Acest text este dedicat Mirelei Costache, Mariei Trăistaru, lui Lucian Căldăraru și lui Adi Misăraș, și Luminiței, și Iuliei, și Mihaelei, și miilor de suflete devotate și curajoase, fraților mei și surorilor mele de luptă, camarazilor mei din Decembrie 1989!
Anul 22
Să ne luăm rămas bun și de la acest an, ce ne îndepărtează lent de suferințele și fericirea desferecată a sfârșitului de decembrie 1989. Trec adesea prin Piața Senatului și ascult tăcerea adâncă a numelor celor care, atunci, au binemeritat de la patrie! Le vorbesc copiilor mei. Le arăt micile răni ale pietrei memoriale ori literele absente smulse de adolescenți de pe postamentul ce susține iconostasul martirilor Revoluției. Ei nu știu. Și poate că nu mai merită să afle. Istoria e o cicatrice. Lasă urme, dar durerea se uită. Asta e! Bucureștenii trec grăbiți pe aici, unde mai plâng jerbele despletite. Și totuși, sunt nume ce nu merită uitate! Ar fi putut trăi lângă noi, s-ar fi putut bucura de clipe fericite, ar fi avut copii, la rândul lor. Doamne, câtă nedreptate! Dacă măcar le-am putea adeveri că sacrificiul lor a salvat România! Iat-o, chiar ea i-a uitat demult! Chiar ei, românii obișnuiți, chiar lumea aceasta mohorâtă în care abia că mai trăim. Dumnezeu să ne ierte!
Iar celor care se bucură, astăzi, de lumina vieții în această Românie întunecată, le urez speranță și „La mulți ani!”
Am ezitat îndelung înainte de a face public acest text. Ce ar fi putut fi el, comentariu sau mărturie? Ori nici măcar atât… O Românie pervertită a sucombat în Decembrie ’89 pentru ca o altfel de Românie să poată trăi. Ce altceva s-a dovedit, în cele din urmă, domnia lui Ceauşescu decât o bavură indecentă a istoriei României? Timp de o jumătate de veac, dictatura a însemnat pentru România o altă tentativă de a da un elan solidar unei libertăţi fără nici un profit.
Dar să ne întoarcem, cu un pas înainte, la ceea ce am fi putut deveni după căderea regimului ceauşist şi să revenim pe urmele viitorului nostru! La nici trei ani de la deflagraţia mântuitoare de la Timişoara, totul probează în România că ne-a învins – a câta oară – dezordinea. Dictatura a fost abolită fără a-i urma altceva, deşi amantul rău al istoriei româneşti a fost alungat din alcovul acesteia.
La 16 Decembrie străzile Timişoarei au început să curgă, asemenea râurilor dezgheţate; sângele s-a ivit mai târziu, când banchiza fisurată a derivei s-a izbit în plin de un mal al revoltei, pe care, adunându-se spontan, oamenii au aprins făcliile de speranţă. Ce altceva poate fi speranţa decât o primă asumare a devenirii? Stau şi meditez în acest moment dacă vom afla vreodată motivele obscure pentru care noi, românii, apucăm să însemnăm atât de puţin în biografia universală. Şi totuşi, trebuia pornit de undeva! De la un 16 Decembrie 1989! În ziua aceea, un prieten m-a chemat la telefon şoptindu-mi: „A început!” O oră mai târziu, eram acolo, între ceilalţi, gata de a ne lăsa cuprinşi în vârtej, gata de a ne îneca în istorie.
Desigur, nu voi descrie neapărat evenimentele în care m-am lăsat implicat, voi evoca doar zbaterea chinuitoare a unui patos explodat după îngrozitorii ani de cultură a laşităţii. În şaisprezece decembrie, amiaza şi seara, puterea a pus la vedere întregul arsenal al obtuzităţii ei. Miliţia, securitatea, armata, forme instituţionalizate ale opresiunii, au dat atunci o primă dovadă că nu mai sunt capabile să corecteze o autoaprindere a sistemului.
