„Iisus este cea mai frumoasă poveste de dragoste a omenirii! Hristos a înviat! Tatăl nostru care ești în ceruri…”
Claudiu Iordache
26 Aprilie 2019
*
„Toate Revoltele încep cu aprinderea lumânărilor Speranței într-o noapte de Înviere!
Momentul în care Libertatea răstignită a Înviat!
Când oamenii, ieșind fără teamă pe străzile lumii lor, își spun, fericiți: „Adevărat a înviat!”.
Lumea noastră va fi creștină ori nu va mai fi deloc!
Cine Și-a sacrificat Ființa în numele Libertății creștine? Cine a aprins în sufletul oamenilor întunecați lumina Sa nesfârșită?
Iisus!
Și sub îndrumarea Lui viitorul lumii trebuie tot timpul slăvit!”
Claudiu Iordache
14 Aprilie 2021
*
„Pilda Învierii Domnului să ne fie Calea, Bucuria, Lumina, Speranța! Suntem sclipiri trecătoare desprinse din privirea Mântuitorului! Hristos a înviat!”
Claudiu Iordache
8 Aprilie 2018
*
„Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce în batjocura alor săi! Repudiată, insultată, umilită, România, cu crucea pe umeri, urcă răbdătoare dealul Golgotei. Ea știe că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Știe și continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei.”
Claudiu Iordache
Vinerea Paștelui,
17 aprilie 2020
*
“Din mormintele lor, în Vinerea Patimilor, sute de martiri privesc spre voi…”
Vinerea Paștelui, 26 aprilie 2019
Claudiu Iordache
*
„Dreptul Judecător! Cel care ne privește cu ochii dragostei, ne veghează cu privirile Tatălui și ne însoțește cu aripile Îngerului păzitor!
Îl privesc și mă rog Lui de fiecare dată când în noaptea Învierii Sale pătrund în Biserica Visarion, lăcașul sfânt care m-a primit în clipele fericite ale vieții mele! Îl privesc temător, smerit și plin de remușcări. Căci El știe că am păcătuit și mă iartă! Iisus al meu și al sufletului nostru!
Christos a înviat!”
Claudiu Iordache
17 Aprilie 2017
*
„Credința nezdruncinată în Dumnezeu și în puritatea Fiului Său!
Hristos a înviat!
„Trebuie să existe undeva, în adâncul mesajului lui Iisus, o taină mistuitoare, care ne depășește, ne stârnește și ne cheamă. E poate taina măreției Lui necuprinse, iar Lumina Lui, veșnic renăscândă, împrăștie din nou speranța, împăcarea și iubirea.” Franco Zeffirelli.
Căutăm disperați să ni-L imaginăm pe Iisus! Dar El nu poate fi întrevăzut prin simțurile noastre orbite! Trebuie, pentru binele nostru pământean, să credem!
Dar priviți-L pe Iisus, de pe o zidire a Bisericii Sfântul Visarion, în noaptea tainică a misterului Învierii!”
„Iisus este cea mai frumoasă poveste de dragoste a omenirii! Hristos a înviat! Tatăl nostru care ești în ceruri…” Claudiu Iordache 26 Aprilie 2019
„Toate Revoltele încep cu aprinderea lumânărilor Speranței într-o noapte de Înviere! Momentul în care Libertatea răstignită a Înviat! Când oamenii, ieșind fără teamă pe străzile lumii lor, își spun, fericiți: „Adevărat a înviat!”. Lumea noastră va fi creștină ori nu va mai fi deloc! Cine Și-a sacrificat Ființa în numele Libertății creștine? Cine a aprins în sufletul oamenilor întunecați lumina Sa nesfârșită? Iisus! Și sub îndrumarea Lui viitorul lumii trebuie tot timpul slăvit!” Claudiu Iordache 14 Aprilie 2021
„Pilda Învierii Domnului să ne fie Calea, Bucuria, Lumina, Speranța! Suntem sclipiri trecătoare desprinse din privirea Mântuitorului! Hristos a înviat!” Claudiu Iordache 8 Aprilie 2018
„Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce în batjocura alor săi! Repudiată, insultată, umilită, România, cu crucea pe umeri, urcă răbdătoare dealul Golgotei. Ea știe că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Știe și continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei.” Claudiu Iordache Vinerea Paștelui, 17 aprilie 2020
“Din mormintele lor, în Vinerea Patimilor, sute de martiri privesc spre voi…” Vinerea Paștelui, 26 aprilie 2019 Claudiu Iordache
„Dreptul Judecător! Cel care ne privește cu ochii dragostei, ne veghează cu privirile Tatălui și ne însoțește cu aripile Îngerului păzitor! Îl privesc și mă rog Lui de fiecare dată când în noaptea Învierii Sale pătrund în Biserica Visarion, lăcașul sfânt care m-a primit în clipele fericite ale vieții mele! Îl privesc temător, smerit și plin de remușcări. Căci El știe că am păcătuit și mă iartă! Iisus al meu și al sufletului nostru! Christos a înviat!” Claudiu Iordache 17 Aprilie 2017
„Credința nezdruncinată în Dumnezeu și în puritatea Fiului Său! Hristos a înviat! „Trebuie să existe undeva, în adâncul mesajului lui Iisus, o taină mistuitoare, care ne depășește, ne stârnește și ne cheamă. E poate taina măreției Lui necuprinse, iar Lumina Lui, veșnic renăscândă, împrăștie din nou speranța, împăcarea și iubirea.” Franco Zeffirelli. Căutăm disperați să ni-L imaginăm pe Iisus! Dar El nu poate fi întrevăzut prin simțurile noastre orbite! Trebuie, pentru binele nostru pământean, să credem! Dar priviți-L pe Iisus, de pe o zidire a Bisericii Sfântul Visarion, în noaptea tainică a misterului Învierii!” Claudiu Iordache 3 Mai 2021
Iubitei mele de clipe îndrăgostite, mergând prin soare spre ultimele apusuri… Când nu voi mai fi, când nu vei mai fi, vom merge și atunci împreună! Și Dumnezeu ne va logodi din nou! Și în pulsul nostru mereu reînflorit, doar nașteri, doar uzuri, doar dolii mereu învinse, doar bucurii în sânge, doar nimburi de lumină… Cât întunecata viață a lumii noastre ne va voi…
În 22 noiembrie, acum un an, ne despărțeam de trupul lui pământean. Această zi de cumplită durere avea să fie și ziua în care sufletul lui ne-a vorbit pentru întâia dată după plecarea din trup, revelându-ne că nu există moarte și întărindu-ne credința că ne vom regăsi în lumea de dincolo, pentru a nu ne mai despărți niciodată!
Dar nici revelația, nici credința n-au putut alina suferința trăită în acest an, în fiecare clipă de absență a lui din viața noastră, suferința pierderii ființei lui pământene, a privirii pline de dragoste și a zâmbetului minunat cu care ne întâmpina în fiecare dimineață, a vocii atât de iubite și a îmbrățișării calde, a bunătății, blândeții, generozității vieții sale dedicate „ființelor celor mai dragi sufletului său”… Nici revelația, nici credința nu pot alina suferința pierderii a tot ceea ce am mai fi putut trăi împreună… Nici revelația, nici credința nu pot alina suferința pierderii a tot ceea ce el ar mai fi putut gândi, săvârși, crea, suferința de a nu mai putea afla nicicând câtă Arcadia mai exista ascunsă în sufletul lui, câtă Poesia ar fi trimis spre noi și spre lume dacă ar mai fi rămas pe pământ încă o vreme…
Și ar mai fi putut rămâne pe pământ, ar fi putut fi astăzi lângă noi, împreună cu noi, viu în trup, izvorâtor în creație, demn și curajos în faptă, așa cum a fost întreaga lui viață! Ar fi putut fi astăzi lângă noi dacă în noiembrie 2021 ar fi primit asistența medicală de care a avut nevoie și la care avea dreptul! Ar fi putut fi astăzi lângă noi dacă nu ar fi existat un protocol al distrugerii, un protocol al crimei, „protocolul lui arafat”, nelegal, neconstituțional, asemenea stărilor de “urgență” și de “alertă” care l-au instaurat și asemenea tuturor actelor emise de autoritățile prea-iubitoare de binele oamenilor în acești doi ani în care au distrus o lume, au schimbat destine, au curmat viața atâtor oameni buni! Un „protocol” care a ținut oamenii cu adevărat bolnavi la porțile spitalelor, un „protocol” care a refuzat asistența medicală celor aflați în nevoie, un „protocol” care a ucis în spitale oameni intrați pe picioarele lor și i-a scos în sac negru! Fără să fi existat vreodată temeiul legal pentru toate aceste „reguli”, interdicții, discriminări, condiționări, abuzuri, fără să fi existat vreodată (nu există nici astăzi!) dovada științifică a existenței acelui „ceva” care a făcut necesară „protejarea oamenilor” prin distrugerea lor!
Claudiu Iordache a fost una dintre victimele „protocolului lui arafat”, una dintre victimele dictaturii sanitare care a dus la distrugere România începând cu primăvara lui 2020! Celui care s-a ridicat împotriva dictaturii regimului ceaușescu în Decembrie 1989 în Timișoara i-a fost scurtată viața de către dictatura lui arafat și a tuturor celor care au condus România în ultimii doi ani și jumătate: președinte, prim-miniștri, miniștri, autorități centrale, autorități locale, sustinuți în acțiunile lor de media mainstream, de medici, de „influenceri”, de directori de instituții și firme, de oamenii obișnuiți care s-au isterizat că vor dictatură pentru a se simți în siguranță, de toți cei care, sub pretextul acțiunii pentru „salvarea de vieți” și pentru „binele public”, au contribuit la toată această distrugere, la toată această suferință, la uciderea atât de multor oameni!
Dacă protejarea și salvarea de vieți omenești ar fi fost într-adevăr misiunea autorităților care au condus și conduc România, un accident vascular cerebral ar fi trebuit diagnosticat și tratat imediat, într-un spital în care medicii tratează și salvează vieți fără a condiționa accesul la asistența medicală de un test inutil, armă a dictaturii sanitare în acești ani de teroare (test despre care însuși inventatorul a declarat că nu a fost destinat diagnosticării, ci doar cercetării), și fără a interzice însoțirea pacientului de către un membru al familiei sale! Lui Claudiu Iordache i-a fost condiționat accesul la asistența medicală de irelevantul test pcr și i-a fost interzisă însoțirea la spital de către soția lui, așa cum solicitase el ca o condiție pentru a-și da acordul să fie transportat la spital în vederea tratării accidentului vascular cerebral pe care îl suferise! Un AVC care ar fi putut fi tratat și acasă prin instituirea imediată a unui tratament perfuzabil – dar nici unul dintre medicii care au fost chemați prin serviciul de ambulanță nu a făcut acest lucru, cu excepția ultimului, care însă a ajuns prea târziu. Și astăzi simțim la fel de puternic precum atunci starea de șoc și senzația de neputință pe care le-am trăit văzând că ființa noastră dragă se simte tot mai rău și nu primește ajutorul medical de care are nevoie! Medicul de pe prima ambulanță a spus „cred că domnul are o stare de depresie, nici vorbă de accident vascular cerebral” (Claudiu având tulburări de echilibru, durere de cap, o ușoară dificultate de vorbire și senzație de oboseală cerebrală, deși era perfect conștient, cu gândirea neafectată, așa cum a rămas până în ultimele minute ale vieții). Degeaba i-a descris el medicului simptomele sale, degeaba noi, familia, i-am spus medicului că acest om de abia își sărbătorise ziua de naștere în bucurie și stare de bine, cu sănătatea relativ echilibrată, că privea în față cu nerăbdare spre sărbătoarea Crăciunului și spre cărțile care așteptau să fie tipărite în următorul an, și făcea planuri de viitor cu familia sa, deci cuvântul „depresie” nu avea ce căuta în discuție, ci numai simptomele pe care le percepeam împreună. Primul medic a plecat fără a-i pune un diagnostic și fără a-i da un tratament; după un timp el s-a simțit mai rău și am chemat a doua ambulanță, de data asta privată, iar prima întrebare pe care i-a pus-o doctorița a fost dacă are gust și miros. Pentru că în „noua normalitate” în care ne-au aruncat cei care ne-au distrus lumea nu mai există alte afecțiuni medicale decât aceea cu cauză niciodată dovedită în acești doi ani de dictatură! El a răspuns că are și miros și gust, că n-are nici o problemă cu nasul ori cu plămânii, ci doar simptomele pentru care au fost chemați, și pe care dorește să le discute cu ei în calitate de medici care l-ar putea ajuta – dar singurul răspuns primit a fost „nu doriți să vă ducem la spital”? Oare medicul chemat de urgență în ajutorul unui om primise prin același „protocol” dispensă de la respectarea Jurământului prin care se angaja să facă tot ce-i stă în putere pentru a salva viața cuiva, devenind doar un simplu transportator de bolnavi la spitalul din care atât de puțini au ieșit vii în acești ultimi doi ani?… „Nu doresc să merg la spital”, i-a răspuns Claudiu, „doresc doar să vă aplecați asupra stării mele, asupra simptomelor pe care vi le descriu, și să-mi dați ajutorul medical de care am nevoie!” A primit o electrocardiogramă, o verificare a glicemiei și a tensiunii arteriale, o rețetă care nu avea nici o legătură cu accidentul vascular cerebral și o pastilă pentru coborârea tensiunii, care i-a scos apa din corp printr-o transpirație masivă și odată cu apa, probabil, și minerale esențiale sănătații. A plecat și ambulanța numărul doi, a urmat o perioadă în care el s-a simțit puțin mai bine, într-atât încât să-și întrebe fiul ce a făcut Barcelona și să urmărească împreună cu noi un film – ultimul pe care l-am privit împreună… apoi a apărut o nouă cădere, a început să se simtă mai rău, și noi tot mai disperați în fața neputinței noastre de a-l ajuta, neînțelegând ce i se întâmplă dar observând că organismul lui suferea decompensări multiple… Și am chemat ambulanța numărul trei, salvatorii de vieți de la smurd, și el a primit o nouă electrocardiogramă, o nouă măsurare a tensiunii și a glicemiei, și o informare că trebuie transportat la spital pentru că doar acolo poate fi tratat. El a întrebat care sunt condițiile de acces în spital și doctorița smurd i-a răspuns că trebuie să fie „testat”, apoi să rămână în așteptarea rezultatului testului. „Și ce se întâmplă dacă testul iese pozitiv?” a întrebat el, iar doctorița i-a spus: „Veți intra pe circuitul c0vid”, iar el s-a uitat la ea cu o privire pe care n-o vom putea șterge din memorie niciodată, și i-a spus: „Circuitul morții, da… drumul pe care oamenii intră pe picioarele lor și ies în sac negru…” În casa noastră se mai aflau doi prieteni și un membru al familiei, s-a lăsat tăcerea după aceste cuvinte ale lui iar doctorița n-a răspuns nimic. Și atunci Claudiu i-a spus: „Sunt de acord să merg la spital dacă soția mea mă însoțește și rămâne împreună cu mine pe toata durata spitalizării!” Iar doctorița i-a răspuns: „Nimeni nu are voie să vă însoțească la spital, nici măcar soția dv, și nici să rămână acolo cu dumneavoastră.” Claudiu a privit-o lung și a tăcut, iar soția lui Claudiu a întrebat: „Ce temei legal aveți pentru această interdicție?” Și îngerul morții a răspuns: „protocolul domnului arafat”. Cu aceasta datoria medicului smurd față de omul aflat în nevoie s-a încheiat, și ambulanța numărul trei s-a dus și ea.
În suferința care ne-a devastat viața după plecarea lui Claudiu ne-am întrebat mereu ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că singurele alegeri pe care le avea în față în acel moment erau fie să moară acasă, în brațele ființelor dragi, fie să moară ucis într-un spital de „protocolul lui arafat” și poate chiar să fie scos de acolo într-un sac negru, asemenea atâtor nefericiți care au avut încredere în autoritățile prea-iubitoare de oameni și și-au pus viața în mâinile lor?… Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că în fața lui nu există nici o alegere care să-l ducă înspre salvarea vieții sale? Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că va pleca, și ne va lăsa singuri, și nu va mai trăi bucuria de a le fi alături fiilor lui în pașii pe care abia începuseră să-i facă în această lume și bucuria de a fi împreună cu familia sa căreia i-a dăruit viața lui întreagă, și nu-și va mai scrie cărțile, și nu-i va mai citi pe Montale și Camus, și nu va mai asculta muzica dragului său Mozart?… Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că nu doar din lumea pământeană nu primește ajutor pentru salvarea vieții sale, ci nici de sus, din înalt, nu răspunde nimeni dintre sfinții lui iubiți la rugăciunile fierbinți pe care le-am trimis cu toții, în lacrimi și în disperare, din clipa în care a suferit această afectare a sănătății lui și până în ultima clipă?…
Și a venit a patra ambulanță, un serviciu privat, și al patrulea medic, singurul OM dintre cei care au trecut pe la patul lui de suferință! Un medic de școală veche care a discutat cu el îndelung, cu multă atenție, a făcut toate investigațiile care i-au fost cu putință, apoi ne-a adresat următoarele cuvinte: „Mi-e greu să înțeleg cum n-au putut colegii medici dinaintea mea sa diagnosticheze un accident vascular cerebral și să instituie imediat tratamentul corespunzător…” Ne-a expus concluziile la care ajunsese, în detalii medicale, i-a prescris tratament, o parte l-a administrat el și ne-a instruit ce trebuia să facem în zilele următoare, a dorit să-i mai facă încă o electrocardiogramă, deși făcuse deja câteva, și privirea lui spunea că nici una dintre ele nu era ceea ce ar fi trebuit să fie… apoi a plecat, stătuse deja mult, iar noi am simțit pentru prima dată în acele zile cumplite speranța că în sfârșit Claudiu a primit ajutorul medical de care avea nevoie pentru a-i fi salvată viața, fără să știm ca acest medic-Om ajunsese prea târziu, că starea de sănătate a lui Claudiu se agravase și că-i era deja obosită inima, inima lui bună, blândă, generoasă, iubitoare, templul din trup al sufletului său curat și al spiritului său înalt… poate că medicul văzuse, în electrocardiogramele pe care le scosese una după alta, suferința cordului, și nu ne-a spus, poate că a sperat că tratamentul întârziat avea să ajute… dar a fost prea târziu… Inima lui Claudiu a luptat mult, curajos, cu putere, cu disperare, cu înverșunare, cu dorința nemărginită de a mai rămâne cu ființele dragi sufletului său, a luptat până în ultima clipă a puterilor sale pământene… și cât de ușor i-ar fi fost lui Dumnezeu să-i atinga inima cu mâna Sa și să-i salveze viața!… dar Dumnezeu a rămas tăcut, îndepărtat, absent, iar dragostea noastră n-a fost de ajuns pentru a-l salva… Și el a plecat.
El a plecat, așa cum au plecat atâția oameni buni, iar criminalii au rămas. După doar câteva luni au început să apară dovezile nelegalității „protocolului” și ordonanțelor, și lipsa calităților legale ale “comandanților acțiunilor”, și tot mai multe dezvăluiri ale ticăloșiilor și crimelor produse de dictatura sanitară, și tot mai multe dovezi ale minciunii uriașe care ne-a distrus lumea („Cea mai mare înșelătorie din istoria omenirii!”, după avocatul Reiner Fuellmich), și tot mai multe apar în continuare… Dar dezvăluirile și dovezile au venit prea târziu – cei uciși de dictatură nu se mai întorc pe Pămant, iar răul săvârșit de criminali este iremediabil!
Și după tot ce s-a întâmplat în acești doi ani de dictatură, după teroarea și nebunia impuse cu forța în întreaga lume, după anularea drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor, după închideri criminale în case, fără drept, fără motiv, fără temei legal, și distrugerea vieții a sute de milioane de oameni prin transformarea lumii într-un lagăr uriaș, după uciderea oamenilor în spitale și instaurarea unei psihoze pe o planetă întreagă, după afectarea a milioane de copii prin privarea de dreptul la educație și la interacțiune socială și prin îmbotnițarea forțată cu o cârpă umilitoare, abuzivă, inutilă și dăunătoare – simbol dintotdeauna al sclaviei -, după interzicerea vieții sociale, culturale, religioase, dupa traumatizarea a milioane de bătrâni prin interzicerea vizitelor membrilor familiei și uciderea a zeci ori poate sute de mii dintre ei prin “protocoale” aplicate în cămine, după discriminare și hărțuire și abuzuri și amenințări pentru forțarea injectării unui ser experimental cu sute de efecte adverse posibile, între care moartea, după toată această demență apare, ca din senin, ideea de iertare și amnistiere a celor care au comis aceste ticăloșii, este adusă pe tapet ideea iertării, a împăcării între victime si criminali! Dar pentru crimă nu există înțelegere, nu există împăcare, nu există iertare! Nu există amnistie pentru crimă! Nu există amnistie pentru distrugere de lume, de vieți, de destine! De iertat pe cei care-au ucis, au distrus, au terorizat o lume nu e cu putință. Au pe conștiință zeci de milioane de nevinovați! Cei uciși strigă din morminte, cei decedați din lipsa asistenței medicale, fără vină și fără puterea de a se apăra, cei omorâți în spitale, cei înmormântați fără rânduiala creștinească, nu-i pot ierta pe ucigași. Pentru crimă nu poate exista iertare! Cu bună știință au omorât atâția oameni, au terorizat, au discriminat, au umilit, au batjocorit! Dacă ar fi iertate aceste unelte ale răului pe pământ, ar continua să facă și mai mult rău, legitimate fiind chiar de iertare!
