A murit un român: Leonida Lari

A murit un român. Numele lui este Leonida Lari! Un român exilat în Basarabia de guvernanţi fără conştiinţă naţională. I-am invidiat dragostea pentru România. Puţini români de dincoace de Prut au putut rivaliza cu frumuseţea sentimentelor ei! Viaţa ei a făcut cinste României! Acum ne luăm rămas bun de la o frântură din România ideală. Pentru Leonida Lari România era doar trupul unui prunc! L-a hrănit cu laptele poemelor iubirii ei. În 1991 a venit la Bucureşti cu sentimentul că şi-a regăsit Mama! S-a înşelat. Noi nu eram pregătiţi s-o primim! Vocea ei inflexibilă de pe străzile Chişinăului, odată ajunsă aici, a fost constrânsă să tacă. Acum tace, români, pentru veşnicie! Leonida Lari, sora mea… Îţi sărut mâna care a luptat, care a scris în apărarea României! Înainte de a pleca la Dumnezeu, unde simt că-L vei ruga ca România noastră să fie reîntregită şi să devină, pentru toţi românii din Basarabia şi Bucovina, cu adevărat o singură patrie!

Şi iartă-ne, Leonida, că doar noi nu ţi-am fost la înălţime!

11 decembrie 2011

Claudiu Iordache

Anunțuri

Bukovski despre Occidentul moral

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Nimeni nu e profet în țara lui – Herta Muller

Corupția e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum și celelalte părți ale aparatului de stat de atunci, și-au împărțit țara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei, și se deservesc reciproc. Funcționează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum și prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situația este atât de stabilă încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că a existat vreo revoluție…

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măștile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delațiunii, iar cea mai cruntă, a anihilării intimității. Serviciul secret al lui Ceaușescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit în SRI. Un fost colaborator al Securității poate ocupa azi în România orice funcție.

Sunt amărâtă și tristă că nu-i poți aduce înapoi pe cei care au suferit în dictatura comunistă.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferență în țara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este și indiferența populației.  O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm odată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-ați început ca lumea…

Herta Muller

Homo Posteritas

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

Homo Posteritas - Bucuresti 1

Homo Posteritas - Bucuresti 3

Homo Posteritas - Bucuresti 4

Homo Posteritas - Bucuresti 7

Homo Posteritas - Bucuresti 9

Homo Posteritas - Bucuresti 10

Renegatul

„Şi de unde, doamne, au apărut atâţia oratori în numele revoluţiei, dintre cei care tăceau în numele dictaturii?”

Octavian Paler

Una din secreţiile imoralităţii româneşti contemporane este instituţia renegatului! Individul care se autoabsolvă de ruşinea de a fi colaborat cu un regim dictatorial, prin abordarea, după prăbuşirea lui, a unei atitudini violente faţă de sistemul de complicităţi şi interese de care a aparţinut cândva. Renegat este culturnicul care după ce l-a omagiat pe Ceauşescu a dat-o la întors după Revoluţia Română,  este anticomunistul cu “preţioase” antecedente comuniste, este antisecuristul feroce care a colaborat cu securitatea, este conştiinţa în impostură. Nu puţini colaboraţionişti au trecut, după Revoluţie, fără jenă “baricada” dintr-o parte în alta! Partidele istorice au ţinut, la rândul lor, uşa deschisă exodului renegaţilor. Activiştii ce aparţineau nomenclaturii ori poliţiei politice, au fost acceptaţi cu asentimentul celor care, dorind să-i folosească, s-au lăsat folosiţi de ei. Opţiunea renegării s-a transformat într-un colac de salvare pentru cei ce au căutat să-şi uite biografiile morbide. Curând, deţinuţii politici, prizonierii de conştiinţă, luptătorii pentru libertate au fost substituiţi cu sosiile lor renegate. A fost ignorată, în schimb, o Doina Cornea ori un Călin Nemeş, doar pentru a nu-i mai putea “uita” pe renegaţiii ce le-au luat locul în stima societăţii. Şi succesul  renegatului s-a dovedit deplin! Impostura a înrămat România. În CNSAS lucrează cu folos renegaţii. Ong-urile cu statut moral sunt adesea o faţadă în spatele căreia colcăie galeriile renegaţilor. Renegaţii au luat cu asalt puterea publică devenind, pe rând,  parlamentari, miniştri, primari, preşedinţi, premieri. Şi chiar un şef al statului, care nu s-a sfiit să se declare anticomunist şi antisecurist, în timp ce îşi pusese ”mapa profesională” deoparte!