De fapt, în şaisprezece seara a trebuit să aflăm că dictatura are o musculatură de paie. Trupe de scutieri au şarjat, fără convingere, o mulţime neobişnuită să se bată pentru logica ei: maşinile pompierilor s-au gripat pe rând, dispozitivul represiv s-a clătinat curând, şi tot atunci, pe liniile cele mai secrete, telefoanele oficiale au sunat la Bucureşti, anunţând declanşarea furtunii!
În noaptea ce a urmat, timişorenii au învăţat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei libertăţii, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele şi bastoanele. Au fost organizate razii uriaşe, şi o dată cu ele făcute masive arestări. Atâta amar de vreme inactiv, sistemul represiunii s-a însufleţit rapid, cu o vioiciune nevolnică. Pe pavajul parcajului miliţiei municipale, cei prinşi au fost minuţios călcaţi în picioare. La penitenciarul oraşului, arestaţii politici au ajuns sângerând. A urmat o triere sumară, căci torţionarii cu grade şi funcţii, treziţi din somnul sfârşitului de săptămână, de lună şi de an, au reacţionat sub imperiul unei iritări fără presimţire, odată ce, e de ştiut, Revoluţia ia mereu minţile celor ce i se împotrivesc primii. Aveam să aflăm mai târziu că spaima prizonierilor maltrataţi s-a dovedit cu mult mai mică decât a celor ce i-au anchetat toată noaptea, stupefiaţi de extraordinara lor îndrăzneală! În noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece, Timişoara nu a dormit, cu excepţia acelui spirit discreţionar, aparent atotputernic, însă somnolent şi corupt, ce avea să primească o lovitură de moarte încă în zorii zilei binecuvântate care urma.
În şaisprezece decembrie seara, în vecinătăţile Pieţei Maria, un ofiţer s-a oprit lângă noi, rugându-ne să ne îndepărtăm, pe motiv că: „Ei sunt nebuni!” Ei, trabanţii unei autorităţi blestemate să se prăbuşească dintr-o clipă în alta… O oră mai târziu, am fost ajunşi din urmă de un pâlc de scutieri cu chipurile răvăşite. Unul dintre ei m-a izbit cu cravaşa. I-am prins-o în pumn şi militarul (de altfel în vârstă) a întors jenat privirea într-o parte. Nimic nu mai voia să meargă pentru Ceauşescu încă din şaisprezece seara. În noaptea ce a urmat, o coloană de manifestanţi a fost şarjată pe Calea Torontalului de către trupe, în termen, coborâte din lungi maşini ale Armatei. După clipe de panică, timişorenii au contraatacat şi soldaţii au rupt-o la fugă. După care s-au întors Ei, am fugit Noi! Revoluţia, începută printr-o revoltă, devenise pe nesimţite un discurs al ineluctabilului…
De ce oare îmi aduc aminte abia astăzi de frumuseţea adolescentei blonde care, cu gesturi uluitor de calme, dirija un grup de bărbaţi înspăimântaţi de rafalele ce biciuiau cerul tot mai tulburat de un întuneric feruginos, de deasupra Catedralei Mitropolitane? Aud şi acum acea voce din şaisprezece: „Mitică, unde te-ai ascuns, fricosule?”, aud şi acum chemările femeilor: „Nu plecaţi! Nu plecaţi!”, aud şi acum ţipătul gâtuit al nevestei care a născut în Piaţa Operei, aud şi acum discursul întretăiat de emoţie al necunoscutei care a urcat în balcon pentru a încuraja de acolo o mulţime intimidată de curajul care nu mai era al ei, ci al istoriei însăşi, ce îşi ieşise din matcă! Revoluţia de la Timişoara va rămâne fapta de arme a slăbiciunilor inculcate unui popor neobişnuit cu virtuţile lui…
Noaptea de şaisprezece a trimis la somn o Timişoară înfrigurată, radioasă şi fericită! Se afirmă că mulţimile nu au suflet, doar popoarele. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timişoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obedienţă ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al naţiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalaţiunii, pe Buziaş, Lipovei, în Giroc, coloane omeneşti incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: „Români, nu fiţi laşi!” Şi românii, încă fără experienţă, fără metodă, au ascultat, ieşind pe străzile întunecate unde ştirile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…