Despre cei care au susținut dictatura, ori au acceptat cu capul plecat mizeriile impuse de ticăloși, ce-ar mai putea fi spus dincolo de ce s-a spus secole întregi? Dostoievski scria: „Răul suprem are înfățișarea binelui.” Sub chipul „binelui” s-a înstăpânit răul pe Pământ! „E pentru siguranța voastră, e pentru binele vostru, e pentru sănătatea voastră, e pentru binele public, noi, autoritățile, nu mai dormim noaptea de grija voastră pentru că suntem dintotdeauna în slujba voastră și avem misiunea de a vă face viața mai bună și mai sigură…” „Siguranța” a fost cuvântul magic care a anulat gândirea a miliarde de oameni și a scos la suprafață întunericul din ei, pentru “siguranță” au întins mâinile și și-au cerut singuri cătușele, pentru “siguranță” s-au lăsat închiși în case, privind la lume luni de zile printre gratiile închisorii în care au acceptat să intre fără vină, fără sentință, fără temei, pentru “siguranță” au cerut ca nemascații, netestații, nevaxații să fie îndepărtați din societate, izolați, ostracizați, aruncați în închisori… Iar autoritățile dedicate luptei pentru sănătatea publică și binele comun au rânjit în fața susținerii maselor și au transformat în abur miliarde de euro pentru ca masele să aibă senzația că se acționează hotărât pentru “siguranța” lor… În Lagărul despre care a scris, cu tristețe și disperare, Claudiu Iordache, două luni înainte de a pleca din această lume…
Dintotdeauna cei „de jos” le-au dat celor „de sus” puterea de a hotărî cum trebuie să se desfășoare viața noastră. „De ce să-ți cedezi părticica ta de putere altcuiva în loc să te unești cu ceilalți și să vă hotărâți împreună viața?” se întreba Claudiu Iordache. Libertatea, însă, vine la pachet cu responsabilitatea – și de ce ar vrea omul „evoluat” al timpului nostru să se complice să fie liber când poate să se lase adormit de promisiunea „siguranței” venită dinspre autoritățile prea-iubitoare de oameni? Cât de ușor s-au lăsat înspăimântați, terorizați, amenințați, deși ar fi trebuit să știe că temeiul oricărei dictaturi este frica, cât de ușor au crezut că o planetă întreagă e închisă în casă pentru “binele oamenilor”, cât de ușor au crezut că „e doar pentru două săptămâni”, cât de ușor au crezut că „e doar o măscuță”, cât de ușor au crezut că „o singură viață dacă salvăm merită să oprim economia lumii”, cum le-a zis marele filantrop care și-a dedicat viața nobilului scop al reducerii populației globului, cât de ușor și-au anulat gândirea critică, dreptul de a se îndoi și obligația de a cerceta, cu cât entuziasm au lipit pe geamuri desene infantile, din zona retardului cognitiv-emoțional, cu „totul va fi bine”… Unde a fost acea singură viață salvată prin închiderea economiei lumii, unde, cu nume și prenume, că milioane de alte vieți au fost pierdute ori distruse de dictatura sanitară începută cu plandemonia și continuată cu înțeparea cu seruri necunoscute pentru a căror siguranță nu garantează absolut nimeni? Cum rămâne cu cei care au murit acasă pentru că le-a fost condiționată acordarea asistenței medicale de “testare” și internare în spitalele ajunse locuri ale morții? Cât de mult a atârnat în balanța distrugerii lumii admirația eroilor de pe canapea, a cetățenilor corecți ai noii normalități, a semnalizatorilor de virtute, a celor care și-au luat lumina de la televizor, a celor care au distrus vieți prin frică, prin stupiditate, prin indiferență, prin lașitate, prin ticăloșie, a idioților utili de jos, pentru autoritățile prea-iubitoare de oameni (idioți utili transformați în complici la crimă prin sprijinul pe care l-au acordat necondiționat celor „de sus”)? Și încă mai sunt orbi care cred că dictatura poate aplatiza curbe și eradica viruși! Și încă mai sunt orbi care cred că tot ceea ce se întâmplă de doi ani încoace e întâmplător, și nimic nu are legătură cu nimic. Idioții utili ai tuturor dictaturilor, privind tâmp spre o lume devastată de minciună, de batjocură, de suferință, de crimă! Cum de unii au simțit imediat că tot ce se întâmplă este de fapt un război împotriva omului, iar alții n-au înțeles nici astăzi? Așa cum scria Părintele Steinhardt, „elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atat de prost încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.” Tot Părintele Steinhardt spunea: „În loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt, trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi”.
Hannah Arendt spunea ca republica se întemeiază pe virtute, iar tirania pe frică. Cu cât mai multă frică vedem și simțim, cu atât mai repede și de bună voie ne maximizăm șansele de tiranie. „Forța pe care o posedă propaganda totalitară rezidă în capacitatea ei de a izola masele de lumea reală”, scria Hannah Arendt. Cartea „Originile totalitarismului”, din care citea și ne citea Claudiu în noiembrie anul trecut, a rămas pe biroul lui în locul în care a așezat-o ultima dată…
Și tot Părintele Steinhardt, profetic: “Sunt foarte sceptic referitor la omul de mâine, după cât de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de astăzi (Occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace. Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari…“
Dictatura sanitară a pregătit calea pentru instaurarea dictaturii digitale, pentru alienare, pentru dezumanizare. Ușurința cu care miliarde de indivizi și-au cedat libertatea în schimbul promisiunii siguranței arată cât de puține ființe sunt cu adevărat Oameni în această lume! Pentru că fără LIBERTATE nu există viață, doar supraviețuire într-o lume de sclavi!
În ultimele texte publicate online, Claudiu Iordache amintea mereu câteva dintre numele celor care au devenit unelte ale răului, aducând distrugere și moarte pentru atât de mulți oameni buni. Între timp lista a crescut. Răul își continuă drumul. O lume căzută sub stăpânirea întunericului.
„Portrete ale dezumanizării: Arafat, Streinu-Cercel, Tătaru, Musta, Jurma, Cîțu, Mahler, Cherecheș, Craiu, S. Florescu, G. Diaconu, A. Pistol, A. Baciu, R. Dabija, M. Pop, Imbri, Alexiu, Mihăilă, Oancea, Câmpeanu, Ciuhodaru, Moldovan, Ichim, Rădulescu, Chirieac, Prelipceanu, A. Mungiu-Pippidi, N. Manolescu, A. Caramitru, R. Tudor, Gâdea, Mîndruță, Vâlcu, Vijulie, Pieleanu, Wiener, Voiculescu, Rafila, Orban și ceilalți asemenea lor ar trebui să fie înscriși în cartea infamiei românești! Nu se gândesc la viitorul care îi așteaptă cu Legea în mână! F-a-u-c-i ai noștri! Și nimeni nu le verifică averile! Acolo unde și-au ascuns sperjurul! Ei cum de mai sunt liberi? De i-ar veni cuiva ideea să le expună portretele în Piața Guvernului! Astfel de ființe dezonorează ideea de om gânditor! Suflete putrezite!”
“Să nu uităm niciodată câte vieți au fost distruse de această uriașă minciună care stăpânește lumea de peste doi ani, să nu uităm câți oameni buni au fost uciși prin închiderea spitalelor ori prin condiționarea/refuzul acordării asistenței medicale, să nu uităm câte victime au făcut serurile miraculoase care salvau bunici, restaurau dreptul de a-ți îmbrățișa părinții, de a intra într-o cafenea sau într-o sală de spectacol ori de a-ți cumpăra pantofi, să nu uităm câte destine au fost nenorocite de dictatura sanitară, să nu uităm cât de mult frumos și cât de mult bine a furat aceeași dictatură din viețile noastre, să nu uităm cui datorăm distrugerea lumii noastre: criminalilor de sus și criminalilor de jos, cei care s-au isterizat că vor siguranță și și-au vândut sufletele, devenind complici ai ticăloșilor, ai răului absolut înstăpânit peste o lume cândva normală…
De câte ori privim rânjetul criminalilor, să ne amintim! Crimele, distrugerea, umilința, batjocura, abuzul, suferința, oamenii buni uciși de dictatură, viețile distruse, libertatea furată, lacrimile plânse, lumea prăbușită, răul coborât peste Pământ…
Tuturor celor cărora Dictatura le-a ucis ființe dragi, tuturor celor care și-au văzut ființele dragi alegând să moară acasă decât să fie ucise în spitale, un singur gând: Fiecare va plăti pentru tot răul pe care l-a săvârșit! Pentru fiecare loc gol lăsat în viața altora! Pentru pieirea atâtor ființe nevinovate!
„Se înmulțesc mărturiile despre oamenii care chiar dacă se simt rău refuză să fie duși la spital, spunând că aleg să moară acasă decât să fie omorâți în spitale! Cum a fost posibil să se ajungă aici? Citiți și întrebați-vă care vă e partea de vinovăție pentru tot ceea ce se întâmplă de un an de zile, pentru distrugerea lumii noastre!” (18 Martie 2021)
Ființele dragi pierdute pentru că dictatura le-a închis porțile spitalelor, sau le-a ucis în spitale, nu se mai pot intoarce. Dumnezeu să facă dreptate sufletelor lor!
O mână de ticăloși au instaurat dictatura prin fraudă, abuz, măsuri totalitare și bătaie de joc. O turmă de psihozați i-au susținut, renunțând total la gândirea critică și mai ales la simțire, cedându-și de bunăvoie libertatea primită de la Dumnezeu în schimbul promisiunii „siguranței”. Și unii și alții sunt vinovați pentru viețile distruse ori pierdute ale celor loviți de dictatură. Și unii și alții vor da socoteală – nu pe pământ, căci aici dreptatea nu există, ci, dincolo de lumea pământeană, lui Dumnezeu Însuși!”
(Gânduri triste de pe o pagină dedicată Libertății pe care Claudiu Iordache a iubit-o și pentru care a luptat întreaga lui viață!)
În iulie 2022 ministrul sănătății din România a dat publicității o declarație care practic îi acuză pe cei care au condus România în anul 2021, anul în care au murit foarte mulți oameni pentru că nu au avut acces la spitale, o declarație care îi incriminează pe toți cei care au hotărât și aplicat măsurile care au dus la refuzul primirii în spitale a oamenilor care aveau nevoie de ajutor medical, prin „protocolul” pentru „gestionarea” „pandemiei”! Urmarea directă a acestor hotărâri a fost agravarea afecțiunilor cronice și decesul a sute de mii de oameni cărora le-a fost condiționată ori refuzată îngrijirea medicală de care aveau nevoie și la care aveau dreptul! Vinovați sunt cei care conduc România din primăvara anului 2020 încoace, vinovați sunt cei care au luat hotărârile, vinovați sunt cei care au aplicat hotărârile, vinovați sunt cei care au aplaudat hotărârile, susținând astfel instaurarea dictaturii! În fapt, „măsurile” hotărâte de autorități și aplicate prin „protocolul lui arafat” au ucis! Iar crima nu se prescrie!
“Confruntat cu amploarea incredibilă a crimelor împotriva umanității legate de introducerea aproape obligatorie a „vaccinurilor c0vid”, celebrul patolog canadian, Dr. Roger Hodkinson, atrage atenția internațională după ce a citat statistici globale care descriu o imagine îngrozitoare: Cel puțin douăzeci de milioane de persoane au murit direct din cauza “vaccinului” c0vid , în timp ce alte două miliarde au suferit reacții adverse grave.
„O numesc Marea Ucidere. Am asistat la cea mai mare crimă din istoria medicinei”, spune doctorul Hodkinson. „Și medicii, nu doar politicienii, sunt principalii vinovați, pentru că au permis guvernelor să influențeze modul în care își tratează pacienții – ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu-i putem ierta! Au omorât oameni!”
Într-o conversație amplă, disponibilă pe canalele video ale Just Right Media, Dr. Hodkinson face apel la principiile „Mai întâi să nu faci rău” și „Consimțământul în cunoștință de cauză” ca fiind fundamentale oricărei practici etice a medicinei. Propagandiștii vaccinării – politicieni, medici, jurnaliști, influenceri, directori de instituții, manageri de firme – sunt complici la crimă.” (Active News, noiembrie 2022)
„Drumurile la cimitir vor fi dese, te vei uita la numărul ei de telefon și vei aștepta sa te sune, îți vei aminti ce făcea, cum făcea, îți va vâjâi capul când te vei gândi la ultimele momente, doamne cât de mult te vei gândi la acele ultime momente, vei simți ca ai sufletul pustiit, îți vei reproșa că nu ai putut sa faci mai mult, vei simți furie, multă furie. Dar cel mai mult te va durea neputința… cam așa va trece primul an… Multă putere, Mădălin!” (mesaj adresat de Loredana Chimoiu lui Mădălin Pribu la moartea mamei lui, Marilena Pribu, ucisă în spital în noiembrie 2021)
În vara anului 2021 cățelușa unei prietene a suferit un accident vascular cerebral. Prietena, medic veterinar, a dus-o de urgență la un cabinet unde tratamentul administrat i-a salvat viața. În România căzută sub dictatura sanitară, omul Claudiu Iordache nu a avut această șansă!
„Vin sărbătorile de iarnă și am un mesaj: gândiți-vă că vine frigul și pământul este destul de înghețat și tare”, le transmitea celor care aleseseră să nu se vaccineze „medicul” Emilian Imbri (autorul declarației publice „A venit vremea dictaturii medicale”), într-un 16 noiembrie 2021.
În 20 noiembrie 2021 Claudiu Iordache părăsea această lume CA OM LIBER! Cel care a luptat împotriva dictaturii criminale a regimului ceaușescu nu s-a înclinat în fața dictaturii regimului arafat! A strigat mereu ADEVĂRUL în scrisul lui, căutând să-l trimită spre ceilalți, și-a păstrat sufletul curat și spiritul liber, a refuzat să se conformeze „regulilor” dictaturii, a refuzat să gireze narativul oficial, a refuzat să susțină uriașa înșelătorie care ne-a distrus lumea, a acuzat furtul libertății, a luptat pentru LIBERTATE prin scrisul lui, prin vocea lui, prin curajul lui, prin puterea spiritului său înalt, cu demnitate, cu onestitate, și mai presus de toate cu iubire de Libertate, de Neam, de Țară, de Dumnezeu! Cu puțin timp înainte de plecarea din această lume gândea acțiuni pentru România lui! „Este timpul să fie întemeiat Consiliul Național Român”, spunea Claudiu Iordache într-un interviu din iulie 2020, iar în 5 noiembrie 2021 încheia textul dedicat ideii constituirii Mișcării Naționale pentru Apărarea Constituției, simțind că actul fundamental al statului român (la elaborarea căruia își adusese aportul în calitate de membru al Adunării Constituante) trebuia să fie apărat de românii pe care Constituția îi apărase în acești doi ani de restriște! Nu a mai apucat să-și vadă textul publicat, nici să întemeieze Consiliul Național Român, nici să constituie Mișcarea Națională pentru Apărarea Constituției. De Dincolo, unde trăiește acum, privește spre România lui cu aceeași dragoste și cu aceeași tristețe… Și cu speranța că oamenii buni care au mai rămas pe acest pământ n-o vor lăsa să piară!
Cât despre noi… avem sentimentul că fiecare dimineață se naște fără sens… Odată cu el au plecat bucuria, seninul, rostul… Absența lui a înghețat o existență cândva plină de soare… Noi am trăit patru într-unul, într-o singură respirație, ca o singură ființă, și a trăi în trei este ceva ce nu știm cum să facem. Nu ne căutăm aceste sentimente, nu le dorim, ele există, pur și simplu. Pentru că nimeni, niciodată nu va putea să ne spună de ce ne-a fost luat atât de absurd, de neașteptat, și nimeni nu va putea să ne spună cum ne-am putea șterge din memoria sufletului acele zile de suferință la care am asistat lipsiți de orice putere de a-l alina sau de a-l salva, și ultimele clipe, petrecute în brațele noastre… Nu există motive „din înalt” pentru ceea ce i s-a întâmplat și ni s-a întâmplat – un om atât de bun ca el, cu o viață atât de împlinită în fapte de bine și de curaj, de dăruire și de dragoste, nu merita să plece astfel! Și nici familia lui nu merita să trăiască această dublă suferință uriașă: a lui și a noastră, alături de el! Dacă plecarea lui ar fi fost naturală, în ordinea firii, poate cândva suferința noastră ar fi diminuat… Dar el a fost luat din lume fără să fi vrut să plece, fără să-i fi fost timpul, a fost luat de această forță a răului care a pus stăpânire pe pământ de peste doi ani, și forța binelui n-a răspuns rugilor noastre disperate, ca și cum n-ar fi existat… Șocul produs de smulgerea lui de lângă noi, mai ales în felul în care a plecat, nu poate fi vindecat, iar absența lui fizică este sfâșietoare… Pentru un astfel de rău nu există iertare! Nu vom putea accepta niciodată că ni l-au luat, că l-am privit cum pleacă fără să putem face nimic, că medicii chemați n-au făcut nimic pentru a-l salva, cu excepția ultimului dintre ei, ajuns însă prea târziu, că rugăciunile noastre care ar fi putut mișca și pietrele n-au fost auzite de forța cea bună care ar fi trebuit să-i apere viața, pentru că a fost unul dintre oamenii buni dintr-o lume plină de oameni răi! Pentru noi fiecare clipă din care el lipsește fizic, într-o lume fizică, este încă un pas într-un deșert de străbătut, prin care vom continua să mergem pentru că i-am promis, pentru că ne-a promis… dar nimic din ce mai putem face în această viață nu ne va putea alina dorul de el, și nu va putea izgoni lacrimile din sufletele noastre… Cu atât mai mult în lumea pe care ne-a distrus-o răul, în absența devastatoare a binelui…
Plecarea lui ne-a lăsat aproape singuri. Aproape. Am descoperit că încă mai există prietenie, bunătate, afecțiune în această lume, încă mai există Oameni. Le rămânem recunoscători celor care ne-au înțeles și ne-au sprijinit în acest timp de suferință al vieții noastre! Le mulțumim celor care, de aproape ori de departe, și-au trimis gândurile bune spre Claudiu! Amintirea este singurul paradis din care nu putem fi izgoniți. Să-i fie veșnică amintirea lui Claudiu Iordache în memoria celor care l-au iubit!
Cristina Maria, Claudiu Cristian, Claudiu Alexandru Iordache
∞
A plecat Claudiu. Lumină lină printre stele pe Marele Drum.
Un om luminos! Un om cu principii! Fericiți cei care l-au cunoscut!
Un om extraordinar! De mare valoare și patriot adevărat! Veșnica lui pomenire!
Un om însetat de adevăr și dreptate într-o țară bântuită de ticăloși! Dumnezeu sa–l odihnească în pace!
Un prieten drag care a iubit România cu disperare, până dincolo de marginile durerii.
Dumnezeu să-l odihnească în pace, lângă cei drepți!
Un român cu vocația Libertății, care a jucat un rol decisiv în izbânda Timișoarei!
Fericit e cel ce luptă pentru dreptate. Dumnezeu să-l odihnească în împărăția Sa!
E greu să găsesc o altă conștiință atât de curată ca a lui printre cei care au luptat în 1989. Spirit autentic și de neînvins 100 % !
Un autentic luptător pentru libertate! În 22 dec 1989 l-am găsit pe lista foarte scurtă din buzunarul lui Emil Bobu, percheziționat de prietenii mei din Găești. Era lista cu capii evenimentelor de la Timișoara care trebuiau lichidați de urgență… A supraviețuit totuși încă 32 ani…
Era incomod de vertical atât la propriu cât și la figurat !
Avea o vorbă despre evenimentele din decembrie…”puțini am fost, mulți am rămas!”
Acum parcă îmi răsună în urechi cântecul altor timișoreni de la Phoenix, „lumea nu-l ascultă, îl crede un nebun, căci vorbele lui sunt ca niște lovituri de tun”… precum ne spunea el „libertatea ne-a părăsit, scârbită de apatia noastră”…
O mare pierdere pentru Timișoara dar și pentru România, deși vremelnicii carmuitori ai ei au cam uitat de prea mult timp de el.
Odihna veșnică! Un patriot și un luptător împotriva comunismului!
Veşnică să-i fie pomenirea! Un om curajoa şi un iubitor de neam cum puțini suntem!
Un om cu suflet mare și sensibil, fragil în fața atîtor nemernicii ce s-au întîmplat în anii de după 1989.Dumnezeu să–l odihnească !
Pot sa spun acum…mulțumim Claudiu pentru timpul petrecut printre și cu noi...
A noble and great man has passed away. It was an honor for us to meet and speak with him. Greece has lost a precious friend.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Binecuvântată să-i fie memoria!
A fost un om de o onestitate remarcabilă si cu mulță dragoste de țară. Regret nespus că nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l odihnească.
Dumnezeu să-l ierte și să-i perpetueze spiritul, neliniștea și patriotismul ardent in viața publică a țării noastre! A fost cu adevărat un român vrednic!
Trist! Un om care a susținut mereu adevărul!! Lipsa lui o simțim toți cei care ne simțeam reprezentați prin scrierile lui!! Odihnă în pace și în liniște!
Un om de valoare care a reușit prin forțe proprii să se remarce ca un mare intelectual.Pentru el revoluția nu a fost o zi–două, a fost o luptă continua cu hidra comunismului.
