Timișoara, 20 decembrie 1989. Nu merită să uităm!

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie! 

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate! 

Clipe întregi am tăcut, cu ochii în lacrimi, înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri. 

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie! 

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la această întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră. 

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile… 

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon, dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă… 

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşele din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!…  

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89! 

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit! 

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi! 

Claudiu Iordache – Iisus s-a născut la Timișoara (Editura Helicon, 1994)

20 decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

Primele discursuri libere din Balconul Operei din Timișoara – 20 decembrie 1989 

http://mariusmioc.wordpress.com/2008/08/24/timisoara-20-decembrie-1989-primele-cuvintari-din-balconul-operei 
(transcrierea inregistrarii)

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/timisoara-20-dec-1989-primele-cuvintari-din-balcon 
(inregistrarea audio)

Revoluția din Timișoara în înregistrări audio-video – un serial realizat de Marius Mioc   

Timisoara - Decembrie 1989

Represiunea

Lansarea cărții „România la asfințit”

În ziua de 19 decembrie 2012 va avea loc lansarea cărții scriitorului timișorean Claudiu Iordache „România la asfințit„. Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16. 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

17 Decembrie 1989 – noaptea asasinilor de la Timișoara

63 de români și-au pierdut viața în ziua de 17 decembrie 1989 pe străzile Timișoarei. Aveau să fie împușcați copii, femei, bătrâni, muncitori, studenți, pentru singura vină de a fi dorit libertatea! Represiunea ceaușistă (Armata, Securitatea și Miliția) avea să-și facă datoria în fața conducătorului iubit. A urmat eliberarea Timișoarei de dictatură și comunism, a urmat revolta conștiinței marilor orașe ale României, a urmat ziua de 22 decembrie când, după o noapte la fel de sângeroasă ca noaptea zilei de 17 decembrie la Timișoara, Ceaușescu a părăsit puterea. A părăsit-o nu de teama trupelor securității sau ale armatei, ci de teama poporului revoltat. Aceasta a fost Revoluția Română în Decembrie 1989! 23 de ani mai târziu, cei care au comis crimele din decembrie continuă să se prezinte la televiziunile publice pentru a afirma cu cinism că nu ei au tras, nu ei au arestat, nu ei au schingiuit, nu ei au furat cadavrele din spitale, nu ei au împușcat cu sânge rece. Generația care a urmat acelor zile eroice avea să dovedească indiferență – o indiferență vinovată. Depunerea coroanelor la mormintele martirilor nu se dovedește suficientă. Revoluționarii supraviețuitori continuă să fie izolați și împinși în pragul mizeriei, deși nu ei sunt profitorii Revoluției! Adevărații profitori ai Revoluției sunt miliardarii de astăzi, cei care au devalizat statul român și au înstrăinat suveranitatea și proprietatea națională.

Ziua de 17 decembrie 1989 a fost ultima zi din viața celor 63 de români împușcați la Catedrală, în Piața Libertății, la Podul Decebal, în Calea Girocului și Calea Lipovei. Din cele 93 de persoane decedate în Timișoara până în ziua de 25 decembrie 1989, 44 au fost furate din morga spitalului Județean Timiș și incinerate la Crematoriul Cenușa din București. Ei au deschis lista tragică a martirilor României. Națiunea Română le datorează recunoștință eternă!

Cristina Lungu, 2 ani, impuscata in inima pe Calea Girocului,  Timisoara,  intre cei doi parinti - 17 decembrie 1989    Alexandru Grama, 19 ani, ranit usor pe Calea Aradului, impuscat  in Spitalul Timisoara -17 decembrie 1989    Monica Gabriela Tako, 10 ani, ranita in coapsa pe Podul Decebal, impuscata in Spitalul Timisoara-17 decembrie 1989    Sorinel Daniel Leia, 22 ani, impuscat in cap pe scarile Catedralei,  Timisoara-18 decembrie 1989

Statistica:

 ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi 

 ziua de 18 decembrie:  8 morţi,  23 răniţi  

 zilele de 20-22:  6 răniţi   

Ordinele lui Ceauşescu: 

– Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă! 

– Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei… 

– Ați spus că ați dat ordin să se tragă…De ce ați dezinformat? 

– Trebuia să-i omoare pe huligani! 

– Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical. 

– Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă! 

– Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman) 

Represiunea

Timisoara - Decembrie 1989

La 23 de ani de la revoluția românilor simpli, de la Revoluția noastră!

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

De unde a scos

poporul Revoluția sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

 Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care și-au dus la târg

libertatea

și acum nu

le pasă.

 

Voi, cei curajoși, cei

puternici, cei mulți, în

ce colț de garaj ați aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Țara voastră

e îngenunchiată, umilită,

și voi

nu o vedeți,

 nu o auziți,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiți

să o ștergeți în lumea altora!

 Iar voi,

cei puțini

care au luptat atunci cu moartea,

ați uitat

pentru ce ați făcut

toate astea, pentru

ce ați trăit?

 

***

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din decembrie 1989!

Moțăie la umbra

uitării,

și în vremea asta hoții lumii, pas

cu pas și

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

 în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferință, câți

mai sunteți, inima

voastră,

atunci,

a bătut altfel!

Oare mai semănați

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei,

oare,

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

țara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toți ceilalți,

 cei cu degetele

stropite de sângele pădurilor, apelor, câmpiilor

și munților înstrăinați,

 blestemată să vă fie uitarea!

Ați reușit să stingeți

inima României!

Fiți fericiți!

 

***

 

În țara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de semințe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu i-am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăți

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În țara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluți

și-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în țara

peste care se abat

mereu

 bezne ale anotimpurilor

 trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

***

(Poezie pentru o patrie stinsă)

Unde, în această viață,

în această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obișnuit cu incendiul

și așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit și corpul

îi mai trăiește, dacă

dragostea a secat

și copilul

nu se mai naște?

Dacă florile nu

și-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o țară

n-a devenit o marfă,

dacă toți aceștia

ce-și seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

 tău? Unde,

în această viață,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

 Mă

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei țări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am oare dreptul la

acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

 cum sunt

 în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăța vreodată

să surâdă?

Dacă va veni și o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la țărmul

 unei țări întunecate?

 Ce alt sentiment

poate susține

privirea care se înalță

din închisorile ascunse

ale neputinței

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de șampanie gâlgâie

țipătul înăbușit, timpul

se colbuiește, păsările

se clatină,

bete de cenușă,

sub cer, inimile

tac înfricoșate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzește,

 morții

nu-și mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

și nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ți-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

 

***

 

 

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

râurile de sânge, ura

cu gura hâdă, ochiul

sticlos

al armelor

îndreptate

spre inima ta?

România, întoarce-te!

Totul  pare pierdut,

o noapte

înecată

 în sânge,

o istorie

istovită,

când

au ieșit

pe străzi

morții,

toți ai tăi,

ca să te apere

de suferință,

oferindu-ți sufletul

lor!

România, întoarce-te!

La chemarea

luptei

au ieșit femeile

să-ți îndemne

curajul

de a rezista,

copiii ce-și

cereau copilăria

pierdută,

bătrânii

dăruindu-ți

ultima lor clipă

de viață!

La Timișoara, la

București, au

murit

ființe

omenești

care îți rosteau

numele

în limba ta

maternă!

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

cizmele

care ți-au călcat

trandafirii?

Crăciunul

celor schingiuiți

în numele

nașterii

lui Iisus,

revenit

pe pământ

pentru a te învia

din nou?

România, întoarce-te!

Au tras fără milă,

au uneltit,

i-au îngropat

pe furiș

în cimitire,

dar tu,

din nou

udată de lacrimile

văduvelor tale, ai

învins

în iarna asasină

și te-ai întors

la noi!

După care

ai plecat din nou.

România, întoarce-te!

Un popor de martiri,

ce

o iau de la capăt

în numele tău,

îndepărtați,

huliți, trădați,

pedepsiți

pentru vina

de a te fi

iubit!

România, întoarce-te!

Coroana

Iibertății tale

s-a numit

revoluție!

Ți-ai

alungat tiranul

pentru a nu-I

mai lăsa  

să se întoarcă.

România, întoarce-te!