Orgoliul maxim al oricărui autor vorbeşte totdeauna cititorului astfel: „Nimic, nicicând, niciunde nu s-a întâmplat cu adevărat, mai adevărat ca în această carte ce este, ea însăşi, propria ei realitate!” Textul acesta, în schimb, este o recunoaştere, nu prea bine ascunsă, a eşecului de a da de urma acelor adevăruri, în fond elementare, ce au făcut cu putinţă ca o cetate locuită de solitudine şi resemnare să erupă dintr-o dată, devastator, sub piedestalul unei tiranii a cărei robusteţe părea atât de logodită cu veşnicia! Da! compatrioţi, acolo, au pierit suflete, acolo moartea absurdă şi-a avut recolta ei, dar şi evadaţi norocoşi. Acolo istoria nu a mai curs la fel şi timpul românesc s-a ţesut, s-a împletit într-un vârtej al lucidităţii. Acolo, unde gemetele, ţipetele, incendiile, împuşcăturile nu mai populează, în acest moment, decât cerul încărcat al memoriei, într-o capitală întâmplătoare a unei Revoluţii care a schimbat României cosmetica ei demoniacă, acolo unde, în sfârşit, ne-am ascultat, înfricoşaţi şi aspru încercaţi de Dumnezeu, trăiţi de un sentiment rarefiat al distincţiei! Acolo unde omul, lângă om, şi-a amintit, fără să ştie, chiar originea sa iconoclastă şi trecătoare…
Între 16 şi 22 decembrie, la Timişoara, după cronometrul eternităţii nu a trecut decât o singură clipă,
aceea în care, ca într-o tragedie greacă, s-a comis totul, după care nu a mai urmat nimic…
Mărturii ulterioare ale activilor celor şapte zile de foc au reuşit să devină tot atâtea dovezi ce infirmă existenţa unui „scenariu timişorean”. Din şaisprezece până în douăzeci şi doi proza actelor omeneşti implicate s-a transformat într-o concentrare stupefiantă a jertfelor celor care, într-o anonimitate exemplară, au întors în forţă o pagină de istorie, intuind aproape că drumul de la solitudine la solidaritate nu mai poate fi parcurs decât prin corectarea spontană a slăbiciunilor celor singuri prin puterea celor uniţi! Ceauşescu acoperise cu o pânză de păianjen România întreagă şi ar fi putut, de la un moment dat, să o ucidă cu muşcătura lui.
De la Timişoara, arbitrariului monstruos i-a fost adusă o ultimă sfidare. Dar de ce tocmai acolo, în unghiul cel mai vestic al întunericului comunist, ferestrele conştiinţei de sine s-au putut dilata irepresibil în zidurile închisorii statale, până când lumina libertăţii a pătruns brutal în castelul mohorât al ultimului patriarh senil al Europei postbelice?
De Timişoara s-a temut dictatorul de fiecare dată când a trebuit să vină spre ea: s-a temut de tăcerea ei, de opoziţia ei surdă, de politeţea distantă, de răcelile sale; s-a temut, sub presiunea unui presentiment niciodată clarificat, până în ultima clipă a vieţii lui. Pentru Bucureştiul îngenuncheat, Timişoara multilingvă a rămas ceea ce, prin extrapolare istorică, a fost Vendeea pentru Paris! Timişoara a fost şi este un oraş al românilor, autonomizat sublim, exlusiv prin voinţa de a nu ceda nimănui nimic din drepturile devenirii naţionale! Degeaba îşi ridică glasul aceleaşi bufniţe ale nopţilor de odinioară, care astăzi, pentru a deşerta de substanţă retorica faptelor Timişoarei, o acuză de premeditată distanţă faţă de Ţară – irefutabilă rămâne evidenţa că ţara însăşi a avut la Timişoara propria sa avangardă morală! Şi o mai are, şi o va mai avea, cât încă acel tot mai ceţos şi mai îndepărtat 16-22 decembrie timişorean nu va deveni un accident de ordin divin al istoriei româneşti…
Împuşcăturile au izbucnit în şaptesprezece după-amiaza! Au continuat toată seara şi toată noaptea. Unele spitale n-au deschis la apelul răniţilor. Panica şi furia. Cruzimea şi răzbunarea. Însemnele comuniste ale autorităţii scelerate au fost sfărâmate. Ceauşescu, în efigie, a fost târât în noroi. Operele lui incendiate. Au apărut baricadele. Primele ciocniri: care pe care! Lideri naturali au luat conducerea coloanelor, îndreptându-le înspre nervii puterii. Nimic nu mai putea menţine sub control oraşul acoperit de revoltă. Cartierele muncitoreşti fierbeau.
