Statul lui Iliescu!

Replică la Comunicatul IRRD din 4 iunie 2018

 

Oricâte alegeri libere, Constituții, parlamente, guverne, președinți, Curți Constituționale a avut România, ea a rămas până în zilele noastre Statul lui Iliescu!

Oare țara aceasta a trecut printr-o Revoluție?

 

În urma noului “răvaș” emis de Colegiul Național al IRRD, din 4 iunie 2018, care abundă de acuzații dintre cele mai ridicole adresate fostului Director General, îmi fac datoria să mă adresez opiniei publice, care merită să cunoască faptul că o Instituție a statului român a fost ocupată nevremelnic de către o coterie a fostului Președinte Ion Iliescu!

Stimați foști colegi într-un Institut la ale cărui activități n-ați participat cu aproape nimic! Vreți cu orice preț să ducem în instanță ignominiile pe care le proferați la adresa mea? Mă întreb de ce aș face-o? Să revin la un Institut cotropit ce oamenii lui Iliescu, s-o iau de la capăt alături de ei? Mi-a ajuns! Acum doar încerc să vă uit! Și iată, nu mă lăsați! Primitivismul, invidiile, caracterul vostru sumar, slugărnicia cu care vă ascultați Președintele, mizeria voastră morală…

Ați publicat în 30 mai 2018 un Comunicat privind “temeiul demiterii” directorului general Claudiu Iordache. Vă propun un exercițiu de imaginație! Cum ar arăta declarațiile acestea în Instanță?

Petre Roman: Dar stați puțin, s-au ridicat aici trei probleme, te rog să vorbești. (min. 35:57)

Claudiu Iordache: Dar raportul pe care aceștia l-au încheiat trebuia să ajungă… (este întrerupt de Cutean) (min. 36)

Emilian Cutean: Dar noi nu am făcut un raport, domle! (min. 36:07)

Claudiu Iordache: Păi nu ați spus că ați făcut un raport?

Emilian Cutean: Nu l-am făcut!

Claudiu Iordache: Deci nu ați făcut niciun raport! (min. 36:12)

Emilian Cutean: Nu! Am venit cu 3 chestiuni, nu am vrut să facem raport.

Eugenia Iorga: Și nici nu avem date.

Gelu Voican Voiculescu: Rămâne între noi! (min. 36:24)

Eugenia Iorga: Noi nu putem realiza o demitere fără un document… (min 1:57:38)

Petre Roman (min 1:57:45): Domnule, eu nu particip la o întrunire ilegală, pe cuvânt de onoare! Nu particip! (se ridică și părăsește sala)

Răzvan Theodorescu (min 1:58): Cum văd că înclină și doamna Iorga, cum a spus domnul Ispas, cum gândesc și eu, în lipsa unui document scris toată povestea este o operetă, nu vă supărați!

Asta e, v-ați comportat ca niște marionete! Când v-a cerut Șeful m-ați atacat! Ați uitat că de trei ori ați votat pentru menținerea mea în funcția de director al IRRD, aprobând de fiecare dată Rapoartele de Activitate! Aproape tot ce a realizat Institutul a fost lucrarea inimii și minții mele! Voi n-ați existat vreme de 12 ani! Scriam în Caietul nr. 69:

 “Nu Institutul Revoluției Române e responsabil pentru repudierea ideii de Revoluție Română, ci „exemplul politic”: promovarea fostei Nomenclaturi și a oamenilor fostei Securități la vârful statului și societății, împreună cu disculparea rolului criminal pe care Securitatea l-a avut în reprimarea românilor revoltați, colaboraționismul tot mai fățiș al intelectualității cândva ceaușiste, tragerea de timp, pentru ca uitarea să îngroape memoria crimelor din Decembrie 1989, manipularea continuă ce și-a propus să compromită însăși ideea de Revoluție Română, căderea maselor sărăcite în plasa propagandei pro-ceaușiste. Toate acestea, și multe altele, au condus la situația în care mii și mii de români postdecembriști și-au pierdut încrederea într-o revoluție care a adus cu sine moartea a peste o mie de români nevinovați, ce s-au oferit fără să ezite sacrificiului în numele libertății neamului lor, binemeritând de la patrie! Și nu indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română (care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției) au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face un loc în nomenclatorul său!”

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (69)/2017

Dar ordinul trebuia executat cu orice preț, cu calomnii, cu atac la persoană, cu procese de intenție, cu minciuni strigătoare la cer! Șeful vostru poate fi mulțumit! Ce conta pentru el încă o mizerie făcută la comanda lui? Altfel spus, v-a compromis! Și consecințele se vor prefigura anul viitor când revoluționarii cinstiți vor comemora Revoluția lor, în timp ce voi veți încerca să vă strecurați neobservați pe lângă ei! Voi la ce revoluție ați participat? Cu ce dovezi? Unde? Când? Cum? Sper ca Parchetul General să-și ducă misiunea până la capăt! Ați profitat din plin de o Revoluție în care tocmai voi n-ați avut nici un rol! Cu excepția domnului Petre Roman! Nu unul dintre voi încerca să-l aducă pe informatorul (dovedit, în urma cererii mele la CNSAS) Alex Stoenescu în Consiliul Științific? Nu un altul dintre voi declara că Securitatea a depus armele în rastel în 18 decembrie 1989, în pofida dovezilor contrare existente în arhivele Institutului? Nu unii dintre voi l-ați onorat periodic cu vizite la închisoare pe generalul Stănculescu, încercând apoi să induceți opinia că acesta este un erou? Nu voi mergeați la înmormântarea unor generali de Securitate cu un aer spășit? Vina voastră, atunci când va fi cunoscută la adevărata dimensiune, nu va mai putea fi ștearsă niciodată. Veți rămâne în istorie doar ca niște profitori ai Revoluției noastre!

În ceea ce privește comunicatul pe care l-ați emis. Doar atât ați putut? Ați uitat să recunoașteți că habar n-aveați ce făcea Institutul, deși erați membri ai Colegiului Național! Ați uitat că întrunirile Colegiului nu se mai încheiau cu decizii administrative deoarece Președintele Institutului lipsea cu lunile, iar voi veneați doar când erați trimiși! Mă acuzați că luam decizii de unul singur în absența voastră flagrantă! (Și ajunși aici trebuie să vorbim și de caracterul celor pentru care cinstea și onoarea nu înseamnă nimic!) Am la dispoziție rapoartele și scrisorile pe care le prezentam periodic Președintelui Institutului! Nu o dată l-am informat de comportarea voastră, de absențele voastre din existența Institutului, cerându-i să intervină. Dacă va fi nevoie, și cred că va fi nevoie, le voi publica! Sau, mai bine, rugați-l pe domnul Ion Iliescu să vi le arate! V-am invitat de nenumărate ori să oferiți publicațiilor IRRD articole care să vă poarte numele! (Menționez, dacă mai e nevoie, că aceste rânduri sunt adresate uneltitorilor, și nu celor ce nu s-au supus comenzilor prezidențiale!) Răspunsul vostru a fost nul! Ați declarat chiar că n-ați citit nimic din lucrările Institutului!