Acum, când mai

trăiesc

umbrele

celor uciși,

rătăcite

între

trupurile vii

ale celor

ce i-au ucis,

când poezia

revoltei

a tăcut

și barbarii

te siluiesc

din nou,

nu-ți uita datoriile

față de fiii tăi.

Cheamă-i și să

o luăm de la capăt!

România, întoarce-te!

În lipsa ta

ți-au vândut

sufletele și

pământurile,

ți-au tăiat

lanurile și pădurile,

ți-au pârjolit câmpiile,

ți-au abandonat

noii născuți

și ți-au pângărit

copilele!

România, întoarce-te!

Dictatorii mor

ultimii

în inima

celor pe care

i-au supus.

A murit Ceaușescu?

Fă-l să fie uitat!

România, întoarce-te!

În locul oamenilor

liberi,

vaietul sclavilor

îți va ara pământul,

și în urma lor

biciul torționarului,

cuțitul hoțului,

banda ucigașilor

îți vor smulge

icoanele

din biserici.

România, întoarce-te!

Cum a răsărit

pe cerul tău

soarele

în ziua eliberării

tale, la

întâi ianuarie

1990?

Ne treziserăm

parcă

dintr-un vis

monstruos.

Dictatorul pierise

și noi speranțe

urmau

să încolțească

în primăvara

românilor

liberi.

Și deodată totul

s-a prăbușit!

România, întoarce-te!

Decât o viață de slugi

pe pământul tău

pângărit,

mai bine o clipă

în zborul vulturului

ce veghează

din stema ta!

România, întoarce-te!

Trezește mormintele,

grăbește nașterile,

cheamă-i pe toți

în ajutorul tău,

descoperă-ți iar

pieptul

în fața gloanțelor

ucigașe,

pentru a ne apăra,

pentru a ne mântui

de teama și

rușinea noastră,

România, întoarce-te!

Căci numai împreună

mai avem un viitor

de trăit!

Și cântă,

iarăși,

patrie năpăstuită,

cu vocea ta

împletită

în corul morților

și viiilor

Timișoarei,

ca și atunci:

Există Dumnezeu!

România, întoarce-te!

 

16 decembrie 2012

Timisoara Decembrie 1989

A sosit noaptea, Mozart…

Actele de divorţ

dintre lume şi geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei, lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Şi de atunci scena

se tot repetă.

 

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii,

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul ou

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

 

A sosit noaptea,

Mozart!

 

De-ar fi să plec

spre Tine,

Doamne,

îți las în grijă iubita, copiii,

poezia, și pe tine,

Mozart!

De abia când vocile, amintirea, chemările și muzica ta,

singură pentru totdeauna

între vremelniciile

firii, vor

fi șterse, sfios,

în aburul inimii mele,

de abia atunci când nu te voi mai auzi

niciodată, niciodată,

de abia atunci voi muri.

Tu, Mozart!

 

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 

Moartea lui

Mozart

l-a smuls, geloasă, cu

mormânt

cu tot, invidiilor

grăbite să-l

uite.

Mormântul lui

Mozart

a fost săpat

în grădina funerară

unde moartea

își păstrează

bijuteriile îngropate.

Mozart este

un inel strălucitor

pe mâna

înghețată

a

vieţii

cu coasa!

Iar

în lumea

care va veni,

Mozart este

  numai al ei!

  

Doamne!

de-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează,

tăcut,

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart! 

Mozart-St.-Marx-Copyright-by-Merisi-003-viennaforbeginners.com

Photo © Merisi

Merisi’s Vienna for Beginners

(click pe imaginea Îngerului pentru a citi, a simți, a plânge)

 Wolfgang Amadeus Mozart 1789

© Claudiu Iordache – fragmente din volumul de poezie „Nervurile transparenței” (în pregătire) 

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Basarabia, ne privești? Bucovina, ne auzi?

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?  Suntem aici – împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara – aici, la Alba Iulia!  

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre. 

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria  lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România. 

(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

Revoluția Română din Decembrie 1989 a deschis poarta sărbătoririi Zilei Naționale a României la 1 Decembrie!

La Mulți Ani, România!