O analiză de referință cu privire la Revoluția Română din 1989 – cronică semnată Prof. Univ. Dr. Dumitru Mazilu

„Unul dintre cei mai cunoscuți şi respectaţi participanţi la procesul revoluţionar de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, a dat publicităţii o lucrare de excepţie: „Revoluţia românilor“, cu un subtitlu „Sfârşit de poveste“. De la început, autorul precizează că „Această cronică a revoltei oamenilor simpli e dedicată celor harnici, devotaţi, curajoşi şi cinstiţi, care nu înţeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluţie şi de pierderea vieţilor a sute de români nevinovaţi doar pentru ca ţara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989“ (p.5)  

1. „Redobândirea libertății nu se face de la sine”  

Ideea libertăţii este abordată pe larg în lucrarea pe care o supunem atenţiei Dvs.  Redobândirea libertăţii  – precizează autorul – implică etape premergătoare, care o pregătesc: comprimarea prudenţei colective în acte de explozie; ieşirea mulţimilor în stradă pentru a-şi asuma consecinţele ultimative; refuzul ultim al privării de demnitate, apoi imprevizibilul suveran care-şi împarte favorurile, la întâmplare.  

Claudiu Iordache aminteşte că „revoluţiile aduc războiul înlăuntrul popoarelor“, notând că atunci când un popor este împiedicat să supravieţuiască „tendinţa lui este să urmeze solidar calea eliberării“, o cale presărată cu riscuri, unele din ele majore, care definesc redobândirea libertăţii drept un act eroic, săvârşit de cei conştienţi de urmări, pe care sunt gata să şi le asume.  

Cartea pe care autorul a elaborat-o nu a fost scrisă „ pentru istorici, ci pentru istorie“, evocând mărturii, dovezi, surse, documente „nu pentru a întârzia în preajma lor“. Autorul precizează că analiza pe care o efectuează „caută în faptul de istorie cuprins între 16 şi 22 decembrie nu excursuri biografice, ci registrul desfăşurărilor de energii conflictuale, precum şi cel al acţiunilor oamenilor care au suferit şi păcătuit în urma săvârşirii lor“.   

În acest context este integrată bătălia – pentru că despre o asemenea bătălie a fost vorba – pentru redobândirea libertăţii. Iar acest proces implică căutarea adevărului şi judecarea tuturor fenomenelor cu dreptate. Oamenii simpli care s-au revoltat în acel „Decembrie de foc“ din istoria românilor au dreptul să ştie: a) Ce s-a întâmplat atunci? b) Cine a tras? c) Cine s-a făcut vinovat? d) Cine a plătit? e) Ce s-a schimbat în urma sângelui vărsat? f) Ce fel de societate a luat locul celei prăbuşite în sânge?  

2. „Apărarea  libertăţii în faţa forţelor care o ameninţă ar trebui să fie o constantă a voinţei de a supravieţui“ 

Cercetarea ştiinţifică efectuată de Claudiu Iordache pune în evidenţă motivaţiile comportamentului cuplului dictatorial în decembrie 1989. Opţiunile dictatorului spre represiune au avut explicaţii în esenţa puterii, mai ales atunci când această putere este nelimitată. „Puterea produce orbiri nevindecabile – constată autorul – iar despoţii sunt cei mai orbi dintre oameni. Pentru asta nu pot funcţiona tiraniile. Fie ele luminate. Înaintea lor istoria îngheaţă“. 

Desfăşurarea Revoluţiei din 1989 a pus în lumină că mulţimile revoltate au acţionat spontan, contradictoriu, stihinic, dar mai ales curajos, demonstrând că aspiră la schimbări cu adevărat naţionale. Toate acestea confirmă „libertatea neîngrădită a Revoluţiei“. 

Dar, se atrage atenţia în cercetarea ştiinţifică efectuată, această libertate „a fost constrânsă la libertatea restrânsă a noului stat postdecembrist“. În anii care au urmat Revoluţiei, lupta pentru supravieţuire a multor români a determinat trecerea treptată în uitare a acelor confruntări dramatice, prin care poporul acestei ţări şi-a recucerit libertatea şi demnitatea. 

Constatarea că „o ţară ce menţine abuziv dreptul prezentului său precar asupra viitorului devine un martor inert al propriei sale stagnări” este dureroasă, dar adevărată. Se observă că popoarele au dreptul care “le oferă puterea de a uita“, dar în mod corect se defineşte această putere, într-un anumit sens, „o putere abuzivă. O putere totdeauna dezonorantă “, pentru că, aşa cum nota marele Nicolae Iorga, „cunoaşterea trecutului ne ajută să înţelegem prezentul şi să descifrăm viitorul“.  