De două luni de zile, de la plecarea mea (pe care ați sărbătorit-o printr-o paranghelie cu grătar în curtea Institutului Revoluției Române!), sub comanda voastră nu s-a publicat un singur Caiet al Revoluției, un singur studiu, o singură carte! I-ați împins, în schimb, pe unii cercetători să vă părăsească, lăsându-și angajamentele plătite neîncheiate! Au plecat deja șapte persoane (cam o treime din numărul total de angajați), iar ceilalți mai stau cât să le mai pice un salariu! Programul de Cercetare al IRRD e deja compromis! Activitățile cu Centrele IRRD sunt blocate! Afirmați că acest comunicat ridicol a fost aprobat “cu unanimitate” de către toți membrii Colegiului Național? De către cine, de Emil Vlădesan care n-a fost niciodată în viața lui la o ședință a Colegiului, de către Ioan Savu care a asistat la execuția camaradului său, de către Petre Roman care a protestat vehement împotriva mizerabilului vostru complot? Ați ezitat două luni să adoptați un alt Regulament de Funcționare prin care să vă subordonați total Institutul, conform dorințelor voastre ascunse. Ați desființat, în schimb, Cabinetul Demnitarului, dând afară persoanele din componența lui, în pofida faptului că singurul motiv pentru care a fost creat acest Cabinet a fost pentru a oferi posibilitatea de a angaja încă trei persoane, într-un moment în care angajările erau blocate, și ignorând faptul că faceți chiar ceea ce mi-ați reproșat (ipocrit) că am făcut atunci când l-am eliberat din funcție pe istoricul Corneanu (angajatul aceluiași Cabinet – care a trebuit să plece din motive pe care le-am comentat deja).

Evident că voi răspunde acuzațiilor-făcătură denumite Temeiul Demiterii fostului Director General al IRRD pentru conducere defectuoasă pe toată perioada 2004-2017 (uitând de perioada activă pe care o remarca însuși președintele Instituției!), cu care credeți că mă puteți compromite!

“Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă. Însă, în ultimii ani…” (Ion Iliescu)

Dar se pare că nu vă mai pasă! Unul dintre voi s-a eternizat la CNSAS, altul ca director general al IRRD, altul ca secretar general (?) al aceluiași IRRD, toți hrăniți cu sinecuri uriașe – pentru că sinecură este venitul primit fără a face nimic! Cercul este închis. Restul nu mai are importanță! Scrierea Istoriei Revoluției nu mai contează câtă vreme nu vă puteți regăsi în ea! Înainte de a încheia acest prim răspuns la Raportul mistificat cu care vreți să vă justificați public, vă sfătuiesc să vă mai consultați o dată mentorul, “liderul Revoluției Române” (după domnul Corneanu)! Este mult mai versat, mult mai “înțelept”! Din păcate la IRRD abuzurile continuă, fără teamă de nimeni și de nimic! Intervenția Președintelui României întârzie, deși au trecut peste 30 de zile de la sesizarea lui! Senatul nu se implică. Legea e suspendată la poarta Institutului! Pur și simplu, un grup de acoliți ai lui Ion Iliescu, ziua în amiaza mare, pun mâna pe Institutul Revoluției și nimeni nu mișcă un deget pentru a împiedica raptul! Ion Iliescu este, a câta oară, triumfător, în țara aceasta devenită a lui, devastată sub efectul unei Revoluții eșuate! Dar astăzi, la 29 de ani de la crimele din decembrie 1989, cui îi mai pasă?

Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot… plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate… Ce rost are să dezgropăm…?” Ion Iliescu (2016)

Am atașat înainte de a pleca din Institut un Raport General de Activități pentru întreaga perioadă în care am coordonat activitățile IRRD, Raport întocmit nu de mine, ci de către patru responsabili pentru funcționarea domeniilor de activitate ale IRRD, dintre care trei încă sunt angajați, și care conține, implicit și asumat, inclusiv răspunsurile la pseudo-acuzațiile grupului uzurpator! Acest Raport a fost trimis la Curtea de Conturi, la Senatul României și la Președintele României, domnul Klaus Iohannis! Voi căuta calea de a-l aduce și la cunoștința opiniei publice, ca răspuns la Comunicatul defăimător din 30 mai 2018  semnat “Colegiul Național al IRRD”!

P.S.1 În timp ce “Comunicatele” emise de Colegiul Național al IRRD, în urma  demiterii mele din funcția de director general al Institutului Revoluției Române (comunicate infectate de acuzații neadevărate, defăimătoare și prejudiciante), sunt preluate de către Agenția Națională de Presă, drepturile mele la replică sunt ignorate de fiecare dată. O dovadă că AGERPRES, departe de a fi imparțială, a rămas sub controlul fostului Președinte Ion liescu!

P.S.2 Într-un interviu recent (PressOne) actualul director general al IRRD, Gelu Voican Voiculescu, a declarat că: “esențială a fost prezența în stradă a oamenilor care ne-au susținut, cinci zile și cinci nopți, pe noi, cei proveniți din rândurile lor!“ Deci, la Timișoara, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov oamenii au ieșit în stradă cinci zile și cinci nopți să-i susțină pe cei care au apărut atât de târziu într-unul dintre balcoanele Bucureștiului, doar în ziua de 22 decembrie, pe la amiază cândva… Ion Iliescu poate fi, în sfârșit, mulțumit! Lorin Fortuna, Ioan Savu, Petrișor Morar și ceilalți camarazi au ieșit în stradă doar ca să-l susțină pe (nu-i așa, domnule Corneanu?) “liderul Revoluției” și pe oamenii lui!

Claudiu Iordache

15 iunie 2018

 

Reclame

Între mistificare şi defăimare

 

În legătură cu Scrisoarea Deschisă a istoricului Constantin Corneanu, adresată Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, doresc să fac următoarele precizări:

Istoricul Constantin Corneanu, în acest moment, nu este angajat la Institutul Revoluției și nu a putut fi, deci, martor la „adevărurile din culisele unei demiteri a Directorului General, din data de 30 martie 2018”, fiind, pur și simplu, absent! Nu e prima dată când se lasă angajat în combinații tenebroase, bazate pe insinuări și dezonorante neadevăruri! I-a fost solicitat, probabil, și acest „bir” pentru a fi adus din nou în schema de personal a Institutului Revoluției, în situația în care ziaristul Octavian Știreanu a refuzat un demers asemănător!

