Mihai Eminescu
15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București
Ne-a fost dăruit o singură dată!
Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!
Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!
“Românul absolut” (Petre Țuțea)
⃰⃰⃰⃰⃰⃰
«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.
In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…
Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.
Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă, fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)
În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în conflict cu însăşi realitatea sa.
“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!” (Mihai Eminescu)
Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!
Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!
Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…
“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX
De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!
Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!
“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),
“Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)
O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric, cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!
Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?
Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”, îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…
(Omul de mlaștină, 2014)
⃰⃰⃰⃰⃰⃰
Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.
“Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”
“Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”
“Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”
“Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”
“Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”
“Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”
“Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”
Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!
(Clasa nevrednică, 1996)
⃰⃰⃰⃰⃰⃰
Tu, patrie a sufletelor noastre,
tu, Românie,
fii iubită de fiecare dintre noi
ca de Mihai Eminescu!
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Mama noastră, una a tuturor,
lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,
dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.
Dragostea de tine să te fericească,
odată cei Noi suntem Tu!
Frumoasa noastră Românie!
Fraţi români de pretutindeni,
să vă dea puterea s-o îndrăgiţi
cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,
pentru totdeauna,
România noastră!
Tu le dai tuturor numele tău,
tu ești steaua care ne călăuzeşte,
grădină a Maicii Domnului,
Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.
Românii îşi datorează adevărul tău.
Numai cei care te merită
te pot pierde. Numai cei
care te pierd nu
te merită.
Tu, țară de luceafăr
a poetului
Mihai Eminescu!
Claudiu Iordache 