Dictatura hărţuită ceda la fiecare pas. Sufletul înăbuşit al libertăţii începea să respire. Carele de luptă, trimise pe străzi, au fost blocate de pieptul gol al timişoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timişoara, Dumnezeu trecea de partea celor mulţi. Nu şi funcţionarii lui, ce-i baricadaseră pe dinăuntru bisericile!
În noaptea ce a urmat, Timişoara a avut ferestrele luminate până la incandescenţă. Familiile îşi strângeau rândurile, îşi numărau absenţii.
O cină tainică la care au participat sufletele celor încrâncenaţi. Până în optsprezece seara, cel puţin o mie de răniţi, cel puţin o sută de morţi!
„Trezeşte-te, Ţară!” Dar ţara s-a trezit greu. Până în douăzeci şi unu, Timişoara a dus crucea României, singură! Asta nu a mai fost revoluţie, a fost urcuşul Golgotei! Asediată zi şi noapte, izolată, însingurată, Timişoara a asistat cu stupoare la enorma somnolenţă românească din jurul ei.
În nouăsprezece, Timişoara a scandat: „Vrem morţii noştri!” Ai ei, nu încă ai ţării, câtă vreme România nu-i revendica. Nici o ameninţare, nici o promisiune nu a mai clintit Timişoara din apostazia ei. Cine nu a fost acolo în acele zile nu ştie câtă măreţie poate să cuprindă o viaţă omenească. Trebuie să ne imaginăm nu doar o Timişoară eroică, dar şi o Europă întinerită! Comunismul, născut pe malurile Nevei după expresia fericită a unui înţelept, murea pe malurile Begăi – altfel, un canal derizoriu pentru apa bolnavă a prezentului său.
Nu cred că mass-media lumii a rostit în ultimii ani un nume cu mai multă stupoare, dar şi mai multă admiraţie, decât al Timişoarei! Timişoara a exaltat Europa, amintindu-i Franţei de un 1789 al ei. În calendarul eroismului european a fost adăugată o dată nepreţuită! Estul întreg se întorcea la Europa aureolat nu atât de revoltele de catifea, cât de Revoluţia Timişoarei!
Ce, oare, gândea un Gorbaciov în acele zile? Oportunismul lui s-a lăsat pliat pe evenimente, dar cred că intuiţia i-a şoptit: „E sfârşitul!” Era într-adevăr sfârşitul! La Bucureşti, solul dur al puterii se transforma pe nesimţite în nisip. Clanul conducătorilor abia îşi mai păstra echilibrul.
Aşa sfârşesc întotdeauna regimurile ce construiesc pe ipocrizie. Comunismul avusese şi acest talent, să denatureze simultan spiritul guvernaţilor şi al guvernanţilor, să decalcifieze societăţile ce supravieţuiau exclusiv pe osatura statală. Democraţia lumii asista cu ochii larg deschişi la spectacolul prăbuşirii dictaturii în oraşul, pentru ea necunoscut, pe numele lui Timişoara!
17 decembrie… Centrul oraşului pare deliberat abandonat manifestanţilor. În faţa primăriei, un zid de militari, înarmaţi până în dinţi, apără o linie invizibilă. Mii de timişoreni scandează inutil: „Armata e cu noi!” O coloană de tineri se desprinde din mulţime şi se îndreaptă spre căminele studenţeşti de unde se va întoarce cu mâinile goale. Oraşul e tot o vâlvătaie, o febră. Vitrinele magazinelor sunt sparte, unele după altele, sunt incendiate unele după altele. Mărfuri cândva intangibile, dar şi maculatura imaginaţiei comuniste, sunt aruncate de-a valma în stradă. Cineva îmi aruncă un pachet de ţigări strigându-mi: „Azi ei plătesc!” O fetiţă a găsit pe undeva o păpuşă. O ţine strâns în braţe, cu o candoare netulburată.