Dumnezeu să-i ocrotească sufletul nobil și generos! Veșnică fie pomenirea lui!
DUMNEZEU să te odihnească în ÎMPĂRĂȚIA SA, OM și ROMÂN adevărat! Un mare patriot!
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Un mare om, patriot și revoluționar autentic.
Pentru mine și pentru mulți rămâne un simbol, un reper al dreptății, al ĺuptei pentru libertate!! Domnul să îl aibă în paza lui!!
Au început să ne dispară şi dintre revoluţionarii autentici, repere morale de netăgăduit, de care n-am ştiut să ţinem seama.
In memoriam… Claudiu Iordache, un mare și adevărat revoluționar,un patriot și un luptător pentru dreptate și libertate…un visător…
A fost dintre cei fără stare, mereu cu gândul să schimbe lumea, s-o facă mai dreaptă, mai apropiată de nevoile oamenilor simpli.A fost o figură definitorie a Revoluției din 1989 și a perioadei imediat următoare. Un om integru, inapt la compromisuri.
Libertatea, în doliu la moartea eroului Claudiu Iordache. „Era de o asemenea sensibilitate încât și aerul vibra de emoție în jurul său! Iubea și a iubit Libertatea până în ultima clipă! Era făcut să fie din ceata, puțină, a Apostolilor, de care uităm mai mereu! Și, mai presus de orice, și-a iubit Țara și pe Dumnezeu, a iubit oamenii, cu asupra de măsură! Cuvintele îmi îngheață pe ferestrele inimii…Dumnezeu să-ți odihnească sufletul, eroul nostru!”
Cu iubire și disperare despre România: Claudiu Iordache. „Este un prooroc hulit și voit-uitat al României, pe care a iubit-o enorm, așa cum nu s-a iubit niciodată pe sine! Tocmai de aceea, gloata netrebnicilor s-a năpustit cu nemernicie aprigă asupra sa, a gândurilor, a ideilor și a scrierilor sale, de cîteva ori chiar și asupra sa, direct, și a apropiaților săi! De la Ion Iliescu și Petre Roman, la Victor Ciorbea și la mulți, mulți alții, până la hienele mici și rapace ale societății românești, toată haita a reușit să ridice un monstruos zid al izolării și ignorării sale! Nu au reușit să-l înfrângă, iar eu acum spun că el “este” – chiar dacă l-a chemat Dumnezeu, să-l așeze în Grădina Raiului – pentru că trăiește în inimile noastre, nu foarte mulți, dar care cred și sper că vor deveni foarte mulți! Nu numai pentru memoria și amintirea lui ci, mai ales, pentru salvarea noastră și a Țării… CLAUDIU IORDACHE…”
Claudiu Iordache, un Om cât Țara!Păcat pentru viața sa pierdută, prin felul în care nu a putut fi salvat!Condoleanțe familiei iubite,Înălțător rămas bun.Dumnezeu să-l odihnească.Dumnezeusă-i odihneasca pe toți cei care în 89 au murit pentru Țară.
Un erou!O legendă!Să nu ne uiți, Domnule Claudiu Iordache…
Un an lung pentru noi, o clipă lungă pentru el, o eternitate de când Dumnezeu îl are aproape. Nu te putem uita, căci ești mereu în noi…
„O veste extrem de tristă. S-a stins din viață unul dintre cei mai surprinzători oameni pe care i-am cunoscut vreodată prin temeinicia și rectitudinea cu care CLAUDIU IORDACHE își susținea ideile și faptele, adeseori împotriva curentului zilei, o inteligență și o cultură remarcabile, dar și o sensibilitate de poet autentic, de scriitor și analist incomod în interiorul unei societăți opuse modului de viața și gândire a acestui om de excepție. Erou al Revoluției din Decembrie 1989, adevăratul creator al Legii care a purtat (eronat) numele lui Ticu Dumitrescu, parlamentar vizionar și mai apoi conducătorul extrem de activ al Institutului Revoluției din Decembrie 1989 (IRRD), Claudiu Iordache a amprentat cu personalitatea sa remarcabilă o întreagă societate și a fost mai mereu în opoziție cu atitudinile și modul de înțelegere retrograde ale multor oameni politici, căci Revoluționarul autentic, dar și profundul om de cultură nu putea accepta samavolnicii, inechități, abuzuri și minciună. Pentru Claudiu drumul Golgotei sale s-a închis. Puțin prea abrupt, prea imprevizibil. Un mare cărturar și un om al dreptății a plecat dintre noi și aceasta realitate extrem de tristă devine simptomatică pentru o lume românească aflată într-o profundă criză existențială. Când asemenea oameni pleacă dintre noi semnele nu sunt favorabile, ele predispun la diminuarea speranței generale într-o salvare ființială, așa cum Claudiu o prefigura, o argumenta și o susținea prin faptele sale, prin scrisul său inconfundabil și extrem de obiectiv. Am pierdut un mare prieten și un mare român și încercăm să fim cu sufletul alături de familia sa, de singurătatea în care s-a trezit după dispariția atât de nemiloasă a celui ce a fost soțul, tatăl și sufletul mare și generos care i-a susținut în această lume dură și absurdă adeseori.
“Nu există libertate mai prețioasă decât cea cucerită prin jertfă. Din păcate, revoluționarii sunt de multă vreme desconsiderați, iar ceea ce facem noi la institut este să ne asigurăm că au parte de prețuirea și respectul pe care îl merită. Doar recunoștința ne ajută să nu fim orfanii Revoluției. Să nu uităm că atunci (….) ne-au murit copiii, au murit frații și prietenii noștri!“ Acestea sunt cuvintele adresate revoluționarilor brașoveni de Claudiu Iordache în decembrie 2015.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
∞
“Și dacă într-o dimineață românii ar ieși cu copiii în brațe, străbătând satele și orașele cu o floare în mână, și oprindu-se din când în când pentru a se ruga împreună: “Există Dumnezeu! Și suntem liberi!” Și dacă într-o zi românii s-ar reînfrăți ca în Revoluția Română, strigând: “Există Dumnezeu! Și suntem liberi!” Și dacă ne-am întoarce iarăși cu fața la România?”
Claudiu Iordache – “Lovitura de stat”. Penultimul text publicat înainte de a pleca din această lume.
De aceea orice s-ar întâmpla trebuie să rămânem capabili de bine!
BUNAVESTIRE
Dramă în două părți
Partea I-a
Noaptea de 31 decembrie 1999
Pe întuneric.
La parterul unui bloc din Constanţa.
Un individ: N-aveţi idee pe unde poate fi strada … Strada cea mai Lungă? Numărul 43 … bis? Scara C?… Auzi nume … de stradă!…
Alt individ: …!
Un individ: Măcar să fi apucat să văd marea! Da! Marea! Pentru ea am venit eu aici! Să o văd ninsă!
Alt individ: …!
Un individ: Ce harababură şi cu denumirile străzilor ăstora … noi! Nu m-ar mira să aflu că în fiecare oraş … există o stradă care se numeşte … Strada cea mai Lungă!…
Al doilea individ: Dar pe cine căutaţi dumneavoastră, cu adevărat?…
Primul individ: Caut, domnule, pe prietenul meu! Care m-a invitat să petrec revelionul … în casa lui!…
Al doilea individ: Aici? Imposibil!
Primul individ: Imposibil?
Al doilea individ: Pentru că … dacă prin absurd … ori cu totul întâmplător … prietenul de care aminteaţi … ar fi una şi aceeaşi persoană!…
Primul individ: N-am putea continua … discuţia … ca să zic aşa … înăuntru? Că de abia mă mai ţin pe picioare! (Intră în apartament şi trage uşa în urma lui.) Aşa!…
Al doilea individ: Cu cel pe care îl cunosc de pe băncile şcolii! Şi care… nu demult a avut ideea … recunosc trăznită … de a ne împrumuta apartamentele … de la Crăciun şi până după Anul Nou …
Primul individ: Pe mine … m-a invitat … să petrec revelionul … la el … încă din iarna trecută! Şi uite că am venit!
Al doilea individ: … Încă din iarna trecută? Dumneata eşti cumva …?
Primul individ: Treaz? Se vede treaba că … da!
Al doilea individ: Şi nu ai mai vorbit … cu el … din iarna trecută?
Primul individ: La ce bun? La mine … cuvântul este cuvânt!
Al doilea individ: Nici măcar un telefon, colo?
Primul individ: Nu mi-a trecut prin minte! Oricum m-am hotărât aşa, dintr-o dată! Azi dimineaţă! Şi iată-mă!
Al doilea individ: Dumneata … eşti cumva … poet … domnule?
Primul individ: Poet? De ce neapărat, poet?
Al doilea individ: Mi-ar fi fost mai uşor să te înţeleg … Dumneata pe ce lume trăieşti, omule? Cum de-ai fost în stare să pleci bazându-te pe o invitaţie … făcută … cu ani în urmă!
Primul individ: Numai cu unul!
Al doilea individ: Ce să mă fac cu dumneata?
Primul individ: Ce obosit mă simt! Ce obosit!… Nu! Nu! Plec imediat! Plec!…
Al doilea individ: Unde să mai pleci, omule? Dacă tot ai venit … nepoftit … simte-te măcar … ca la dumneata … acasă! Doar n-o să te gonesc pe o vreme ca asta!…
Primul individ: Ce ninge! Parcă ar veni potopul, domnule!
Al doilea individ: Ninge! Ninge! Ce albastră pare lumina sub felinare!… Reflexul mării nevăzute! … la atingerea delicată a zăpezilor! Mi-ar fi plăcut să fiu … singur!… Îl auzi! Acum cântă!… Cîntă! Şi iarba face la fel! Creşte … şi nu îi pasă de ce! Ce este oare mai la îndemână … naturii … decât firescul?…
Primul individ (revenind): Am făcut o baie pe cinste! Nu vă faceţi probleme! Am spălat … şi am şters peste tot! Nici o urmă n-a mai rămas!…
Al doilea individ: Fiţi rezonabil! Hai! Luaţi loc! Eu voi rămâne aici! M-am obişnuit să privesc spre fereastră! Care va să zică … sunteţi din Târgovişte?…
Primul individ: Cunoaşteţi pe cineva acolo?
Al doilea individ: O! Nu! Nici vorbă! Întrebam aşa …
Primul individ: Dumneavoastră de unde veniţi?
Al doilea individ: V-am spus!… Din Braşov!
Primul individ: Înţeleg!
Al doilea individ: Ce înţelegeţi?
Primul individ: Înţeleg … dacă nu vă e cu supărare … că v-aţi săturat de munţii dumneavoastră … şi aţi venit aici … să reîntâlniţi … marea!
Al doilea individ: Să întâlnesc marea? Da! Am venit să o întâlnesc … marea … Aveţi dreptate!
Primul individ: Trebuie să fie nemaipomenit să o vezi … ninsă … ninsă … la turci!…
Al doilea individ: Până la turci? Mă îndoiesc!
Primul individ: Până unde vreţi dumneavoastră, domnule! În fond, ce altceva este … marea asta … a noastră … decât o lacrimă … înconjurată din toate părţile … de colţul ochiului … care o plânge!
Al doilea individ: Nu e rău!…
Primul individ: Să nu mi-o luaţi în nume de rău … dar eu … nu o dată!… Nu o dată … am trăit senzaţia că lumea noastră … atât de mare … pe zi ce trece … e tot mai mică … Şi foarte probabil că … în curând … să apucăm să trăim … într-o lume … mică de tot! …
∞
Îngerul (revenindu-şi): Ce vis! Ce vis! Unde mă aflu?
Femeia: Ce m-aş fi făcut fără dumneavoastră? (Îngerul geme uşor.)
Scriitorul: Cum te simţi, prietene?
Îngerul: Mai sunt întreg, nu-i aşa?
Scriitorul: Eşti!… Bătăuşule!
Îngerul: Eu? Eu?
Scriitorul: Cine altcineva?… I-ai pus … pe fugă!
Îngerul: Nemaipomenit! Eu?
Femeia: V-a spart geamul, nemernicul!
Scriitorul: Găsim noi o soluţie!…
Femeia: De-aţi şti cât regret!… Ce să mai spun?… Cum aş putea să … mă întorc acasă?
Scriitorul: Să nu comiteţi imprudenţa asta! Chiar dacă haimanalele … s-au dus … sunt mereu altele! E noaptea lor!
Femeia: Ce mă fac?…
Scriitorul: Aţi putea da un telefon … Să vă iasă în întâmpinare ai dumneavoastră!
Femeia: Sunt singură!
Îngerul: Singură? Şi dumneavoastră … tot singură?
Scriitorul: Atunci … rămâneţi aici … cu noi … până în zori!
Femeia: Nu pot să accept …
Scriitorul: Ba da! Acceptaţi! Acceptaţi! Nu vă mai sfiiţi atâta!…
Femeia: Aş vrea să …
Scriitorul: Veniţi după mine! (Ies împreună. Scriitorul revine cu un carton în mână.) Să încercăm să reparăm … cumva … geamul ăsta!… Asta da, aventură!…Cum te mai simţi? Ridică-te, dacă n-ai nimic! Bravo! Nici-o problemă! Doar o vânătaie, colo, pe pomet!… Cine ştie ce surprize ne mai aşteaptă?… Pe noi, toţi!… Ai remarcat … desigur … că e frumoasă! De neînţeles … de frumoasă!… această femeie … atât de singură! (Până la urmă, înfundă o pernă în spărtura geamului.) Hai! Pune mâna! Puţină ordine nu strică! Ne mai adunăm şi minţile!… Ce-i cu mutra asta?… O să tragem o petrecere pe cinste … şi o să vorbim … să vorbim! Mamă, ce-o să mai vorbim! Vrute şi nevrute! Despre câte în lună şi stele!… Până o să ne amorţim sufletele!… Hopa! Sus! Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo jos?
Îngerul: Păi! M-am dus … mort de frică … şi orbecăind … prin întuneric … până când am dat de ei … în sfârşit! Am ţipat! Am ţipat … până m-au doborât! Mare ispravă! (Revine Femeia.)
Scriitorul: Bine, dar sunteţi … de-a dreptul … frumoasă!
Femeia: Domnule!
Scriitorul: Nimic altceva decât o constatare … imperioasă, doamnă!
Femeia: Domnişoară!
Scriitorul: Domnişoară?! Fie! Orice frumuseţe este o veste bună … Da! Frumuseţea unui chip omenesc … este un dar … providenţial … căruia nu mai ştim să-i dăm întrebuinţarea ideală!
Îngerul: Domnişoara este într-adevăr … atât de frumoasă!… M-aş duce să mă ferchezuiesc … un pic! (Pleacă.)
Scriitorul: Pentru început, mă simt dator, domnişoară, să vă aduc la cunoştinţă că nimeni dintre noi … din acest apartament … nu este cu adevărat … la el acasă! O întâmplare jucăuşă a făcut!… Dar mai bine să nu continui!…
Femeia: !…
Scriitorul: Cu alte cuvinte … trecând la repezeală peste câteva amănunte … altfel irelevante … avem aici drepturi … echivalente … în a împărţi … la voia fiecăruia … beneficiul acestei nopţi!…
Femeia: Nu prea reuşesc să vă înţeleg!…
Scriitorul: Nici nu e de mirare! Domnişoară, noi tocmai ne pregăteam să petrecem un revelion între bărbaţi … singuri! Aţi picat, la vreme, ca să luminaţi perspectiva aceasta … întunecată! Nu vă încruntaţi! Luaţi-mă cum sunt! O fiinţă extrem de voluntară … domnişoară! Dar înca nu am făcut cunoştinţă! Stiu, sunt împrejurari cand nu e obligatoriu! Nici până în acest moment nu am avut onoarea … de a afla … numele domnului! Cum nici dânsul nu-l ştie pe al meu, am reuşit … preţ de niscva ore … să păstrăm intact … anonimatul fiecăruia! Dacă nu vă stânjeneşte … aţi putea intra si dumneavoastra … în jocul nostru! Până una-alta, dânsul e Îngerul, eu sunt diavolul … în persoană … iar dumneavoastră, dumneata … eşti … eşti Buna Vestire!
Îngerul (revenind) Mi-au cam turtit nasul … derbedeii! Cum o să pătrund … cu aşa ceva … în secolul următor?… Bine, dar ninsoarea … draga de ea … s-a oprit! S-a oprit de tot! Aş fi pariat că nu mai conteneşte … o lună întreagă! Mereu ne prinde … pe picior greşit … şăgălnicia naturii! Cât de tânără puteţi fi … domnişoară!
Scriitorul: BunaVestire! Nu e rău deloc! Domnişoara este oBunaVestire!
Îngerul: BunaVestire… Ce nume … poate da un titlu mai nimerit frumuseţii şi tinereţii dumneavoastră decât BunaVestirea?… Însă domnişoara … este de acord?
Scriitorul: Haideţi! Nu mai ezitaţi!… Zâmbiţi-ne!… Nu vedeţi că suntem nişte tipi cumsecade?
Femeia: Dacă doriţi … cu orice preţ!
Scriitorul: Cred că am la îndemână o soluţie care să ne scoată din încurcătură!… O gustare bună! Sunteţi drăguţă să mă ajutaţi … un pic … în bucătărie?… Iar tu … în timpul ăsta … strânge cioburile împrăştiate pe covor. La muncă (Ies împreună.)
Îngerul: Dacă nici bobârnacul ăsta … n-a reuşit să mă trezească … atunci e de rău!… (Dă cu ochii de peticul de hârtie pe care era trecut un număr de telefon.) Merită pus deoparte! (Începe să strângă cioburile. Se va tăia curând în unul dintre ele.) Nici nu e de mirare! Toate îmi merg … cum merit … până şi în vis!… (Căteva clipe mai târziu, ceilalţi doi revin, aducând băutură şi mâncare.) asta să fie raiul? Staţi să vă ajut!… Nu mai este nevoie?… (Se împiedică. Scapă cioburile. Se apleacă să le ridice, din nou.) Doamne, m-aş pune … punte … sub pasul tău … dacă ne-ai îngădui mai mult … şi ne-ai dispreţui mai puţin! Oare … visez?…
Scriitorul: E visul vieţii, neîndemânaticule! Să bem … pentru întâlnirea noastră! Dumneavoastră sunteţi … de-a locului?
Femeia: De ce mă întrebaţi?
Scriitorul: Aşa! Pentru că eu sunt braşovean! Iar dânsul e din Târgovişte! Fabuloase mai trebuie să fie … iernile … aici … lângă mare! La ce vă gândiţi?
Femeia: La mai nimic!
Scriitorul: Dumneavoastră nu vă temeţi de univers?
Femeia: De univers? Până la urmă de ce m-aş teme?
Scriitorul: De ce? Pentru că e … atât de nemărginit … încât … ne poate mărgini oricând … în nimicul din fiecare!
Îngerul: Las-o pe domnişoara!
Femeia: Nu m-am gîndit! Ciudat!…
Scriitorul: Dar la ce aţi apucat să vă gândiţi … în ultima vreme?…
Femeia: La ce am apucat să mă gândesc … în ultima vreme?… La ingratitudine, domnule! Şi apoi, la nefericire!…
Îngerul: Până şi dumneata!
Scriitorul: Eşti pe fază … Îngere?
Femeia: Am impresia că dumneavoastră … continuaţi … o discuţie … în care eu … abia acum intru!
Îngerul: Mă confrunt cu domnul … de câteva ore bune … încercând … în van … să-l conving … că lumea asta … a noastră … este … un model … de acceptat!
Femeia: Lumea asta … a noastră?
Îngerul: Dar a cui altcuiva?
Femeia: A celor care profită de ea!… Sau a celor care o devorează continuu!… Ori a celor care nu o lasă să fie … lume!…
Scriitorul: Ştiţi cumva … de unde începe … în lumea noastră … lumea aceasta … a netrebnicilor?
Femeia: Nu ştiu! Dar simt!…
Îngerul: Doar simţiţi?…
Femeia: Simt … fără greş … şi fără leac! Mi s-a întâmplat arareori să mă înşel! Simt! Simt chiar şi în clipa asta!…
Scriitorul: Ce simţiţi?
Femeia: Ei, domnule, dar e simplu! Simt că am avut noroc nimerind … într-o părticică din lumea noastră!
Îngerul: Ce alinare!
Femeia: De-aţi şti… De atâta vreme nu întâlnesc decât oameni cu un anume chip…
Îngerul: Nu mă las împăcat … să ştiţi … cu gândul … că această împărţire … a lumii … în a mea … şi a altora … e o treabă bună! Atâta vreme cât deschide … calea neînţelegerii!
Scriitorul: A neînţelegerii? Ce eufemism! Eu am la îndemână … câteva cuvinte mult mai mari!
Îngerul: Aş fi vrut să cred că lumea … este mireasma … aceluiaşi fruct!
Scriitorul: Gustaţi ceva, domnişoară?
Femeia: De fapt, ce zi e azi? Joi?…
Scriitorul: Vineri!
Femeia: Vom intra în noul an … într-o sâmbătă … De ţinut minte! Şi a doua zi a anului … va fi o duminică!…
Îngerul: Ce îndepărtate îmi apar clipele în care am avut vârsta domnişoarei!… Capătul veacului mi se părea ceva de neatins!… Când te naşti … în 42 … ehei! Şi uite, ce aproape am ajuns!… Cât să întinzi mâna! Mai că mă cuprinde ameţeala!… Deşi, eu fac mereu efortul să înţeleg … lucrurile! Să mai bem un păhărel! Ce minune! Bitterul dumitale mi se pare dintr-odată atât de dulce! Totul e relativ!…
Scriitorul: E vişinată! Am pătruns tot mai adânc în cămara prietenului comun!…( Îngerul îşi ascunde obrazul în palme.) Ce s-a întâmplat … iar?
