Renegatul

„Şi de unde, doamne, au apărut atâţia oratori în numele revoluţiei, dintre cei care tăceau în numele dictaturii?”

Octavian Paler

Una din secreţiile imoralităţii româneşti contemporane este instituţia renegatului! Individul care se autoabsolvă de ruşinea de a fi colaborat cu un regim dictatorial, prin abordarea, după prăbuşirea lui, a unei atitudini violente faţă de sistemul de complicităţi şi interese de care a aparţinut cândva. Renegat este culturnicul care după ce l-a omagiat pe Ceauşescu a dat-o la întors după Revoluţia Română,  este anticomunistul cu “preţioase” antecedente comuniste, este antisecuristul feroce care a colaborat cu securitatea, este conştiinţa în impostură. Nu puţini colaboraţionişti au trecut, după Revoluţie, fără jenă “baricada” dintr-o parte în alta! Partidele istorice au ţinut, la rândul lor, uşa deschisă exodului renegaţilor. Activiştii ce aparţineau nomenclaturii ori poliţiei politice, au fost acceptaţi cu asentimentul celor care, dorind să-i folosească, s-au lăsat folosiţi de ei. Opţiunea renegării s-a transformat într-un colac de salvare pentru cei ce au căutat să-şi uite biografiile morbide. Curând, deţinuţii politici, prizonierii de conştiinţă, luptătorii pentru libertate au fost substituiţi cu sosiile lor renegate. A fost ignorată, în schimb, o Doina Cornea ori un Călin Nemeş, doar pentru a nu-i mai putea “uita” pe renegaţiii ce le-au luat locul în stima societăţii. Şi succesul  renegatului s-a dovedit deplin! Impostura a înrămat România. În CNSAS lucrează cu folos renegaţii. Ong-urile cu statut moral sunt adesea o faţadă în spatele căreia colcăie galeriile renegaţilor. Renegaţii au luat cu asalt puterea publică devenind, pe rând,  parlamentari, miniştri, primari, preşedinţi, premieri. Şi chiar un şef al statului, care nu s-a sfiit să se declare anticomunist şi antisecurist, în timp ce îşi pusese ”mapa profesională” deoparte!

În România orice ai face nu te poţi compromite! Dar refuzul recunoaşterii meritului şi sacrificiului, concomitent cu susţinerea uzurpării, imposturii ori tentativei de mistificare a renegatului, este un sacrilegiu. La douăzeci de ani de la victoria Revoluţiei Române, foştii comunişti declamă, solidar, existenţa unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii naţionale. Au fost ei pe baricadele din Decembrie? Nu! I-a acuzat cineva pentru asta? Nu! Atunci de unde vine ura hâdă cu care urmăresc puterea de a schimba istoria într-un moment de cumpănă al ţării tuturor? Ori lăcomia de a profita primii la recompensele unei legi a recunoştinţei?

Renegaţii noştri de astăzi bântuie de asemenea pe forumurile naţionale. Gata să mânjească, să insulte, să calomnieze, la adăpostul anonimatului, tot ceea ce nu pot să veştejească în fapt: omenia oamenilor, puterea lor de a ieşi din izolarea vulnerabilă pentru a deveni solidari. Generozitatea, mărinimia îi ard ca soarele dimineţii ce alungă duhurile nopţii.

Ei sunt reziduul absolut al unei societăţi ce îşi limpezeşte apele cu anevoinţă. Dar dacă tot nu se sfiesc să-şi poarte măştile slute, să nu ne sfiim a le aminti că le cunoaştem obrazul adevărat! Fie el machiat înaintea de a apărea ca vedete de seară la făţarnicele noastre emisiuni de televiziune.

Eu, cel puţin, care cunosc numele multora dintre ei, v-aş putea vorbi despre directorii unor institute culturale, despre scriitorul  “de succes”, despre  moderatorii cu ştaif, despre  „justiţiari” înverşunaţi, despre „liderul” de partid, despre candidatul la funcţia de apostol al neamului acestuia atât de înjosit, despre purtătorul de sutană, cu ochii verzi sub povara pornirilor diavoleşti…

Dar la ce bun, dacă până acum nu i-aţi recunoscut singuri?… Ori n-aţi vrut să-i recunoaşteţi, ori sunteţi orbi de conştiinţă, ori sunteţi asemenea lor!