O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

Această carte îi este dedicată!

Lorin Fortuna

Drept între români!

lorin-fortuna

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române!

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

Lorin Fortuna si Claudiu Iordache

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -1)

Claudiu Iordache - O revolutie esuata

Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!

În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu sprijinul mlăștinarilor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!

Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu!

Asta era! O Revoluție eșuată!

Ion Iliescu nu și-a pus niciodată problema ce merite are pentru a fi numit Liderul Revoluției!

Cum își va aminti istoria de el? Dar mai ales de noi, de generația noastră care i-a răbdat?

Oh! Nu mă plâng! Vreau doar să înțelegeți! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu al său Întuneric la amiază,  cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații “cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!

Cum arăta România cu o sută de ani în urmă și cum arată astăzi? Cum arăta România cu aproape treizeci de ani în urmă și cum arată acum?

Anul 30.

O Revoluție care nu există?

A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!

Deși s-au  înfruptat cu toții din roadele ei.

“Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României Revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…”  (Octavian Paler)

“Cu toate că România ar fi avut posibilităţi uriaşe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluţia din 1989 – nonconformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial de valoare universală. Pentru că voi, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o înşelătorie, de un miraj, de o halucinaţie, reuşind ca prin tertipurile poeticeşti ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă a poporului vostru. Anularea mitului democratic a anticipat anularea realităţii româneşti.”  (G.M.Tamás)

Pentru că Revoluția românilor a fost Punctul „0” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este Punctul „0” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?

“Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” ( Ședință de Colegiu IRRD 2018, înainte ca directorul general Claudiu Iordache să fie demis abuziv de către oamenii lui Ion Iliescu)

Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate.

„Natura răului pare să producă o fascinație fără sfârșit!” gândește istoricul Antony James Beevor, în cartea sa monumentală “Al doilea război mondial”! Nici o altă perioadă din istorie nu oferă o sursă atât de bogată pentru studierea dilemelor, tragediilor individuale și colective, coruperii politicii de forță, ipocriziei ideologice, egocentrismului comandanților, trădării, perversiunii, sacrificiului de sine, sadismului incredibil și compasiunii neprevăzute.” Comentariul final al omului abandonat de istoria sa! Arareori în lume un popor care s-a revoltat împotriva dictatorului său, răsturnându-l de la putere cu prețul sângelui, ajunge în scurt timp să abjure de la lupta și credința sa!

Spre nefericirea ei, România oferă și acest trist exemplu. Își refuză Revoluția doar pentru a se înfrupta din roadele ei! Ajunsă aici după aproape 30 de ani, ea se prezintă ca un profitor al sacrificiilor trecute, comportându-se fără fereală ca un jefuitor al ideii care o eliberase! O Revoluție eșuată. O Românie confiscată, România postdecembristă. Suntem martorii lași și tăcuți ai acestei tragedii naționale care ne stigmatizează viitorul în care pătrundem ca o națiune dezonorată!

Acum, când asist la decăderea țării mele și nu o pot ajuta nici măcar cu o carte…

Genocidul sufletelor din vremea lui Ceaușescu nu putea să nu aibă urmări!

Când istoria se revoltă!

Atunci când Revoluția Română a celor peste 1100 de morți a fost condamnată la Lovitura de Stat! Păcatul unei generații!

Istoria e meschină! Oricât sânge verși pe altarele ei, ea nu e mulțumită niciodată! Revolta Estului european împotriva imperiului asiatic a părut a duce la dispariție setea primitivă a Marilor Puteri de a domina soarta celor mult mai slabe decât ele! Nu avea să fie așa! Dimpotrivă, doar mijloacele s-au schimbat. O Rusie în reflux n-a dus la dispariția ambițiilor lui Petru cel Mare și împărătesei Ecaterina! La lumina zilei și sub ochii europenilor, ea a capturat din nou Crimeea și acum poate privi cu lăcomie spre teritoriile ce i-au fost cândva moșii! S-a schimbat ceva? A protestat cu adevărat cineva? Polii de putere rămân solidari între ei. Se înțeleg și se sprijină atunci când cauza tuturor e amenințată. Când Germania lui Hitler a invadat Polonia, Marile Puteri au tăcut! Istoria tace complice în fața nelegiuirilor periodice care o conturbă. Dar atunci, în 1989, o țară mică a plătit cu sânge pentru a se elibera de dictatură! Mai spune oare ceva astăzi Europei numărul europenilor împușcați de torționarii lui Ceaușescu? Au fost peste 1100!

La Timișoara niște români în uniformă au început să tragă în niște români fără uniformă! Așa, pur și simplu! Și apoi românii care au rămas în picioare au plecat să tragă în alți români care erau în picioare. Iar românii care nu mai erau în picioare au fost ascunși sub lințoliile întunericului pământului.

Cum poţi ucide nepedepsit în România? Vine un moment când populaţia se revoltă împotriva unei dictaturi de aproape o jumătate de veac! Generalul îşi aminteşte brusc de gradul de pe umeri şi comandă: „Trageţi în ei!” Trupa respectă ordinul. Omoară la grămadă femei, copii, bătrâni, peste o mie de români. Trage noaptea spre strada pe care treceau manifestanţi fără arme. Trage la întâmplare în direcţia ferestrelor luminate. Trage de jos în sus pe casa liftului unor blocuri de periferie. Trage în tâmpla răniţilor, într-o sala lugubră de spital. Trage, trage, trage… Iar când dictatorul o ia la fugă şi revoluţia câştigă, se odihneşte, de ochii lumii, câteva luni la închisoare, primeşte o condamnare de câţiva ani pentru crimele lui şi, pe motiv că e bătrân şi bolnav, e graţiat, uitându-se că n-a permis şi altora să ajungă bătrâni şi bolnavi, pentru că “mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Doar pe cei peste o mie de morţi din decembrie încă nu i-a „graţiat” Ion Iliescu! Dar nici ei nu l-au graţiat pe el. Şi nici cei ce le-au supravieţuit nu-l uită. În veacul vecilor!