Îngerul: Mi-e ruşine!
Scriitorul: Ruşine?
Îngerul: Ştim cu toţi cât de greu să umpli o cămară … în ziua de azi!
Scriitorul: Las-o moartă!
Îngerul: Uşor de zis!
Scriitorul: E adevărat! Am sărăcit! Şi mai sărăcim încă! Sărăcim pe capete! Cu bucata … şi cu toptanul! Şi încă până în veacul următor … mai e!
Îngerul: Ninge! Ninge din nou!
Scriitorul: Ca de obicei!…
Îngerul: Ca de obicei, ce?
Scriitorul: Te cam eschivezi, dumneata!…
Îngerul: Mă eschivez … eu? De la ce?
Scriitorul: De la datoria de a fi treaz … şi de la obligaţia de a fi conştient … de ceea ce li se poate întâmpla tuturor … şi fiecăruia dintre noi! Orice om cumsecade ar trebui să se întrebe de ce viaţa lui … de la un moment dat … nu mai merge … cum trebuie!
Îngerul: M-am obişnuit să mă las mulţumit cu atât de puţin! E un păcat?
Scriitorul: Mare păcat, Îngerul meu! Crede-mă! Firesc, ar fi să ne obişnuim … să pretindem … tot ceea ce nu ne e cu putinţă! Căci, o viaţă avem!
Îngerul: Ai o bucurie, cedeaz-o tuturor! Dar nenorocirea, păstreaz-o pentru tine!
Scriitorul: Vezi să nu!…
Îngerul: Bucuriile sunt modeste … nenorocirile … orgolioase!
Scriitorul: Să auzi … şi să nu crezi!
Îngerul: Şi mai ales, să nu luăm chipul vremurilor!
Scriitorul: Aşa, da!
Îngerul: Dar nici obrazul cinicilor, domnule!
Scriitorul: Mersi frumos!
Îngerul: Dar văd că domnişoara se plictiseşte!…
Femeia: Urmăream … stăruinţa … fulgilor de zăpadă … care vin de la mari distanţe … ca să înnopteze aici … pe pământ!
Îngerul: Ninge, ninge, ai zice că întreaga natură vrea să şteargă … să şteargă ceva anume? Doamne, răul … ne este încă la îndemână! Ce miros … de vreme nouă … vine … din univers!
Scriitorul: Aş! E de la geamul spart!
Îngerul: Din univers, prietene! De-a dreptul din univers! Domnişoară dragă, ne-aţi rămas … ne rămâneţi datoare … cu ceva preţios …
Femeia: Eu?
Îngerul: Da! Dumneata! Cu … vestirea … cea bună! Fii … dumneata … Cassandra acestor clipe! Preoteasa … acelei scumpe prorociri … după care tânjim!…
Femeia: Fac efortul … să vă înţeleg … dar!…
Îngerul: Primiţi … din partea noastră … învestirea stranie … şi sacră … a premoniţiei! Şi vestiţi-ne degrabă … ce vedeţi … înaintea noastră?
BunaVestire: Înaintea voastră?… Văd!… Văd!… Nu ! Nu pot! Mai am nevoie de un răstimp … pentru a vă cunoaşte!… Totul îmi este încă neclar!… Nu mi-am revenit … încă!…
Îngerul: Păcat! Iată-ne lipsiţi … de o speranţă! Şi chiar de încă o iluzie! Cu toate astea, suntem în câştig, da!… Eu, cel puţin!…
Scriitorul: În câştig?
Îngerul: Nu mă ascund! În câştig!… Îmi plăceţi mult, domnişoară! Şi mă tulbură … plăcerea pe care mi-o stârniţi!…Spune şi tu ceva, Scriitorule! Dacă nu de la tine … măcar de la alţii!…
Scriitorul: „… Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă subt măhrama ta! Părul tău este o turmă de capre, poposită pe coama muntelui Galaad. Dinţii tăi sunt o turmă de oi tunse, care ies din scăldătoare, toate cu gemeni şi nici una din ele nu este stearpă. Buzele tale sunt un fir de cârmâz şi gura ta este drăguţă; obrazul tău este ca o jumătate de rodie sub măhrama ta. Gâtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; o mie de scuturi atârnă de el, toate scuturi de viteji. Amândouă ţâţele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare care pasc între crini. Până se răcoreşte ziua şi până fug umbrele, voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de lămâie. Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur. Mi-ai răpit inima numai cu o privire, numai cu unul din lănţişoarele de la gâtul tău. Mierea picură din buzele tale şi mirosul hainelor tale este … ca mirosul Libanului!…”
Îngerul: Ar fi putut fi o recitare … voluptoasă … dacă n-ar fi fost rostită … atât de ameninţător!…
Femeia: Prezenţa mea … aici … vă stânjeneşte … nu-i aşa? Fiţi sincer!…
Scriitorul: Nu!…
BunaVestire: Ce să fac?… N-am vrut!… N-am vrut-o!… De aţi putea … continua discuţia …
Scriitorul: Discuţia?… Asta-i bună! Care discuţie?… A fost … cel mult … o alternanţă de monologuri … surde şi cenuşii … care ne-au sleit … pe amândoi! Şi în tăcarea care a urmat … a răsunat … strigătul dumneavoastră! Cât priveşte … Vestea … cea Bună … eu unul … cel puţin … cred că nu mai am nevoie … de ea! S-a strâns atât de mult neadevăr pe pământ … Dumneavoastră v-aţi obişnuit cu neadevărul?
BunaVestire: Cine se obişnuieşte cu neadevărul, domnule?
Scriitorul: Oho! Ce ne este, omeneşte, mai la îndemână … decât să minţim? Poate doar respiraţia! Pentru a fi … şi a rămâne cinstit … cu adevărat … este nevoie de vocaţie!
Îngerul: Nu întuneca surâsurile … Bunei Vestiri, omule! Are dînsul un talent … un talent! Ptui! Ducă-se pe pustiu! Să fiu … lumea … m-aş teme de unul ca el!
Scriitorul: Bate câmpii! E specialitatea lui … această fluturare … visătoare şi uşuratică … şi aproape frivolă … printre adevăruri … dintre cele mai crunte!
Îngerul: Iar eu … ce cuvinte asemănătoare să caut … şi să găsesc pentru răceala dumitale … de cremene?
BunaVestire: Vă rog!…
Îngerul: Oh! Nu ne luaţi în seamă! Noi ne tachinăm numai! Mârâierile noastre nu înseamnă neapărat … muşcături! Nici măcar lătrături!… Ci abia neînsemnate provocări amicale!… Deşi, în confruntarea asta … n-am nici o şansă! Nici una! Priviţi! Cât e de zdravăn … gata să ia în cârcă … realitatea! Şi cu toate astea a ales scrisul! Mai degrabă mi s-ar fi potrivit mie scrisul domnului! Învaţă-mă să scriu, domnule! Şi, în schimb, aş putea să-ţi dau!… Aş putea!… Dar ai nevoie într-adevăr … de aşa ceva? Ai nevoie?
Scriitorul: De ce?
Îngerul: De puterea … îngăduinţei! Doar … de îngăduinţă! (De lângă fereastră) Este frumos … Nemaipomenit de frumos … e totul! Şi nici măcar nu ştim … de ce e frumos! Oare natura … nu are suflet? Sufletul ei … ce încearcă … să ne vorbească? Şi să ne spună cumva ce suntem … şi să-i spunem cumva … ce este!? Doar poate că în noi … natura e împietrită … în perlă … şi … la rândul nostru … suntem risipiţi în natură … ca norul … şi ninsoarea! Ori ca ploaia şi vântul!… Cred … că numai împreună … suntem … ideea .. de tot! De-aş avea la îndemână … cuvintele dumnealui … aş … aş! Cum spunea bunica mea … dumnezeu să o ierte … Limba boului e lungă dar nu poate să spună! Să fie oare … bietul bou … chiar atât de bou, prietene? Râzi! Râzi! Chinuit … dar mă mulţumesc şi cu atât! Şi cu ce se cuvine … şi cu ce se poate!… (Încet) Oare … Ovidiu … simte … Schimbarea … prieteni! Schimbarea! Marea şi neânsemnata … schimbare!… Simte … valul enorm … de timp … care vine spumegând … dinspre mare! Aş vrea să fiu … în clipa asta … cu el … cu Ovidiu … şi să recit … să recit …
Scriitorul: Sponte sua carmen numeros veniebat ad aptos ă et, quod tentabam dicere, versus erat!
Îngerul: Ce minunat!… O! De-aş avea instrucţia dumnealui! Numai că eu … eu! Ce-aţi zice să-i facem o vizită … acum! Iar dacă nu acum … măcar … în noaptea aceasta! Măcar … în zorii zilei! Măcar … cândva … împreună!
BunaVestire: Aş veni … cu voi … cu plăcere!
Îngerul: Chiar aşa? Chiar aşa … domnişoară BunaVestire?
BunaVestire: BunaVestire… BunaVestire… Cât sunteţi de inocent!…
Îngerul: Inocent?
BunaVestire: Cine mai poate aduce în zilele noastre … o Bună Vestire?
Îngerul: De ce nu?… o femeie ca dumneavoastră! Ori!…
Scriitorul: Un Înger!
Îngerul: Un înger, nu! El nu este inocent! Este, doar, gardianul … inocenţei! El o apără … şi îi deschide calea spre oameni! Numai că … Îngerul… asemenea Poetului … trebuie să aibă inspiraţia … de a descoperi … în acoperirea omenească … cea mai întâmplătoare … mugurul inocenţei! Uneori, primesc şi eu semnale … de la simţul acesta! Dar rar … rar de tot! Şi, de la o vreme aproape de loc! Dar astăzi … dar acum … domnişoară scumpă … simt … că dumneata … dumneata!… Dar poate că mă înşel!… Ori mă amăgesc … ca de obicei!
BunaVestire: Nu mai sunt o inocentă, domnule! Sunt … o experimentată!
Îngerul: O experimentată?
BunaVestire: Am experienţa impurului, domnule! Sufletul meu … se simte stânjenit!… umilit … şi aproape impasibil … la inocenţă!
Îngerul: Cum puteţi spune una ca asta? Pentru om niciodată nimic nu este pierdut! Chiar şi în cel secătuit … rămâne … un colţişor în care încolţeşte … firul de iarbă … şi cercelul florii de câmp!
∞
Scriitorul: Dar cum să fie bărbatul?
BunaVestire: Un bărbat care alături de femeia lui să lumineze dreptul speciei sale în istoria întunecoasă a rostului lumii! Poate că pentru astfel de motive lumea noastră nu funcţionează cum trebuie!
Scriitorul: Simplu! Ori, şi mai rău, de-a dreptul simplist! Degradarea umanului nu priveşte un sex anume, ci omul însuşi! Dealtfel, îngerul are convingerea că noi, toţi, trăim sub semnul lui Alcibiade! Al bărbatului originar decăzut, al idealului eşuat într-o vale largă de neputinţă! Este, poate, motivul misterios pentru care ne fascinează marea! Şi ne atrage, mai ales, pentru că peste dunga vânătă a orizontului ei flutură ambra măreţiei noastre defuncte! Îngere, noaptea aceasta neobişnuită a adus şi în calea noastră o Timandra! Timandra! Drumul vieţii este în declin! Ti-ai dorit să-l vizitezi pe Ovidiu. Ei bine, în zori, să mergem să fim alături de Publius Ovidius Naso, când luminile noi pornesc spre ţărmurile vechi şi le incendiază din propriul lor exces! Şi poate că ajunşi acolo, cuprinşi de presimţiri, fericiţi şi înspăimântaţi, vom ţipa amândoi omeneşte!
Îngerul: Domnişoara mi-e martor cât de mult mă poate mâhni un om ca dumneata care depune armele şi întoarce spatele acelei dârzenii de suflet ce rezistă răului ce ne asalteaz încontinuu! Ei bine, eu, în zori, voi merge să întâmpin nu trecutul, ci viitorul! Eu vreau să intru încrezător în primăvara care urmează! Am în sânge viziunea viitorului, chiar dacă proiectul lui îmi depăşeşte bietele mele puteri! E adevărat, sunt mic şi neînsemnat înaintea răspunderii înfricoşătoare pe care o datorăm destinului nostru! Dar mare şi însemnat de gloria de a-mi iubi viaţa! Viaţa! Viaţa! Ce se întâmplă cu mine?
BunaVestire: Omul bun cedează totdeauna primul… Am intuit, simt asta… Binele omenesc este bolnav de fragilitate.
Ingerul: Vă urmăresc buzele… Dar nu vă mai aud! Oare de ce?
BunaVestirea: Binele, emoţia, dăruirea, braţele deschise şi palma deschisă… Femeile nasc binele pe care lumea tuturor îl va martiriza mai târziu. Îngerul nostru face parte din familia omului bun! Şi iată-l acum coboară primul în marea de întuneric de la capătul nopţii. Îngerul nostru, care nefiind bărbat nu poate fi nici femeie. Cum spunea atât de minunat, Îngerul nostru, Îngerul de lângă noi: Ei bine, eu, în zori, voi merge să întâmpin trecutul, nu viitorul!
Scriitorul:Dacă va mai exista viitor de atâta trecut!
Scriitorul: De prea multe ori în seara asta i s-a făcut rău!
BunaVestire: I-a crescut febra!
Scriitorul: Să încercăm să chemăm Salvarea! Deşi… (Telefonează). E ocupat! Ocupat! Mereu ocupat! Noaptea aceasta nu împiedică omenirea să moară!
BunaVestire: Dragul meu! Trebuie să facem ceva! Ah! Parcă mi-a luat cineva un văl de pe ochi căci el este tânăr! Este un Înger!
BunaVestire: Cât de neajutorată mă simt!
Scriitorul (de lângă patul Îngerului): Priviţi! Şi când e trecătoare, neînsufleţirea omenească imită marmora!
BunaVestire: M-am hotărât! Plec după ajutor!
Scriitorul: Ar fi o imprudenţă! Oamenii aceia pot fi în acelaşi loc! Înrăiţi în perseverenţă!
BunaVestire: Dintre noi doi, numai eu cunosc acest oraş.
Îngerul: Nu! (Încleştează mâna femeii.) BunaVestire, spune ce vezi? Spune ce ştii? Spune ce simţi? Oare bucuria ne aşteaptă acolo?
BunaVestire: Ce văd? Ce ştiu? Ce simt?
Îngerul: Vă rog mult de tot!
Scriitorul: Ce mai aşteptaţi? Spuneţi-i tot tot! Altfel, la ce bună o Bună Vestire?
BunaVestire: Liniştiţi-vă!
Îngerul: BunaVestire! BunaVestire!
BunaVestire: Da! Eu sunt BunaVestirea, fie, dacă vrei tu! BunaVestirea!
Îngerul: Oh! Ce bine! Ce bine!
BunaVestire (desprinzându-se de patul Ingerului): Acum plec!
Scriitorul: Vin cu dumneata!
BunaVestire! Cineva trebuie să rămână aici!
Îngerul: Ingerul!
Scriitorul: Fâlfâie, mortuar în jurul lui,ingerul pe care doar el îl mai vede! Fie… Până nu este prea târziu… Plecaţi! Dar aveţi grijă! Orele nu ne sunt faste! Ninge! Ninge din răsputeri! Un zid de gheaţă spulberată care ne izolează, casă de casă, puls de puls, om de om, ca un înfricoşător blestem! Şi nu ne-au mai rămas decât câteva minute, câteva biete clipe până la sfârşitul mileniului! Ascultaţi, domnişoară BunaVestire, ascultaţi! Viscoleşte! Viscoleşte!
∞
Partea a II-a
A doua zi, dimineaţa. 1 ianuarie. Anul 2000
Scriitorul: Vezi ce simplu e să înţelegi… orice?… şi acum… ce-ar fi să mergem… la o biserică… de ce nu?… ori să ne plimbăm… pur şi simplu… şi să mai stăm de vorbă… în răgazul de o zi ce ne-a mai rămas până la sosirea prietenului meu… ce ar putea fi şi al dumitale! şi atunci, poate se vor clarifica multe!…
Îngerul: Nu! Cred că n-aş rezista la o nouă complicaţie! Deşi cu dumneata… m-am obişnuit!… Hai, te rog! Citeşte-mi ceva ori spune-mi câte ceva… despre dumneata!… Doamne, ce mă mai doare capul!… Am durerea asta… ca o lipitoare pe tâmpla stângă!… În sfârşit… proprietarii noştri… or fi petrecut mai bine decât noi?… Sau au avut şi ei … pe unde sunt… deliruri… şi presimţiri?…
Scriitorul: După cum şi cunosc eu… nici de unele nici de altele! Ei se bucură… din plin… de lumea şi viaţa lor!
Îngerul: Fericiţii!
Scriitorul: Sărmanii!
Îngerul: De ce neapărat… sărmani?
Scriitorul: Sărmani fericiţi!… Pentru că unii sunt fericiţii… aşa cum alţii sunt… invalizi! Căci în fericirea lor… ba le lipseşte un membru ori un simţ… cu care ar fi putut percepe mai bine… realitatea!…
Îngerul: Prea eşti exigent, dumneata!…
Scriitorul: Realitatea!… Înaintea ei, Înţeleptul devine prudent şi retractil ca o broască ţestoasă… şi nu zâmbăreţ şi chefliu, ca un ginerică!
Îngerul: O! Ce n-aş da să fiu fericit şi nu înţelept!
Scriitorul: Parcă numai dumneata! În acest capăt năruit… de istorie… starea de conştiinţă. Este încă o povară!…
Îngerul: Se vede treaba că aşa trebuie să fie!
Scriitorul: Ce neghiobie!
Îngerul: Fie şi neghiobie!…
Scriitorul: Dacă te satisface!… Dar oare toată neghiobia asta… însuşirea celui neghiob e ceva înnăscut… ori numai dobândit?.. Toată mediocritatea asta… înfiată de-a valma de indivizi şi mulţimi… la ce bun?… Dumneata nu ţi-ai pus niciodată întrebarea… pe ce lume trăim?…
Îngerul: Mi-am pus-o! Şi mi-am răspuns!
Scriitorul: Ei?
Îngerul: Şi mi-am răspuns că trăim pe singura care ne-a mai rămas!… şi nu pe cea pe care ne-o visam încă! Mediocritatea noastră… cum susţii dumneata… ne ţine loc de înţelepciune, domnule! De înţelepciune! Căci eu cred că e mult mai înţelept cel care acceptă ineluctabilul şi convieţuieşte cu el decât cel ce nu-l acceptă dar nu-l poate învinge! Lumea este tot ce am putut face… şi de-am fi putut mai mult… tot lumea noastră ar fi fost! Casa umanităţii!…
Scriitorul: Sau azilul ei! Cu filozofia asta a dumitale nu ne mai rămâne decât să ne suportăm aşa cum suntem… încă o mie de ani! Phui! La dracul cu Alcibiade al dumitale! Eu aş fi vrut să trăiesc asemenea lui Pericle!…
Îngerul: Şi cine te-a împiedicat? Lumea? Ori dumneata însuţi? Nu ajungem niciodată altceva decât altceva decât ce putem fi. Este dreptul nostru cel mai firesc. Dreptul unora de a ajunge nişte fraieri, ori a altora de a ajunge Napoleoni. Fă-te Napoleon, domnule! Fă-te, domnule, un Pericle! Că de un Pericle avm nevoie, noi, românii, nu glumă! Noi ăştialalţi, care nu putem deveni Pericle, aşteptăm cu suflarea la gură apariţia lui Pericle! Numai că el întârzie, întârzie, şi pânâ una-alta, ne mai amăgim cu câte un nenorocit de Escu!…
Scriitorul: Tirada dumitale îmi aminteşte o frază a lui Saint-Exupery: „Există încă prea mulţi oameni care sunt lăsaţi să doarmă! Dar cea ce mă tulbură nu este această mizerie, înăuntrul căreia, în cele din urmă, te instalezi tot atât de bine ca în orice trândăvie! Ci faptul că în fiecare din oamenii… de aici… zace… un Mozart asasinat!”… Oare, Îngere, oamenii.. care nu ajung Mozart… s-au asasinat singuri?… Nu, domnule Târgovişte, au fost asasinaţi ca Mozarţi… de o lume care nu suferă mozarţii… dar suportă…Eşti, Mitici şi Fănici! Nu e adevărat că suntem liberi să devenim ! Secolul ce abia a trecut ne-a dovedit-o îndeajuns! Trăim, în plin, experienţa… mizeriei omeneşti… dar nu atât… mizeria guvernaţilor… ci, mai ales… mizeria… guvernanţilor! şi, mai ales, mizeria structurilor… cărora le admitem să fie mai presus decât noi! Răul, nu de la om vine ci de la alăturarea omului de om! De la amplificarea prin altul… prin celălalt… a răului din om… care este binele sau… nimicul. Dar ce-ţi spun eu toate astea pe care ar fi fost de datoria ta să le gândeşti singur! Mai bine s-o lăsăm baltă!…
Îngerul: Ba să n-o lăsăm baltă! Să nu lăsăm să putrezească între noi… neînţelegerea … o zi întreagă! Să încercăm să drenăm balta asta! Să ajutăm apele sănătoase… să curgă!
Scriitorul: Unde?… În direcţia altor mlaştini?