Domnul Constantin Corneanu, în anul 2015, încadrat în Cabinetul Demnitarului din IRRD, a fost îndepărtat în urma manevrelor la care s-a pretat (împreună cu alții) pentru a submina poziția celui care îl angajase într-un moment stânjenitor al vieții sale – adică eu! Instanța nu a decis revenirea sa, doar plata indemnizației pentru ultimele luni pe care le mai avea în contract!

A existat, într-adevăr, cu ani în urmă, un moment în care, în urma unui control al Curții de Conturi, ni s-a recomandat să desfacem contractele de muncă ale celor care erau pensionari la momentul respectiv, în baza unor decizii guvernamentale din perioada mandatului Boc-Băsescu! Persoanele vizate au rămas însă și pe mai departe pe statele de plată ale Institutului!

În legătură cu comportarea mea în cadrul Institutului Revoluției: aceasta a fost constant colegială! Dacă dl Corneanu ar mai avut un pic de onoare și-ar fi amintit cum a fost primit în Institut!

În legătură cu încercarea Grupului de București de a acapara resursele Institutului Revoluției Române (buget, sediu, activități, statul de funcțiuni): acest Proiect a fost pus deja la dispoziția Președintelui Statului, proiect ce divulgă ultima încercare de a-l mai plasa pe Ion Iliescu în fruntea unui Comitet care să-i servească ambițiile!

În legătură cu schimbarea ROF-ului: acesta a fost avizat la vremea respectivă de către Președintele Iliescu, în condițiile în care Colegiul Național n-a mai participat la ședințe, dată fiind absența repetată și prelungită a președintelui său!

În legătură cu încercarea dlui Corneanu de a defini rolul lui Ion Iliescu ca fiind al “liderului Revoluției”: a existat o ședință de lucru în care Constantin Corneanu, prezentându-și lucrarea, și-a exprimat această convingere! Am făcut observația că-și poate compromite cercetarea afirmând că Ion Iliescu a fost liderul Revoluției, amintindu-i că Ion Iliescu nu a fost liderul Revoluției în zilele Timișoarei, nici în 16 decembrie, nici în 17, nici în 18, 19, 20 decembrie, cum nu a fost lider nici la Arad, nici la Cluj, nici la Sibiu, nici la Brașov, nici în 21 decembrie la București! Efectul a fost că m-a reclamat la “liderul Revoluției” Ion Iliescu, căruia i-a prezentat, împreună cu alți membri ai Colegiului de București, și o “broșură” cu citate din cărțile mele apărute în ultimii 27 de ani, scoasă la iveală și într-o întrunire din Colegiul Național, broșură ce a produs “mânia proletară” a Președintelui Institutului! Redau mai jos intervenția lui Cazimir Ionescu din ședința Colegiului Național IRRD din 9 martie 2018 pe același subiect:

“Răzvan Theodorescu: Lui Corneanu? (ora 1.32.55) Cazimir: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general? (ora 1.33.03.)

Menționez, de asemenea, că aproape toate aceste cărți (inclusiv cea din care C. Corneanu a extras un citat – eseu tipărit în anul 1994!), conținând critici uneori dure ale rolului pe care Ion Iliescu l-a jucat în timpul Revoluției și în perioada ce i-a urmat, i-au fost transmise la momentul lansării lor și domnului președinte! Pe blogul meu voi prezenta câteva fragmente din aceste cărți, scrise inclusiv în timpul mandatului meu de Director General al IRRD!

În fond, în aceasta a constat tot “colaboraționismul”meu! Mi-am asumat să rămân lângă ei, în Institut, pentru o cauză: aceea a scrierii istoriei adevărate a Revoluției Române din Decembrie 1989, și pentru o datorie de suflet: aceea de a nu lăsa să fie uitați cei care s-au ridicat împotriva dictaturii lui Ceaușescu și au luptat pentru libertate în Revoluția lui Decembrie!

În ceea ce privește alegaţiile dlui Corneanu că aş fi fost un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu: În anul 1990 mi-am dat demisia din funcția de prim-vicepreședinte al FSN, dată fiind diferența de scopuri și opinii privind viitorul României. Am fost obligat să trăiesc ani întregi la marginea societății, în timp ce parveniții Revoluției ocupau poziţiile înalte ale Statului. M-am reîntâlnit cu Ion Iliescu în anul 2004, şi președintele de atunci al României m-a întrebat dacă găsesc necesară apariția unui Institut dedicat Revoluției. Am răspuns afirmativ. Mi-a solicitat să devin consilier de stat pentru a lucra la acest proiect în ultimele sale luni de mandat! Am acceptat, condiționând această acceptare de asigurarea că Institutul va urmări: “Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției, va putea oferi pentru prima dată românilor Cartea de Istorie a Revoluției din Decembrie 1989” (Caietele Revoluției, nr. 1/2005). Până în anul 2017 înțelegerea a fost respectată! În urma Comunicatului Parchetului Militar din același an (conform căruia se declanșase urmărirea penală în Dosarul Revoluției, pentru săvârșirea infracțiunii de crime împotriva umanității, a fostului președinte Ion Iliescu), refuzând să fac declarații în numele Institutului Revoluției în favoarea președintelui Iliescu, acesta a trecut la atac! Evident, cu armele trecutului său întunecat, prin interpuși, pieziș și mișeleşte! Ce dovadă mai clară decât modul în care a acționat Grupul de București (cu excepția domnului Petre Roman) pentru demiterea mea de la conducerea IRRD – repet, abuzivă, câtă vreme n-au reușit să susțină legal nici o acuzație, să dovedească nici o faptă dintre cele ce mi-au fost imputate, printre strigăte și insulte, în ultimele ședințe ale Colegiului Național? Au recunoscut-o chiar ei, în ședința din 30 martie 2018 în care au forțat demiterea mea, după cum reiese din stenograma ședinței:

“Claudiu Iordache: Deci am făcut noi înșine un raport pe care l-am pus la mapă. (min. 35:38). Institutul propune membrilor Colegiului, își asumă ceea ce au făcut, dânșii urmează să ne propună la rândul dumnealor, să ne prezinte cu această comisie un raport final. (min. 35:52)

Emilian Cutean: Noi nu. (min. 35:55)

Petre Roman: Dar stați puțin, s-au ridicat aici trei probleme, te rog să vorbești. (min. 35:57)

Claudiu Iordache: Dar raportul pe care aceștia l-au încheiat trebuia să ajungă… (este întrerupt de Cutean) (min. 36)

Emilian Cutean: Dar noi nu am făcut un raport, domle! (min. 36:07)

Claudiu Iordache: Păi nu ați spus că ați făcut un raport?

Emilian Cutean: Nu l-am făcut!

Petrica Balint: S-a constatat ceva.

