Mozart. Arcadia

Mozart…
Pe treptele de aer
ce urcă
spre o slavă a
cerului,
vocalizele germane
ale Dumnezeirii…

Seninătatea netulburată a muzicii lui Mozart! Izvor amar în care Cerescul oamenilor își scaldă surâsul plâns. Una dintre puținele ființe pentru care Dumnezeu ne iartă. Și ne lasă să mergem mai departe…

Mozart, tu beatitudine, tu respirație  oceanică, tu puritate inviolabilă, tu muzică invincibilă, tu poezie, tu nume  al genialității care ne salvează de realitate oferindu-ne, din fântâna sa nesfârșită, cristalele unui cer pe care puțini l-au văzut! Numai un Dumnezeu putea să ne facă astfel de daruri!

Acolo unde timpul s-a oprit

și ține în brațe trupul lui

Mozart, Dumnezeu și-a trimis

Îngerul

să vegheze asupra ființei

ajunse atât de aproape de

Sufletul său!

Mi-i imaginez în nișa

ultimei sale nopți

ascultând  Sunetul

primei și ultimei lui

respirații!

Și atât de aproape Omul

de Dumnezeul său!

Și parcă le privești

împreunate în bronz

Lacrimile!

                      (Viena. Noaptea lui noiembrie, 2018)

În odihna morții ajungem

cândva

când larma va inceta

și odată cu ea și

ceața

amintirilor

voioase,

lacrimi, îmbrățișări, surâsuri

și strigăte

șoptite, împreună, rostind

cu frenezie:

Trăiesc!

până când Dumnezeu

va îmblânzi

cuvântul

si ne vom întoarce

împăcați

în vis,

în cel din urmă

vis

în care vom uita

cu totul

ce-a fost odată:

copiii-fluturi

ce zburdă veseli

printre

morminte.

Doamne!

De-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează

tăcut

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart!

Aplecat peste mormântul lui Mozart ca peste leagănul unui Înger reînviat!

Munți de slavă cerească și sub ei o zidire de clopote! Salzburg.

Salzburg. Cel mai frumos portret al lui Mozart! Frumusețe nepieritoare…

Dacă Dumnezeu ar fi ascultat Laudate Dominum avându-L aproape pe copilul Său, poate că lumea noastră ar fi fost mai frumoasă cu un vis care încă nu i-a fost împlinit! Unde ai fost, Doamne, când inima Îngerului Tău, recunoscător și senin, Ți-a cântat?

I-au cântat mai târziu Recviemul ca unui mort! El care nu murise…

 În ultima lui noapte când singurătatea lumii l-a vegheat, tăcerea i-a sculptat respirația pierită pe tâmplele cariate al ultimului său refugiu, pământul pe care îl părăsea pentru a sosi copil în fața lui Dumnezeu. Oh, Mozart, tu care ne supraviețuiești pentru totdeauna! Noaptea Vienei… (Lângă nișa zăbrelită unde ți-a fost depus trupul nefericit!)

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul fruct

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

din totdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

Acolo unde el a fost dus în ultima lui noapte

Îngerii îi veghează

absența

ca pe o ultimă coroană

a Geniului!

Căci nimeni și nimic

nu va mai putea urca

pe Scara care duce

la Dumnezeire

ca Îngerul copil al sufletului lui

Mozart!

Înălțat prin imnuri cerești

și coborât în absurdul

pământ!

Și doar prin El

ființa omenească

e supranaturală!

Și doar prin El

ființa supranaturală

este ființa noastră!

Oh! Mozart!

Te-am vegheat azi noapte, ascultând împreună bujorii blânzi care înfloreau pentru tine! Și poate atunci, tu, Mozart, am simțit că suntem frați! Eu, umilul, tu, un înger copil rechemat în Dumnezeire…

Și dacă n-ar mai exista în lume decât muzica lui Mozart, sufletul omenesc tot ar înflori! Muzica lui Mozart este ceața de lumină ce învăluie mângâietor nefericita frunte a omenirii înnoptate atunci când Dumnezeu visează!

Un tunet este o floare care se veștejește repede! Mozart e un flaut ce nu se veștejește niciodată!

Și totuși sunt mii de oaze dumnezeiești pe pământ! E destul să asculți muzica lui Mozart!

Să asculți înseninat seria sonatelor pentru pian ale lui Mozart ca și cum spiritul ți-ar fi chemat la oficierea contemplării ordinii miraculoase a lumii mereu reînflorite în grădina leagănului propriei frumuseți! Un Rai mereu însorit!

Mozart în Missa și Recviem trebuie cântat în biserici ca o rugăciune!

Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Morții sacri tresar și pe porți nevăzute urcă spre lume amintirea inocenței pierdute. Doar de Mozart nu se mai știe nimic. Se spune că cenușa lui s-a aprins în norii de stele. Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor, clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Tot mai departe de minunile apuse trăim și murim.

Mă simt pustiit! Lumina e mereu a altora. Caut misterul meu, cuibul meu, pasărea mea, perechea mea cu aripi de păuniță, caut văzduhul în care e ascunsă moartea. Și mai caut cuvântul cu care să te caut! Mereu există un nume numai al tău. Caută-mă, iubito, în cartea mea cu firișoare de iarbă, în surâsul tău, în trupul tău ce m-a ținut în brațe și în surâsul tău care m-a iubit. “Că a Ta este Împărăția, Slava și Puterea/ÎnnumeleTatălui/Al Fiului, Al Sfântului Duh, Amin!” Dumnezeu știe să ne mângâie. Într-o zi vom fi din nou împreună. Cel de Sus știe să își țină promisiunea!

Dragostea mea ia chipul mării cu cele patru anotimpuri, cu frumuseți svântate ori delicate, dragostea mea ia chipul muntelui sub a cărui frunte e ascuns un mister al unei lumi pierdute, dragostea mea ia chipul norilor ce se scaldă într-o oglindă,  dragostea mea ia chipul porumbiței ce s-a oprit din zbor pe un colț de lună și acum visează! Dragostea mea e ca o eșarfă de miresme depusă pe obrazul  sorții! Dragostea mea tânjește în noaptea nunții la împreunarea dintre lună și soare. Dragostea mea e toată o matcă de fluturi adăpostiți sub privirea visătoare a iubitei, dragostea mea, dragostea din inima mea ce tânjește năucă, dragostea mea de sfinți, de poeți, de tăceri care o îngână, dragostea mea doar un suflet, doar o inimă, doar un nume, dragostea din mine ce te caută, îți murmură, te dezmiardă… Dragostea mea de rouă, unde ești? Unde ești tu, dragostea mea? Unde te-ai ascuns atâta timp amar de mine, dragostea mea? 

Paradoxal, de la o vreme am început să uit, cuvinte, amintiri, emoții, poeme dar, paradoxal, să mă simt mult mai tânăr; mult mai răsfățat de viitor decât de trecut! Să-l asculți pe Mozart, ca și cum l-ai auzi pentru prima oară…

Dar măcar acum la final să mă pot spovedi! Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe Calea Lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu ca pe o icoană cu două chipuri. Bucuria și, vai!, vice-versa! Iar ființele pe care le iubesc au sosit înainte de a mă scufunda în neantul tuturor! Și, era să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii… Și roua de pe obrazul unei inimi zguduite de presimțiri, în sfârșit, fericite…

La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.

Dumnezeu,

 nu cunosc un poem mai frumos!

(Cristinei și fiilor ei)


Claudiu Iordache – poeme alese din volumul

„Arcadia există! Mozart și alte poezii…”

La 23 de ani de la revoluția românilor simpli, de la Revoluția noastră!

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

De unde a scos

poporul Revoluția sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

 Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care și-au dus la târg

libertatea

și acum nu

le pasă.

 

Voi, cei curajoși, cei

puternici, cei mulți, în

ce colț de garaj ați aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Țara voastră

e îngenunchiată, umilită,

și voi

nu o vedeți,

 nu o auziți,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiți

să o ștergeți în lumea altora!

 Iar voi,

cei puțini

care au luptat atunci cu moartea,

ați uitat

pentru ce ați făcut

toate astea, pentru

ce ați trăit?

 

***

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din decembrie 1989!

Moțăie la umbra

uitării,

și în vremea asta hoții lumii, pas

cu pas și

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

 în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferință, câți

mai sunteți, inima

voastră,

atunci,

a bătut altfel!

Oare mai semănați

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei,

oare,

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

țara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toți ceilalți,

 cei cu degetele

stropite de sângele pădurilor, apelor, câmpiilor

și munților înstrăinați,

 blestemată să vă fie uitarea!

Ați reușit să stingeți

inima României!

Fiți fericiți!

 

***

 

În țara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de semințe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu i-am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăți

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În țara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluți

și-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în țara

peste care se abat

mereu

 bezne ale anotimpurilor

 trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

***

(Poezie pentru o patrie stinsă)

Unde, în această viață,

în această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obișnuit cu incendiul

și așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit și corpul

îi mai trăiește, dacă

dragostea a secat

și copilul

nu se mai naște?

Dacă florile nu

și-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o țară

n-a devenit o marfă,

dacă toți aceștia

ce-și seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

 tău? Unde,

în această viață,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

 Mă

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei țări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am oare dreptul la

acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

 cum sunt

 în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăța vreodată

să surâdă?