Ar fi trebuit să spună istoriei Revoluției tot ce a ascuns vreme de 29 de ani!

Dictatura este un cuvânt cât nu trăiești sub asediul ei!

Dar mai ales nu trebuie uitat că revolta este ultima muniție a libertății!

Țara aceasta amuțită a trecut printr-o revoluție?

Dacă Revoluția și-ar putea chema copiii ar vedea cât de puțini i-au rămas!

Românii şi-au inventat o revoluţie, cu morţi şi răniţi, doar ca să aibă ce uita?

Pentru foarte mulți români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de aproape 30 ani, le-au lăsat să crească la loc!

Dacă le-ar defila prin față sicriele martirilor din decembrie 1989, poate că astăzi s-ar rușina!

Sufletele sterpe și Revoluția ca un vis urât! O definiție a filistinului postdecembrist.

Nici o revoluție nu a schimbat niciodată nimic în condiția ființei umane! Și înainte și după ea omul visceral, rob al genelor sale, este același!

Bântuie nestingherit în România omul meschin în care ingratitudinea colcăie ca veninul!

Tirania este ceea ce nu poți învinge de unul singur. Dar o poți înfrunta!

Românii sau o populație de spectatori pasivi ce asistă la reprezentația propriului ei dezastru?

În România postdecembristă s-a inventat și vina de a fi nevinovat! Greu de suportat, greu de permis!

Cetatea meschină.

Locuită de o subspecie de prădători mărunți!

Ființe cu gândire limitată! O masivă populație de deprimați! Abia ieșită din hrubele ceaușismului, nostalgică după frigul neomenesc din case, după hrana pe cartelă, după benzina pe sponci, după întunericul forțat, după nașterile provocate, după cele două ore de ceaușescu-tv, după frica amar-dulce de Securitate, după ascultatul Europei Libere în beci, după bancurile cu Bulă, după ieșirea la tăiatul porumbului și la manifestații… Cu adevărat vremuri de prostie aglomerată, vremuri de neuitat!

Mai putem vorbi de starea de conștiință sau de un bidon gol în inima lor?

Atunci când o Revoluție este dată afară din istorie chiar de către Regimul împotriva căruia s-a ridicat!

Toată burtăverzimea asta, de jos și până sus, cu pofte nesățioase, furând nestingherită în libertatea sălbăticită pe care le-o oferă o populație cu gândire rurală, supusă de secole transferului de servitute de la iobagul cel umil la bogatul cel hulpav!

Piticii guralivi din grădina cu sfinți.

Altfel, toți corupții, toți tâlharii, sunt mândri că sunt români!

Dar ce poți face cu o populație care îi admiră pe cei ce o jefuiesc?

Va intra în istorie ca o generație care și-a aruncat Revoluția la gunoi!

Revolta postdecembristă nu a fost atât o anihilare a Răului, cât mai degrabă o anihilare a Binelui! În urma Revoluției a ars la foc scăzut Binele României!

Pentru mine eșecul Revoluției Române e un act de insanitate națională! O genă a neizbutirii ce urmărește neamul românesc. Nu faci o revoluție doar ca să aduci din nou la putere aparatul represiv al unei dictaturi inumane! Ca și cum ai vrea să abjuri, ca și cum te-ai dezice de dreptul tău abia dobândit de a fi cu adevărat liber! Ca și cum istoria  ar fi încercat să-ți dovedească faptul că nu ești demn de viitorul ei. Cu atât mai tragică s-a dovedit  ofranda martirilor ei!

Ca șI cum “decembrie 1989” s-ar fi produs într-o altă țară, cu mii de arestați polonezi, cu mii de schingiuiți cehi, cu mii de răniți maghiari, cu mii de morți nemți, cu zeci de bulgari arși în crematorii și cu cenușa aruncată la gura de canal, undeva, la Gdansk, “spectacol funebru” la care românii flegmatici au asistat ca la cinematograf! Și astăzi au uitat! Neamul ăsta nu poate fi impresionat de istorie!

Cu ce priviri sinistre îi privesc astăzi profitorii pe cei ce au scăpat cu viață într-un decembrie 1989!

Imediat după Revoluție nu vedeai nici urmă de securiști! Câțiva ani mai târziu dădeai de ei peste tot! Era destul să deschizi, la orice oră, un canal de televiziune! Asemenea ciorchinilor de struguri otrăviți putrezind pe vrejuri în vie!

Nu am întâlnit nicăieri atâta cantitate de râs idiot ca aici, în târgul românesc!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

Trăim chiar România care ne seamănă!

Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare!  Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei (cărora li se reținuseră celule într-o închisoare din Târgoviște!), încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mila românilor, cât manipularea care a urmat. Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei! Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!

Popor de șerbi, iar luați partea stăpânilor?

De ce-ar mai merita românul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Fiecare pentru sine, niciunul pentru țara lui!

Și-au împărțit prada Revoluției ca la piață!

Cum întâmpină țara aceasta împlinirea a treizeci de ani de la sacrificiul martirilor ei?

