Adevărul versus Ion Iliescu

În legătură cu declarațiile publice făcute de Președintele Ion Iliescu în ziua de 5 aprilie 2018 consider necesar să răspund public!

Președintele Iliescu a afirmat următoarele:

“În data de 30 martie 2018 a avut loc reuniunea Colegiului IRRD, al cărui președinte sunt. Din motive personale, nu am putut participa la reuniune, de aceea l-am mandatat pe acad. Răzvan Teodorescu – membru al Colegiului să mă reprezinte.

In cadrul reuniunii, s-au exprimat critici în legătură cu lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD și cu modul defectuos în care este condus Institutul de către directorul său , dl. Claudiu Iordache.

Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă.

Insă, în ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului – activitatea dlui Iordache și implicit, a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe.

Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu – DCNews)

 

Adevărul este cu totul altul!

În ultimul an i-am solicitat de câteva ori Președintelui Iliescu o întâlnire pentru a explicita dezacordurile deja grave care subzistau între noi, privind ascensiunea Securității, eşecul Revoluţiei şi dezastrul post-decembrist, dar (nu din vina mea) întâlnirea nu a avut loc. A apărut, în schimb, o așa–zisă Comisie de Analiză, care și-a propus să “verifice” realizările Institutului, o comisie ad-hoc pe care am acceptat-o la gândul că măcar astfel o parte a Colegiului Național avea să afle cum funcționează Institutul pe care formal îl conduceau! Numai că această Comisie Cutean (după numele unuia dintre membrii ei eminenți) primise ordinul eliminării mele! Timp de două luni de zile așa-zisa Comisie de Analiză a perturbat activitatea Institutului, somând să-i fie puse la dispoziție rapoarte, acte (inclusiv dintre cele pe care nu avea dreptul legal să le ceară, cum ar fi actele cu regim personal), fotografiind condica la intrare, amenințând și intimidând angajații, comportându-se precum un vechil pe moșie, “lucrând” zi de zi la un Raport de Activitate pe care până la urmă nu l-a mai prezentat nicăieri! Acționând fără menajamente, prezidată, în absența voită a președintelui Iliescu, de către Răzvan Theodorescu, Comisia Cutean și-a făcut “datoria”, și anume înlăturarea mea de la conducerea executivă a Institutului Revoluției Române! După câteva „ședințe de lucru” ce au constat, de fapt, într-un șir nesfârșit de acuzații mincinoase, defăimări, amenințări, încercări de șantaj, strigăte, înjurături, blesteme, în ședința din 30 martie s-a votat, “ilegal și injust”, după cum a sesizat domnul Petre Roman, demiterea mea!

De altfel, declarația publică a domnului Petre Roman descrie cu precizie situația de fond: ședința din 30 martie a avut drept singur scop demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea IRRD, iar grupul care a dat această lovitură de forță nu s-a mai împiedicat nici măcar în formă, renunțând să mai definitiveze așa-zisul Raport de Analiză a activității IRRD sub mandatul directorului general Claudiu Iordache! Președintele Ion Iliescu știe perfect că în timpul acestei ședințe infame nu s-au exprimat critici în legătură cu „lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD” și cu „modul defectuos” în care este condus Institutul de către directorul său, Claudiu Iordache – în această ședință s-a acuzat mincinos, fără nici o dovadă, s-au făcut afirmații fără nici o bază legală, s-au strigat defăimări, amenințări, încercări de șantaj, insulte!

“În ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului, activitatea dlui Iordache și implicit a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe”, mai spune Președintele Iliescu. Membrii Colegiului n-au remarcat nimic corect – cea mai mare parte dintre ei nici măcar n-au citit producția de cercetare a Institutului din ultimii 12 ani! Membrii Colegiului au votat, în anul 2014, același director general pentru al treilea mandat – oare pentru multiplele deficiențe ale Institutului sub mandatele sale anterioare?! Cum, oare, s-au trezit membrii Colegiului să constate modul defectuos în care e condus Institutul de directorul său general și multiplele deficiențe din activitatea IRRD la jumătatea celui de-al treilea mandat pe care ei înșiși l-au votat în 2014?!