În România orice ai face nu te poţi compromite! Dar refuzul recunoaşterii meritului şi sacrificiului, concomitent cu susţinerea uzurpării, imposturii ori tentativei de mistificare a renegatului, este un sacrilegiu. La douăzeci de ani de la victoria Revoluţiei Române, foştii comunişti declamă, solidar, existenţa unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii naţionale. Au fost ei pe baricadele din Decembrie? Nu! I-a acuzat cineva pentru asta? Nu! Atunci de unde vine ura hâdă cu care urmăresc puterea de a schimba istoria într-un moment de cumpănă al ţării tuturor? Ori lăcomia de a profita primii la recompensele unei legi a recunoştinţei?

Renegaţii noştri de astăzi bântuie de asemenea pe forumurile naţionale. Gata să mânjească, să insulte, să calomnieze, la adăpostul anonimatului, tot ceea ce nu pot să veştejească în fapt: omenia oamenilor, puterea lor de a ieşi din izolarea vulnerabilă pentru a deveni solidari. Generozitatea, mărinimia îi ard ca soarele dimineţii ce alungă duhurile nopţii.

Ei sunt reziduul absolut al unei societăţi ce îşi limpezeşte apele cu anevoinţă. Dar dacă tot nu se sfiesc să-şi poarte măştile slute, să nu ne sfiim a le aminti că le cunoaştem obrazul adevărat! Fie el machiat înaintea de a apărea ca vedete de seară la făţarnicele noastre emisiuni de televiziune.

Eu, cel puţin, care cunosc numele multora dintre ei, v-aş putea vorbi despre directorii unor institute culturale, despre scriitorul  “de succes”, despre  moderatorii cu ştaif, despre  „justiţiari” înverşunaţi, despre „liderul” de partid, despre candidatul la funcţia de apostol al neamului acestuia atât de înjosit, despre purtătorul de sutană, cu ochii verzi sub povara pornirilor diavoleşti…

Dar la ce bun, dacă până acum nu i-aţi recunoscut singuri?… Ori n-aţi vrut să-i recunoaşteţi, ori sunteţi orbi de conştiinţă, ori sunteţi asemenea lor!

Ion Monoran – „Eu însumi”

Ion Monoran: „Eu însumi”

L-am cunoscut pe Ion Monoran. Poet fără volum de poezie până când soarta ni l-a luat. Am fost împreună mistuiţi de vâlvătaia Revoluţiei de la Timişoara. Am fost la el acasă o parte din noaptea lui 20 decembrie 1989. Atunci m-a întrebat dacă n-ar fi trebuit să ne adăpostim peste frontieră, în Iugoslavia, ca să scăpăm de prigoana represiunii. Un prieten de-al lui economisise câţiva litri de benzină, cât să ajungem la sârbi. Şi tot el a răspuns: „Mergem până la capăt”. Şi am mers. Revoluţionar, balconard, unul din poeţii care au asaltat Opera din Timişoara. Împreună şi apoi când, alături de alţi scriitori, am fondat Societatea Timişoara. Aşa mi-l amintesc şi azi. Un anarhist frumos al ideii de libertate! Un neliniştit. Un vulcanic. O excepţie comportamentală de la profilul românului şovăielnic. Dumnezeu ni l-a luat pentru că devenise insuportabil conştiinţelor temătoare. Când pătrundea într-o cameră, se zguduiau ferestrele. Ideologic spus, a fost un Maiakovski pe invers. El nu-i iubea pe cei care nu se ajutau singuri. Problema lui nu era condiţia celor mulţi, ci libertatea tuturor. În sfârşit, se simţise împlinit. Alături de camarazii săi.

Care l-au pierdut prematur. Şi nedrept. Care nu l-au uitat. Căci nu se puteau uita pe ei înşişi! Iar absenţa lui nu s-a lăsat vindecată. Chiar dacă, iată, prima şi ultima lui carte ni l-a redat. „Eu însumi!” Şi parcă i-am recunoscut umbra. Gânditoare. Care ne priveşte. Şi nu întreabă. Şi nu spune nimic. A fost, şi este, pentru noi, Ion Monoran.

ion-monoran-eu-insumi

Represiunea

Timişoara. 16 decembrie. Sute de arestaţi, bătuţi cu sălbăticie, schingiuiţi, pentru vina de a fi fost în stradă la orele serii! Vânătoare de oameni în Europa anului 1989. Făptaşii: Miliţia, Securitatea, Armata, armatele politice ale Regimului Ceauşescu.