După “veacul de tină” al lui Eminescu, veacul de mlaștină al post-revoluției!

Mi-am reproșat continuu că n-am făcut mai mult pentru a mă împotrivi alunecării forțate în care era împinsă România de către oamenii camuflați ai Vechiului Regim, dar mâzga umană din jurul meu m-a izolat continuu! Vocea mea a fost mereu singură: “Ați sacrificat Basarabia, pentru a obține un răgaz inutil, de conivență cu fostul ministru de externe, domnul Adrian Năstase! Ce ați obținut în schimb? Toată politica externă românească din ultimii ani poate fi caracterizată ca un îndelung exercițiu de umilință asumată și indemnitate inacceptabilă! Anturajul dumneavoastră de sfetnici acuză o aceeași mediocritate, care urmărește ca un blestem cugetele vinovate. Construcția dumneavoastră politică s-a dovedit o butaforie! Statul dumneavoastră de drept – un spectacol de Odeon! Libertatea – o iluzie! România, în clandestinitate morală deplină, își vinde copiii, se fură pe ea însăși, se înșeală, se sfâșie, se disprețuiește; mica familie a românilor s-a lăsat cuprinsă de nebunie! […] Ultimii ani au dizolvat Revoluția Română, până la pierderea însemnelor ei. Sunteți și autorul acestei distrugeri. Pentru asta, eu însumi am încetat să vă mai stimez. Fost prim-vicepreședinte al partidului după alegerile de la 20 mai, încerc să vă mai vin în ajutor amintindu-vă că nu vă mai este permis să reprezentați și pe mai departe slăbiciunile publice la nivelul cel mai înalt! […] Până la urmă, un Președinte nevrednic poate fi îndepărtat; cu cât mai curând, cu atât mai bine, dacă el nu dă un semn că s-a trezit, în sfârșit, când națiunea este amenințată, și, luminat de severe datorii, nu îi iese în față!…”.  (Evenimentul Zilei, 8 iunie 1993)

În cartea publicată în 1994, Isus s-a născut la Timișoara, mă adresam președintelui țării: “Sprijinindu-vă pe un partid amorf, format din clientela postdecembristă a vechii nomenclaturi, ascunzându-vă continuu din calea adevărului, cedând pe spezele României șansele ei de viitor, siguranța de azi vi s-ar putea transforma curând în prăbușirea de mâine. Cum de mai răbdați să asistați la emanciparea culturii corupției celei mai delirante din istoria contemporană a acestei țări nefericite, în loc să o combateți în numele poporului pe care îl reprezentați și-l conduceți? În situația aceasta cred că ați pierdut deja percepția suferinței! Și mă mai întreb dacă nu cumva conștiința dumneavoastră n-a ajuns între timp complice la o surpare fără precedent a speranțelor publice?”

Într-o altă carte publicată în anul 1997, Singur între români, notam: “Cu un alt prilej, cerându-i lui Ion Iliescu să se poarte generos cu disidenţa bucureşteană, acesta mi-a răspuns brutal: “Îi termin!” Era deja prea mult. Am rărit discuţiile cu “terminatorul” de la Bucureşti. În politică acţionezi ca agent al celor care îţi deleagă dreptul nu de a distruge, ci de a crea o alternativă. […] “În faţa Palatului Victoria, o mulţime în creştere, scandând “Jos comunismul!” M-am întrebat atunci din nou ce mă despărţea de oamenii aceia. Mă interogasem la Timişoara, ascultându-i cântând: “Noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu vom câştiga/ Libertatea noastră!”, îmi dorisem să fiu alături de ei. Nu fusesem însă, din cauze şi motive mai mult iraţionale decât inexplicabile…” În cartea Revoluția românilor, tipărită în anul 2010, îi fixam portretul ca fiind o marcă a ambivalenței sale malefice: ”Caracter irenic („a nu vedea răul așa cum este el înseamnă a-i deveni complice” – Jean-Pierre Dupuy) și echivoc, a confundat adesea percepțiile și sentimentele sale cu acelea ale unei națiuni însângerate, deviind cursul unei revoluții care, în cele din urmă, s-a trezit cu speranțele neonorate! Regimul său a ignorat năzuințele tot mai anticomuniste ale străzii, dar și datoriile pe care le avea față de victimele Revoluției ori de copiii martirilor, pentru care nu a fost gândită o lege protectoare („fiii cetățenilor morți pentru patrie, a căror întreținere era suportată de tezaurul public” –  Robert Flacelière). Același regim a promovat  generalii vinovați de represiune, ajunși aproape toți să beneficieze ulterior de prescripție; a dat asigurări tacite activului de partid că nu va fi tras la răspundere; a lăsat Securitatea să revină în politică, economie și societate, dezavuând discret încercările de a o bloca prin instituții și lege – eroarea cea mai gravă, căci Securitatea a ocupat puterea profundă a statului în toți anii ce au urmat; a cruțat procuratura militară culpabilă care în Revoluție a anchetat fără mandat sau a șters urmele crimelor (atunci când ofițeri ai Securității – obișnuiți nu numai să ancheteze, ci și să dea sentințe! – de la contra-informații nu au anchetat ei înșiși, la Jilava, dându-se procurori!), procuratură care a acționat și mai târziu, alături de milițienii implicați în atrocitățile de la Jilava și Măgurele, în evenimentele de după 14 iunie 1990.

