamentul de Funcţionare (ROF) a ajuns la preşedintele IRRD, deşi crearea ROF era, prin lege, obligaţia Colegiului Naţional, nu a directorului general! Cât priveşte “gravele abateri” pe care le-ar fi sesizat Curtea de Conturi, menţionez că ultimele controale ale acesteia nu au identificat nici o eroare majoră, ultimul Raport al Curţii de Conturi fiind chiar publicat în Caietele Revoluţiei! Dar nimic n-a contat odată ce membrii Grupului de Bucureşti aveau de executat ordinul preşedintelui Iliescu! Aş fi putut contesta legal cele întâmplate la această ultimă şedinţă, dar am ales să nu mă mai întorc acolo, în Colegiu, alături de ei. Acesta este şi motivul pentru care mi-am dat demisia din Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei! Într-o şedinţă anterioară, în acelaşi mod a fost “convins” Lorin Fortuna, liderul Revoluţiei de la Timişoara, să nu mai vină la şedinţele Colegiului, cel care l-a dat afară din sala de şedinţe fiind chiar Ion Iliescu.

Este adevărat că în acest ultim an marcat de atacurile lor, am simțit că mi-e tot mai greu să mai rămân într-o instituție dominată de Grupul de București, aservit voinței ex-președintelui Iliescu, ce nu-și dorea decât un institut docil, pus să facă apologia echipei emanate ce a luat, în urma Revoluției din Decembrie 1989, puterea în România! Am știut, în toți acești ani, cât de dificil le-a fost să suporte faptul că sub conducerea mea Institutul funcționa neatins de influențe politice ori de cenzură. A fost condiția pe care am pus-o încă de la început, în anul 2004, când președintele de atunci al României, Ion Iliescu, mi-a propus să elaborez proiectul unui Institut al Revoluției, și apoi să-l conduc – condiție pe care Președintele Iliescu a acceptat-o!

În ziua în care am fost demis din funcția de director general al IRRD am lăsat în urmă un Raport General de Activități, depus la Senatul României și la Curtea de Conturi, solicitând un Audit al activităților IRRD! Acest Raport conține, între altele, consemnarea celor peste 80 de titluri de carte, exprimând cercetarea științifică a IRRD, cărți depuse în principalele biblioteci ale țării, instituții, institute de cercetare, Președinte, Senat, Camera Deputaților, SRI, Curtea Constituțională, Academia Română, inclusiv traduceri ale unor teme principale (vezi Cartea Represiunii, în engleză, franceză, spaniolă, germană), dar și cele 72 de numere ale Caietelor Revoluției, serie ce a tratat temele generale ale istoriei Revoluției Române, precum și urmările ei. (Am intuit că dacă generația aceasta nu este interesată de textul scris, măcar cea care va veni după ea să primească informația necesară!) În Raport este detaliată întreaga activitate a Institutului pe parcursul acestor ani: conferințe, simpozioane, mese rotunde organizate de IRRD, participarea la evenimentele comemorative, deschiderea de centre regionale, formarea unei echipe tinere de cercetători care să studieze într-o manieră obiectivă Revoluția, dezvoltarea comunicării prin intermediul rețelelor de socializare, dar mai presus de orice lucrările publicate! Aceste lucrări de cercetare istorică se află acum în biblioteci, în instituții ale statului, în institute de cercetare, din țară și din străinătate! Istoria Revoluției Române din Decembrie 1989 nu mai poate fi uitată ori mistificată! Acesta a fost proiectul meu, aceasta a fost construcția mea, acesta a fost motivul pentru care “am stat lângă ei”, așa cum mi s-a reproșat! E atât de simplu să critici – și mult mai greu să construiești! Din decembrie 1989 am știut că datorez libertatea mea și a țării mele acelora care atunci au luptat și au murit pentru ea! Și am știut că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere pentru a le păstra vie amintirea! Munca mea de la Institut a fost dedicată Revoluției curate a lui Decembrie 1989, și mai ales celor care au făcut-o cu putință!

Revenind la declarația președintelui Iliescu, voi mai spune atât: nu regret ruptura care s-a produs! Îmi propusesem chiar eu să fac primul pas, la capătul acestui an ce prefigura aniversarea celor treizeci de ani trecuți de la Revoluția Română. Doar că președintele a forțat plecarea mea, calculând că nu se va putea bizui pe Institut în perspectiva marilor procese penale în care este implicat! Și a făcut-o, ca de obicei, proferând neadevăruri – și tot ca de obicei, prin interpuși! (Are a mulțumi celor ce l-au împins în această situație dezonorantă. Îi cunoaștem amândoi!) Cred că va avea curând motive să-și regrete decizia – pierderea credibilității Institutului sub actuala conducere este deja un fapt împlinit! Deși există încă suficiente temeiuri juridice la care să apelez pentru a câștiga un proces care să-mi permită reîntoarcerea la Institut, dezgustul mă va ține definitiv departe de puciștii lui Ion Iliescu, ca și de el însuși! Îmi voi rezerva, în schimb, dreptul de a interveni de fiecare dată când “alegațiile” fostului președinte (precum și cele conținute în ultima sa declarație!) vor denatura într-atât motivele îndepărtării mele de Institutul pe care l-am făcut cu putință, încât mă voi simţi continuu provocat să-i amintesc să privească în ochi adevărul!

Închei cu un fragment din ultima scrisoare pe care i-am trimis-o președintelui IRRD, Ion Iliescu, după “ședința de lucru” a Comisiei Cutean din 9 martie 2018: „Domnule Președinte Ion Iliescu, azi am lăsat în urmă o infamie! Pentru mine acum lucrurile sunt clare! Sunt obosit de această mizerie umană! Momentul mi-a amintit memoriile lui Belu Zilber, unde descria procesele politice în care sentința era cunoscută înaintea desfășurării lor! Un lucru, însă, e sigur! De obicei părăseam locurile în care coteriile post-decembriste acționau împotriva mea! De data aceasta aștept să am onoarea să fiu destituit din Institutul care reprezintă munca mea, de către Cutean, Iorga, Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Cazimir Ionescu!”