17 decembrie. Conflictele continuă. Faţă în faţă, Puterea şi Poporul! Ordinele scelerate de tragere date de Ceauşescu generalilor de la Timişoara – singurul dictator al Europei care a dat ordin să se tragă în propriul popor! Apariţia taburilor şi tancurilor pe caldarâmurile oraşului revoltat. Primul împuşcat mortal. O femeie, Lepa Bărbat, omorâtă lângă copiii ei.

18 decembrie. Creşte numărul dispăruţilor. Muncitorii se agită. Răniţii duşi în spitale cu o rană în pulpă ies din ele cu un glonte în cap. La adăpostul întunericului se trage din taximetre. Armata execută foc în direcţia „duşmanului” din balcoane: copii, femei, bătrâni.

19 decembrie. Liniştea dinaintea furtunii. Generalul Guşă este alungat de la ELBA.

20 decembrie. Sute de mii de români ies în stradă. Coloanele muncitorilor ocupă centrul Timişoarei. Formarea Balcoanelor. La Consiliul Judeţean. La Operă. Întemeierea Frontului Democratic Român. Timişoara devine primul oraş liber al României! Declararea grevei generale. Tratative cu Guvernul Dăscălescu. Dispariţia din stradă a Miliţiei. Armata este retrasă în cazărmi. Fraternizări cu militarii. Românii arestaţi sunt eliberaţi târziu, în noapte, la cererea Comitetelor revoluţionare.

21 decembrie. Proclamaţia Adunării Generale din Piaţa Operei. Manifestul A căzut tirania! Revoluţia se extinde la Lugoj, la Arad, unde se formează comitete FDR; la Cluj, la Sibiu, la Braşov. Carnagiul de la Bucureşti din 21 decembrie. Piaţa Universităţii.

22 decembrie. Mitingul lui Ceauşescu. Sinuciderea generalului Milea. Expectativa generalului Vlad. Orele marii trădări. Cucerirea CC-ului de către mulţime. Ceauşescu este urcat într-un elicopter. Ieşirea lui din Istorie. (Într-o discuţie consemnată, fostul Şef al Securităţii Bucureşti, colonelul Guran, declară: „După fuga lui Ceauşescu, am înţeles că el a dezertat! Atunci l-am părăsit!”) Ocuparea Radioului şi Televiziunii… Au continuat tragerile ucigaşe. Apariţia teroriştilor. Enigmă neelucidată. Gafele tragice ale liderilor militari. Răfuieli. Nenumărate victime inutile. A urmat formarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Proclamaţia CFSN. Primele decrete revoluţionare. Procesul ad-hoc al dictatorului la Târgovişte. Sentinţa. Condamnarea la moarte. Executarea cuplului Ceauşescu. Focurile de armă încetează. Revoluţia a învins.

Statistica Represiunii la Timişoara:

– ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi

– ziua de 18 decembrie: 8 morţi, 23 răniţi

– zilele de 20-22 decembrie: 6 răniţi

Aceşti morţi trebuie explicaţi!