Același regim n-a cerut justiției să-și ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaș de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluției. 20 de ani mai târziu: 1104 morți egal zero vinovați! Puține națiuni pot suporta cu atâta nepăsare o pierdere atât de copleșitoare! Același regim a trecut cu vederea categoria psihiatriei represive, a medicilor psihiatri care au tratat deținuții politici până la a-i duce la un pas de nebunie, scutindu-i de cercetarea legii penale, ori a medicilor Securității, care au permis împușcarea letală a unor manifestanți cu răni ușoare în spitalele din Timișoara și București, ori a celor ce au întocmit certificate de deces victimelor Revoluției în urma unor examinări superficiale, fără proba autopsiei; au fost exonerați de răspundere înalții prelați colaboraționiști ascunși la vârful BOR, informatori de preț ai Securității; același regim a ignorat dosarul comandanților de penitenciare unde, în nopțile Revoluției, au fost maltratați români nevinovați. Altfel spus, o protecție totală a culpabililor! De altfel, nici un procuror, nici un preot delator, nici un medic, nici un temnicer n-a ajuns înaintea instanțelor, permițând nonvalorilor comuniste să urce și să prospere în țara eliberată chiar de propriul lor parazitism moral și să infecteze structurile democratice ale statului, în parlament, la guvern, în aparatul juridic ori în  diplomație, cu prezențele lor compromise ori găunoase. (De n-ar fi decât să amintesc faptul că familiile nomenclaturiste au fost recuperate, cum recuperați au fost  un Miki Șpagă, un Hrebenciuc, un Adrian Păunescu, Dan Voiculescu, Traian Băsescu, în timp ce oamenii merituoși au fost ignorați constant, între ei chiar liderul Frontului Democratic Român, Lorin Fortuna, care n-a primit din partea statului nici o distincție națională, fiind ținut mereu la periferia actului de putere!) La capătul ultimului mandat, Regimul s-a dovedit atât de compromis, de subminat și de neajutorat încât a căzut cu maximă ușurință sub asaltul final al fostei Securități. De remarcat refuzul lui I.I. de a recunoaște adevăruri devenite, odată cu trecerea timpului, tot mai evidente, între care implicarea fostei securități în evenimentele din 11-14 iunie 1990, ori felul ciudat în care s-a lăsat înconjurat de oameni lipsiți de caracter, cărora le-a transferat mari responsabilități! Precum și pasivitatea inexplicabilă înaintea suferințelor provocate oamenilor obișnuiți de către Revoluție și evenimentele ce i-au urmat…  Având un instinct acut al primejdiei, Ion Iliescu pur și simplu nu s-a implicat atunci când crizele politice nu-i amenințau poziția, lăsând natura lucrurilor să le rezolve de la sine. Nu a fost o ființă explicit vindicativă. Nu s-a răzbunat, dar nici nu i-a uitat pe adversarii lui, foști colaboratori care, de la un moment dat, au jucat împotriva interesului său. A fost un conducător atipic care a domnit mult și atunci când a părăsit puterea a lăsat sentimentul că și-a făcut datoria.”

Ion Iliescu a fost chiar prototipul acestor slăbiciuni proliferate de-a lungul timpului în datele de identificare ale unui popor singular în lumea Balcanilor. Așa popor, așa conducător ar fi formula cea mai nimerită, dacă n-am observa că poporul a fost adesea mai bun sau mai rău decât conducătorul celor trei mandate pe care le-a avut. ”Ajuns în Parlamentul României am propus prima Moțiune privind accesul la dosarele de securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, care ar fi putut bloca ascensiunea Securității în toate afacerile statului post-decembrist! Votată în Camera Deputaților, Moțiunea ce a provocat la vremea respectivă  replica sinceră a deputatului Ștefan Cazimir: “Ce-are ăsta, domnule, cu noi? Doar toți am fost?” a dispărut la Senatul României! Am continuat să mă împotrivesc tendinței Parlamentului României de a votat cu nesăbuință recunoașterea statului Moldova într-un moment în care Țările Baltice se desprindeau de muribundul stat sovietic, fiind singurul care am votat împotriva lui! Desprins prin demisie din FSN am continuat să îmi asum singurătatea acestor decizii în pofida calomniilor prefabricate care încercau să mă compromită”. Am continuat să scriu, deși rubricile pe care le mai dețineam mi s-au închis pe rând!   După mulți ani, aflat într-o situație disperată, am solicitat o întâlnire președintelui Ion Iliescu. La finalul acestei întâlniri președintele Iliescu mi-a propus înfințarea unui Institut al Revoluției. Am răspuns după câteva săptămâni că accept cu condiția ca activitățile Institutului să fie nepărtinitoare. Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției, va putea oferi, pentru prima dată, românilor Cartea de Istorie a Revoluției din Decembrie 1989.” (Caietele Revoluției, nr. 1/ 2005) Și o vreme s-a ținut de cuvânt! La jumătatea ultimului meu mandat am constatat tendința fostulio Președinte de a se dovedi tot mai iritat de politica Institutului și a editorialelor semnate de mine. I-am propus atunci o întâlnire pentru a discuta divergențele apărute între noi, întrebându-l dacă vrea să pătrundă în anul 30 al Revoluției alături de Emil Cutean, Gelu Voican Voiculescu și Cazimir Ionescu. Nu mi-a răspuns. Și-a amintit, în schimb, de experiența lui de nomenclaturist, punându-și oameni să mă excludă din conducerea IRRD. Ceea ce a Ion Iliescu nu a fost așa când l-am cunoscut! Mulți ani mai târziu am publicat un text în care afirmam că îl prefer pe Iliescu din ʹ73 decât pe cel din ʹ92! Ceea ce mi se păruse, în lumea prozaică și închistată a puterii sub Ceaușescu, o evadare de personalitate a unui demnitar sobru, cald, prietenos, s-a dovedit, în cele din urmă, un substitut al unui caracter dedublat! Omul acesta dorea puterea din starea sa profundă de neputință, pe care și-o cunoștea ca nimeni altul! A făcut numai gesturi. N-a avut de apărat principii și merite, pe care, de altfel, nu le-a deținut! Și chiar a devenit un “altul”, miracol pe care i l-a oferit Revoluția! Așa a ajuns să creadă că este “primul revoluționar” al zilelor din decembrie! Iar atunci când i-am refuzat pretenția, a sfârșit prin a mă urî! Cu armele lui și cu mijloacele lui ascunse! Ion Iliescu nu a luptat niciodată cu fața la dușman!