Îngerul: Doamne, tu simţi lumea… ca pe o mlaştină? Ce mai e de făcut cu dumneata? Spune?… Descarcă-te! Vorbeşte… măcar… pentru a te auzi… şi poate că prezenţa mea neînsemnată… te va ajuta să te auzi! Despre ce scrii?
Scriitorul: Despre ce aş mai putea scrie?… Căci am luat hotărârea solemnă… să nu mai scriu un rând… în veacul aceasta!
Îngerul: Despre ce ai scris, atunci?…
Scriitorul: Mă duc să pregătesc o cafea!
Îngerul: Nu! Rămâi! Cine eşti dumneata? Ce vârstă ai?… Tinere?
Scriitorul: Vârsta unchiului Vanea… bătrâne?… Vârsta tuturor năruirilor! Vârsta apusului! Şi câte ambiţii nu am avut şi eu cândva! Cât m-am mai schingiuit… ca să scriu… să scriu… să secret opera… opera mea!… Şi poftim! unde am ajuns! Am ajuns eu însumi să fiu… opera… manuscriselor mele!…
Îngerul: … !
Scriitorul: Dar nu poţi pretinde unui om… ceea ce pretindem… unei idei!…
Îngerul: … !
Scriitorul: Şi eu… mi-am pretins… mi-am pretins!…
Îngerul: … !
Scriitorul: Nu-i aşa? Numai prin constrângere, toate tind spre perfecţiunea lor!
Îngerul: … !
Scriitorul: Şi eu m-am constrâns! Mamă, ce m-am mai constrâns!…
Îngerul: … !
Scriitorul: Pentru mine, toate drumurile au fost: ori drumul meu… ori niciunul!…
Îngerul: … !
Scriitorul: Ce contează ce vârstă am?… Câtă vreme… până şi viaţa cea mai lungă… e abia o crestătură pe fibra timpului!
Îngerul: … !
Scriitorul: Poftim?
Îngerul:… !
Scriitorul: Da, prietene, am stins, la rândul meu, ani după ani!…
Îngerul: … !
Scriitorul: Deşi… în creierul meu… stelele sunt mereu… aprinse!
∞
Îngerul: Ar cam trebui să mă îngrijesc de drum! Şi mai am încă atâtea de făcut.
Scriitorul: Atâtea de făcut?
Îngerul: Da! Să-l vizitez pe Ovidiu!… Să-l salut! Şi, mai ales, să văd marea! Marea asta… ca o memorie netulburată… şi insensibilă la ideea că noi, oamenii, am şi ajuns în anul 2000… Şi o zi! Marea pe care nu am apucat să o văd niciodată! Şi zici că… Ana… Ana…Buna Vestirea noastră… n-a fost decât o iluzie, decat o plăsmuire?.. Păcat! Mare păcat! Căci te plăcea, să ştii! Te plăcea! Cunosc privirea pe care o cedează bărbatului, femeia care îl place! O privire ce nu s-a oprit niciodată astfel… asupra mea! Iată, şi un petic de cer senin, acolo. Primul pe anul acesta! Ce albastru este albastrul când reuşeşte să se descleşteze din cenuşe, din ceţuri, din cenuşiuri!… Poţi privi… prin albastru… până la Dumnezeire! De-am şti ce neînsemnaţi putem fi, ne-am înfricoşa de măreţia noastră! Căci noi ţinem pe umeri conştiinţa universului întreg! Asta nu e puţin, nu poate fi puţin, domnule!…
Scriitorul: … !
Îngerul: Nu mă bat cu dumneata pentru atâta lucru! Gata! L-a acoperit deja, norul… cu pleoapa lui! Mai că aş trage o plimbare pe afară!… Dar mă mai reţine ceva… aici… lângă dumneata! Oare aş accepta să trăiesc… doar cu dumneata… singuri… pe lună?… Fără să te pismuiesc… ca pe un rege… ori să te doresc ca pe o femeie? Aşa, fără să mă mai lege altceva decât prietenia pură faţă de dumneata? Greu de spus! Parcă totuşi, nu m-aş încumeta să fac experienţa asta! Ce cumplite sunt alegerile oamenilor când nu ai decât o singură viaţă! O! Alta ar fi situaţia dacă ar veni cu noi… Ana! Da! Acolo, pe lună!…
Scriitorul: … !
Îngerul: Ei bine, da! Şi eu am scris! Uneori! Scrisori! Scrisori către Temistocle! Către Xerxes… cel care a biciuit marea! Către Dionissos cel Bătrân!… Scrisori către ceilalţi, domnule! Un teanc enorm de scrisori rămase pe şifonierul din garsoniera mea! Am şi eu vraful meu de hârtie, nu numai dumneata! Dumitale îţi place de Roxana? Are o vechime de mii de ani! Este consemnată o Roxana… în vremea lui Alexandru!… Hai să-i zicem Roxana!…
Scriitorul: Cui?
Îngerul: Anei? Cui altcuiva? Anei noastre, prietene! Cum de a putut pleca, luând cu ea până şi mireasma numelui său? Iar dacă nu a existat… să o inventăm… pur şi simplu! Aşa cum Creaţiunea a rupt femeia din coasta bărbatului… s-o rupem şi noi din nostalgia… şi imaginaţia noastră. Cum vrei să fie? Să fie o cadră la care se închină oşteni biruiţi… ori să fie o fântână în pustiuri?… Să fie ca un nufăr, ca o plantă unduitoare sub vâsla pescarului ori să fie ca o ploaie… aşteptată… în secetă… o vară întreagă? Ori să fie ca o ninsoare blândă… dăruită copiilor… în nopţile de Crăciun?… Dar mai ales, să fie… Promisiunea! Ea, singura ce mai poate însori orizontul bărbatului! Până şi speranţa este de genul feminin, prietene!…
Scriitorul: Nebun ce eşti! Nebun de legat!
Îngerul: S-o inventăm dacă nu există… dar dacă… ea există… cu adevărat… să o lăsăm… fără teamă… să fie! A fost ori nu a fost?
∞
Scriitorul: (într-un târziu) Nu se mai aude nimic… Să fi fost oare, totul, cu adevărat? Şi dacă va trebui să ies de aici, încotro să o iau? Unde să mai merg? Viaţa mea, casa mea, lehamitea, clopotul pustiu în care am ales să cer adăpost… Simt că nu voi mai avea un loc în secolul care vine… Eu am apus, Îngere! Am apus şi tocmai asta am uitat să-ţi spun, în loc de bun rămas… Că noi deja am apus pentru totdeauna. Existenţa noastră, un scâncet între două tunete ale timpului… Dar nu, nu voi putea trece mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… S-a întâmplat să rămân în urmă… împreună cu secolul meu, orfani în veacul care vine… Ei, Târgoviştea… ce oraş de ispravă… cu aleea lui de castani peste care adie respiraţia scurtă a Poetului! Ce e cu mine? La urma urmei, ar fi trebuit să fiu şi eu… Să trebuiască să fii fericit şi să nu poţi fi fericit, asta este, până la urmă, toată problema… Dar pentru mine, nici măcar Târgoviştea nu mai e cu putinţă. Nu mai am la dispoziţie decât Clipa, clipa cu care, Dumnezeule, nu mai am ce să fac. Clipa aceasta, care, iată, mie îmi prisoseşte… Altfel, noapte bună, lumina mea!
FINE
CLAUDIU IORDACHE – BUNAVESTIRE (fragmente)
Piesă de teatru scrisă înaintea lui Decembrie 1989
Din volumul CLAUDIU IORDACHE – TEATRU, aflat în pregătire la Editura Irini
„Ultimele pagini atinse de mâna ei, încă vie… Un fragment de poem… un hohot prelung din plânsul în care și-a ferecat singurătatea. “Dincolo de spaima de moarte și teama de viață…” Nu se mai gândea la ea, instrument sfâșiat de sensibilitatea cu care atingea lumea din care fusese alungată. Ana poetă… Nici un scâncet, doar înaltul val al neantului ce se apropia de inima ei neînfricoșată. Singură înaintea lui… scriind în ultimele ore ale vieții… Scriind… petală după petală, albă mângâiere la atingerea pământului ce acum ne-o răpise pentru totdeauna… Ana! Ana din nimbul luminii mele…
Și ultimele ei cuvinte:
A sosit noaptea, Mozart!”
Într-o lume sălbăticită se produce, la un moment dat, o minune! Acest roman este povestea unui miracol. O fată răpită, violată, maltratată, vândută, își pierde familia, țara, sănătatea, dar nu speranța. Ea se va întoarce în lumea oamenilor buni, într-un bucurești asediat de brutalitate. Își va descoperi dragostea pentru o ființă omenească asemenea ei. Va învăța din nou să surâdă… Chiar și atunci când moartea vinovată va sosi să-i ia sufletul. Este povestea Anei. Și, poate, metafora unei țări răpite, maltratate, siluite, vândute, care într-o zi va reuși să revină la ea însăși. Numele fetei din această tulburătoare istorie este Ana. Numele țării sale este cel al lumii eșuate căreia, astăzi, îi vorbim limba.
Mozart… Pe treptele de aer ce urcă spre o slavă a cerului, vocalizele germane ale Dumnezeirii…
Seninătatea netulburată a muzicii lui Mozart! Izvor amar în care Cerescul oamenilor își scaldă surâsul plâns. Una dintre puținele ființe pentru care Dumnezeu ne iartă. Și ne lasă să mergem mai departe…
Mozart, tu beatitudine, tu respirație oceanică, tu puritate inviolabilă, tu muzică invincibilă, tu poezie, tu nume al genialității care ne salvează de realitate oferindu-ne, din fântâna sa nesfârșită, cristalele unui cer pe care puțini l-au văzut! Numai un Dumnezeu putea să ne facă astfel de daruri!
Acolo unde timpul s-a oprit
și ține în brațe trupul lui
Mozart, Dumnezeu și-a trimis
Îngerul
să vegheze asupra ființei
ajunse atât de aproape de
Sufletul său!
Mi-i imaginez în nișa
ultimei sale nopți
ascultând Sunetul
primei și ultimei lui
respirații!
Și atât de aproape Omul
de Dumnezeul său!
Și parcă le privești
împreunate în bronz
Lacrimile!
(Viena. Noaptea lui noiembrie, 2018)
În odihna morții ajungem
cândva
când larma va inceta
și odată cu ea și
ceața
amintirilor
voioase,
lacrimi, îmbrățișări, surâsuri
și strigăte
șoptite, împreună, rostind
cu frenezie:
Trăiesc!
până când Dumnezeu
va îmblânzi
cuvântul
si ne vom întoarce
împăcați
în vis,
în cel din urmă
vis
în care vom uita
cu totul
ce-a fost odată:
copiii-fluturi
ce zburdă veseli
printre
morminte.
Doamne!
De-aș putea alege
locul
uitării,
aș vrea să fiu
aproape
de
respirația
zăpezii
stinse
la gura
Îngerului ce
veghează
tăcut
somnul
fără margini
al dragului nostru
Mozart!
Aplecat peste mormântul lui Mozart ca peste leagănul unui Înger reînviat!
Munți de slavă cerească și sub ei o zidire de clopote! Salzburg.
Salzburg. Cel mai frumos portret al lui Mozart! Frumusețe nepieritoare…
Dacă Dumnezeu ar fi ascultat Laudate Dominum avându-L aproape pe copilul Său, poate că lumea noastră ar fi fost mai frumoasă cu un vis care încă nu i-a fost împlinit! Unde ai fost, Doamne, când inima Îngerului Tău, recunoscător și senin, Ți-a cântat?
I-au cântat mai târziu Recviemul ca unui mort! El care nu murise…
În ultima lui noapte când singurătatea lumii l-a vegheat, tăcerea i-a sculptat respirația pierită pe tâmplele cariate al ultimului său refugiu, pământul pe care îl părăsea pentru a sosi copil în fața lui Dumnezeu. Oh, Mozart, tu care ne supraviețuiești pentru totdeauna! Noaptea Vienei… (Lângă nișa zăbrelită unde ți-a fost depus trupul nefericit!)
Scriind pentru lume
a sfârşit
prin a scrie
pentru îngeri.
Ca să înspăimânţi
mediocritatea
e destul să
rosteşti: „Mozart!”
Copilul umanităţii
căreia i-a grăbit
maturitatea,
linia de interferenţă
între Creator
şi fiinţa Sa
ce nu-i seamănă
decât
atunci
când Îl aminteşte.
Între dionisiac
şi apolinic, Flautul
şi Recviemul,
ultimul fruct
depus în coşul
culegătorului.
Viaţa alege
din totdeauna
parfumul
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
tânăr
ţinând în
mâna sa de dantele
tremurânde
ultima operă…
Acolo unde el a fost dus în ultima lui noapte
Îngerii îi veghează
absența
ca pe o ultimă coroană
a Geniului!
Căci nimeni și nimic
nu va mai putea urca
pe Scara care duce
la Dumnezeire
ca Îngerul copil al sufletului lui
Mozart!
Înălțat prin imnuri cerești
și coborât în absurdul
pământ!
Și doar prin El
ființa omenească
e supranaturală!
Și doar prin El
ființa supranaturală
este ființa noastră!
Oh! Mozart!
Te-am vegheat azi noapte, ascultând împreună bujorii blânzi care înfloreau pentru tine! Și poate atunci, tu, Mozart, am simțit că suntem frați! Eu, umilul, tu, un înger copil rechemat în Dumnezeire…
Și dacă n-ar mai exista în lume decât muzica lui Mozart, sufletul omenesc tot ar înflori! Muzica lui Mozart este ceața de lumină ce învăluie mângâietor nefericita frunte a omenirii înnoptate atunci când Dumnezeu visează!
Un tunet este o floare care se veștejește repede! Mozart e un flaut ce nu se veștejește niciodată!
Și totuși sunt mii de oaze dumnezeiești pe pământ! E destul să asculți muzica lui Mozart!
Să asculți înseninat seria sonatelor pentru pian ale lui Mozart ca și cum spiritul ți-ar fi chemat la oficierea contemplării ordinii miraculoase a lumii mereu reînflorite în grădina leagănului propriei frumuseți! Un Rai mereu însorit!
Mozart în Missa și Recviem trebuie cântat în biserici ca o rugăciune!
Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Morții sacri tresar și pe porți nevăzute urcă spre lume amintirea inocenței pierdute. Doar de Mozart nu se mai știe nimic. Se spune că cenușa lui s-a aprins în norii de stele. Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor, clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Tot mai departe de minunile apuse trăim și murim.
Mă simt pustiit! Lumina e mereu a altora. Caut misterul meu, cuibul meu, pasărea mea, perechea mea cu aripi de păuniță, caut văzduhul în care e ascunsă moartea. Și mai caut cuvântul cu care să te caut! Mereu există un nume numai al tău. Caută-mă, iubito, în cartea mea cu firișoare de iarbă, în surâsul tău, în trupul tău ce m-a ținut în brațe și în surâsul tău care m-a iubit. “Că a Ta este Împărăția, Slava și Puterea/ÎnnumeleTatălui/Al Fiului, Al Sfântului Duh, Amin!” Dumnezeu știe să ne mângâie. Într-o zi vom fi din nou împreună. Cel de Sus știe să își țină promisiunea!
Dragostea mea ia chipul mării cu cele patru anotimpuri, cu frumuseți svântate ori delicate, dragostea mea ia chipul muntelui sub a cărui frunte e ascuns un mister al unei lumi pierdute, dragostea mea ia chipul norilor ce se scaldă într-o oglindă, dragostea mea ia chipul porumbiței ce s-a oprit din zbor pe un colț de lună și acum visează! Dragostea mea e ca o eșarfă de miresme depusă pe obrazul sorții! Dragostea mea tânjește în noaptea nunții la împreunarea dintre lună și soare. Dragostea mea e toată o matcă de fluturi adăpostiți sub privirea visătoare a iubitei, dragostea mea, dragostea din inima mea ce tânjește năucă, dragostea mea de sfinți, de poeți, de tăceri care o îngână, dragostea mea doar un suflet, doar o inimă, doar un nume, dragostea din mine ce te caută, îți murmură, te dezmiardă… Dragostea mea de rouă, unde ești? Unde ești tu, dragostea mea? Unde te-ai ascuns atâta timp amar de mine, dragostea mea?
Paradoxal, de la o vreme am început să uit, cuvinte, amintiri, emoții, poeme dar, paradoxal, să mă simt mult mai tânăr; mult mai răsfățat de viitor decât de trecut! Să-l asculți pe Mozart, ca și cum l-ai auzi pentru prima oară…
Dar măcar acum la final să mă pot spovedi! Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe Calea Lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu ca pe o icoană cu două chipuri. Bucuria și, vai!, vice-versa! Iar ființele pe care le iubesc au sosit înainte de a mă scufunda în neantul tuturor! Și, era să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii… Și roua de pe obrazul unei inimi zguduite de presimțiri, în sfârșit, fericite…
La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.
Ultima carte de poeme scrisă de Claudiu Iordache. Încheiată în Martie 2021, trimisă spre lume în Decembrie 2021. Spre a depune mărturie că sufletul său a fost, adânc, deplin, POESIA!
„Poesia, tu, patrie a acordului, transparenței și virtuții, în care laurii înfloresc din minuni, golf în cerul înseninat, sub care, cu vele stinse, se leagănă lebede de spume pe valurile unor vise neîncheiate, așteptând ca nașterea lumii să înceapă din nou! Poate că niciodată n-am înțeles mai limpede ca acum că poezia este o arcă în care urci pentru a te salva de negura din sângele tău! Tu, poezie, respirație a sufletului ori mireasmă de vâsc depusă pe buzele destinului care te rostește în fiecare clipă ca un ecou… Poezie, patimă ațipită, patimă îmblânzită, care mă îngână… care mă îngână…
Mi-e teamă că nu mai semănăm. Suntem ne-aceiași! Îi vorbesc limba. Mă ascultă. Umbrele noastre pe asfalt sunt fraterne. Am scris despre el. Nu cred că a auzit. Dacă mă salută îi voi răspunde. Ne privim ochi în ochi. Apoi vine ploaia și ne împrăștie. Eu fug în stație. El se pierde într-o cofetărie. Ce am avut, ce-am pierdut! Nu știu ce mi se întâmplă. Risc puhoaiele și îl urmez. Stă acolo, singur, la o măsuță. Îi surâd. Îmi surâde. Și nu știu ce mi se întâmplă. Îi întind o carte de poezie. Și el mi-o primește. Abia cumpărată. În piața Continentalului. Abia apărută. Abia citită. Montale. (București, 1968)
Te-ai dus cum ai trăit înaintea celor care te-au citit fără să te cunoască! Un drum prin răsuflarea salină a vocilor Mediteranei, oprindu-te din când în când să culegi lămâile cu gust de soare și să ne miroși magnoliile înflorite. Ai traversat Italia cu o imaginație care a transfigurat-o. I-ai prins în piept un Premiu Nobel între cele puține, ale urmașilor tăi. Magister al unor ritmuri luate parcă din concertele lui Corelli. Trunchiuri de brunuri și garanțe, poezia ta! Cât ai trăit ai fost de neuitat. Acum ești veșnic, grav, cucernic, un maestro candid, discret al nevoii de a te imita, căci e uman să tânjești să fii asemenea ție, când în preajma ta trece umbra tulburată a lui Montale. Te-ai dus cum ai trăit. Versurile ni te amintesc! Poezia modernă s-a născut în paginile tale! Ai fost, nu mai ești pentru noi decât un gol de neînvins. Și parcă vocea, tusea seacă, ți se aud și azi. Când ai plecat, cu un surâs pierit să te întâlnești cu Xenia ta! “Chiar și așa lunga noastră călătorie a fost scurtă!” Un alt Eugenio Montale nu se va mai întâmpla!
Montale. Glas de corn între crengile învrăjbite. Un vulcan liniștit. El vede metafora, rostul, marea, cuvintele, ca pe un timp desvrăjit. Și cărțile marine care se citesc singure. Și mireasma poemelor ce se scurg în tăcerile lui sidefii. Montale este un relief, o colină, un munte îmblânzit. Calm, enigmatic, ermetic care ne șoptește: “Enorma farsă umană nu-i treaba mea!» Metodic anticar de sensuri despletite. Cu ochii ascunși, albaștri ca Mediterana. Și umil însoțitor al imaginilor fruste, care curg agale printre măslini. Ferice de țara care nu i-a pierdut, în cacofonia vieții de jur împrejur, jurămintele din urmă. Un sfânt înălțat pe o culme de calcar. Un paznic de lămâi amare. Și un izvor abia întrevăzut care pâlpâie în lumina sa sculptată în întuneric. Și un păstor de fluturi care vin să învie Italia lui măreață prăbușită în ruine. Montale. Un testament.
Din ținutul torid al lămâilor pătrund mereu înspre noi noile murmure ale livezilor de măslini și tulburea și înmiresmata respirație a Sudului, acolo unde Vezuviul orchestrează ritmul măreț al unei patrii solare. Ți-ai ales un stup în care să te ascunzi ca să te scrii în versuri abia rostite la gura văduvelor și fecioarelor. Te-ai lăsat scăldat în roua cuvintelor natale.