Claudiu Iordache: Deci nu ați făcut niciun raport! (min. 36:12)

Emilian Cutean: Nu! Am venit cu 3 chestiuni, nu am vrut să facem raport.

Eugenia Iorga: Și nici nu avem date.

Gelu Voican Voiculescu: Rămâne între noi! (min. 36:24)

Razvan Theodorescu: Stați puțin, cu datele, ce a spus dl. Cutean cred că ne convine. Nu s-a făcut un text scris, s-au ridicat niște probleme. (min. 36:38)”

Cât privește ultima frază a Memoriului d-lui Corneanu, un istoric ce pare mai devotat cauzei iliesciene decât profesiei sale, şi pe care puțini l-ar întrece în oportunism și în talentul înnăscut de a mistifica, nu pot decât să-l parafrazez, afirmând că aceasta nu este decât “tristă și dezgustătoare”!

Iar în rest, toți aceștia, Emilian Cutean, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Eugenia Iorga, Gelu Voican Voiculescu, cu ura, agresivitatea, lipsa de scrupule și cinismul lor, sunt, în sfârșit, stăpâni peste cadavrul Institutului, pe care nu vor mai avea cum să-l însuflețească vreodată! De altfel, este emblematic faptul că primul comunicat pe care l-au trimis opiniei publice în numele IRRD, după demiterea mea abuzivă, a fost un atac la adresa Președintelui României, domnul Klaus Iohannis!

În finalul acestui răspuns la alegațiile nefericite ale domnului Corneanu, îmi exprim speranța că Președintele Statului va interveni, în anul 29 al Revoluției Române, pentru a împiedica transformarea unui Institut de Cercetare Istorică într-un Institut de manipulare a istoriei noastre recente, în favoarea celor care, după ce au confiscat Revoluția Română, vor să confiște, cu orice preț și prin orice mijloace, și Institutul care i-a fost dedicat!

Claudiu Iordache

7 mai 2018

 

Componența Colegiului Național IRRD:

Preşedinte : ION ILIESCU

Membri :

  1. BALINT Petrica – Lugoj
    02. CHIRIACESCU Sergiu – Brasov †
    03. CUTEAN Vasile Emilian – Bucuresti
    04. DAN Iosif – Bucuresti †
    05. DUMITRESCU Emil – Bucuresti
    06. FORTUNA Lorin – Timisoara †
    07. IONESCU Cazimir – Bucuresti
    08. IORDACHE Claudiu – Timişoara (demisie)
    09. IORGA Eugenia – Bucuresti
    10. ISPAS Mihail – Bucuresti
    11. MAZILU Dumitru – Bucuresti
    12. MIRONOV Alexandru – Bucuresti
    13. NICOLAESCU Sergiu – Bucuresti †
    14. PASTOR Gheorghe – Cluj
    15. RAICU Romeo – Bucuresti
    16. ROMAN Petre – Bucuresti
    17. SANDA Adrian – Timisoara
    18. SAVU Ioan – Timisoara
    19. THEODORESCU Razvan – Bucuresti
    20. TOADER Dan – Sibiu
    21. TIGAU Doru – Iasi †
    22. VISAN Dorel – Cluj
    23. VLADESAN Emil – Timisoara
    24. VOICULESCU Gelu Voican – Bucuresti
    25. VOICILA Valentin – Arad

 

Observații:

Cinci membri decedați.

Un membru plecat prin demisie.

Un membru – fost colaborator al Securității.

Un membru – 3 ani închisoare.

Doi membri nu s-au prezentat niciodată.

Patru membri s-au prezentat extrem de rar.

Membri implicați în Procesele Penale privind Dosarul Revoluției și 13-15 iunie 1990.

Apel către Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis

  

De curând am primit de la Administraţia Prezidenţială invitaţia de a mă întâlni la Palatul Cotroceni cu unul dintre consilierii prezidenţiali, pentru a discuta asupra Scrisorii Deschise pe care i-am adresat-o Preşedintelui Klaus Iohannis privitor la situaţia creată la Institutul Revoluţiei Române în urma demiterii mele abuzive din funcţia de director general. Cu ocazia acestei întrevederi i-am înmânat domnului consilier prezidenţial o nouă Scrisoare Deschisă pentru Preşedintele României, scrisoare pe care o pun şi la dispoziţia opiniei publice.

Claudiu Iordache

 

Scrisoare deschisă către Președintele României,

domnul Klaus Werner Iohannis

 

Domnule Președinte,

 

În data de 30 martie 2018 v-am adresat o Scrisoare Deschisă prin care vă solicitam să interveniți în criza provocată la Institutul Revoluției Române în urma confiscării lui de către un grup format din membri ai Colegiului de București, grup care la comanda fostului președinte Ion Iliescu a pus mâna pe sediul, bugetul și activitățile Institutului! Numai dumneavoastră Legea 552/2004 vă permite să vă exprimați autoritatea pentru a asigura acuratețea științifică și morală a Institutului Revoluției Române, Institut al Statului român, bugetat de către Senatul României! Dumneavoastră, Președintele României, nu puteți accepta ca IRRD să întâmpine cei 30 de ani de la Revoluția românilor la comanda unor oameni fără suflet, judecați în Procesele Revoluției! Nu le puteți lăsa la îndemână, în tăcerea rușinoasă care s-a înstăpânit peste mișcarea revoluționară, un instrument puternic de manipulare şi propagandă tocmai celor care au făcut din Revoluţia Română “lovitura” lor – “emanaţi” ai Revoluţiei (după cum au recunoscut ei înşişi) care, după declaraţia lui Brucan, erau în gară când a sosit trenul Revoluţiei şi au urcat în el! Nu puteți lăsa Institutul unor istorici obedienţi, oportuniști, nostalgici ori renegați, din care unul nu s-a sfiit să declare că Liderul Revoluţiei Române a fost Ion Iliescu! Oare Ion Iliescu a fost Liderul Revoluţiei? A fost el la Timişoara în zilele de 16, 17, 18, 19, 20, când a apărut primul partid antitotalitar din România în timp ce Regimul Ceauşescu era la putere, a fost el liderul Revoluţiei în 21 decembrie la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Braşov, ori la Bucureşti în noaptea de 21 decembrie 1989? Cred că a sosit momentul să nu i se accepte și această impostură! Redaţi Institutul Revoluţiei Române celor ce au participat cu adevărat la Victoria Revoluţiei! Suspendaţi Colegiul Naţional, înlocuiţi-i pe cei decedaţi, înlocuiţi-i pe cei ale căror merite nu sunt dovedite! Redaţi Institutului Revoluției rolul pe care l-a avut iniţial de: “Cercetare nepărtinitoare a faptelor Revoluţiei” (Caietele Revoluţiei, nr. 1) Restituiţi Institutului Revoluţiei rolul pe care i l-a conferit Legea sa de funcţionare! Şi nu uitaţi nici o clipă că IRRD aparţine statului român, şi trebuie protejat de orice tentativă de uzurpare! Eliberați istoria Revoluției de constrângerile politicianiste! Adevărata Revoluție Română nu a fost iliesciană, nu a fost purtătoarea de partituri a fostei nomenclaturi anti-ceaușiste! Revoluția Română este o datorie de onoare a generației noastre, pe care aceasta nu a achitat-o încă! Acum, și nu mai târziu, domnule Preşedinte al României, Klaus  Iohannis, este momentul să interveniți, atâta vreme cât confiscarea Revoluției Române din Decembrie 1989, la aproape trei decenii de la victoria ei, a devenit o problemă națională!