Dar poate cel mai mare neadevăr dintre toate cele rostite în declarația publică a președintelui Iliescu se află aici:

“Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu)

Conform Legii de funcționare a IRRD (Legea 556/2004), directorul general este propus de Președintele IRRD, iar propunerea este supusă votului Colegiului Național al IRRD, care este organ deliberativ. În urma propunerii Președintelui Ion Iliescu, Colegiul Național a votat de trei ori numirea în funcția de director general a lui Claudiu Iordache. În Legea Institutului nu e precizată modalitatea de demitere a directorului general, situație în care se aplică principiul legal “cine te numește te deznumește”. Prin urmare, Colegiul Național nu putea exprima opțiunea” de a mă demite de la conducerea Institutului, ci putea doar să voteze propunerea de demitere făcută de către președintele Institutului, Ion Iliescu! Ceea ce a și făcut!

De altfel, aproape de finalul acestei ședințe Răzvan Theodorescu l-a sunat pe președintele Iliescu și a întrebat, în auzul tuturor celor aflați în sală: “Avem în discuție să-l suspendăm sau să-l demitem, ce propuneți, dle președinte?” De la capătul firului i-a venit răspunsul, Răzvan Theodorescu a rostit, tare: “Deci îl demitem!”, apoi mi-a întins telefonul pentru a vorbi eu însumi cu Ion Iliescu, ceea ce am refuzat să fac! Imediat după ce a închis telefonul, cei care mai erau în sală au votat demiterea mea, singurele voturi împotrivă fiind ale domnilor Petre Roman și Ioan Savu. Iar la câteva minute după semnarea Deciziei au dat buzna în biroul meu și au vrut să-mi sigileze computerul! O mică bijuterie de samavolnicie dâmbovițeană!

Precizez că această Comisie a lui Ion Iliescu, departe de a prezenta un raport doveditor al erorilor mele manageriale, cum se angajase, n-a mai prezentat nimic la şedinţa din 30 martie, ci a acuzat, la nivel de strigăte, o neclaritate privind Consiliul Ştiinţific (întrebare la care ar fi trebuit să răspundă profesorul Calafeteanu, directorul ştiinţific al IRRD, care din motive de curaj personal a ales să nu fie prezent la această şedinţă, deşi era obligat s-o facă), precum şi o observaţie legată de felul în care Regulamentul de Funcţionare (ROF) a ajuns la preşedintele IRRD, deşi crearea ROF era, prin lege, obligaţia Colegiului Naţional, nu a directorului general! Cât priveşte “gravele abateri” pe care le-ar fi sesizat Curtea de Conturi, menţionez că ultimele controale ale acesteia nu au identificat nici o eroare majoră, ultimul Raport al Curţii de Conturi fiind chiar publicat în Caietele Revoluţiei! Dar nimic n-a contat odată ce membrii Grupului de Bucureşti aveau de executat ordinul preşedintelui Iliescu! Aş fi putut contesta legal cele întâmplate la această ultimă şedinţă, dar am ales să nu mă mai întorc acolo, în Colegiu, alături de ei. Acesta este şi motivul pentru care mi-am dat demisia din Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei! Într-o şedinţă anterioară, în acelaşi mod a fost “convins” Lorin Fortuna, liderul Revoluţiei de la Timişoara, să nu mai vină la şedinţele Colegiului, cel care l-a dat afară din sala de şedinţe fiind chiar Ion Iliescu.

Este adevărat că în acest ultim an marcat de atacurile lor, am simțit că mi-e tot mai greu să mai rămân într-o instituție dominată de Grupul de București, aservit voinței ex-președintelui Iliescu, ce nu-și dorea decât un institut docil, pus să facă apologia echipei emanate ce a luat, în urma Revoluției din Decembrie 1989, puterea în România! Am știut, în toți acești ani, cât de dificil le-a fost să suporte faptul că sub conducerea mea Institutul funcționa neatins de influențe politice ori de cenzură. A fost condiția pe care am pus-o încă de la început, în anul 2004, când președintele de atunci al României, Ion Iliescu, mi-a propus să elaborez proiectul unui Institut al Revoluției, și apoi să-l conduc – condiție pe care Președintele Iliescu a acceptat-o!