Claudiu Iordache

 

Petre Roman: Votul a fost ilegal. Nu înțeleg de ce a cerut Ion Iliescu așa insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.

„Eu oricum votam împotrivă, dar în momentul în care s-a ajuns la vot am spus că eu nu particip la un vot ilegal. (…) S-a produs o chestiune care aruncă o lumină foarte urâtă asupra institutului și cel puțin pe mine m-a determinat să nu mai conlucrez cu dânșii.“

„Au făcut un fel de grup de analiză ad-hoc, iar când a propus demiterea grupul nu avea un document de susținere în legătură cu propunerea de demitere (…) Ei au încercat să îl scoată pe Claudiu Iordache vinovat de manipularea banilor publici. Pe mine în niciun caz nu m-au convins. Dar ce m-a deranjat rău a fost faptul că era de la bun început gândită această eliminare a lui Claudiu Iordache, fără să existe o bază pentru așa ceva.”

“Eu nu văd ce eroare sau greșeală ar fi comis Claudiu Iordache, sau să fi făcut ceva care să îl încrimineze pentru a fi pus la stâlpul infamiei. Nu merita el așa ceva. Eu cred că datorită și lui Claudiu Iordache (meritul lui e clar!) IRR a menținut o linie corectă, a reușit să documenteze foarte, foarte multe aspecte din Revoluția Română. Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat, dar este și un moment care poate să evidențieze faptul că IRR condus de Claudiu Iordache și-a făcut datoria.”

“Scoaterea lui, vă spun cu toată sinceritatea, nu o înțeleg. Nu știu de ce Ion Iliescu a cerut așa de clar, așa de insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.”

 

„Cel care a declanșat toata chestiunea a fost Cazimir Ionescu, care a cerut înființarea grupului de analiză. Noi toți am fost de acord la început. Cei trei (Emilian Cutean, Eugenia Iorga și Petre Balint) au început un fel de vânătoare împotriva lui Claudiu Iordache„.

„Să încerce să aducă mai multe instituții, mai ales de ordin științific și civic în aniversarea celor 30 de ani de la Revoluție, care se întâmplă anul viitor. Pe mine m-a deranjat faptul că această asociație voia să dea la o parte documentarea, voia pur și simplu să mobilizeze cumva opinia publică, pentru că, spuneau ei, documentele, lucrările științifice nu au valoare. Sunt categoric împotriva acestei afirmații! Claudiu Iordache a fost și el surprins de această evaluare și până la urmă, asociația nu a reușit să aducă alte instituții alături de IRR (…)”

“Sunt foarte multe lucrări editate de IRR în perioada în care a fost condus de Claudiu Iordache, lucrări care au un rol deosebit de calificat în luminarea aspectelor Revoluției. De ce să îl demiți pe Claudiu Iordache fără o evaluare, care până acum a fost foarte bună, în legătură cu ce a făcut până acum? De aici vine supărarea mea: cum sa spui dintr-o dată ‘Nu-l mai vrem’?!”

Nu erau deloc întrunite condițiile pentru a se propune măcar demiterea. De aceea am spus că nu particip la acest vot ilegal.”

„Inițial cred că a fost ideea ca altcineva să îi ia locul, pur si simplu pentru că își dorea lucrul acesta, iar când am văzut ce anume acuzații se aduceau și ce analiză s-a făcut acolo mi-am dat seama că e vorba despre scoaterea lui Claudiu Iordache și punct„.

„In niciun caz lucrurile nu se fac așa. Dacă ar fi fost o discuție despre nereușitele institutului, despre neîmpliniri, la care să se asocieze în sens negativ numele și activitatea lui, bun, era o discuție care putea eventual să conducă la această demitere. Dar eu cred că nu e cazul, pentru că IRR și-a făcut datoria, iar Claudiu Iordache nu poate fi acuzat de părtinire, începând cu revoluția de la Timișoara el a avut poziția unui om vertical, cu o conștiință curată, limpede.”

Petre Roman – declarație publică pentru ziare.com

http://www.ziare.com/ion-iliescu/presedinte/miscari-de-trupe-la-institutul-revolutiei-romane-ion-iliescu-lanseaza-un-nou-partid-la-30-de-ani-de-la-evenimentele-din-1989-1508296

Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…

Crucea Centenară a României Reîntregite!

1 Decembrie 2017 

 

Astăzi, când se caută orbește formula unui monument

care să reprezinte și să simbolizeze demn Centenarul statului român

 

N-a existat nimic mai trainic, mai izbăvitor și mai apropiat de sufletul românului, în istoria ultimului veac, decât Însoțitoarea lui pe Golgota neamului românesc: crucea de sub fruntea Lui înspinată și de pe umerii Lui chinuiți, crucea lui Iisus Cristos!

Căci poporul nostru nu s-a născut într-o iesle, s-a născut, a murit și s-a născut din nou pe Crucea Răstignirii  și Reînvierii lui!

Să-i sărbătorim acum, când are vârsta unei sfinte sute de ani, și când noi, români umili, șovăitori și vremelnici, trăim ca niște candele plăpânde pentru a-i lumina veșnicia, să-i sărbătorim Crucea mântuirii neamului nostru, Crucea Centenară a României Reîntregite, Crucea lui Dumnezeu!

Crucea, Spicul și Spada Reîntregirii!

La Mulți Ani, România noastră!