Și aș dori să vă mai amintesc, domnule Președinte al României, în finalul acestei Scrisori, că fiind ales în slujba națiunii române merită să n-o dezamăgiți niciodată!

 

Claudiu Iordache

25 aprilie 2018

 

Legea 556/2004

Art.4. – În cadrul Institutului se constituie:
a) Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, denumit în continuare Colegiu național, ca organ deliberativ de conducere a Institutului, cu mandat permanent, format dintr-un număr de 25 de personalități reprezentative și recunoscute ale Revoluției române din decembrie 1989.
Membrii Colegiului național sunt desemnați de către Președintele României, cu consultarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 și a Comisiei parlamentare a revoluționarilor din Decembrie 1989.

 

 

Și atunci am pierdut Basarabia!

24 ianuarie 1992

Primul Parlament al celor două frânturi de pământ românesc

 

“După evenimentele din septembrie 1991 urmează refluxul… Toamna continua să se anunţe fierbinte. Un scurt respiro pentru reputaţia mea asediată vine din Basarabia. Deputatul Andrei Baştovoi îmi sprijină poziţia în problema recunoaşterii statului Moldova. Frontul Popular al lui Iurie Roşca de asemenea. Spiritul gregar al rasei mele se clatină. După o vizită în Basarabia şi o discuţie cu Snegur, deputatul Radu Ciuceanu regretă că n-a urmat aceeaşi cale. Sunt căutat de către doi studenţi basarabeni care încearcă fără vreun succes să obţină cetăţenia română. Îi voi însoţi, împreună cu Roxana Iordache, la notariat şi la Ministerul Justiţiei. Ambiguitatea oficialităţilor devine suspectă. La Ministerul de Interne, serviciul paşapoarte, mi se explică evaziv că existenţa unui tratat de impunere a dublei cetăţenii, semna de Brejnev şi Ceauşescu, nu le permite să acorde viza de rezidenţă basarabenilor. Cei doi ofiţeri din faţa mea îşi declină falsa neputinţă. Apelez la conştiinţa lor românească. Inutil. Pe ei nu-i interesează decât respectul legilor aşa cum sunt ele. Consult pe actualul preşedinte al Curţii Constituţionale, Vasile Gionea. Acesta confirmă existenţa tratatului cu pricina. Alte ţări ale Estului, după anul ’90, se grăbiseră să-l anuleze unilateral. România rămâne singura care nu numai că îi respectă litera, dar îi apără și spiritul. Din nou la Ministerul Justiţiei. Aici aflu că Ministrul de Externe nu agreează acordarea cetăţeniei române fraţilor basarabeni. Și în vremea asta, tot felul de arabi, chinezi, coreeni, o obţin cu o uşurinţă dezarmantă! Îi propun deputatului Gionea redactarea unui proiect de lege care să abroge tratatul respectiv. Va fi înaintat Comisiei legislative, dar consultantul juridic nu îşi dă avizul. Nu poate fi abrogat un tratat semnat între un stat care nu mai există, Uniunea Sovietică, şi un altul care deja există altfel: România! El este nul de drept. Revin la Ministerul Justiţiei, la cel de Interne. Ministrul Victor Babiuc dă dispoziţia acordării cetăţeniei. Subalternii săi de la Paşapoarte ignoră ordinul! Reaua credinţă devine evidentă. De la Cotroceni, o dispoziţie secretă blochează în continuare dreptul basarabenilor de a fi români. Solicit ajutorul deputatului Petre Ninosu, jurist reputat. Acesta, cu o voce mieroasă, îmi face sugestia să cer cuvântul în plenul Camerei. Cad în capcană. Acuz, în plen, slăbiciunile legii acordării cetăţeniei! Petre Ninosu sare “ca ars” şi solicită o intervenţie: “în înţelepciunea sa, Parlamentul…” etc. etc. Viitorul Ministru al Justiţiei va demonstra deputaţilor că legea acordă ceea ce executivul refuză, dar că deputatul de Timiş, ca întotdeauna, exagerează! Învăţ diplomaţie din mers. Mă întorc, încurajat, la secţia Paşapoarte. Numai că legea nu funcţionează aici. Pe neaşteptate, zidul se rupe. Ca din întâmplare, nu studenţii mei amărâţi primesc cetăţenia, ci Leonida Lari! Precedentul este acum de notorietate. La cererea lor, basarabenii pot deveni români cu acte în regulă. Foarte curând îi voi cunoaşte pe Mircea Druc şi pe Iurie Roşca. Iată-l pe Mircea Druc în faţa mea, împreună cu preşedintele executiv al Frontului Popular din Moldova. Aduc ideea formării unui Consiliu Naţional al Unirii. Oaspeţii mei acceptă, entuziasmaţi. Ne vom pune pe treabă cu o râvnă sisifică. Redactez forma iniţială a declaraţiei CNU. Ea va lua o formă definitivă în casa juristului Iftenie. Lucrează deja un grup unionist din care fac parte Ioan Alexandru, inginerul Manu, profesorul Copil. Știrea formării Consiliului Naţional al Unirii tulbură opinia publică. Rana abandonării fratelui este iarăşi deschisă! Strâng în Camera Deputaţilor semnături ale noilor veniţi în CNU. Curând, peste treizeci de deputaţi de la Bucureşti se angajează în cauza unionistă. O replică promptă soseşte de la Chişinău. Deputaţi moldoveni pătrund în Consiliul Naţional al Unirii. Unul după altul, partidele româneşti se angajează pe calea unionistă. Construim un birou operativ care prin declaraţiile şi acţiunile lui presează continuu politica ambiguă a preşedinţilor Iliescu şi Snegur. Defensiva în care sunt puşi îi incomodează vădit. Întâlnirile lor sunt mereu ulterioare unor mişcări ale CNU-ului. CNU se întâlneşte la Iaşi, preşedinţii se grăbesc să se întâlnească la Prut. În 12 noiembrie 1991 declar în Cameră: “în ceea ce mă priveşte, nu voi vota pentru adoptarea unei constituţii care va menţine privirea oarbă, de tip intenaţionalist, îndreptată spre Basarabia!” La 1 decembrie sunt la Chişinău. Traversez graniţa nevrednică între cele două Românii la miezul nopţii, şi o fac pentru prima dată. Dimineaţa, în Piaţa Sfatului, plină ochi de români de pretutindeni, întreb: “Unde este în acest moment Preşedintele Snegur? Cumva la Alba Iulia, împreună cu preşedintele Iliescu, anunţând românilor voinţa de unire a ţării lor? Cu un an în urmă, am evocat la Alba Iulia, Bucovina şi Basarabia! Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberate de dictatură. Astăzi, am venit aici, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: Am sosit să vă luăm odată cu Basarabia şi Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!…” Va vorbi apoi Iurie Roşca. Apoi Ioan Alexandru. Apoi Mircea Druc. Este citită declaraţia de constituire a CONSILIULUI NAȚIONAL AL UNIRII. Lista parlamentarilor care au aderat la el. În piaţa aglomerată, românii simt că fraternizează cu ei istoria! Voi sta două zile în partea de inimă a României, încă prea îndepărtată de aceasta. Mă voi întoarce la Bucureşti având convingerea că merită să ne batem până la capăt. Fixăm pe 24 ianuarie întâlnirea solemnă a CNU la Iaşi. Va veni acolo toată lumea bună a politicii româneşti. Mai puţin lumea sincerităţii politice. Invitată, conducerea Armatei Române nu trimite reprezentanţi. Pe neaşteptate apar, nelămurit, derapaje misterioase în coeziunea echipei ce coordonează CNU. Mircea Druc pare tot mai aferat şi distrat. Deşi menţinem solidaritatea voluntară în jurul lui, mici ori mari ingratitudini ale viitorului preşedinte CNU ies la iveală. El dă mereu impresia că e altceva decât echipa care a lucrat nu pentru el, ci pentru reîntregirea naţională. Poartă tratative politicianiste cu cei care, atunci când au avut puterea, au ignorat subiectul unionist. Este acostat din afară, de fiinţe sterile ale diasporei, mânate de ambiţii maniacale. Și probabil începe să admită compromisuri inexplicabile. Mai mult chiar, încet-încet mă simt împins în afara jocului pe care-l creasem eu însumi. Cu o zi înainte de desfăşurarea şedinţei solemne a CNU în sala Teatrului Naţional apare şi consilierul prezidenţial, dl. Ioan Talpeş. Vom înnopta în aceeaşi cameră de hotel, cu care prilej vom inventaria atât punctele de convergenţă, cât şi cele de divergenţă dintre CNU şi instituţia prezidenţială. După Ioan Talpeş, domnul Ion Iliescu este alături de noi, dar nu poate să pledeze tot atât de tranşant cauza unionistă. Iar dezideratul “Unirea-Acum” rămâne riscant şi prematur. (Cu puţin timp în urmă lansaserăm chemarea “Unirea-Acum”, la care răspunseseră mii şi mii de scrisori, predate ulterior Frontului Popular din Moldova. Sprijinul acordat ideii de către Petre Mihai Băcanu şi ziarul său nu poate fi în nici un caz ignorat!) Până la urmă voi intermedia o discuţie discretă cu Mircea Druc. Vreme de peste o oră vom rătăci, toţi trei, prin ceaţă, în căutarea unei coerenţe în discuţie. Mircea Druc pare atât de împrăştiat… Puterea era dispusă atunci să facă mai multe compromisuri şi să ofere mai multe garanţii ca oricând, dar prilejul se pierde.