În ziua în care am fost demis din funcția de director general al IRRD am lăsat în urmă un Raport General de Activități, depus la Senatul României și la Curtea de Conturi, solicitând un Audit al activităților IRRD! Acest Raport conține, între altele, consemnarea celor peste 80 de titluri de carte, exprimând cercetarea științifică a IRRD, cărți depuse în principalele biblioteci ale țării, instituții, institute de cercetare, Președinte, Senat, Camera Deputaților, SRI, Curtea Constituțională, Academia Română, inclusiv traduceri ale unor teme principale (vezi Cartea Represiunii, în engleză, franceză, spaniolă, germană), dar și cele 72 de numere ale Caietelor Revoluției, serie ce a tratat temele generale ale istoriei Revoluției Române, precum și urmările ei. (Am intuit că dacă generația aceasta nu este interesată de textul scris, măcar cea care va veni după ea să primească informația necesară!) În Raport este detaliată întreaga activitate a Institutului pe parcursul acestor ani: conferințe, simpozioane, mese rotunde organizate de IRRD, participarea la evenimentele comemorative, deschiderea de centre regionale, formarea unei echipe tinere de cercetători care să studieze într-o manieră obiectivă Revoluția, dezvoltarea comunicării prin intermediul rețelelor de socializare, dar mai presus de orice lucrările publicate! Aceste lucrări de cercetare istorică se află acum în biblioteci, în instituții ale statului, în institute de cercetare, din țară și din străinătate! Istoria Revoluției Române din Decembrie 1989 nu mai poate fi uitată ori mistificată! Acesta a fost proiectul meu, aceasta a fost construcția mea, acesta a fost motivul pentru care “am stat lângă ei”, așa cum mi s-a reproșat! E atât de simplu să critici – și mult mai greu să construiești! Din decembrie 1989 am știut că datorez libertatea mea și a țării mele acelora care atunci au luptat și au murit pentru ea! Și am știut că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere pentru a le păstra vie amintirea! Munca mea de la Institut a fost dedicată Revoluției curate a lui Decembrie 1989, și mai ales celor care au făcut-o cu putință!

Revenind la declarația președintelui Iliescu, voi mai spune atât: nu regret ruptura care s-a produs! Îmi propusesem chiar eu să fac primul pas, la capătul acestui an ce prefigura aniversarea celor treizeci de ani trecuți de la Revoluția Română. Doar că președintele a forțat plecarea mea, calculând că nu se va putea bizui pe Institut în perspectiva marilor procese penale în care este implicat! Și a făcut-o, ca de obicei, proferând neadevăruri – și tot ca de obicei, prin interpuși! (Are a mulțumi celor ce l-au împins în această situație dezonorantă. Îi cunoaștem amândoi!) Cred că va avea curând motive să-și regrete decizia – pierderea credibilității Institutului sub actuala conducere este deja un fapt împlinit! Deși există încă suficiente temeiuri juridice la care să apelez pentru a câștiga un proces care să-mi permită reîntoarcerea la Institut, dezgustul mă va ține definitiv departe de puciștii lui Ion Iliescu, ca și de el însuși! Îmi voi rezerva, în schimb, dreptul de a interveni de fiecare dată când “alegațiile” fostului președinte (precum și cele conținute în ultima sa declarație!) vor denatura într-atât motivele îndepărtării mele de Institutul pe care l-am făcut cu putință, încât mă voi simţi continuu provocat să-i amintesc să privească în ochi adevărul!

Închei cu un fragment din ultima scrisoare pe care i-am trimis-o președintelui IRRD, Ion Iliescu, după “ședința de lucru” a Comisiei Cutean din 9 martie 2018: „Domnule Președinte Ion Iliescu, azi am lăsat în urmă o infamie! Pentru mine acum lucrurile sunt clare! Sunt obosit de această mizerie umană! Momentul mi-a amintit memoriile lui Belu Zilber, unde descria procesele politice în care sentința era cunoscută înaintea desfășurării lor! Un lucru, însă, e sigur! De obicei părăseam locurile în care coteriile post-decembriste acționau împotriva mea! De data aceasta aștept să am onoarea să fiu destituit din Institutul care reprezintă munca mea, de către Cutean, Iorga, Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Cazimir Ionescu!”

Claudiu Iordache

 

Petre Roman: Votul a fost ilegal. Nu înțeleg de ce a cerut Ion Iliescu așa insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.