Așa se coc portocalele pe ram! Poemele totdeauna prea târziu. Trebuie să cadă în iarbă pentru a vorbi. Dacă le caută cineva, mult prea coapte pentru a tânji la sărutul lor. Dar fac un dar neștiut. Mireasma care vine din răsuflarea lor prea puțin animalică. Poemele sunt ordinea în dezordine. Ele deschid simțurilor pofta după gândire. Un poet totdeauna adaugă ceea ce nu se vede. Îl simți, dar nu-l trăiești. Nu e cu putință să fii poet dacă fiorul nu este în sângele tău. Deși tânjești să imiți respirația lui inegală, fără rost. Poetul e o reparație în sâmburele sufletului încă mut. O frenezie a tăcerii din templul tău. Un mod de a te pune de-a înaltul vremii locuite de umbre. Ferice de țara care are poeți, deși nu-s multe.
Mă gândesc la Eugenio Montale, la liniștea lui firească, la chipul său drapat cu dantele de riduri, la smerenia abia schițată cu care își adulmecă trandafirul. Tot ce i-a mai rămas, un soclu de poezii și un surâs senin pentru alte vremuri. Știm astăzi că el a ajuns!
Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc la Il Teatro della Musica e della Poesia, sorbindu-și cafeaua unor gânduri senine, respiro al tăcerii lui înmiresmate de un surâs umbrit. Oare numai în Italia i se murmură numele, numai aici poeții îi șoptesc versurile solitare ce-i adăpostesc poezia? Și apoi o voce abia auzită care îi recită amintirile…
Și poate că odată, ajuns, într-un târziu ,la Roma, la Il Teatro della Musica e della Poesia, să aflu, tulburat, în noaptea romană care mă învăluie, că doar el este cel care a plecat demult… “Non tubera suono alcuno quest’allegrezza solitaria.” “Nu va tulbura nici un sunet/ Această bucurie solitară” (Quasi una fantasia)
Celor trei poeți în joaca lor cu focul, mlădițe ale arșiței sub care Italia fericită este un muzeu de cuvinte care înfloresc, înfrățiți cu măslinul, cu Vezuviul, cu Mediterana, cei trei poeți: Ungaretti, Quasimodo, Montale! Ce mamă poate fi mai mândră de lumina fără de umbră a copiilor ei?
Numai Ei pot îmbrățișa Lumea într-o dragoste universală! Amintiți-vă Luceafărul ce slujește privirea Poetului său! A fi poet înseamnă a fi cântat pentru întreaga Omenire și pentru fiecare copil al ei, înseamnă a regândi umanitatea în numele reînflorii ei, înseamnă a rodi pentru gura însetată a ființei rătăcitoare în destin, înseamnă a surâde încrezător vieții și a desprinde noaptea din brațele nopții! A fi Poet al Omului, ce destin este mai înstelat? Doar poeții despletesc izvoarele, doar ei luminează cerul și eliberează păsările din coliviile lor! Doar ei! Cât încă umanitatea va avea nevoie de ei! Poetul! El este copilul Eternității!
Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe calea lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu, ca pe o icoană cu două chipuri. Și, era, să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii…
La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.
Dumnezeu,
nu cunosc un poem mai frumos!”
Claudiu Iordache – “Arcadia există! Mozart și alte poezii”
Cu două săptămâni în urmă și-a sărbătorit ziua de naștere împreună cu noi, în bucurie și voie bună, împărtășindu-ne gânduri pentru prezent și planuri pentru viitor, planuri pentru cărțile la care lucra și a căror publicare o pregăteam împreună, dar mai ales pentru Sfânta Sărbătoare a Crăciunului, pe care o aștepta cu nerăbdare de copil, cu bucurie nespusă în suflet, precum în fiecare an al vieții noastre.
A plecat atât de neașteptat, atât de nedrept, încât șocul plecării sale este copleșitor, strivește sub greutatea lui cuvintele care ar încerca să înțeleagă. Ar fi putut fi în viață în acest moment dacă aceia chemați în ajutorul vieții lui ar fi pus un diagnostic corect, urmat de un tratament salvator. Dacă empatia, umanitatea le-ar fi condus pașii pe drumul salvării unei vieți. Din nefericire, nu a fost să fie așa. Și el a plecat.
A plecat luând cu el întreaga lume dinlăuntrul său: o bogăție uriașă de sentimente, de emoții, de gânduri, de cunoștințe! A plecat cu tot ceea ce era al lui, și nu va putea fi înlocuit niciodată de nimeni! A împlinit enorm în existența sa pe acest pământ, dar încă mai avea multe de făcut, încă mai avea mult de împlinit! Claudiu Iordache a fost una dintre acele ființele excepționale prin care Dumnezeu alege să lucreze în lume! Actele sale de curaj, personalitatea lui extraordinară au marcat istoria Anului 1989 în România și în lume, precum și istoria celor trei decenii ce i-au urmat. Poet fragil, sensibil, tulburător, reflectând în poemele sale realitatea oglindită în propria inimă, scriitor puternic, complex, impresionant, privind neobosit lumea prin ochii luptătorului pentru Libertate și Dreptate, o conștiință înaltă a neamului românesc, un erudit, un intelectual profund, un spirit înalt, frumos, generos, mereu dedicat celuilalt, mereu dedicat Libertății, pe care a iubit-o ca pe un țel suprem al vieții sale!
Începând cu acțiunile sale în Revoluția din Timișoara din Decembrie 1989, între conducătorii curajoși ai căreia s-a aflat, până la acțiunile pentru împlinirea idealurilor Revoluției în societatea care i-a urmat, ori aducerea Basarabiei și Bucovinei înapoi acasă, la Patria Mamă, precum și prin toate scrierile lui, a fost neobosit ca luptător pentru Libertate, Dreptate, Adevăr. De nenumărate ori s-a izbit de zidul tăcerii ori indiferenței lumii în care trăim, dar nu a încetat o clipă să spere că poate produce schimbarea reală, nu a încetat o clipă să scrie, să gândească planuri de acțiune, prin fiecare cuvânt și pas al său căutând să-i aducă și pe ceilalți pe drumul Libertății și al Adevărului. A avut momente de reușită, dar și prea multe momente în care s-a simțit singur, într-o lume care nu dorea să audă de lupta pentru aceste valori supreme, într-o lume care nu dorea să-i fie reamintită frumusețea și importanța Revoluției Române din Decembrie 1989, și datoriile de suflet pe care le avem față de memoria celor care atunci și-au dat viața pentru Libertate. Pentru ei, pentru eroii și martirii lui Decembrie 1989, Claudiu Iordache a fost neobosit în a scrie, în a aminti, în a săvârși! Respectul și recunoștința față de lupta și sacrificiul lor au fost ceea ce nu l-a lăsat să obosească în a scrie, în a aminti, în a săvârși! Și în egală măsură, dragostea lui pentru România! Pentru țara care i-a însângerat inima cu suferințele ei, pentru țara pe care o iubea nespus și pentru care a luptat prin fiecare cuvânt sau acțiune dintre cele pe care le-a împlinit. Despre România a scris, a plâns, a chemat la fapte, România din sufletul lui a iubit-o și a apărat-o în fața tuturor atacurilor la ființa ei națională, la esența ei, României din sufletul lui i-a dedicat poeme și i-a căutat căi de apărare, de schimbare, de renaștere, de împlinire. Revoluția din Decembrie 1989 și România au fost cele două mari capitole în care Claudiu Iordache a luptat și a sperat neobosit! Lupta lui pentru Libertate și Dreptate, cărțile pe care le-a scris, acțiunile parlamentare, politice, sociale pe care le-a întreprins, sunt parte a istoriei României și vor rămâne pentru totdeauna! Energia sa, spiritul său, cuvintele sale scrise sau rostite au atins inimi și au făcut să vibreze conștiințe, și în aceste inimi amintirea lui va rămâne pentru totdeauna! Locul său în istoria României este scris prin tot ceea ce a înfăptuit, prin tot ceea ce a împlinit pentru țara sa, pentru neamul său, pentru cauzele sfinte ale Libertății, Dreptății și Adevărului, cărora le-a dedicat lupta vieții sale!
Dincolo de tot ceea ce a împlinit Claudiu Iordache pentru Libertate, pentru Țară, pentru Neam, dincolo de lupta lui pentru idealurile și valorile înalte, locul cel mai important în inima lui, în sufletul lui, a fost ocupat de ființele pe care le-a iubit nespus: fiii săi Claudiu Cristian și Claudiu Alexandru, și mama lor, soția lui, Cristina Maria. Pentru nimic nu a trăit în această lume mai mult decât pentru noi, ființele cele mai dragi sufletului său, așa cum ne numea! Fiecare gând, fiecare gest, fiecare faptă dintre cele pe care le-a săvârșit au fost făcute pentru noi! La el nu se gândea niciodată, doar noi eram în gândul lui! Pentru el nu-și dorea nimic, dar își dorea mereu ceva pentru noi: o bucurie mică sau una mare, un dar de suflet sau unul concret, cu o frumusețe sufletească și cu o generozitate ce nu pot fi descrise în cuvinte! El se bucura pentru familia lui, prin ea, atunci când îi dăruia o bucurie – și mereu căuta s-o facă, în orice clipă a vieții împreună! Dumnezeu ne-a oferit în dar privilegiul de a trăi împreună într-un fel unic, iar acum va trebui să trăim fără el în viața noastră, și nu știm cum, nu știm cum să trăim fără sufletul nostru, care era el, fără esența vieții noastre, care era el…. A plecat prea devreme, prea brusc, și atât de nedrept! Fiii lui aveau nevoie de el acum mai mult decât oricând! Noi trei, ființele cele mai dragi sufletului său, va trebui să mergem mai departe pe drumul vieții fără el. O vom face cu inimile sfâșiate de durere pentru a ne împlini promisiunea pe care i-am făcut-o de atâtea ori: de a-i duce mai departe numele și amintirea faptelor vieții sale, de a-i trimite spre lume cărțile, cele aflate în manuscris precum și cele deja publicate, de a nu lăsa să-i fie uitate scrisul, faptele, lupta pentru Libertate, numele care va rămâne la loc de cinste în cultura românească și în istoria României! În fiecare clipă a vieții noastre îl vom ruga pe Dumnezeu să ne sprijine să avem puterea de a merge mai departe fără el, în fiecare clipă a vieții noastre îl vom ruga pe Claudiu să ne fie înger păzitor, să ne vegheze din lumea în care este acum, să vegheze asupra fiilor și soției lui, să ne fie alături în fiecare clipă.
În inima noastră Claudiu va rămâne viu, întreg, dragostea noastră pentru el va rămâne întreagă cât timp vom mai trăi pe pământ, o dragoste puternică, adâncă, nemărginită, veșnică! Ne rugăm lui Dumnezeu să-i primească în Lumina Lui sufletul bun și frumos, curajos și generos, înalt și drept, să-l odihnească în Lumina și în Pacea Lui eternă, așa cum merită! Și Îl mai rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să-i putem îndura absența din viața noastră, până când ne vom reîntâlni în Lumină și în Înalt!
Odihnește-te în pace, iubitul nostru Claudiu, iubitul nostru soț și tată și prieten și Însoțitor! Te iubim pentru totdeauna! Pentru totdeauna împreună!
Cristina Maria, Claudiu Cristian, Claudiu Alexandru. Ființele cele mai dragi sufletului tău!
22 noiembrie 2021
In Memoriam Claudiu Iordache: 3 noiembrie 1942 – 20 noiembrie 2021
Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!
Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?
Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!
Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l!
Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!
Mihai Eminescu
(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)
Ne-a fost dăruit o singură dată!
Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!
Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!
*
“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»
Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…
In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…
Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.
Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă, fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…
În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în conflict cu însăşi realitatea sa…
“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”
(Mihai Eminescu)
Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!
Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!
Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…
“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”
(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)
De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!
Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!
“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)
“Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)
O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric, cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!
Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?
Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din MoftulRomân al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”, îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…
(“Omul de mlaștină”)
Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.
“Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”
“Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”
“Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”
“Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”
“Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”
“Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”
Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!
Am fost la Timișoara, orașul Revoluției noastre, am fost la Timișoara pentru a-mi însoți pe ultimul drum prietenul, fratele meu de suflet, Lorin Fortuna, înainte de a fi coborât în pământ… Lângă trupul lui neînsuflețit am aflat, de la camarazii mei, că fratele nostru a murit de inimă rea! I-a fost lovit sufletul! I-a fost izbită inima! Medicii n-au putut să scrie asta pe certificatul de deces. Dar camarazii lui știau, și ajungând lângă ei am aflat și eu că Lorin Fortuna a fost atât de puternic afectat de emisiunile ticăloase difuzate de Realitatea TV încât s-a prăbușit! Întâi în suflet, apoi, imediat, brutal, în trup. A ajuns la spital prea târziu pentru a mai fi salvat. Dar și de-ar fi ajuns la timp, doctorii i-ar fi putut salva doar trupul. Sufletul lui, însă, sufletul lui curat, cinstit, inima lui curajoasă, n-ar mai fi avut puterea de a continua să trăiască într-o lume ticăloșită! Lorin Fortuna a murit de inimă rea. Camarazii mei au fost martorii șocului pe care Lorin, luptătorul pentru libertate, sufletul Balconului Operei Timișoarei dintr-o zi de 20 decembrie 1989, l-a trăit urmărind emisiunile Realității TV care au calomniat, a câta oară, Revoluția Timișoarei din Decembrie 1989, și totodată curajul, solidaritatea și frumusețea sufletească a celor care au luptat, și unii au murit, pentru ca niște realizatori mercenari de emisiuni comandate să-și permită nestingherit să batjocorească sacrificiile și curajul suprem al unor oameni care, într-un Decembrie 1989, au luptat și pentru libertatea lor!
Ai binemeritat de la Patrie! Odihnește-te în pace, Lorin Fortuna!
Claudiu Iordache
Timișoara, Piața Operei, într-un Decembrie 1989…
Placa memorială de pe clădirea Operei din Timișoara
Lorin Fortuna în Piața Operei din Timișoara, vorbind României absente…
Lorin Fortuna își doarme somnul de veci lângă Alexandru Grama și Remus Tășală, martiri timișoreni ai Revoluției din Decembrie 1989
Fotografii: Constantin Duma (Placa memorială FDR, Memorialul Decembrie 1989 Cimitirul Eroilor), Rompres via Emil Vlădesan (Lorin Fortuna vorbind României absente), arhiva personală Claudiu Iordache (imaginile crucii și mormântului lui Lorin Fortuna), celelalte imagini din internet, fără autor precizat
Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și este suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!
Claudiu Iordache
25 noiembrie 2016
Manifestul „A căzut tirania” tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989 – Proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21 decembrie 1989, difuzată prin multiplicare xerox în data de 21 decembrie 1989, tipărită și distribuită ca manifest revoluționar în dimineața zilei de 22 decembrie 1989
Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri!
Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu. Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!
“Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…
După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?
“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:
“Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”
“Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”
“Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”
“Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”
“Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”
“Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”
“Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”
Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!
De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”
Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!
Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”
Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”
Urmărind criza de la Opera Națională București, în care o mână de oameni încearcă să se împotrivească puhoiului de infami care apelează la orice mijloace pentru a împiedica adevărul să iasă la suprafață, urmărind această conjurație imundă a unor oameni de presă, culturnici, politicieni, profesori, demnitari, care își dau mâna să împiedice aflarea motivelor pentru care înalta scenă muzicală a României continuă să nu-și împlinească menirea, mi-am amintit un text publicat în anul 2007 într-o revistă a Academiei Române: ‘Coteria’!
Revin astăzi la acest text (constatând cu tristețe cât este de actual) pentru că nu putem trece la nesfârșit prin viață în orbire morală, într-un timp în care Parvenitismul și Impostura fac legea într-o Românie lezată grav de turpitudinile unei părți mlăștinoase a elitei ei! Sau poate că ‘omul românesc’ al lui Mircea Vulcănescu a devenit, între timp, ‘omul de mlaștină’ al anilor post-decembriști, parte supraviețuitoare a ‘intelighenției’ de la București care în ultima jumătate de secol a a lustruit continuu ghetele dictatorilor?
COTERIA
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc, graţios, pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi, într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează unii pe alţii de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. ‘Ei’ îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc, ‘ei’ îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vând cărţile doar ’ai lor’; în presa lor, articolele ’lor’ sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau ’îngerul slut’ – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo) – ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în așa zisa elită parvenită unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la televiziunile complice care au mereu ceva de de vânzare! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de naivitatea și ignoranța noastră! Politicieni, demnitari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!
Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România!”
Întrebați-i astăzi pe cei patru președinți ai României post-decembriste și pe cei cinci președinți aleși ai Statului Moldova, dacă ar semna, fie și cu 98 de ani mai târziu, această Declarație-Rezoluție de Unire a neamului românesc!
Și mai întrebați-i de ce nu sunt încă pregătiți să întâmpine cu hărnicie, umilință și demnitate sfârșitul unui secol al înstrăinării românilor de familia lor cea mare!
Trăiască România reîntregită!
Vreau să apuc să trăiesc această zi în care clopotele României vor bate la unison un imn de slavă închinat Celui care, la bine și la rău, ne-a ținut nevătămați prin vremuri vitrege până în lumea de astăzi!
15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București
Ne-a fost dăruit o singură dată!
Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!
Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!
“Românul absolut” (Petre Țuțea)
⃰⃰⃰⃰⃰⃰
«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.
In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…
Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.
Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă, fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)
În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în conflict cu însăşi realitatea sa.
“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!” (MihaiEminescu)
Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!
Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!
Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…
“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX
De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!
Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!
“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),
“Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)
O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric, cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!
Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?
Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din MoftulRomân al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”, îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…
(Omul de mlaștină, 2014)
⃰⃰⃰⃰⃰⃰
Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.
“Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”
“Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”
“Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”
“Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”
“Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”
“Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”
“Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”
Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!
Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015, ziua comemorării morților Timișoarei căzuți în Revoluția din Decembrie 1989:
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Este prima dată în viața mea când urc pe treptele acestei Catedrale nu pe un covor de flori, ci pe un covor de sânge și de lacrimi. Acest covor n-a fost țesut într-o altă parte a țării, ci aici: de copii, de tineri, de bărbați și de femei care au plecat în zori de zi să se întâlnească cu moartea.
În general oamenii fug de moarte, dar cei ce au pierit și cei ce mai sunt încă printre noi, în zorii acestei zile, s-au rugat lui Dumnezeu și au zis “Doamne, ajută-mi să înving moartea!” Și au învins-o! Au învins moartea unei națiuni, au învins ateismul, au învins și au aprins lumina neamului nostru românesc. Aici la Timișoara s-a aprins prima candelă, însă în această candelă n-au pus untdelemn, ci au pus ca să ardă sângele lor, și lacrimi. Atât timp cât în candela neamului nostru românesc va arde sânge de martir, nădăjduim ca neamul nostru să nu piară!
O vreme, câteva zile, Timișoara era primul oraș liber al României, și de aici, din această candelă, s-a aprins lumina care s-a revărsat peste întreg spațiul nostru românesc. Bunul Dumnezeu sa-i odihnească în corturile drepților pe cei care astăzi ne-au așternut nouă nu numai pe treptele acestei Catedrale, ci peste întreg orașul, covorul acesta presărat cu nestemate, presărat cu viață, cu sânge și cu lacrimi. Mai sunt și astăzi lacrimi aici, în Timișoara, și Dumnezeu să mângâie inimile celor îndurerați, și să fie întru nădejde că se vor întâlni cu fiii lor, cu soții lor, în împărăția luminii lui Dumnezeu.
Iubiți frați care ați participat atunci, în 1989, aici, vă suntem datori, cu cinste, cu recunoștință, și Dumnezeu să vă scrie în cartea neamului nostru românesc. Dumnezeu să ne ajute tuturor să putem să facem această sfântă pomenire mereu în bisericile noastre, să nu-i uităm, pentru că nici ei nu ne-au uitat, nu ne vor uita nici ei, niciodată, acolo unde sunt, în împărăția lui Dumnezeu. Veșnică să le fie pomenirea, și Dumnezeu să-i odihnească, alături de toți eroii neamului nostru românesc.
Cristos a înviat din morți!
Înalt Preasfințitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului Timișoara, 17 decembrie 2015
An de an, din Decembrie 1989, Îngerii României vin pe rând să bandajeze cu aripile îndoliate rănile Revoluției! Aici s-a tras cu arme blestemate, ucigând de-a valma prunci și bătrâni nevinovați. Fiecare copil asasinat putea fi copilul tău, fiecare mamă maltratată putea fi mama ta, fiecare tată care nu s-a mai întors acasă putea fi tatăl tău, fiecare frate, fiecare soră, fiecare bunic, dispăruți fără urmă, mulți dintre ei fiind arși în crematoriu și cenușa lor nevinovată aruncată la canal, puteau fi parte vie din familia ta… Mai poți uita?
Săptămâna patimilor care a început într-o sâmbătă de 16 decembrie 1989 și a sfârșit târziu în bezna sângeroasă care i-a urmat, pentru noi nu se mai termină niciodată!
Oare România a meritat sacrificiul acesta? Sau așa a vrut Dumnezeu, cel chemat la Timișoara cu glasul a zeci de mii de români, să li se alăture în lupta lor cu Dictatura cea mai feroce din Europa?
Iată de ce, la 26 de ani de atunci, nu putem uita, n-avem voie să uităm! Cei morți au făcut vie libertatea noastră! Putem ierta, dar nu putem uita! Iar istoria românilor va trebui să consemneze sacrificiul victimelor Revoluției, precum și actele lor cele mai de preț! Ea, istoria românilor, care într-un decembrie 1989 a devenit cruce, altar, monument și ofrandă în memoria noastră!
Glorie eternă celor care s-a jertfit pentru România! În lunga și apăsătoarea “săptămână a patimilor”, lumânările sufletelor românilor să rămână aprinse! Morții noștri sfinți trebuie să simtă în mormintele lor înnoptate că românii de astăzi nu i-au uitat!