Dimineaţa de 24 ianuarie promite un succes perfect pentru cauza unionistă. Atâtea obstacole fuseseră depăşite: ostilitatea conducerii Camerelor, a Preşedinţiei, a Televiziunii Române (care a programat după ora 1 noaptea, pe postul naţional, apelul adresat parlamentarilor de a se prezenta la Iaşi), inerţia românilor… Motivele pentru care se întemeiase Consiliul Naţional al Unirii (“CONSILIUL NAȚIONAL AL UNIRII îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională. CNU ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din Basarabia şi România, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. CNU va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti.”) aduc la Iaşi pe Corneliu Coposu, Patriarhia Română, Academia, societăţi şi fundaţii, un entuziasm resuscitat al idealului unei naţiuni menţinută atâta vreme în afara unităţii ei. Nicicând România postdecembristă nu a convocat atâta vlagă pentru a-şi afirma dreptul reîntregirii! Și totuşi, miracolul se sparge curând. Ședinţa solemnă este sabotată de partizanat politic. Cuvântează cu demnitate Corneliu Coposu. Dar este prea târziu… Retorica patriotardă pune stăpânire pe lexicul oratorilor. O demagogie ridicolă transformă clipa de istorie în secunda tuturor dezamăgirilor cu putinţă. Candidatura lui Mircea Druc pentru funcţia de preşedinte al CNU e adusă la cunoştinţă într-un moment de cumpănă. Va fi ales după ce Ioan Alexandru şi cu mine netezim cutele momentului. Excedat de pierderile evitabile, calculez câştigul. Puterea de aici ca şi de dincolo se va împiedica, din această zi, de o realitate potrivnică în încercarea de a menţine divizarea României. După amiază se reiau lucrările pe secţiuni. Este declanşată o vânătoare imediată după funcţii inexistente. Moftangiul român îşi dă, a câta oară, în petic, chiar dacă este îmbrăcat ca un parlamentar al statului încă de restrişte. Mircea Druc îşi arogă un tot mai pronunţat aer de detaşare faţă de echipa care l-a adus acolo. Discursul său nu este conciliant, ci conciliatorist. Pune în circulaţie opinia că Senatul n-a fost prezent la Iaşi pentru că n-a aflat de festivitate! Îl simt dintr-o dată prea mic pentru formula poziţiei lui, dar care dintre noi putea fi cu adevărat mare într-o astfel de împrejurare? Îl observ încă indulgent. Cer explicaţii pentru schimbarea sa de atitudine lui Iurie Roşca. Acesta e şi mai evaziv. Se pare că mizele au fost deja negociate. Atunci mă dau la o parte! O făcusem de atâtea ori în ultimii ani, când simţisem idealul denaturat… Ascult din sală discursul deşertăciunii politicianiste exhibându-şi goliciunea până la os. Un ziarist din Chişinău întreabă prezidiul de ce lipsesc de acolo. Prezidiul îmi cere, cu o jumătate de voce, să urc pe podium. Refuz. Vorbesc de jos presei prezente, afirmând că nu intenţionez să cauţionez sistemul abia creat decât dacă rămâne nu în slujba partizanatului politic, ci în serviciul cauzei româneşti! Cum, sub ochii mei, plăcinta invizibilă e ca şi împărţită, nu-mi mai rămâne decât să mă retrag. Plec de la Iaşi aproape plângând. În gară, Mircea Druc îmi cere o întâlnire la Bucureşti. Nu-l voi mai căuta vreodată. “România Liberă” va publica un scurt text în care deplânge, de data aceasta, retragerea mea! Și conchide: “Păcat!” Dar ceea ce pentru alţii era un păcat, pentru mine devenise o năucitoare suferinţă! Nicicând nu învestisem atât de mult ca în acest proiect, care era al unei cauze naţionale irepresibile. Eşecul de la Iaşi, preparat cu atâta precizie, cu concursul personajelor  caragialeşti din politica oportună, frâna o dată în plus dorinţa românilor de a fi lăsaţi să construiască în modestie fagurele patriei lor. În zilele acelea m-a durut atât de tare România, încât mi-am dorit să mor…”