 3. O revoluție creștină și  „o revoluţie căreia i-a urmat jefuirea fără precedent a avuţiei naționale” 

Analiza pe care v-o supunem atenţiei dezvăluie că în 1989 au avut loc, de fapt, două revoluţii: „o revoluţie creştină şi o revoluţie a celor care s-au concentrat cu toate forţele pe jefuirea avuţiei naţionale“, o revoluţie a lui Există Dumnezeu!, implorat continuu la Timişoara să se alăture destinului celor ce se revoltaseră, şi o revoluţie barbară, a raptului, a furturilor, a crimelor şi a justiţiei sumare“. Deturnarea tirurilor cu ajutoare, a transporturilor de medicamente oferite spitalelor, furturile din clădirile oficiale, din reşedinţele nomenclaturii, din avutul public, eliberarea de legitimaţii false privind participarea la luptele Revoluţiei au antrenat mai multe categorii sociale, dar au implicat – în acelaşi timp – unele cercuri din străinătate pregătite să acapareze activele cele mai rentabile din economia României. Curând, chiar foarte curând, ţara a fost sărăcită, milioane de români care au înfăptuit Revoluţia ajungând în situaţia disperată de a supravieţui din veniturile mult prea modeste pe care cu greu le mai pot obţine. 

Citându-l pe prof. dr. Ilie Bădescu, autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei notează că în Revoluţie s-au regăsit două linii distincte şi opuse: a) o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, şi b) o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţirea fără muncă şi fără merite. 

“În prima linie a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia o afacere, dar şi dreptul muncitorilor săi. În cealaltă linie a triumfat capitalismul de suprastructură, al celor care se îmbogățesc fără muncă, fără vreun merit ori de vreun titlu de capital, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale. Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii, iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, pe baza legilor pe care şi le-au întocmit în numele reformei.” (Ilie Bădescu, Ideologia revoluţiei din decembrie). 

4. ” Istoria este a celor care o fac,  nu a celor care o scriu!” 

Analizând „Revoluţia românilor“, Claudiu Iordache atrage atenţia că „Istoria este a celor care o fac, nu a celor care o scriu!“, ceea ce îi permite să sublinieze că a scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie şi a multiplelor adevăruri, subiective sau parţiale, care îl susţin sau îl denaturează, este o obligaţie de onoare. 

În mod corect se precizează că „Revoluţia Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putinţă“. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie aşa cum a fost, cu încrederea că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. 

În nici un caz nu trebuie ignorat istoricul, nici ştiinţa sa, ca expertiză ori instanţă de înţelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor – ne povăţuieşte autorul „Revoluţiei Românilor“.  

5. „Nimic nu este mai periculos  pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulității recompensate”  

În cercetarea ştiinţifică pe care o face, autorul demonstrează actualitatea analizei – de o rară precizie – făcută de acel geniu al românilor care a fost Mihai Eminescu, punându-şi întrebarea firească dacă nu există un blestem care face ca istoria României „să nu se schimbe împotriva cursului timpului“, deoarece remarcile lui Mihai Eminescu din 1880 sunt de o actualitate indiscutabilă pentru timpul prezent. 

Eminescu dezvăluia decadenţa, nemunca, demagogia, cinismul, voinţa guvernanţilor de a-i supune la suferinţe pe guvernanţi, prezentând personaje care parcă au reînviat în zilele noastre. „Peste tot aceeaşi idee – nota Mihai Eminescu – să dau străinilor ce-mi cer, cât pentru români, puţin îmi pasă! Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor… Organizarea lor nu depinde decât de disciplina oarbă… sub comuni şefi de bandă… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter… Aluatul e populaţia flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România… Şi asta în timp ce patru din cinci părţi ale poporului nostru nu iau parte la viaţa politică… Iar miile de funcţii sunt puse în mişcare pentru a le stoarce voturile…“ Este o analiză care descrie – cu acurateţea geniului eminescian – ce se întâmplă în România anului 2010-2011. 

Evocându-l pe Eminescu – atât de actual la 21 de ani de la acel Decembrie de foc din istoria ţării – autorul „Revoluţiei Românilor “ pune câteva întrebări, la care istoria ar trebui să dea răspunsuri: „Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă paşii destinului?“  

Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU  

Prim-vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituit în Decembrie 1989

Anunțuri

Emil Cioran – 8 aprilie 2011

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

„Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: „Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… „

„Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: „Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

„Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… „Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007