Și n-am fost singurul! Înainte de a părăsi pentru totdeauna Colegiul Național, Lorin Fortuna l-a înfruntat, negându-i vehement titlul uzurpator pe care și-l arogase! În stare de iritare nestăpânită, cu masca lui benevolentă brusc căzută, Ion Iliescu i-a interzis să mai frecventeze întrunirile Institutului!

Țara lui “petrecere și distracție” la marginea cimitirului!

Generație duplicitară, năclăită în propriile ei insanități și trădări!

Gândesc după televizoarele pe care le au în față!

Lenea de a fi! Trăiesc doar ce li se spune!

Mai ușor convingi un deținut politic să-și vizitezeze celula în care a fost închis ani la rând decât un român postdecembrist să își privească oglinda!

Lașitatea le vine pe măsură, ca o flanelă de lână!

Un inedit patent românesc: furtul de Revoluție!

Pretutindeni câmpuri infecte de gândire agramată!

Se desprind greu de trecutul lor împovărat de indolența de a trăi!

Veselia idiotului din piețele publice.

O generație care dă din coate ca tot românul descurcăreț!

Securitatea! Timp de zeci de ani ți-a intrat nepoftită în case. Acum că te-ai obișnuit cu ea, o primești nepăsător în același fel! Ca și cum n-ar fi existat! Ca și cum nu ar exista!

Acesta nu este neamul românesc, dar ce este e deplorabil!

Nu mai avem societate! Peste tot aceeași voce a Ferentarilor!

Indiferența animalică, delăsarea, nepăsarea cosmică, pe ei nimic nu-i deranjează. E o veselie în mlaștină, de zile mari!

Feudalism întârziat.

Frăția uriașă a vulgarității!

Revoluția fără Istoria Revoluției – modelul românesc!

Nu-ți da viața pentru nimic în lume, fiule! Căci nimeni nu ți-o merită!

Altfel, nu cunosc popor mai îndărătnic în ignoranță! Ei, pur și simplu, nu vor să știe…

Anticomunismul românesc este ca și comunismul lor! Fals! Ei nu au convingeri. Colonie de papagali!

De 29 de ani mă confrunt cu o ostilitate difuză din partea oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă, în tramvaie, la televiziuni și în presă, ca să nu mai vorbesc despre atacurile  pe bloguri, pe Facebook, ori despre insultele și calomniile care m-au urmărit de-a lungul timpului (între care și acuza stupidă că n-am fost în Timișoara în timpul Revoluției!) – și mereu m-am întrebat „De ce?” Nu am făcut nici un rău! Nu am pus mâna! Nu am profitat! Doar m-am expus atunci când interesele țării mele păreau abandonate de cei din jur! Ca și cum aș fi trăit într-un teritoriu ocupat! Regimul trecut a supraviețuit în spiritul și în conștiința unor români schilodiți.  Schimonosita lume supraviețuitoare a lui Ceaușescu! Libertatea nu are prieteni în România!

Vor sosi vremuri în care adevărurile Revoluției vor fi spuse fără teamă, când puterea actualilor opresori ai acestor adevăruri se va risipi ca un vis urât, când se va putea spune cu un ton frust: părinții noștri au fost la revoluție! Dar până atunci trebuie să perseverăm să amintim, să dovedim, nouă și străinătății, că Revoluția a fost doar fapta celor care și-au dorit libertatea cu prețul vieții!

…Pentru asta România nu reușește să se extragă din dezastrul crizelor sale; pentru asta România nu se mișcă, nu se revoltă, pentru asta România tace apăsată de propria-i rușine de sine! Istoria însemnă și o trecere anevoioasă de la o memorie colectivă la o altfel de memorie colectivă. Cât memoria vieții în lagărul comunist nu va fi înlocuită cu memoria oamenilor născuți în libertate tranziția de la totalitarism la democrație se va dovedi mereu dificilă. Românii își trăiesc prezentul ca odată în trecutul lor, cu spaimă de secretari de partid, de milițieni și de securiști. Simpla rostire a cuvântului „Securitatea” le stârnește fiori. Robii ce nu se pot eliberă devin până la urmă complici pasivi! De aceea România tace! Tace din vechea obediență, în care vinovații și nevinovați stau  laolaltă de 29 de ani!

Spaima lașă de Securitate este atât de adâncă, de înrădăcinată, încât să cauți o mie de explicații în legătură cu declinul românesc trecând, stupid ori vinovat, cu vederea că Securitatea este autoarea dezastrului care a urmat, e de-a dreptul dezonorant! Soarele rușinii noastre în care ne oglindim!