Claudiu Iordache
*
Statistica morților Revoluției Române
17-22 decembrie 1989 272
22-25 decembrie 1989 715
După 25 decembrie 113
Fără data exactă 67
Numărul martirilor 1166
*
Alexandru Grigoriu, Eroi Martiri în statistici. Editura IRRD, București, 2013
Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum când se știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: “Aici nu mai locuiește nimeni!”, când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul, cine va mai alunga omizile din livezile tale, cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?
Acum este 1 decembrie. Ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși, îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși, îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri, îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: “Deșteaptă-te, române?”
În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?
Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!
Și dacă poporul tău și acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a unei mari făgăduieli neîmplinite…
1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!
*
Basarabia, ne priveşti?
“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”
Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.
Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.
“Bunicii noștri la război, părinții noștri la Revoluție, este rândul nostru!” Este rândul lor! Lor le dedic această carte care aduce împreună două titluri trecute: Revoluția românilor și Securitatea – confiscarea unei națiuni! Pentru a le reaminti că dacă astăzi Represiunea nu mai funcționează, nu se mai trage în ei, nu mai sunt arestați, schingiuiți, terorizați, dacă nu mai sunt incinerate trupurile fraților lor și nu le mai poate fi aruncată cenușa la canal, asta se datorează faptului că în urmă cu 25 de ani românii au înfruntat Represiunea cu piepturile goale și au învins-o!”
“La cinci zile de la izbucnirea revoltei , lăsând în urmă zeci de morți, sute de răniți și mii de arestați, Timișoara avea deja un partid al Schimbării:
Rugăciuni triste pentru sufletele celor dispăruți în tragedia din 30 octombrie, și pentru familiile lor pustiite… Rugăciuni pline de speranță pentru viața și sănătatea celor răniți… Respect și recunoștință pentru medicii, asistentele, personalul medical, SMURD-ul, pompierii, oamenii de ordine, studenții și voluntarii care s-au luptat pentru a salva vieți… Gânduri bune pentru cei care s-au solidarizat cu suferința celor afectați de această tragedie, aprinzând o lumină așa cum au făcut mii de oameni, la locul dezastrului, în biserici ori în propria casă, sau declarând doliu alături de România, așa cum au făcut președinți și ambasadori ai altor țări… Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați, și să-i ocrotească pe cei rămași…
Amintirile mi te restituie… ziarista neîmblânzită, cu profilul militar al lui Pallas Athena, pătrunzând în noua Românie cu scutul strâns și lancea pregătită să străpungă tâmpla crâncenă a trecutului! Am fost împreună în aventura obținerii primei identități românești pentru o studentă din Basarabia, ne-am regăsit în ideea Unirea-Acum, am fost la Iași în ianuarie 1991, am fost, alături de seniorul Corneliu Coposu, lângă patul de martir al lui Dumitru Iuga, aflat în greva foamei. Și în tot acest timp m-am gândit că puterea ta va fi curând sacrificată de uzurpatorii strecurați în umbra largă, blândă și imprudentă a Seniorului! Jeanne d’ Arc a unui partid cu mult mai puțin puternic decât Conducătorul său, acesta nu a simțit nevoia de semizei puternici, tineri și curați, cu care ar fi răpus Minotaurul bălos al neocomunismul care își revenea! Ai trudit la aura unui templu prea ușor cucerit. Datorită unor oameni ca tine, PNȚCD-ul a fost singurul care a contat în apărarea României! Într-o ultimă discuție cu președintele Corneliu Coposu, acesta mi-a spus, întunecat: „Nu mai am încredere nici măcar în cel care îmi ține umbrela!” (Prietenul nostru Igor Butnaru cunoaște un moment în care Seniorul s-a exprimat măgulitor despre mine!) Dar tu, Roxana, ai rămas tot mai singură. De-ai fi fost în Parlamentul anilor ’90, vocea partidului tău ar fi căpătat grandoare de bronz. Victoriile partidului, câte au fost, le-a obținut din afara lui, prin oameni ca tine! Mi-e drag acum să mi te amintesc în zilele în care cartea României s-a jucat în câteva momente!
Roxana Iordache, sângele tău viu, curat, violent, gâlgâind în vinele unor vârste lumești care începuseră deja să se stingă! Aveam să ne înecăm amândoi în numele unor speranțe pe care poporul nostru le abandonase pe rând. Ni s-a pus pe chip gratia eșecului! Nu trăim într-o țară în care oamenii ei cei mai demni să fie și cei mai iubiți! Unde este Călin Nemeș? Unde este Basarabia noastră? Unde ne este România mare, de la Dumnezeu?
Pentru mine tu ai fost, ești și vei fi mereu Roxana de România!
Îți sărut mâna!
Un Claudiu Iordache rătăcit nevindecabil în pădurea fără îngeri a anilor ce au venit peste noi!
Revoluția a reușit să desprindă România de Dictatura lui Ceaușescu, dar n-a reușit să elimine virușii ce i-au parazitat existența de-a lungul celor 45 de ani de comunism, oamenii fostei Securități continuând nestingheriți să-și dezvolte rețele cu ajutorul miilor de colaboraționiști, ascunși în toate ungherele societății! Eu le spun acestor ființe: Viermii! Ființe parazite, defecte, infectate și infectante, cu ajutorul cărora Securitatea a reușit să-și promoveze în continuare oamenii la putere! E destul să-i observi cum continuă să distrugă resursele tot mai secătuite ale țării. Căci funcția lor de parazit s-a menținut intacta! Putem afirma astăzi că România, în istoria sa contemporană, n-a avut un dușman mai periculos! S-a dovedit cu totul greșit că nu a existat o lege a statului eliberat care să îngrădească, pe parcursul anului 1990, accesul lor la putere! Ori tocmai această ezitare a îngenunchiat România! Încercările instituționale ale statului post-decembrist de a îngrădi accesul la putere a foștilor securiști au fost, pe rând, subminate! Recentele recalculări ale indemnizațiilor acordate luptătorilor cu rol determinant în Revoluția Română au ridicat la suprafață haitele colaboraționiștilor infiltrați în mișcarea revoluționară! Impostura reînflorește. Viermii Securității primesc din nou brevete de revoluționari. Unul dintre , cu merite insezizabile în Revoluția de la București, a solicitat și a primit recent aproape toate drepturile aferente. Asta după ce, la 25 de ani de la Revoluție, glorifică pe forumuri meritele Dictaturii și ale lui Ceaușescu personal! Toți aceștia, ascunși în pegra câinească din jurul nostru, continuă, harnic, să fie ce au fost și mai mult decât atât! Foștii agenți, colaboraționiști, se bucură astăzi de meritele celor drepți. Statul post-decembrist încă îi protejează, rânjind la noi la adăpostul Codului Penal! Dar oare nimeni în țara asta nu îndrăznește să-i înfrunte?
Dar să-l urmărim și pe viermele acesta (nu e singur în spatele atacului la persoană pe care îl dezvălui!) care pe de o parte îl laudă deșănțat pe Ceaușescu pe rețelele de socializare, și pe altă parte are certificat de revoluționar cu merite deosebite și rol determinant! Oare cum funcționează Legea în România?
Recent, viermele cu pricina a postat un text pe facebook în care își permite următoarele delațiuni:
“Conform Wikipedia:
Claudiu Iordache
N. 1942, București
Activitate profesională:
• Urmează facultatea de construcții din București și Timișoara, fără a-și termina studiile.
• Lucrează la Arad ca muncitor, apoi proiectant
• Revine la București, unde lucrează la magistrala București-Pitești, apoi la aeroport
• Din 1973 se stabilește la Timișoara, angajat la IPROTIM ca proiectant principal
În decembrie 1990 a fost fugărit pe străzile Timișorii de o mulțime înfuriată care-l acuza că ar fi trădat idealurile revoluției. După acest eveniment și-a dat demisia din FSN.
Începând cu sfârșitul anului 2004 este director general al Institutului Revoluției Române. Se pare că, la numirea în funcţia de DIRECTOR GENERAL al IRRD 89, „celebrul revoluţionar” NU AVEA STUDIILE NECESARE OCUPĂRII UNEI FUNCŢII ECHIVALENTE CU CEA DE SECRETAR DE STAT. Ar fi bine ca, dacă tot se face vâlvă cu „curăţenia morală a clasei… politice”, să verifice „cineva” când şi în ce condiţii a absolvit dl IORDACHE C o instituţie de învăţământ superior.
Din informaţiile pe care le deţinem, reiese că dl IORDACHE C. în perioada 2010-2014 ar fi urmat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Craiova.
Iată că avem deaface cu un „tânăr istoric” de circa 70 ani care a ocupat fără studiile necesare un post prin care „conducea şi îndruma istorici de renume.
ALOO, DNAAAA, ANIIII,…. SE AUDE…. ? „
*
Adevărul arată astfel:
Nu m-a bătut nimeni, niciodată, la Timișoara. Am fost atras într-o capcană în 20 decembrie 1990, cu prilejul primei Comemorări a Revoluției de la Timișoara – în urma respectivului incident mi-am depus mandatul de deputat!
Am fost ales de către Colegiul Național al IRRD, conform legii, în funcția de director general, funcție de demnitate care nu pretinde studii superioare. Șase ani mai târziu, pregătind o carte despre antichitatea greacă, am dorit să înțeleg și mai aprofundat profesia de istoric. (Ulterior am publicat două eseuri despre antichitatea elina: “Egeea”, “Grec”) Mi-am absolvit studiile în anul 2010 cu lucrarea de licență: Revoluția românilor, notată cu calificativul maxim, lucrare pe care am publicat-o ulterior cu același titlu. În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat peste 20 de titluri, majoritatea lor având referințe prestigioase: Acad. Florin Constantiniu Valeriu Cristea, Ion Cristoiu, Corneliu Vlad, Dumitru Mazilu, Mircea Chelaru, din care citez câteva:
*
Academician Florin Constantiniu
Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu!
“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006).
De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”.
Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism
Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).
Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.
Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele “boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: “Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).
La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor “reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.
Claudiu Iordache mai speră: “Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este “o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: “Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).
Când s-a lansat cartea la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: “Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.
Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există “o Românie de câştigat”: există “o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede, ar fi spre folosul tuturor.
*
Criticul Valeriu Cristea
“Nu m-am mirat când am aflat că domnul Claudiu Iordache, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai României noi, participant la Revoluţia de la Timişoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este şi scriitor: poet, romancier şi nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese “în lucru” la teatre din Bucureşti şi provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian şi Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl. Claudiu Iordache până la Revoluţia din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu ştiu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbuşirea acesteia – prăbuşire la care a contribuit direct – şi după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la editura “Facla”, culegerea de poezii intitulată “Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl. Claudiu Iordache, politehnician şi nu filolog ca formaţie, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Şi totuşi, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!
Îl consider pe dl. Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieţii, a avut şansa (da, e vorba şi de o şansă aici!), inspiraţia şi, desigur, curajul – la care cu toţii am visat dar pe care puţini dintre noi au izbutit să-l transforme când a fost nevoie din dorinţă în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în faţa armelor într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea, mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calităţi poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniştit însă repede şi m-am bucurat constatând că autorul lui “Unde, ce, când…”, este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu. Volumul conţine versuri frumoase, nu puţine memorabile. Ca poet, dl. Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: “…fumul nărilor subţiri dă/ de gol ascunzătorile/ căprioarei”, scrie de pildă admirabil autorul, simulând un fel de raţionament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: “În turnul parfumat/ al ţigării/ se roteşte/ balerina / de jad”. Cuvântul-cheie, şi probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparenţă: “transparenţă peste transparenţă, până la întunecarea uşoară a ideii de lume!”; realist-socialistele macarale “transportă/ mari bucăţi de transparenţă pe deasupra clădirilor” etc. Încercând să capteze “puţinele graiuri ale/ înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecţia alpină, de sus, simte “spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte sau vede de aproape, ca într-un coşmar, cum “pe obrazul lunii/ a început să curgă/ emoţia”. Statura poetică înaltă a autorului, de “salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav şi visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenţie viaţa “mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi ţărăneşti sau vitele, a căror răsuflare “abureşte cerul”), ca şi viaţa, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ştevii şi lucerne, cu grauri şi vrăbii. “La marginea oraşului, podoaba/ vieţilor simple…”; poetul evocă în special, după cum am spus, “cartierul periferiei” “calea ferată”, “raiul râpelor”, modestia “căsuţelor ieftine”, ori “casele cu/ acoperişuri înclinate,/ pe care curge uzura”, acoperişuri de şindrilă sau ţiglă, “fumurile de amiază”, “curtea de jos”, imaginea unui “muncitor ce întoarce înserarea/ acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, “atât de aglomerate de absenţe”:“M-am trezit în zori, odată cu/ strigătul sugarului gazdei. Acum scânceşte; fragil e/ drumul spre o mulţumire/ ce încetează curând! Am găsit pe masă o cană cu/ lapte şi pulberea fină a/ nopţii pierdute în lume”. Alteori oraşul e văzut “din avion”: “S-a înseninat, oraşul e/ sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui : “oraşul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariţie unică, fata cu cârlionţi, “atât de şlefuită de frumuseţe”:“O arsură a seninului, sub/ cerul înnourat, a făcut să/ învie, pe asfalt, umbra/ fetei cu cârlionţi: e/ atât de şlefuită de fru-/ museţe încât pare un/ porţelan, o pictură/ sidefie pe transparenţă!”. De la semeţia filozofării poetul se apleacă până la bătrânii ce “îşi ascund bronşitele sub fulare”, la “măruntele deprinderi ale celor abia treziţi”, la măturătorii matinali, ai “zilelor explodate”, la “privirea căluţului de trăsură”: “Dar nu/ mă sperie decât deşertul/ ce se întinde în privirea/ căluţului de trăsură, în/ care se sbiceşte încet/ lumina lumii din urmă!”. În ciuda “atâtor/ calendare cedate (s.n.)”, a trecerii ireversibile a timpului, poetul caută un ideal al simplităţii: “Dacă aş/ trăi infinit pe pământ/ lângă o femeie, mi-ar/ fi de ajuns dacă, în/ vinul ploii, mi-aş/ întinde, din când în/ când, cana de tablă!”, al intimităţii curate: “suntem/ chemaţi la cină, gaz-/ da îşi scutură gluga/ şi arată masa. Văd/ pâinea, sarea şi lin-/ gura!…”, al calmului şi împăcării: “Întunecare, se îngroaşă/ lumina plină la muşchi, în/ arborii pădurii fumegă a-/ murguri, soarele coboară/ într-o palmă deschisă de/ oboseală, mă simt răsplă-/ tit de o linişte care e/ cu putinţă”. Transparenţa merge în poezia d-lui. Claudiu Iordache mână în mână cu tăcerea: “Calculat de calmă este tăcerea”. Există şi un “instrument ce intonează tăcerea” şi poetul accede la “concertul” acelui instrument. Dramatismul, precaritatea existenţei nu sunt eludate ci doar puse, din decenţă, în surdină. „Până aici/ am dansat/ pe cuţit”, spune undeva poetul, care în altă parte exclamă: “Rămână cine merită!”. Omul trece, potrivit condiţiei sale, “poduri lungi/ de hârtie/ înmuiate/ de ploaia/ divină”. Echilibrul nu e decît “o mică netulburare, înspre/ care tânjim”. Cel mai bine ştie acest lucru delicatul fluture: “nu este un echi-/ libru amiaza, ci un armis-/ tiţiu şi fluturele o ştie/ cel mai bine, trăind!”.
Poezia d-lui Claudiu Iordache este şi o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării, a negrăbirii acesteia: “dar tu,/ bătrâne penitent,/ aştepţi ca să fie/ poemul!”; “La un pas îmi păreau cu-/ vintele, pentru a le potrivi pe/ coroana înaltă a poemului, dar/ mă ţineam lângă linişte!”. În sfârşit poezia se aude, vine: “Mi-am a-/ tins uneltele pentru scris/ ci poezia următoare se aude/ trecând cu călcâiele moi/ pe pagina de hârtie!” Uneori poezia nu e înăuntru ci în afară, ea cade ca din cer: “Ninge./ E mirosul nopţii./ Mă opresc să respir./ Poemul e în afară,/ coborât pe petice/ de hârtie”. Procesul de creaţie e trudnic, cere sacrificii, renunţări: “Patruzeci de porţi/ se închid/ până se deschide/ poemul”. În a sa “chilie a scrisului” poetul e adeseori surprins de “pata de cerneală a orei târzii”: “Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ- / zii, norul vremii e în de-/ clin!”.
Folosind cu încredere personificările: “Pe două tălpi/ se ridică evenimentul zilei,/ până la fereastră şi îmi zice:/ contez pe mărturia ta!” poetul abuzează uneori de ele, pentru ca alteori să oscileze între facil (p.44) şi preţios (p.42). De asemenea, un anume bombasticism îi periclitează nu o dată versul : “Se năruie zidul pe/ care odată îşi sprijinise/ fruntea, speranţa”.
În general însă o neobişnuită intensitate a trăirii găseşte în poezia d-lui Claudiu Iordache căi potrivite de exprimare. Interogaţiile sale au de aceea gravitate, greutate: “Ce caut pe lumea/ asta în care n-am pute-/ rea să rezist năruirii?”; “Ce se întâm-/ plă cu viaţa mea?“ M-a/ înghiontit să mă ascund/ aici, la periferia înaltă/ a agitaţiei omeneşti doar/ pentru a huli ? Rămân/ nesigur sub povara cerului întreg, în care trans-/ parenţa e greutatea, ascultând atent foşnetul/ stelelor, atent la invi-/ taţia abia şoptită de/ a trăi!”, aspiraţiile – zbucium aspru neprefăcut: “De-aş putea risi-/ pi puterea care mă înde-/ părtează de adevăr …”. În final, iată şi acest credo: “În simpla învie-/ re cred, în floa-/ rea ce se ridică/ şi îmi vorbeşte,/ în înţelegerea/ pe care o pierd/ pentru a mă ului,/ înfricoşat de a-/ păsarea zorilor/ care vin să-şi / sape vremurile/ acum, pe pământ”.
*
Dr. Mircea Chelaru
Nu este uşor să citeşti o carte scrisă de Claudiu Iordache! Mai ales când eşti pus sub apăsarea unui titlu cu interogaţie alternativă. Dar este şi mai dificil să înţelegi taina resorturilor ascunse în acest Om, care-i dau puterea să scrie astfel… L-am urmărit atent în evoluţia sa recentă şi mărturisesc că descopăr, de fiecare dată, o altă persoană, dar care aparţine aceleiaşi conştiinţe, lucide şi dureroase. Învăţasem cândva că luciditatea este izvorul dramei, al căutării fără de sfârşit şi în consecinţă este incompatibilă cu fericirea.
Adesea am negat valabilitatea unor aforisme de raft, bune mai mult pentru extravaganţe docte cu mare încărcătură de epatare. Se pare că în cazul lui Claudiu Iordache luciditatea este unica stare de existenţă, asuprindu-se pe sine cu ultima pedeapsă: remuşcarea! El îşi refuză fericirea privată. Şi se acuză de a nu fi vegheat cu ochiul lui Argus asupra istoriei la care s-a făcut părtaş. Recunoaşte că a fost dintre aceia care “au făcut istoria fără a şti ce istorie fac!”
Dacă aş fi conceput această prefaţă prin comentariu simultan cu parcurgerea cărţii, cu siguranţă abordarea mea ar fi fost cu mult diferită. Dar am avut curiozitatea să mă duc până la capăt. Şi acolo am dat de resemnare… acolo am dat peste amurgul rebelului însingurat obosit de atâta plâns cu lacrimi de sânge. Şi m-am reîntors, ca dintr-o călătorie năucitoare, pregătit ca pentru o ceremonie a iniţierii…
Obosit de atâta adevăr de plumb, mi-am căutat refugiul în afara gândurilor, devenite copleşitor de triste. Am încercat să accept torentele de contestaţie impunându-mi regula simplităţii, a decantării senine, chiar indiferente, pentru a putea face diferenţa între construcţia voit calculată şi şarjele de trăire nudă. Intrasem însă într-o uriaşă încăpere invadată de florile de mucegai ale timpului în care “românii suferă ca şi cum suferinţa lor ar fi maxima dovadă când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii”. Eram în faţa unui supliciu al conştiinţei de sine care îmi făcea dovada vinovăţiei noastre colective.
Întoarcerea în trecutul recent pe care ne-o impune Claudiu Iordache contorizează timpul existenţei noastre reziduale. Este o călătorie în gaura neagră a descompunerii noastre morale. Imagini halucinante. Reluate sacadat şi trist pentru a fi scrijelite în memoria noastră prostituată. Zidiţi în durere, ne refugiem mai mereu în mituri consumate, iar voinţa ne este paralizată de laşitatea publică. Pentru a reclădi această Românie ne-ar trebui un imens recycle bin, un tomberon social la care să aruncăm toate dedublările unei societăţi în descompunere. Pentru autor, România este asemenea unui grajd burghez în care aleşii sunt nevrednicii noştri cu care ne-am obişnuit, canaliile noastre cu existenţă de hambar “în care poţi arunca totul sau uita totul”. România este diurna pleşcarilor, care ne conjugă viaţa cu dispreţ numai la timpul trecut. Iată de ce “părem a fi ţiganii propriei noastre ţări. România este şatra noastră, pe care “alogenii” noştri o luminează, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!”