“Consiliul Naţional al Unirii agonizează. Nu mai menţin contactul cu membrii săi autosatisfăcuţi. O vreme le împrumutasem un avânt ce nu fusese niciodată al lor. Retrăgându-mă, îi las să dovedească puterea de a continua. Nu vor dovedi. Bieţi absenţi ai unei cauze ce se hrăneşte din credinţă adevărată… Lunile trec. Momente importante pretind reacţia Consiliului, dar el e deja amuţit. Trec peste orgoliu şi, în disperare de cauză, încerc să formez o secţie activă a CNU la Bucureşti. Ca de obicei, pe cont propriu! Replica soseşte de unde te aştepţi mai puţin: de la Chişinău. Profesorul Copil publică o scrisoare în “Expres” în care otrăveşte, cu bună voinţă, actul sincerităţii mele. Nu-i voi răspunde. Las faptele să dovedească de la sine că, două-trei luni după acel amăgitor 24 ianuarie 1992, CNU nu mai înseamnă nimic. Răzvan Popescu publică, în acelaşi “Expres”, câteva articole al căror titlu vorbeşte fără nici o perdea. Unul este intitulat “Unirea între ideal şi capital politic”, din care citez: “După sărutări frăţeşti, cauza Unirii a intrat într-un con de umbră. Și acolo şi aici aceeaşi concepţie: acum e momentul! La 3 septembrie Parlamentul saluta proclamaţia independenţei statului Moldova. Aleşii poporului se întrec în alese cuvântări. Distonează o voce. Claudiu Iordache. Eu nu votez! spune el. El vede în recunoaşterea Republicii Moldova o amânare a Unirii. Taxat drept poet în politică, C.I. este dispreţuit egal de majoritate şi opoziţie. Claudiu Iordache nu dezarmează. Miza acestui meci este dacă în alegerile viitoare un candidat unionist din afară ar putea înfrunta candidaţii loco, refractari la unire…” Al doilea articol, “Șarpele Druc” adaugă: “Dezamăgire. Gust amar. Derută. La două săptămâni de la întrunirea Consiliului la Iaşi, o evidenţă tristă, batem pasul pe loc. Și pumnul în piept. Zeci de vorbitori, unul mai orator ca altul, de la Traian şi până la furtul revoluţiei, au făcut ce-au vrut cu istoria. Au urcat la tribună şi s-au văzut la televizor. Cauza Unirii a rămas suspendată într-un festivism găunos. Mircea Druc, care prezida lucrările, a lăsat vorbele să curgă până la cota de inundaţie: arăta ca un şarpe care şi-a înghiţit prada şi apoi o digera la soare. Tocmai fusese reconfirmat prin aplauze în funcţia pe care o deţinea temporar, de preşedinte al CNU. Tot timpul s-a temut de acest moment, de aceea a şi pus problema după ce s-a anunţat pauza. Mai departe s-au risipit vorbe mari. În schimb s-a jucat hora Unirii. Cum sala era ticsită de scaune, ne ţineam de mâini şi băteam pasul pe loc. Dezamăgit de evoluţia evenimentelor, Claudiu Iordache, care a iniţiat CNU deşi nimeni nu pare dispus să îşi amintească de asta, şi-a anunţat retragerea. Un gest care va costa pe unionişti nu numai prestigiul, dar şi legătura cu centrele de putere de la Bucureşti. Mircea Druc păşeşte cu stângul. Și atunci prima întrebare la care va trebui să răspundă este nu ce intenţii generoase are, ci ce-a făcut concret pentru realizarea lor. Mircea Druc nu mai păşeşte deloc. O explicaţie poate fi căutată în afara slăbiciunilor omeneşti. Probabil că a fost contactat într-o politică ascunsă privind aceeaşi cauză. Pe el l-aş înţelege dacă preţul plătit, dezintegrarea CNU, n-ar fi fost atât de copleşitor. Astăzi, CNU-ul nu mai înseamnă nimic. A devenit o anonimă anexă a unui Partid al Reîntregirii care şi-a pierdut pe drum cauza. Unirea-Acum a devenit, pe nesimţite, Unirea-Cândva, sau poate, din păcate, dată fiind forţa de corupţie a antiunioniştilor noştri, Unirea-Niciodată!” 

(Claudiu Iordache – “Singur între români”, Editura IRINI, 1997)

 

Consiliul Național al Unirii

Consiliul Naţional al Unirii îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională a României, constituită într-un stat european unitar la 1 decembrie 1918.

Consiliul Naţional al Unirii ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din România şi Basarabia, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. Consiliul Naţional al Unirii va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti . 

Chişinău – Bucureşti

   1 decembrie 1991   

Semnează membrii fondatori:

                                                         

CHIȘINĂU

Lidia ISTRATI

Mircea DRUC

Gheorghe SLABU

Mihai GHIMPU

Petru POIANĂ

Petru MUNTEANU

Ilie BRATU

Andrei CABAC

Elisei SECRIERU

Valeriu MATEI

Andrei BAŞTOVOI

Marin BELEUŢĂ

Mihai DIMITRIU

Ştefan MAIMESCU

Ion NEAGU

Tudor NEGRU

Alecu RENIŢĂ

Vasile NĂSTASE

Ion TĂNASE

Valentin MÎNDICANU

Elena BĂLAN

Constantin TĂNASE

Ion MĂRGINEANU

Ion MADAN

Mihai PĂTRAŞ

Sava PLATON

Vasile ŞOIMARU

     BUCUREȘTI      

Claudiu IORDACHE

Dan LĂZĂRESCU

Ioan ALEXANDRU

Mihai MANCAŞ

Ioan ARDELEAN

Marius BALABAN

Dan POPA

Nicolae SIMESCU

Preot Constantin ANDREESCU

Pavel BĂLAN Gheorghe

Romulus PARASCHIVOIU

Dumitru TEACI

Dumitru RĂDĂUCEANU

Aurel GĂVAN

Sorin BOTEZ

Marius Mihail TUDOR

Mihai STOICA

Florin POPESCU

Constantin BERECHET

Gabriel MARINESCU

Gheorghe SCORŢAN

Constantin CANACHEU

Valeriu BUTULESCU

Gabriel ŢEPELEA

Ioan GAVRA

Vasile DIACON

Ion DIACONESCU

Vasile GIONEA

Constantin BANU

Petrişor MORAR

Nae BEDROS

Otto WEBER

Ionică DIJMĂRESCU  

 

Și ar fi fost de ajuns ca un milion de basarabeni să ceară cetățenia României,

și ar fi fost de ajuns ca un milion de români să ceară cetățenia Moldovei,

pentru ca problema Reunificării să fie rezolvată!