19 ani mai târziu. Apariţia culturnicilor „loviturii de stat”: editorialişti, ziarişti, istorici de circumstanţă, cu trecut colaboraţionist, avocaţi ai „evenimentelor din decembrie”, ai „loviluţiei”, implicaţi într-un proces dirijat (efect al unei savante trageri de timp) care şi-au propus să inculce românilor convingerea unei Lovituri de Stat. Contestarea, la nivel naţional, a ideii de Revoluţie, justificarea oribilei Represiuni din Decembrie 1989, dovedeşte, dacă mai era nevoie, ambiţia de a mistifica istoria recentă a românilor! Membrii fostului aparat de represiune ocupă şi astăzi poziţii de forţă în Statul Român: politicieni, bancheri, patroni de presă, afacerişti, erijându-se în autorii adevăraţi ai schimbării din Decembrie 1989!… Deşi: într-o discuţie cu comandantul adjunct al Securităţii de la Timişoara, Radu Tinu, acesta recunoaşte, în mai multe rânduri, că Securitatea n-a putut controla explozia populară! Deşi: într-o discuţie cu generalul Atanasie Stănculescu, acesta a confirmat că nu putea da o lovitură de stat, capii Armatei fiind compromişi. Deşi: într-o vizită la Institutul Revoluţiei Române, Virgil Măgureanu, privind spre Primul Manifest al Revoluţiei Române: A căzut tirania!, îşi scoate pălăria şi se închină! Deşi după opinia academicianului Eugen Simion: „Revoluţia din Decembrie 89 a fost o veritabilă, o admirabilă revoluţie naţională… Sacrificiul românilor n-a fost inutil. Cum să fie inutil dacă el a reuşit să prăbuşească o dictatură ce părea protejată de nouă rânduri de sisteme de securitate?” Deşi, după Francis Fukuyama: „Revoluţionarii care s-au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien-an-men, lituanienii care s-au luptat cu Moscova, ruşii care şi-au apărat parlamentul au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni.” Deşi, după Peter Siani-Davies: „Poziţia centrală pe care Revoluţia din Decembrie 1989 o ocupă în istoria recentă a României este de necontestat.”

Noi, cei care am participat la Revoluţia Română, privim cu tristeţe şi detaşare tentativa forţelor de extracţie neoceauşistă – nu Ceauşescu a fost primul care a vorbit despre o lovitură de stat? – de mistificare a adevărului despre Revoluţia românilor. A fost o revoluţia sângeroasă a unui popor care, cu preţul unor mari jertfe, a înfruntat şi a învins Represiunea. Cum generalii Vlad şi Milea n-au îndrăznit să-l aresteze pe dictator, cum CPEx-ul nici măcar în ceasul al 12-lea nu l-a destituit din funcţie, a fost rândul poporului să înfrunte Dictatura. Conştiinţa marilor oraşe. Sutele de mii de oameni care au înfruntat moartea, tortura, mutilarea, arestarea. Degetele pătate cu sânge românesc ale Represiunii. Au tras Miliţia, Securitatea, Armata antedecembristă, în nici un caz Armata României de astăzi, condusă de ofiţeri tineri şi patrioţi. În Decembrie 1989 a avut loc o Revoluţie tocmai pentru că o Lovitură de Stat, atât de necesară atunci, nu a avut loc! S-ar fi evitat vărsarea de sânge şi autorii unei astfel de Lovituri ar fi primit ulterior recunoştinţa patriei. Revoluţia Română a învins Lovitura de Stat. Timpul aduce dovezi incontestabile. S-a putut constata, totodată, prin trecerea timpului, că fruntaşii Revoluţiei Române n-au fost agenţi străini, şi nici n-au devenit mai prosperi decât românii obişnuiţi. A fost Lorin Fortuna, preşedintele Frontului Democratic Român, agent străin? Au fost camarazii mei, veniţi de la Timişoara la Simpozionul Institutului Revoluţiei Române, agenţi străini? Îi desfid pe autorii livreşti ai Loviturii de Stat să o dovedească!

Generaţia noastră, mult năpăstuită, într-un act de ispăşire dureroasă a tuturor suferinţelor ei, a avut onoarea să trăiască un act de glorie, să răstoarne o Dictatură! Dar nici măcar astăzi nu sunt lăsaţi să se bucure de asta! În timp ce prea mulţi dintre liderii statului născut cu preţul sângelui din Decembrie 1989 continuă să omită şi astăzi, din discursurile oficiale, meritul Revoluţiei!

Noi, însă, nu putem accepta ca memoria publică să-i îngroape în uitare pe cei fără de sacrificiul cărora poate şi acum am fi fost o naţiune coborâtă într-o implacabilă servitute.

Cât priveşte fosta Securitate, în rândul membrilor atotputernicelor ei coterii, la 19 ani de la Revoluţia noastră şi nu a lor, nici urmă de respect, de regrete şi de căinţă. Dimpotrivă: ingratitudine, mistificare, uzurpare de merit, cinism – mai mult decât atât nu puteau să facă pentru a-şi compromite onoarea de om (dacă au avut-o vreodată) pentru totdeauna!

Claudiu Iordache – Comunicare în cadrul Simpozionului Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, decembrie 2008