Pe neaşteptate, prima salvă a unei represiuni pe faţă, amânată o noapte şi o zi. Un bărbat bătrân urlă: „L-au omorât!” Apar răniţii, ca şi semnele acute ale unui război, pe viaţă şi pe moarte, abia început. Magazinul de blănuri arde. Într-un altul, cot la cot, pompieri şi incendiatori aparent fac un efort egal pentru motive diferite.
Pe treptele Catedralei, spectatori împrăştiaţi de rafale. Înserarea este plină de răni. Unii după alţii, îngerii Revoluţiei urcă spre cer împreună cu mesajul lor. Muţenia monumentală a bisericii mitropolitane domină dramele consumate în valea însângerată de la poalele sale.
Cine mai e alături de Timişoara în toate acele ore în care restul ţării îşi încheie siesta de decenii a unei umilinţe fără cusur? Cum numele lui Tokes este rapid uitat, cuvintele timişorenilor fixează ţinte imediate pentru idealurile îndepărtate. Sigur e numai că a şi fost rostită sentinţa lui Ceauşescu! Totul în jur se desfăşoară după ceremonialul tragic al schimbărilor adevărate. În Timişoara nu a izbucnit o simplă răzmerită, ci o reparaţie esenţială a ideii de Lume! Gloanţele aleargă bete, strivindu-şi şuieratul sinistru de trupuri şi de ziduri. Rumoarea vocii interioare a mulţimilor revoltate a ajuns parcă din urmă destinul românesc neatent şi îl somează să se întoarcă!
16… 17… 18… 19… 20 decembrie…
… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!
La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…
Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie!
Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate!
Clipe întregi am tăcut, cu ochii în lacrimi, înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”
(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…
Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.
Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie!
(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră.
În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile…
Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă…
Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşele din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!…
Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89!
Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…
În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit!
România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi!
Claudiu Iordache anunță lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”, o radiografie a specificului sufletului românesc în reprezentările sale repetabile şi în existenţa generaţiei postdecembriste.
Autorul timișorean, cunoscut pentru seria de analize ce au avut drept obiect societatea românească a anilor 1989-2011: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câştigat, Homo Posteritas,Securitatea – Confiscarea unei naţiuni,Revoluţia Românilor, Agonia postdecembristă, continuă în Apocalipsa după Cioran scrutarea caracterului românesc, apelând totodată la observaţiile marilor înaintaşi privind trăirile naţiunii căreia i-au aparţinut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran.
Cartea Apocalipsa după Cioran le este dedicată. “Lui Emil Cioran, la 100 de ani de la nașterea lui! Totodată celor 4 mari bărbați ai conștiinței naționale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ion Luca Caragiale. Cuvintele mele se alătură, peste timp, tristeţii şi nefericirii lor…” (Claudiu Iordache)
Lansarea acestui nou titlu al autorului Claudiu Iordache va avea loc la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru), în ziua de 20 decembrie 2011, ora 16.
17 decembrie 1989. Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.
Au murit pentru ca 22 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!
Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!
16 decembrie 1989.Timişoara ieşită în stradă la ora înserării învaţă să scandeze cuvântul interzis: Libertate! Miliţia arestează, Securitatea schingiuieşte, Armata, înarmată cu bâte, vânează oamenii ca pe nişte animale! Se pregăteşte carnagiul din ziua de 17. Când Armata va trage şi va ucide fiinţe nevinovate.
Cele 3 armate ale Represiunii se mobilizează să intimideze, să înfricoşeze Timişoara! Dar nu vor reuşi! Clipe grele, pătate de gemete şi sânge…
22 de ani mai târziu mercenarii Securităţii vor proclama „confluenţa” între Revoluţie şi Securitate! (Ea, Securitatea, a făcut Revoluţia! Românii doar s-au lăsat manipulaţi!)
Nu cred că a existat o abjurare mai dezonorantă decât a acestei generaţii care neagă sacrificiile şi crimele din Decembrie! Timişorenii n-au fost agenţi maghiari, sârbi, sovietici, chiar dacă securiştii au fost securişti şi miliţienii au fost miliţieni! Şi Ceauşescu a fost Ceauşescu!