 

 

Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…

Iasi, 14 Decembrie 1989. Cand istoria se revolta!

Iași

14 decembrie 1989

Când istoria se revoltă!

 

“Despre revolta plănuită pe 14 decembrie 1989 de dizidenții din Iași ai regimului Ceaușescu s-au scris mii de pagini, de ziare și cărți. Pentru prima data în ultimii 20 de ani, publicația 7est a încercat, împreună cu capii revoltei, să reconstituie imaginea cât mai fidelă a Pieței Unirii așa cum arăta ea la ora 16, pe 14 decembrie. Grupul care a organizat manifestarea populară programată de pe 14 decembrie 1989 era compus din dizidenți cunoscuți de Securitate. Ștefan Prutianu de la CUG, colegul său Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, frații Vasile și Emilian Stoica, precum și Titi Iacob, “vinovat”, deja, de o revoltă a muncitorilor de la Uzinele Nicolina, din 1987. “S-a acționat organizat, cu planuri făcute cu câteva săptamâni inainte. Auzisem despre schimbările din URSS, de mișcările de la Berlin, simțeam, după Congresul al XIV-lea, c-a venit și vremea României. Nu am avut alți sfătuitori, doar că eram noi tineri și nebuni”, a spus Ștefan Prutianu, în prezent profesor la FEAA de la Universitatea “Al.I.Cuza”. Grupul de la ultimul nivel, al organizatorilor, se baza pe câteva mii de oameni care să se strângă în Piața Unirii, ca un semnal de alarmă contra regimului Ceaușescu. “Organizarea fusese anevoioasă, ne temeam de oamenii Securității. Primii cărora le-am spus planurile au fost apropiații. Planul era ca fiecare om să anunțe alți trei și tot așa, iar parola pentru a se strânge și a merge spre centru era «se dau portocale în centru». Ziua stabilită pentru demonstrație a fost 14 decembrie.Eu n-am respectat planul, am anunțat mai mulți”, a spus Titi Iacob, alt participant la ceea ce putea transforma Iașul în Timișoara României. Doar vigilența Securității a mutat izbucnirea revoltei contra regimului Ceaușescu la câteva sute de kilometri distanță. Unii contestatari ai celor care au organizat mișcarea de la Iași, de pe 14 decembrie, susțin că în oraș a fost liniște și nu s-a întâmplat nimic. Totuși, mărturiile organizatorilor, dar și amintirile ieșenilor, îi contrazic pe contestatari. Desfășurarea de forțe din centrul orașului, menită să descurajeze orice tentativă de revoltă, spune totul despre faptul că autoritățile comuniste aflaseră că aici se va petrece ceva. “Erau mașini de pompieri, mașini militare și de miliție în toată zona centrală. Concentrarea de forțe era fantastică în Piața Unirii și în apropiere. Au organizat, de fațadă, nu știu ce dinamoviadă de arte marțiale la Iași, iar câteva sute de sportivi apăruseră ca din pământ în oraș. Erau oamenii Securității, strânși din țară pentru a interveni aici. De fapt, Piața Unirii a fost plină de oamenii lor și de oamenii noștri”, a declarat profesorul Ștefan Prutianu. «Ne-am văzut in Piața Unirii, lângă Traian, apoi am coborât cu toții in pasaj și ne-am dat mâna. Atunci, după ce văzusem ce se întâmpla în Piață, le-am spus: «cineva a trădat». A doua întâlnire cu Prutianu a fost pe Ștefan cel Mare, la intersecția cu strada care se cheamă acum 14 decembrie 1989. Am stat de vorbă, eram derutați, văzusem Piața ocupată și nu știam ce să facem. Prutianu, Cassian și alți câțiva s-au îndreptat spre restaurantul de la Unirea, să vorbească la masă. De acolo au și fost arestați, am aflat seara, pentru c-am fost la Prutianu acasă și mi-a spus familia. Eu m-am dus către spitalul de izolare, apoi m-am întors la Traian, am trecut chiar pe lângă un securist cu un aparat foto în mână. Mai târziu, dupa ce m-au arestat, pe 19 decembrie, am văzut și fotografii făcute de acel securist”, a mai spus Titi Iacob. Un alt amănunt observat de participanți, puțini câți au mai fost: geamurile de la ultimele etaje ale blocului situat în dreapta Hotelului Unirea erau deschise. “Cel mai probabil ar fi fost o baie de sânge în Piață, dacă încercam ceva”. “Eu știu c-a fost și știu c-am participat activ. Dacă a fost înscenată sau provocată mișcarea din afară, habar n-am. A fost o surpriză pentru mine mișcarea de la Iași, n-am avut legătură nici cu Iliescu, nici cu Bârlădeanu, nici cu nu știu mai cine. Am fost noi și atât», a susținut Titi Iacob.”

(7est)

 

Onoare lor!

Crucea Centenară a României Reîntregite!

1 Decembrie 2017 

 

Astăzi, când se caută orbește formula unui monument

care să reprezinte și să simbolizeze demn Centenarul statului român

 

N-a existat nimic mai trainic, mai izbăvitor și mai apropiat de sufletul românului, în istoria ultimului veac, decât Însoțitoarea lui pe Golgota neamului românesc: crucea de sub fruntea Lui înspinată și de pe umerii Lui chinuiți, crucea lui Iisus Cristos!

Căci poporul nostru nu s-a născut într-o iesle, s-a născut, a murit și s-a născut din nou pe Crucea Răstignirii  și Reînvierii lui!

Să-i sărbătorim acum, când are vârsta unei sfinte sute de ani, și când noi, români umili, șovăitori și vremelnici, trăim ca niște candele plăpânde pentru a-i lumina veșnicia, să-i sărbătorim Crucea mântuirii neamului nostru, Crucea Centenară a României Reîntregite, Crucea lui Dumnezeu!

Crucea, Spicul și Spada Reîntregirii!

La Mulți Ani, România noastră!