„Eu oricum votam împotrivă, dar în momentul în care s-a ajuns la vot am spus că eu nu particip la un vot ilegal. (…) S-a produs o chestiune care aruncă o lumină foarte urâtă asupra institutului și cel puțin pe mine m-a determinat să nu mai conlucrez cu dânșii.“

„Au făcut un fel de grup de analiză ad-hoc, iar când a propus demiterea grupul nu avea un document de susținere în legătură cu propunerea de demitere (…) Ei au încercat să îl scoată pe Claudiu Iordache vinovat de manipularea banilor publici. Pe mine în niciun caz nu m-au convins. Dar ce m-a deranjat rău a fost faptul că era de la bun început gândită această eliminare a lui Claudiu Iordache, fără să existe o bază pentru așa ceva.”

“Eu nu văd ce eroare sau greșeală ar fi comis Claudiu Iordache, sau să fi făcut ceva care să îl încrimineze pentru a fi pus la stâlpul infamiei. Nu merita el așa ceva. Eu cred că datorită și lui Claudiu Iordache (meritul lui e clar!) IRR a menținut o linie corectă, a reușit să documenteze foarte, foarte multe aspecte din Revoluția Română. Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat, dar este și un moment care poate să evidențieze faptul că IRR condus de Claudiu Iordache și-a făcut datoria.”

“Scoaterea lui, vă spun cu toată sinceritatea, nu o înțeleg. Nu știu de ce Ion Iliescu a cerut așa de clar, așa de insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.”

 

„Cel care a declanșat toata chestiunea a fost Cazimir Ionescu, care a cerut înființarea grupului de analiză. Noi toți am fost de acord la început. Cei trei (Emilian Cutean, Eugenia Iorga și Petre Balint) au început un fel de vânătoare împotriva lui Claudiu Iordache„.

„Să încerce să aducă mai multe instituții, mai ales de ordin științific și civic în aniversarea celor 30 de ani de la Revoluție, care se întâmplă anul viitor. Pe mine m-a deranjat faptul că această asociație voia să dea la o parte documentarea, voia pur și simplu să mobilizeze cumva opinia publică, pentru că, spuneau ei, documentele, lucrările științifice nu au valoare. Sunt categoric împotriva acestei afirmații! Claudiu Iordache a fost și el surprins de această evaluare și până la urmă, asociația nu a reușit să aducă alte instituții alături de IRR (…)”

“Sunt foarte multe lucrări editate de IRR în perioada în care a fost condus de Claudiu Iordache, lucrări care au un rol deosebit de calificat în luminarea aspectelor Revoluției. De ce să îl demiți pe Claudiu Iordache fără o evaluare, care până acum a fost foarte bună, în legătură cu ce a făcut până acum? De aici vine supărarea mea: cum sa spui dintr-o dată ‘Nu-l mai vrem’?!”

Nu erau deloc întrunite condițiile pentru a se propune măcar demiterea. De aceea am spus că nu particip la acest vot ilegal.”

„Inițial cred că a fost ideea ca altcineva să îi ia locul, pur si simplu pentru că își dorea lucrul acesta, iar când am văzut ce anume acuzații se aduceau și ce analiză s-a făcut acolo mi-am dat seama că e vorba despre scoaterea lui Claudiu Iordache și punct„.

„In niciun caz lucrurile nu se fac așa. Dacă ar fi fost o discuție despre nereușitele institutului, despre neîmpliniri, la care să se asocieze în sens negativ numele și activitatea lui, bun, era o discuție care putea eventual să conducă la această demitere. Dar eu cred că nu e cazul, pentru că IRR și-a făcut datoria, iar Claudiu Iordache nu poate fi acuzat de părtinire, începând cu revoluția de la Timișoara el a avut poziția unui om vertical, cu o conștiință curată, limpede.”

Petre Roman – declarație publică pentru ziare.com

http://www.ziare.com/ion-iliescu/presedinte/miscari-de-trupe-la-institutul-revolutiei-romane-ion-iliescu-lanseaza-un-nou-partid-la-30-de-ani-de-la-evenimentele-din-1989-1508296

Reclame

Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…

Crucea Centenară a României Reîntregite!

