„Grădina Maicii Domnului sau ‘un capitol final’?”

„Un prieten, român, care a stat mulţi ani la Paris, mi-a povestit o secvenţă tulburătoare din ultimele luni de viaţă ale lui Cioran. Îl părăsise luciditatea, era la spital, în halat, şi unui apropiat care venise să-l vadă, la despărţire, după ce l-a tras aproape, i-a şoptit: “Hai să-ţi dau ceva – foarte preţios -, să ai grijă de ce-ţi dau!” Şi a băgat mâna în buzunar, de unde a scos o bucată de excrement, pe care i-a înmânat-o sacerdotal. O fi sau nu adevărat episodul, dar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, sunt convins că darul lui Cioran a fost România. Cioran s-a îngrijit să lase celor de după el România, aşa cum este ea acum.

Mi-a revenit în minte acest gest, căruia mă încăpăţânez să-i dau semnificaţie, citind cartea lui Claudiu Iordache “Apocalipsa după Cioran”. România de azi a lui Claudiu Iordache este România lui Emil Cioran, este România reală a zilelor noastre. Un stat pe pat de boală grea, o patrie – încă – pentru unii, tot mai puţini, locuitori ai ei şi căreia autorul cărţii îi dă o sumedenie de definiţii răvăşitoare. “… umilă şi nesimţitoare, sub ocupaţia locuitorilor de crâşme… o religie care se stinge încet în răceala rugăciunilor neascultate. O ţară de defetişti… România contrafăcută… o ţară care aproape nu mai are popor… ţara în care virtuţile te îngroapă şi viciile te salvează… o ţară locuită azi de infirmitatea unui popor… o proprietate din care a fost evacuat chiriaşul divin, poporul, doar pentru ca străinul să-i intre nestingherit în casă şi s-o vândă pe aproape nimic… o ţară «africană», la marginea Europei… ţara mâncătorilor de seminţe… niciodată n-a fost mai izolată, de data aceasta datorită unui asediu din interior!… România dormind… România cu doliul mitei pe steag… o pulbere sumbră peste tot deasupra României… o casă veche care se demolează… un iarmaroc de la marginea Europei, în care mirosul de fleici, de mici, de bere şi ţuică fac casă bună cu tămâia… o ţară în care toţi scriu maculatura propriilor interese şi nimeni nu citeşte surâsul ori plânsul niciunuia dintre ei… România ce alunecă agonic în propria ei neştire… convieţuiesc două-trei veacuri în România ultimului dintre ele… în România, ţară europeană încă de la naşterea Europei, noroiul a urcat până la fereastră!… ţara în care eroismul se confundă cu nebunia…România curge într-o singură direcţie”.

Prea multe citate? Ele ar putea fi mult mai multe. Întreaga carte e de citat. Maladia României poate fi letală, iar bolile românilor pălesc în faţa pandemiei naţionale, care e deznaţionalizarea şi extincţia ca neam.

Neamul românesc?  “Un neam fragmentat, rupt de dealuri şi râuri, nu acelaşi la munte ori coborât în câmpie… românii fac parte din unul dintre puţinele noroade care nu-şi respectă pământul. Şi când nu-l pot despuia de bunurile sale, îl părăsesc… Sub triunghiul de fier al Securităţii: stat, biserică, presă, românul este un simplu deţinut… o generaţie a colaborat imoral… un popor rebelofob… o societate măcinată. O victimă a unei siluiri suportabile. O societate aproape fără cer, în care sufletele se îneacă tăcute… românii nu vor niciodată să creadă că răul este chiar rău!… în felul lor arhaic, românii simt că nu trebuie investit decât în prezent… modele româneşti de succes: şuţi, proxeneţi, şmenari, devalizatori, speculanţi, rechini imobiliari, recuperatori, moguli, oligarhi, cămătari, şantajişti, valutişti, tâlhari… România nu duce lipsă de oameni inteligenţi, dar de oameni integri sigur! Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocoreşte el însuşi… un popor care vrea să se strecoare prin istorie şi s-o îmblânzească, şi nu s-o înfrunte, şi nu să aspire la victoria care e libertatea!… un popor bătrân, pe al cărui chip strălucesc, întunecat, ridurile adânci ale supunerii milenare… românul «recent», o făgăduială neonorată”. Iar la un moment dat, autorul se întreabă: “Cum poţi întoarce o mulţime din drum, amintindu-i că are obligaţia să devină popor?”.