22 de ani mai târziu, Revoluţia din Decembrie 1989 e contestată cu ferocitatea brutelor, ignoranţilor, laşilor şi complicilor! Nici urmă de regret, nici urmă de căinţă din partea asasinilor! Cred că suferinţele actuale ale neamului românesc sunt şi urmarea acestui refuz colectiv, vinovat, de a se recunoaşte în faptele Revoluţiei sale. Trăiesc dezgustul deplin! Din nefericire, ziua de 16 Decembrie 1989 a deschis României poarta unui viitor sumbru. Soarele ce a răsărit însângerat în zilele şi nopţile unui sfârşit de decembrie a apus curând! Şi astăzi rătăcim prin beznă… O generaţie de nefericiţi. Şapte lumânări sfinte au vegheat atunci, aprinse, asupra destinului românesc. Şi s-au stins pe rând. Blestemul resemnării, laşităţii, fricii, nerecunoştinţei, cinismului. Blestem ce ne urmăreşte şi astăzi şi care, pentru dezonoarea gloatei româneşti, poartă numele Ceauşescu!
Statistica:
ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi
ziua de 18 decembrie: 8 morţi, 23 răniţi
zilele de 20-22: 6 răniţi
Ordinele lui Ceauşescu:
– Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă!
– Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei…
– Ați spus că ați dat ordin să se tragă…De ce ați dezinformat?
– Trebuia să-i omoare pe huligani!
– Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical.
– Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă!
– Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman)
A murit un român. Numele lui este Leonida Lari! Un român exilat în Basarabia de guvernanţi fără conştiinţă naţională. I-am invidiat dragostea pentru România. Puţini români de dincoace de Prut au putut rivaliza cu frumuseţea sentimentelor ei! Viaţa ei a făcut cinste României! Acum ne luăm rămas bun de la o frântură din România ideală. Pentru Leonida Lari România era doar trupul unui prunc! L-a hrănit cu laptele poemelor iubirii ei. În 1991 a venit la Bucureşti cu sentimentul că şi-a regăsit Mama! S-a înşelat. Noi nu eram pregătiţi s-o primim! Vocea ei inflexibilă de pe străzile Chişinăului, odată ajunsă aici, a fost constrânsă să tacă. Acum tace, români, pentru veşnicie! Leonida Lari, sora mea… Îţi sărut mâna care a luptat, care a scris în apărarea României! Înainte de a pleca la Dumnezeu, unde simt că-L vei ruga ca România noastră să fie reîntregită şi să devină, pentru toţi românii din Basarabia şi Bucovina, cu adevărat o singură patrie!
Şi iartă-ne, Leonida, că doar noi nu ţi-am fost la înălţime!
De 16 zile camaradul nostru Ioan Savu este în greva foamei! El reacţionează la încercarea guvernului de a anula drepturile revoluţionarilor. Este în greva foamei nu pentru interesele lui. E în greva foamei pentru că simte că Revoluţia la care a participat ca unul din liderii ei este înjosită de indiferenţă şi de ostilitatea generală. La 21 de ani de atunci! Ioan Savu este un om religios. El se simte ultragiat de ne-simţirea puterii! Nu este membru de partid. Nu s-a complicat in jocuri politice. A trăit în discreţie şi cu modestie anii care au urmat Revoluţiei. A tăcut când alţii au vociferat. L-a rugat pe Dumnezeu să facă El ce ştie mai bine pentru binele ţării lui! Şi a intervenit acum, când tăcerea celor care au profitat în urma Revoluţiei a devenit insuportabilă! Ioan Savu este camaradul meu, este camaradul membrilor fondatori ai Frontului Democratic Român. Oare aceştia sunt acum alături de el? Ori speră să câştige fără să lupte, de pe urma sacrificiului său? Doresc să-i transmit de aici, de la Bucureşti, susţinerea noastră! Poate că nu aceasta este soluţia. Dar el a plecat fără să ezite pe urmele credinţei sale. Sper să reuşească. Măcar de-ar respecta şi ar iubi toţi România cum o face el! Sper să supravieţuiască! Doamne, ajută ţara asta în ceasul negru al tuturor greşelilor ei! Te îmbrăţişez, frate. Avem nevoie de tine viu!
Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici – împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara – aici, la Alba Iulia!
Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.
Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.
(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)
Claudiu Iordache 