1 Decembrie 2017 

 

Astăzi, când se caută orbește formula unui monument

care să reprezinte și să simbolizeze demn Centenarul statului român

 

N-a existat nimic mai trainic, mai izbăvitor și mai apropiat de sufletul românului, în istoria ultimului veac, decât Însoțitoarea lui pe Golgota neamului românesc: crucea de sub fruntea Lui înspinată și de pe umerii Lui chinuiți, crucea lui Iisus Cristos!

Căci poporul nostru nu s-a născut într-o iesle, s-a născut, a murit și s-a născut din nou pe Crucea Răstignirii  și Reînvierii lui!

Să-i sărbătorim acum, când are vârsta unei sfinte sute de ani, și când noi, români umili, șovăitori și vremelnici, trăim ca niște candele plăpânde pentru a-i lumina veșnicia, să-i sărbătorim Crucea mântuirii neamului nostru, Crucea Centenară a României Reîntregite, Crucea lui Dumnezeu!

Crucea, Spicul și Spada Reîntregirii!

La Mulți Ani, România noastră!

 

Lorin Fortuna. Un an de la plecarea în lumea celor drepți.

A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc    n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!

 

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna! 

Recviem pentru Lorin Fortuna

 

 

La moartea ultimului conducător al Securității ceaușiste

După 27 de ani

colaboraționismul ascuns a devenit unul pe față!

“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!

Chiar Securitatea de astăzi…

Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi!  Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!

Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?

Un ofiţer de securitate – Exact!”

⃰⃰  “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)

⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.”  (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)

⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)

⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”

“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)

⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!

Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)

⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.

În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu  militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.

⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)

⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)

⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)

⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)

⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…

⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.

⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)

⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.

⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.

⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“  Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011

Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?

În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a  Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „

Fragment din cartea Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.

Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009! 

 

Lansarea cărții ‘Românul frumos’ la București

În ziua de 21 iunie 2017 a avut loc, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, lansarea cărții mele Românul frumos, un eseu despre lumea românească de astăzi. Au vorbit despre carte sociologul Vladimir Pasti, doctor în științe politice, generalul (r) Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Corneliu Vlad, publicist. Și pentru prima dată la un astfel de eveniment personal au fost prezenți toți cei trei copii ai mei, Claudiu Alexandru, Claudiu Cristian, Alice Coralie!

În aceeași zi cartea mea, urmându-și destinul,  a plecat spre publicul bucureștean. Ea va putea fi  achiziționată  de la Librăria Mihail Sadoveanu

Claudiu Iordache

 

Lansarea cărții “Românul frumos” la Brașov

În 15 iunie 2017, la invitația pictorului Gabriel Stan, directorul Galeriei de Artă KronArt din Brașov, am avut bucuria de a-mi lansa cea mai recentă carte: “Românul frumos“. Am fost întâmpinat cu ospitalitate și căldură de către camarazii mei. La eveniment a participat și Etelka Babeș, soția pictorului Liviu Corneliu Babeș, cel care în 2 martie 1989 a recurs la gestul autoincendierii pentru a protesta împotriva Regimului Ceaușescu, cu zece ani înainte de izbucnirea Revoluției Române care l-a izgonit pe dictator de la putere! (De-ar mai fi putut rezista cele câteva luni până într-un decembrie 1989, astăzi ar fi fost alături de familia lui, atât de greu încercată prin tragica sa dispariție!) Cartea „Românul frumos” a fost prezentată de către amfitrionul întâlnirii, dl Gabriel Stan, de către scriitorul Mircea Brenciu (autorul singurei monografii dedicate lui Corneliu Liviu Babeș) și de către criticul literar Iulian Cătălui. Aveam să iau la rândul meu cuvântul pentru a explica temeiurile scrierii acestei cărți, în fapt un eseu “dedicat” mic-burghezului post-decembrist, pentru care cuvintele omenie, demnitate, cinste, generozitate, virtute, altruism și-au pierdut sensul, într-o vreme tot mai întunecată a României contemporane!

Lansarea cărții mele printre prieteni adevărați a fost pentru mine o adevărată recompensă sufletească!

Între cei prezenți s-au aflat Bela Henter, Gheorghe Iosif, Mircea Sevaciuc, Emil Stoica, Vasile Mardare și alții.  Le mulțumesc  încă o dată! Zi cu adevărat de sărbătoare pentru stăruința umilului autor!

Claudiu Iordache