Am amânat lectura acestei cărţi. Presimţeam că trebuie să fiu pregătit pentru a o citi, autorul îmi vorbise despre ea când încă o scria. Ştiam la ce să mă aştept. Şi nu m-am înşelat. După “Schimbarea la faţă a României”, scriere de tinereţe a lui Emil Cioran, “Apocalipsa după Cioran”, cartea înţeleaptă a unui autorului septuagenar Claudiu Iordache reia, peste timp, discursul despre destinul tot mai precar al patriei celor doi autori. Avertismentul lui Cioran nu a fost luat în seamă. Va avea aceeaşi soartă şi cel al lui Claudiu Iordache? Judecând după indiferenţa ce învăluie această apariţie editorială, se pare că e tot un strigăt în pustiu.

Despre multe se vorbeşte în această carte. Despre Revoluţia după care în loc ca românilor să le fie mai bine le e mai rău, despre intelectualii care sunt poate mai vinovaţi decât alţii pentru că, mai în cunoştinţă de cauză, nu se opun răului, despre “optimismul” tâmp al gloatei ori rânjetul cinic al profitorului, prin care se întreţine o euforie sinucigaşă, asemănătoare celei de pe puntea Titanicului în cele câteva ore de dinaintea catastrofei.

Cartea lui Claudiu Iordache este “o scrisoare către contemporani”. Care e rostul ei? “O carte nu poate schimba un regim infam, dar îi poate denunţa imposturile”. Adică Revoluţia – vestitoare a unui declin, moartea libertăţilor, falsa democraţie, suveranitatea abandonată, o ţară în care nici măcar existenţa elementară a cetăţenilor ei nu mai este sigură de drepturile ei: dreptul la subzistenţă, dreptul la educaţie, dreptul la sănătate.

O ţară pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Grădina Maicii Domnului, dar care se arată a fi “beată de a fi atât de aproape de Dumnezeu”. Este oare această ţară “un capitol final de dragoste epuizată”? “România moare în fiecare zi!” (tot cu semnul exclamării), se cere doar “a refuza România, aşa cum continuă să fie”. Căci “România nu e numai un parcurs, este o destinaţie! Îi datorăm să ajungă acolo unde o aşteaptă neamurile fericite”. “Țara România este „o biografie pe care mi-aş dori-o încheiată odată cu viaţa mea. Şi dacă omenirea este o grădină, România e o omenire ceva mai mică. Merită să salvăm grădina din România”.

Apocalipsa după Cioran” pune un diagnostic necruţător, fără niciun fel de menajament, maladiei grave care a cuprins fiinţa neamului. O maladie datorată nu numai altora, cum atât de lesne încercăm să ne dezvinovăţim, ci nouă înşine, poate, înaintea altora. Aflăm de aici însă doar simptome, posibile evoluţii îngrijorătoare, un tot mai previzibil final. Rămâne de aplicat terapia. Despre ea nu se spune în cuprinsul acestei fişe clinice de ţară şi popor.  Dar aflăm, în sfârşit, sau mai drept spus ne confirmăm un adevăr vital care începe să-şi facă drum: e vorba de supravieţuirea României. În 2010, academicianul Mircea Maliţa a scos cartea “Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”. Carte trecută aproape neobservată, ca şi aceasta. Şi prin câteva publicaţii a început să se scrie despre supravieţuirea României. Scrie Claudiu Iordache: “României nu-i va fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele, un soi de colonizare a Americii dinlăuntrul teritoriului naţional. Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamental”.

Ani de-a rândul, după 1989, m-am întrebat şi am întrebat, public sau confidenţial, demnitari, instituţii şi oameni obişnuiţi, care este, care ar trebui să fie interesul naţional al României. Nimeni n-a avut un răspuns care să convingă. Acest răspuns pare să se impună şi el este, din păcate, supravieţuirea României.”

Corneliu VladCronică la cartea „Apocalipsa după Cioran”  

Cronica Română, 25 aprilie 2012