“V-am ciuruit!” Cea mai “sinceră” mărturisire a Invadatorului securist! Au ciuruit o țară cu ritmurile apuse, un leș aproape viu, un corpus de suflete supuse și lașe, cărora respirația Revoluției le-a epuizat credința în mai bine! Securitatea a lovit în plin inima abrutizată a unei Românii care nu și-a mai revenit până în zilele noastre!

Din gândirea mic-burghezului postdecembrist! Revoluția l-a surprins! Nu a ieșit în stradă. N-a înfruntat trupele înarmate, nu a luptat împotriva Dictaturii! Ceaușescu a căzut sub privirile lui uluite. După care au venit ocaziile, au venit recompensele: case, pământuri păduri, goana în străinătate, nu la Paris ori Roma, ci la Stambul, cu neveste “închiriate”, furturi mărunte, jafuri la vedere, crime la drumul mare, românași fără credință și fără de morală, așa cum îi crescuse statul comunist, încropind afaceri pe lângă legi, vânzând degrabă pământurile restituite, păduri, hectare, nu de ei dobândite, în lupta lor mereu răzbătătoare cu infractori noi de la putere! Sunt azi a doua generație de parveniți, și atunci când aud, tot mai întâmplător, cuvântul Revoluție, tot ei strâmbă din nas! Căci, deh!, și ei au fost la Revoluție (lașii nu fac revoluții!), nici ei n-au cerut Certificat (deși numărul celor cu certificate depășește populația statului Andora!),  Ceaușescu a făcut și el mult bine (“Nu pot zugrăvi ei cât case a construit Ceaușescu!”) sau: “La ce bun Revoluția?” Istoria recentă comemorează și acest moment: Proprietarul de butic a răsturnat Revoluția!

Când le arăți ce au făcut din țara asta doar tăcerea le mai rămâne!

Huffington Post: “Este o rușine că românii nu sunt mândri de Revoluția din 1989!”

De fiecare dată când se deschid ceremoniile de celebrare a Revoluției cei mai zgomotoși sunt apostații, cei care au rămas ascunși în spatele cortinei, colaboraționiști, informatori, impostori, renegați, mulțimea sură care a văzut în Revoluție cortul imposturii lor celei mai rușinoase!  De unde și expresia: ”Puțini am fost mulți am rămas! În Estul Europei, o pecete strict românească!

Pânzele de păianjen ale Securității! Nu le văd nici măcar victimele! Otrava din sângele unei națiuni înnoptate!

“In context, Liviu Turcu a explicat, în emisiunea tv, că toată această listă este una reprezentativă pentru spectrul politic românesc și are un caracter pur ilustrativ. El a precizat că un criteriu care îi „unește” pe toți cei care se află pe lista sa este faptul că toți „au tone de materiale, de dosare” în arhivele fostei securități. „Aici nu este vorba despre două pagini și trei sferturi. Aici avem volume întregi”, a subliniat Turcu.” (Dezvăluiri din emisiunea lui Marius Tucă, 8 Noiembrie 2006)

Imaginați-vă Grădina Maicii Domnului cotropită de barbari! Un model apocaliptic european! Un muzeu al libertății cu toate atributele falsului!

Represiunea este totdeauna moașa revoltei!

Cu țara noastră ajunsă deja în pragul unei paralizii politice, nu mai e mult timp până când vom aniversa treizeci de ani de orbire națională!

Domnia hâdă a chipurilor de conservă!

Mediocritatea haină!

Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești… A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depășit. Ce rost are să dezgropăm…?” Unul din chipurile lui Ion Iliescu!

Cerul înstelat al Revoluției deasupra României s-a stins demult!

Sufletul monstru ori conştiinţa canaliei…

Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocorește el însuși.

Mă gândesc la viitorul României ca la un prieten pe care nu l-a avut niciodată!

Toți iepurii sfârșesc prin a fi mâncați!

Stupiditatea, ca funcție socială.

România infectată.

Dobitocul modern.

Libertatea absolută de a reveni la condiția animalică!

Știați că râia socială se ia?

Nevoia disperată și nemărturisită de autoritarism!

O generație care se bălăcește în corupție și se simte bine!

A fi român astăzi, ce irosire!

Noua burghezie postdecembristă moare de frica adevărurilor pe care le reprimă!

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

“Câţi au murit, s-au dus cu toții cu inima înnegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei și-a clădit în România un imperiu veșnic. Iar cei ce n-au murit, obosiți de luptă, au dezarmat cu aceeași tristă credinţă… “

(Ion Luca  Caragiale)

Din dictatură nu ieși decât dacă Revoluția a învins înăuntrul tău!

Obișnuința cu silnicia, cu furtul, cu corupția îi face imuni la aflarea adevărului!

Generația lui „Nu te băga!” Speriați că trăiesc! Nu-i așa?

O dată am respirat și noi liber jertfindu-ne, și acum ne întoarcem de bună voie în captivitate!

Poporul – victimă.

Nevremelnicia păgubosului român! Pur și simplu, el nu se schimbă!

Trei decenii de gândire slută!

Pe vremea când Institutul Revoluției funcționa îl acuzau că este al lui Ion Iliescu! Acum când este al lui Ion Iliescu, tac!

Ce bine se prefac românii că nu știu care este sursa răului lor!

Ciocoismul rezidual post-decembrist!

Și vocea lui Caragiale fredonând pe străzi…

Ați auzit de vrun miting, între anii 19902018, în care să se strige: „Jos Securitatea!”?