Dacă va veni și o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la țărmul

 unei țări întunecate?

 Ce alt sentiment

poate susține

privirea care se înalță

din închisorile ascunse

ale neputinței

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de șampanie gâlgâie

țipătul înăbușit, timpul

se colbuiește, păsările

se clatină,

bete de cenușă,

sub cer, inimile

tac înfricoșate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzește,

 morții

nu-și mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

și nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ți-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

 

***

 

 

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

râurile de sânge, ura

cu gura hâdă, ochiul

sticlos

al armelor

îndreptate

spre inima ta?

România, întoarce-te!

Totul  pare pierdut,

o noapte

înecată

 în sânge,

o istorie

istovită,

când

au ieșit

pe străzi

morții,

toți ai tăi,

ca să te apere

de suferință,

oferindu-ți sufletul

lor!

România, întoarce-te!

La chemarea

luptei

au ieșit femeile

să-ți îndemne

curajul

de a rezista,

copiii ce-și

cereau copilăria

pierdută,

bătrânii

dăruindu-ți

ultima lor clipă

de viață!

La Timișoara, la

București, au

murit

ființe

omenești

care îți rosteau

numele

în limba ta

maternă!

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

cizmele

care ți-au călcat

trandafirii?

Crăciunul

celor schingiuiți

în numele

nașterii

lui Iisus,

revenit

pe pământ

pentru a te învia

din nou?

România, întoarce-te!

Au tras fără milă,

au uneltit,

i-au îngropat

pe furiș

în cimitire,

dar tu,

din nou

udată de lacrimile

văduvelor tale, ai

învins

în iarna asasină

și te-ai întors

la noi!

După care

ai plecat din nou.

România, întoarce-te!

Un popor de martiri,

ce

o iau de la capăt

în numele tău,

îndepărtați,

huliți, trădați,

pedepsiți

pentru vina

de a te fi

iubit!

România, întoarce-te!

Coroana

Iibertății tale

s-a numit

revoluție!

Ți-ai

alungat tiranul

pentru a nu-I

mai lăsa  

să se întoarcă.

România, întoarce-te!

Acum, când mai

trăiesc

umbrele

celor uciși,

rătăcite

între

trupurile vii

ale celor

ce i-au ucis,

când poezia

revoltei

a tăcut

și barbarii

te siluiesc

din nou,

nu-ți uita datoriile

față de fiii tăi.

Cheamă-i și să

o luăm de la capăt!

România, întoarce-te!

În lipsa ta

ți-au vândut

sufletele și

pământurile,

ți-au tăiat

lanurile și pădurile,

ți-au pârjolit câmpiile,

ți-au abandonat

noii născuți

și ți-au pângărit

copilele!

România, întoarce-te!

Dictatorii mor

ultimii

în inima

celor pe care

i-au supus.

A murit Ceaușescu?

Fă-l să fie uitat!

România, întoarce-te!

În locul oamenilor

liberi,

vaietul sclavilor

îți va ara pământul,

și în urma lor

biciul torționarului,

cuțitul hoțului,

banda ucigașilor

îți vor smulge

icoanele

din biserici.

România, întoarce-te!

Cum a răsărit

pe cerul tău

soarele

în ziua eliberării

tale, la

întâi ianuarie

1990?

Ne treziserăm

parcă

dintr-un vis

monstruos.

Dictatorul pierise

și noi speranțe

urmau

să încolțească

în primăvara

românilor

liberi.

Și deodată totul

s-a prăbușit!

România, întoarce-te!

Decât o viață de slugi

pe pământul tău

pângărit,

mai bine o clipă

în zborul vulturului

ce veghează

din stema ta!

România, întoarce-te!

Trezește mormintele,

grăbește nașterile,

cheamă-i pe toți

în ajutorul tău,

descoperă-ți iar

pieptul

în fața gloanțelor

ucigașe,

pentru a ne apăra,

pentru a ne mântui

de teama și

rușinea noastră,

România, întoarce-te!

Căci numai împreună

mai avem un viitor

de trăit!

Și cântă,

iarăși,

patrie năpăstuită,

cu vocea ta

împletită

în corul morților

și viiilor

Timișoarei,

ca și atunci:

Există Dumnezeu!

România, întoarce-te!

 

16 decembrie 2012

Timisoara Decembrie 1989

Homo Posteritas

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

Homo Posteritas - Bucuresti 1

Homo Posteritas - Bucuresti 3

Homo Posteritas - Bucuresti 4

Homo Posteritas - Bucuresti 7

Homo Posteritas - Bucuresti 9

Homo Posteritas - Bucuresti 10