Ca și cum s-ar fi născut cu Securitatea în leagăn!

Sunt de-ai noștri, vere!

Cu adevărat, o Securitate familială!…

“Revoluția lui Lorin Fortuna versus sechestrul pe Revoluție al emanatului Iliescu! Revoluţia lui Lorin Fortuna a devenit, între timp, în ţara startului furat, a unor „Înjur pe cine vreau eu şi bat pe cine vreau eu!” (Gigi Becali), a unor Sechelariu (“Eu n-am venit la PSD în curu’ gol!”), a lui „Aşa vrea muşchii mei!” (Matei Agathon), a lui „Integral sută la sută” (Bebe Ivanovici), a lui “Ciocu mic!” a lui Mihăilescu (pentru care Piaţa Revoluţiei, cuvânt alergic pentru cei de teapa lui, este Piaţa Bush!), a lui „Mie mi se rupe!” a lui Vanghelie ori a lui „Să-mi numere ouăle!” „Ne tot umblăm cu corupţia în gură!” a liderului Năstase,  “revoluţia” lui Hrebenciuc, Iacubov, Cataramă, Neţoiu, Nicolae, Micula ori Patriciu (conform principiului reuşitei în viaţă în stil american: „Natura răsplăteşte puterea şi îndrăzneala!”, combinaţia: secătura, vila, contul la bancă, amanta, echipa de fotbal, concediul pe Coasta de Azur, helicopterul şi maşina de lux, face carieră! Sacul şi peticele!… Cu extrem de rare excepţii, sociopaţii-bogătaşi ai României, nesăţioşi în a-şi pune la adăpost conştiinţa hipopotamică în cât mai multe vile şi case, sunt mâna lungă a moralei violate, sub privirea îngăduitoare a puterii în limuzină. Ce se întâmplă în această ţară nu poate fi opus dei, opera lui Dumnezeu, ci lucrarea destrăbălată a celor care au făcut din România grajdul lor. Iar istoria le va reţine numele ca ale unor insipide animale de pradă! Într-o frescă a iadului românesc, un Hieronymus Bosch cu domiciliul în cetatea filistină de pe Dâmboviţa ar aglomera în jurul unei Românii cristice care îşi poartă crucea chipurile cu priviri de vierme, libidinoase, putride, vorace, exoftalmice, de unic calapod, ale oligarhilor de la curtea regelui Iliescu! Dacă asta este tot ce produce capitalismul românesc… Împins irepresibil la fundul nămolului românesc, fratele meu de la Timişoara urmează pas cu pas parcursul care-mi este impus la Bucureşti. Izolare, cenzură, desconsiderare, moarte civilă. În memoria contemporanilor s-a cuibărit definitiv vinovăţia uitării. Românii nu mai vor să datoreze nici măcar consideraţie celor care i-au iubit concret, luptând adesea în numele şi în absenţa lor. Nu departe e ziua în care, la balurile aniversărilor unei revoluţii ucigaşe, Lorin Fortuna nici măcar nu va mai fi invocat.  Revoluţia, în memoria meschină a românului postdecembrist, este o expoziţie cu un singur tablou vivant, din care de peste o duzină de ani îi surâde, exclusiv, Ion Iliescu! (2004)

 

“Din când în când, răspunzând la telefon, aud vocea tristă a lui Lorin Fortuna. Cel care a avut ideea înfiinţării Frontului Democrat Român în Balconul Operei din Timişoara, în 20 decembrie 1989, căruia i-a coordonat acţiunile timp de două săptămâni, scăpând cu viaţă din propria-i aventură, părea atunci sortit unei notorietăţi naţionale deplin meritate. N-a fost să fie aşa. Mulţimile de români ce au scandat atunci: “Timişoara!” nu şi-au dorit ulterior să afle că Timişoara a avut şi lideri, şi chipuri, şi nume! Încet şi sigur, Lorin Fortuna a fost coborât într-un sarcofag al uitării. Retranşaţi în spatele sloganului: “Să abandonăm trecutul pentru a privi în viitor!”, uzurpatorii meritelor Revoluţiei au văruit cu bună ştiinţă faptele celor care atunci s-au sacrificat şi în numele lor. Bucovineanul Lorin Fortuna (un anonim în ţara unde numele unui Sachelariu ornează un stadion) s-a lăsat surprins de istorie în capitala Banatului. În 20 decembrie a urcat în balconul Operei, unde ne-am întâlnit pentru prima dată. L-am susţinut în toate acele clipe în care grupul curajos, dar dezorganizat, al membrilor FDR a avut nevoie să se sprijine pe o voinţă şi un proiect riguros. Momentele dramatice au nevoie mai degrabă de victime decât de eroi. Lorin Fortuna a fost victima ingratitudinii generale. E adevărat, nu l-au onorat nici gloanţele (deşi l-au vizat în nenumărate rânduri), nici represiunea, dar nici gratitudinea ce-i era datorată. I-am propus în ’90 o poziţie eligibilă pe o listă a Senatului. A refuzat-o. A rămas acelaşi din 16 decembrie 1989, proprietar al unui apartament amărât şi al unei Dacii uzate. În jurul său spectacolul degradării i-a întunecat viaţa. Idealurile lui au devenit pe parcurs “afacerile” foştilor securişti. Învingătorul revoluţiei este astăzi un învins la vedere! “Aşa vor păţi toţi cei care se vor atinge de puterea noastră!” par a spune nomenclaturiştii dintotdeauna. Tot mai întunecat, luptând neodihnit pentru tot atâtea cauze pierdute, pentru Basarabia, Bucovina, Ilie Ilaşcu, Lorin Fortuna a ajuns astăzi “un rătăcit, un întârziat, un vetust”, captivul unei mentalităţi impuse. În vizitele sale la Timişoara, Ion Iliescu a decorat nenumărate molii intelectuale ale trecutului imediat, dar la Lorin Fortuna, care a deschis uşa blestemată a Revoluţiei cu două zile şi două nopţi înaintea lui, preşedintele nu s-a gândit niciodată, dimpotrivă, acesta fiind evitat cu grijă. (Simpatiile selective ale preşedintelui converg constant spre oamenii dubioşi, rataţi, compromişi, mediocri. Alegerile sale au fost aproape întotdeauna greşite. Autor al celei mai grave uzurpări de merite după Revoluţia din Decembrie, când a ocupat fotoliul de onoare al unei revolte provocate de furia împotriva castei lor, emanciparea postdecembristă a intelectualui Iliescu s-a consumat sub semnul lepădării de celălalt… În paisprezece ani de aniversări ale Revoluţiei, Lorin Fortuna n-a fost niciodată invitat la Parlamentul României, să ia cuvântul. Aleşii neamului n-au avut curiozitatea să-l întâlnească pe cel care i-a “înfricoşat” prin temeritate în zilele lui Decembrie. Cei ce se ascundeau atunci într-un spital bucureştean, ori “sub pat” “în lift”, sau “în dulap”, care se dădeau de ceasul morţii să-şi părăsească reşedinţele din Primăverii ori să-şi înfunde dolarii în closet, care erau linşaţi pe străzi ori se retrăgeau, strategic, în „refugiile” Vienei, ori cereau azil politic în blânda Suedie, ori defectau în masă în braţele serviciilor secrete străine, sunt astăzi favoriţii unei naţiuni care şi-a degradat curajul dovedit în zilele Revoluţiei într-o abjurare vinovată. Primăria Timişoara a oferit cetăţenia de onoare unor actori bufoni, dar aproape prea târziu lui Lorin Fortuna! Suntem, într-adevăr, şi noi în fruntea Europei, prin copleşitoarea absenţă a respectului pentru curaj şi virtute.” (2004)

Mă întâlnesc uneori, în Senat, „camarazii” din decembrie ‘89. Chipuri uscate, străine, osificate, ale unor oameni ce şi-au traficat impostura ori misiunile ascunse până la ultimele consecinţe. Nu ne mai leagă nimic, semn că nu-i apropie nimic de zilele Revoluţiei, unde au avut cu totul alte roluri decât cele pentru care s-au lăsat recompensaţi cu demnităţi pe viaţă. Nu viaţa ne-a despărţit, ci absenţa unei memorii şi a unor idealuri comune. Între echipa de la Timişoara şi cea de la Bucureşti prăpastia rămâne de netrecut. În ianuarie ‘90, peste douăzeci de delegaţii din judeţele ţării au sosit la Timişoara să se afilieze Frontului Democrat Român. I-am trimis la Bucureşti pentru a se afilia Frontului Salvării Naţionale! Noi n-am privit cu suspiciune formula „în pulovere”, pe care Televiziunea o livra unei ţări întregi însetate mai ales de chipuri. Am crezut că în capitala României trebuia să aibă loc noul început al unei Românii răvăşite. Astăzi ştiu că am greşit. Ar fi trebuit să-i invităm la Timişoara pe cei care doar ne-au urmat în răsturnarea unei dictaturi –  pe care numai ei o cunoşteau atât de bine – şi poate că turnura faptelor ar fi fost alta! Buna noastră credinţă ne-a fost fatală! Impostura, sperjurul, după toate regulile „loviturilor” atât de atent descrise de un Curzio Malaparte, au început prin a-şi elimina concurenţa. Precedentul (care poartă numele lui Stalin)  prin care echipa de uzurpatori s-a strecurat spre puterea Rusiei, eliminându-i pe bolşevicii adevăraţi ai lui Lenin, a fost copiat la indigo în ţara satelitară. Este adevărat, pe noi nu ne-a omorât nimeni. S-au schimbat vremurile. Mai lipsit de riscuri e să-ţi elimini concurenţa împiedicând-o să ajungă pe piaţă. Ion Iliescu a încercat să mă preia din gruparea de la Timişoara. Confundându-i viclenia cu caracterul, am mers o vreme alături de el şi l-am părăsit când am înţeles, în sfârşit. După o metodă similară au fost trimişi la plimbare dizidenţii din FSN, Doinea Cornea şi Ana Blandiana. Revoluţia şi-a devorat copiii. I-au supravieţuit  regizorii, scenografii, actorii, echipa de butaforie şi vodevil. Ei, care astăzi, o dată pe an, cutreieră cimitirele cu obrazul înrămat în doliul făţarnic. Toată revoluţia lor s-a consumat în câteva cabinete. Asta explică teama abia ascunsă de câte ori, în câte o zi din decembrie, trebuie să meargă la Timişoara. Pentru ei mormântul Revoluţiei este încă un trofeu ce mai poate fi jefuit.” Și va mai fi jefuit câțiva ani mai târziu fără ca ei să crâcnească: Institutul Revoluției confiscat de oamenii lui Iliescu, după metoda cu care au confiscat Revoluția însăși!…

 

25 noiembrie 2018

*

 

lorin-fortuna-in-piata-operei-din-timisoara-vorbind-romaniei-absente

Reclame

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s