Strigătul de revoltă devine tragic atunci când constată că noua clasă pleşcărească este consumatoarea sufletului revoluţiei române, uzurpatoarea de fapt a legitimităţii unui popor întreg. El ştie că naţiunea română a aţipit pe un colţ de istorie, iar a o face să reînvie este o chestiune de miracol. Pentru că România încă mai este o ţară cu mintea ocupată! Pentru că şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, în România doar canaliile sunt harnice! Numai ele trudesc la dezastrul tuturor. România de astăzi, o continuă sărbătoare a tâlharilor!
Discursul acuzator iese din constatare şi aduce în faţa judecăţii noastre un tablou al ruşinii care ne încearcă: “cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd post-decembrist, absenţa elitelor morale (oameni de spirit, oameni de suflet, oameni de cultură, căptuşiţi cu doctorate şi cu diplome care se vând pe bani) buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: ”Fiecare are un preţ”, familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă”.
Claudiu Iordache ne dă şi explicaţia funcţiei acestei pecingini sociale. Pe lângă faptul de a fi un popor contemplativ şi cu o moralitate îndoielnică, ne-am căpătuit şi cu una dintre cele mai corupte şi putrede clase de parveniţi din întreaga Europă! Explicabil, în consecinţă. Aşa a fost posibil să se încuibeze politicianismul cosmopolit secondat de mimeţii unei oculte guvernamental-masonice, ineficientă şi haotică. Aceştia, mânaţi de orgolii stupide au abandonat orice preocupare naţională supunându-se directivelor congregaţiei. Rămâne ca argumentele viitoare să întregească această prezumţie, deloc de neglijat, cu acelaşi discernământ atent cu care ne-a obişnuit autorul.
Tot astfel ne putem explica de ce am ajuns ţara cu cele mai ieftine prostituate, cu cei mai numeroşi şuţi şi cu justiţia cea mai “expeditivă”. Pentru că în această ţară pe care o invocă, penibil, tocmai cei care au supus-o jafului total, orice raţiune a ruşinii a îngheţat în siberii de conştiinţă… În această ţară s-au molfăit idealurile şi au fost scuipate ca pe o “ciungă”, coborând ideea de naţiune într-o văgăună a agoniei. Suntem forţaţi să trăim, de pe azi pe mâine, după renumita zicală a capului plecat. În această lume descompusă am ajuns atât de jos încât până şi un muşuroi de furnici ni se pare un munte. De altfel, sentinţa autorului este axiomatică: “nu rabdă timpul o naţiune care nu-şi mai ară orgoliul. Jaful fără pedeapsă la care e supus România de către cei ce par a o locui cu chirie este, poate, ultimul efect al decăderii sale”.
Cumplită realitate! Citesc şi încerc să mă încurajez. Am în faţa ochilor o evadare rebelă dintr-un convenţional stâlcit. O imensă paradă de impostori fac din rutină marşul funebru al ultimului drum către nimic… Morala este ca un Iov spălat pe picioare de ziua ipocriziei naţionale în care toţi nemernicii se pocăiesc. Fără voia noastră trăim subliminal în psihologia complexului lui Oedip. Hăitaşi politici ne înghesuie în lagărul de ostatici fără identitate pentru că ei ne-au cumpărat deja numele. “Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care-l fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. A început execuţia României!
Când am citit prima dată titlul cărţii l-am considerat un simplu joc stilistic, o antinomie de efect scriitoricesc. Apoi mi-a atras atenţia că în această carte totul este prezentat cu o rigoare inginerească, iar joaca de-a cuvintele este o nevinovată impresie a cititorului. Am căutat argumentele care ar susţine cea de-a doua parte a titlului. Am recitit paragrafe întregi încercând să descopăr resursa minimă pentru o Românie de reconstruit aşa cum voia autorul să ne sugereze că se poate. Dacă nu am reuşit noi, care avem pretenţia unei robuste construcţii optimiste, poate o faceţi dumneavoastră, cititorii cuminţi şi atenţi ai aceste cărţi-rechizitoriu, cu drept de beneficiu personal.
Finalul cărţii este ca o grindină ropotitoare, rece şi nemiloasă. El vede că în această lume decăzută, a unui destin uman biruit, singura afacere înfloritoare a rămas minciuna celor de sus. Trimiterea este directă, sarcastică dar exactă la: “nuda realitate a partidelor româneşti: înjghebări, devălmăşii cinice, făţarnice, egoiste, mitomane şi cârcotaşe. Partidele româneşti consolidează domnia bunului plac iar când nu sunt copii oligofreni ai societăţii româneşti, devin ruşinea manifestă a ţării în care se află”.
Pe fondul unui discurs al schimbării radicale se are în vedere construcţia unei şanse. Când sugerează că “pentru România, totul este de refăcut, căci însăşi România este o credinţă neterminată!” Claudiu Iordache proclamă sfinţenia şi mesianismul generaţiilor viitoare. Dar nici măcar acest gen de speranţă nu mai primeşte drept de rezidenţă înăuntrul scrutării româneşti. Pentru românul obişnuit timpul este o colibă. Îndemnul meu de a mai găsi calea spre o Românie de construit mi-a fost mistuit de ultima tristeţe…
Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică, devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merg cu jalba la împărăţiile lor recunoscute pentru a o incrimina cu vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre mare performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii.
În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce, doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre.
Unde facem recurs ?
*
TEATRU
Într-un Tomis întârziat
Leopoldina Bălănuţă: Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache! Strigăt lucid, nepătimaş, al unui suflet aureolat de conştiinţa de a fi şi de a rămâne de partea artei ce adaugă istoriei transfigurare… Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre, îndemnându-le să se ridice împotriva exilului Artei. Şi drept ar fi ca piesele sale să urce pe scenă, spre onoarea artei teatrale româneşti…
Alexandru Darie: În toamna anului 1987, doamna Leopoldina Bălănuţă îmi oferă textul unui necunoscut, o piesă, spunea Domnia-sa, scrisă special şi care îi era dedicată. „Lămpaşul”, de Claudiu Iordache. L-am deschis cu neîncredere. După câteva pagini eram pur şi simplu bulversat. Năvălea peste mine o lume plină de forţă şi rigoare artistică, scrisă cu sânge. O tulburătoare parabolă a morţii, a unor suflete mutilate de nepăsarea şi frigul din jur, un strigăt disperat de deznădejde! Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales, ce curaj! Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, de a fi realist cu mijloacele suprarealismului, curajul de a face metafizică şi de a avea mister, Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană…
Theodor Mănescu, dramaturg: Teatrul Mic a înaintat textul piesei „Într-un Tomis întârziat” la comisia CC al PCR, profesorului Ion Ardeleanu, de la care nu s-a primit răspuns, iar în comisia ideologică a CC al PCR piesa a fost condamnată, pe baza argumentelor lui Paul Tutungiu, în prezenţa lui Petru Enache, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, şi apărată de Dinu Săraru.
*
Magdalena Bedrosian – director Editura „Cartea Românească”, ianuarie 1990
Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.
Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.
De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.
*
Igor Butnaru – cronică publicată în România Liberă, 17 decembrie 1994
ISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA
La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furiilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.
Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide, dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.
O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.
*
Prof. Dr. Miodrag Milin
“Cu diplomă, fără diplomă, dl. Claudiu Iordache știe mai multă carte decât o facultate întreagă. Să fie sănătos și el, și profesorii lui din Craiova. Dl. Iordache i-a îndatorat atât de mult pe timișoreni și pe toți românii în ‘89 încât toate studiile din lume nu-l răsplătesc îndeajuns!”
*
De-a lungul acestor ani am ales să nu vorbesc despre faptele mele, pentru că erau numai ale mele, nu le datoram nimănui, și am considerat că nu eu eram în măsură să vorbesc despre ele. O fac astăzi, chemând în sprijinul faptelor mele vocile celor ce le-au recunoscut și prețuit de-a lungul timpului, o fac de această dată pentru ca și viermii să le cunoască!
Cu 24 de ani in urmă:prima încercare de blocare a preluării puterii post-revoluționare de către foștii colaboratori ai Securității. Anul 1991.
MOȚIUNEA PRIVIND VERIFICAREA DOSARELOR DE SECURITATE ALE DEMNITARILOR DIN PUTEREA LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ȘI JUDECĂTOREASCĂ
Fragment din cartea Singur între români, tipărită în anul 1997
„… o presă de genul celei extremiste aduna în jurul ei umoarea cea mai îmbâcsită a naţiunii. Revoluţia din Decembrie nu reuşise să-i cureţe sitele copleşite de zgura regimului ceauşist. O întreagă armată de informatori, rămaşi fără căpitani, bântuiau de la o poartă politică la alta, oferindu-şi serviciile. O obligaţie neonorată a României înseşi fusese publicarea listelor informatorilor Securităţii, mai precis a celor ce abdicaseră de la dubla conştiinţă de om şi român, rămânând, până la catastrofă, în slujba idealului infernal al lui Ceauşescu… Am scris la Timişoara textul unei Moţiuni ce prevedea excluderea din funcţiile de comandă ale celor trei Puteri ale Statului de Drept, a celor ce făcuseră parte din securitate! Ceea ce am scris la Timişoara am citit la Bucureşti, pe dealul Mitropoliei, într-o zi de mai, de la Tribuna Camerei Derutaţilor. “Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi puterii judecătoreşti. Apreciem că oamenii cu funcţii în Stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinul comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Aceeaşi Comisie, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu îşi pot asigura servicii de informaţii!” Nu mi-a fost dat nicicând să aud protestând cu atâta vehemenţă la mine demisia de conştiinţă a celor de pe Dealul Mitropoliei!… Ura neputincioasă din privirile unor deputaţi m-ar fi alarmat dacă n-aş fi avut de partea mea experienţa conflictelor la limită. Opoziţia, în schimb, în felul ei inimitabil, a rămas rezervată. Un liber-schimbist, Ștefan Cazimir, i-a şoptit complice ziaristului Florin Mărculescu, atunci la “România Liberă”: “Ce-are, domnule, ăsta cu noi? Doar toţi am fost!…” Deci toţi fuseseră. Am cerut aleşilor neamului sprijin pentru Moţiune. Dintr-o prudenţă explicabilă, puţini au avut curajul să mă refuze. La peste o sută cincizeci de semnături m-am oprit. Puteam obţine asentimentul făţarnic al întregii săli de deputaţi blocaţi de o presimţire mai mult sau mai puţin definită. Dar dacă şi ei fuseseră? înainte de a mă lansa în această aventură, îi propusesem lui Ioan Aurel Stoica să preia ideea în favoarea partidului căruia îi era preşedinte. Acesta însă mi-a ţinut, timid, un discurs despre reconciliere şi indulgenţă. Moţiunea a făcut explozie de abia după un interval de câteva zile, întrucât până la intervenţia “României Libere”, controlul presei scrise, auzite, privite, se dovedise infailibil. (Televiziunea Română s-a arătat amnezică deşi carul său de reportaje s-a aflat continuu la faţa locului, iar reprezentantul ROMPRES-ului s-a ascuns pur şi simplu de mine!) Dar atunci când secretul n-a mai putut fi păstrat, iar blocada străpunsă, au început să apară, aşa, din senin, în presa zisă liberă, comentarii vitriolante, care mă ţinteau evident. Aveam se depistez ulterior structura tainică a proiectului profesional prin care se urmărea anihilarea, sau cel puţin atenuarea severă, a efectelor produse în opinia publică naţională, şi nu numai, de către Moţiunea Iordache! Clanul, desigur numeros, al celor direct vizaţi de către prevederile restrictive ale documentului pe care, între timp, îl depusesem la secretariatul Camerei Deputaţilor, a pus imediat în circulaţie următoarele tehnici operative: 1) Preluarea elanului provocat de Moţiune prin prefabricarea neîntârziată a alteia ce se mulţumea să mimeze adevăratele intenţii ale acţiunii mele. 2) Compromiterea iniţiatorului ei! Obiectiv la care a colaborat Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia dezvăluirilor, în propriul săptămânal, a complicităţii lui Iordache cu serviciile de informaţii americane!… 3) Exprimarea ostentativă a indiferenţei faţă de urmările demersului în cauză. 4) Crearea unui psihoze generale prin enunţarea pericolului general ce apăsa asupra tuturor cetăţenilor României, prin punerea în uz public a aserţiunii: “Moţiunea vrea să verifice dosarul de securitate al naţiunii române!” 5) Punerea în stare de deriziune a autorului Moţiunii. Au lucrat pentru asta “Libertatea” (Vezi serialul: “Groapa de la Urziceni”!) şi “Europa” (“Loţiunea Iordache”!). 6) Acreditarea convingerii că membrii PCR nu au avut dosar de securitate (În ianuarie ’90 am avut în mână dosare ale activiştilor PCR judeţeni!) 7) Neliniştirea Opoziţiei prin lansarea ideii dosarelor prefabricate! 8) Amortizarea procedurilor legale declanşate de Camera Deputaţilor de către prezentarea Moţiunii (dosarul acesteia s-a „pierdut” la Senat!) 9) Ameninţarea insistentă a celui care îi obligase la atâta hărnicie conspirativă. Oficiosul “Azi” a mers atât de departe încât nu s-a sfiit să-mi aducă la cunoştinţă pregătirea unor represalii… E suficient să consultaţi suprafaţa de hârtie cu care a fost onorată atitudinea “ticălosului mic de Claudiu Iordache” (Stelian Moţiu, Florin Diaconu, Mihai Ciulei). După ei, Moţiunea a avut importanţa sa în concertul operaţiunilor de subminare a procesului democratic din România! Florin Diaconu: “Să fie vorba de o încercare de relansare a popularităţii autorului? S-ar putea!” Stelian Moţiu: “După tot ce a stârnit, să nu se mire de ceea ce va urma!” Dar “Azi” nu a rămas singur în campania de a mă intimida ori de a înăbuşi în faşă intenţia mea. Numai că, între timp, “România Liberă” publică lista tot mai numeroasă a celor ce semnaseră Moţiunea, iar “Expresul” domnului Nistorescu, pe cea a celor care nu o semnaseră! S-a ajuns, până la urmă, atât de departe încât deputaţi ce iniţial fuseseră tentaţi să refuze principiile Moţiunii, s-au simţit presaţi, în circumscripţii ori în familiile lor, să le sprijine…
Dosarul, împreună cu lista semnăturilor de susţinere, a fost depus în mâinile secretarului general al Camerei, acesta urmând să îl expedieze la Senat, unde era prevăzută declanşarea unor proceduri identice. Dar nu a fost să se întâmple aşa. Ajunsă în fostă clădire a CC-ului, propunerea legislativă a întâmpinat încă de la început împotrivirea lui Radu Câmpeanu, spre uşurarea colegilor săi din Biroul Permanent. Într-un jurnal braşovean, în cadrul unui interviu, Vasile Moiş recunoaşte, satisfăcut, sprijinul primit din partea liderului liberal în respingerea Moţiunii! Dar curând va fi găsită o metodă şi mai simplă de a o scoate din atenţia publică. Moţiunea este, pur şi simplu, furată, rătăcită, pierdută – e tot una! Moţiunea dispare în incinta Senatului. Va reapare, un an mai târziu, la secretariatul Camerei Derutaţilor, nemaiputând fi luată în discuţia Parlamentului!
Un an mai târziu, în urma unei discuții cu Constantin Ticu Dumitrescu, acesta a inclus Moțiunea Iordache în proiectul său de lege Legea Ticu Dumitrescu.
Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti
Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale
(Articol publicat de Florin Gabriel Mărculescu în România Liberă, 8 mai 1991)
„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:
Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991
Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin şi aproape pe faţă de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.
Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”
Moţiunea Iordache – Şah la Securitate
„În ziarul nostru de marţi am prezentat principalele elemente a ceea ce, pe drept cuvânt, se poate numi „Moţiunea Claudiu Iordache„. Între timp, din surse, cum se spune, demne de toată încrederea, am aflat că ea va fi prezentată în Camera Deputaţilor, în premieră absolută, luni 13 mai a.c. Iată-i conţinutul:
„Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.
Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.
Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.
Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…
Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).
Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea.
Este de la sine înţeles că salutăm şi înţelegem, la rândul nostru, să sprijinim această mult aşteptată iniţiativă parlamentară ca un prim pas – dar încă nu decisiv – în direcţia unei indispensabile limpeziri a climatului nostru moral şi credem că ar fi cât se poate de firesc ca adoptarea moţiunii să se facă deschis, prin vot nominal. Ne exprimăm, deocamdată, o singură nedumerire. De ce se încredinţează decizia constituirii acestei comisii Biroului Permanent al Adunării Deputaţilor, câtă vreme normal ar fi ca o asemenea hotărâre să aparţină plenului deputaţilor?!
Oricum, credem că punerea în discuţie a legilor privind siguranţa naţională a României şi organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii nu va putea avea loc înainte ca interpelările dlui Claudiu Iordache să fi primit un răspuns din partea dlui Virgil Măgureanu şi nici înainte ca Adunarea Deputaţilor să se fi pronunţat asupra constituirii şi funcţionării comisiei ce face obiectul moţiunii la care ne referim. Există, desigur, multe alte motive pentru care discutarea acestor legi ni se pare, la ora actuală, cel puţin aberantă. Între care şi cele privind încălcarea unor elementare norme de procedură.”
„Moţiunea Iordache – şah la Securitate” – articol scris de Florin Gabriel Mărculescu, publicat în România Liberă, 10 mai 1991
În mai 1991, Claudiu Iordache, pe atunci deputat FSN, lansa o moțiune prin care cerea conducerii Camerei Deputaților să decidă asupra formării unei comisii a acestui for legislativ, care să primească mandatul de a verifica dosarele de securitate ale membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului și ale puterii judecătorești. „Apreciem că oamenii cu funcții în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la șantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. (…) Aceeași comisie a Camerei Deputaților, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informații ce privesc dosarele personale ale multor personalități politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu-și pot asigura servicii de informații”, se arată în moțiunea lui Claudiu Iordache. Moțiunea lui Claudiu Iordache a fost semnată de aproximativ 150 de parlamentari.
27 Martie 2015 – 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România
O singură dată în 25 de ani!
Nașterea și pieirea unui Proiect unionist. Anul 1991
Consiliul Național al Unirii
Consiliul Naţional al Unirii îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională a României, constituită într-un stat european unitar la 1 decembrie 1918.
Consiliul Naţional al Unirii ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din România şi Basarabia, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. Consiliul Naţional al Unirii va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti .
Chişinău – Bucureşti
1 decembrie 1991
Semnează membrii fondatori:
CHIȘINĂU
Lidia ISTRATI
Mircea DRUC
Gheorghe SLABU
Mihai GHIMPU
Petru POIANĂ
Petru MUNTEANU
Ilie BRATU
Andrei CABAC
Elisei SECRIERU
Valeriu MATEI
Andrei BAŞTOVOI
Marin BELEUŢĂ
Mihai DIMITRIU
Ştefan MAIMESCU
Ion NEAGU
Tudor NEGRU
Alecu RENIŢĂ
Vasile NĂSTASE
Ion TĂNASE
Valentin MÎNDICANU
Elena BĂLAN
Constantin TĂNASE
Ion MĂRGINEANU
Ion MADAN
Mihai PĂTRAŞ
Sava PLATON
Vasile ŞOIMARU
BUCUREȘTI
Claudiu IORDACHE
Dan LĂZĂRESCU
Ioan ALEXANDRU
Mihai MANCAŞ
Ioan ARDELEAN
Marius BALABAN
Dan POPA
Nicolae SIMESCU
Preot Constantin ANDREESCU
Pavel BĂLAN Gheorghe
Romulus PARASCHIVOIU
Dumitru TEACI
Dumitru RĂDĂUCEANU
Aurel GĂVAN
Sorin BOTEZ
Marius Mihail TUDOR
Mihai STOICA
Florin POPESCU
Constantin BERECHET
Gabriel MARINESCU
Gheorghe SCORŢAN
Constantin CANACHEU
Valeriu BUTULESCU
Gabriel ŢEPELEA
Ioan Gavra
Vasile DIACON
Ion DIACONESCU
Vasile GIONEA
Constantin BANU
Petrişor MORAR
Nae BEDROS
Otto WEBER
Ionică DIJMĂRESCU
„…Foarte curând îi voi cunoaşte pe Mircea Druc şi pe Iurie Roşca. Iată-l în casa mea împreună cu preşedintele executiv al Frontului Popular din Moldova. Un bucovinean, un basarabean, doi fraţi, doi români, nobile cristalizări ale aceluiaşi sânge! Propun ideea formării unui Consiliu Naţional al Unirii. Oaspeţii mei acceptă entuziasmaţi. Ne vom pune pe treabă cu o râvnă sisifică. Redactez forma iniţială a declaraţiei CNU. Ea va lua o formă definitivă în casa juristului Iftenie. Lucrează deja un grup unionist din care fac parte Ioan Alexandru, inginerul Manu, profesorul Copil. Știrea formării Consiliului Naţional al Unirii tulbură opinia publică. Rana abandonării fratelui mai mic este iarăşi deschisă! Strâng în Camera Deputaţilor semnături ale noilor veniţi în CNU. Curând, peste treizeci de deputaţi11 de la Bucureşti se angajează în cauza unionistă. Pot uita acum mai uşor scrisorile primite după septembrie ’91. “Am rămas profund surprinşi şi apoi în masă revoltaţi de tâmpita dumitale intervenţie de la microfon în problema Basarabiei. Trădătorule din Timişoara, te-ai alăturat legionarilor probabil că în trecut ai fost legionar. Și dumneata eşti pregătit să-l pupi în cur pe Mihai de Hohen… ca să capeţi un ciolan. Sperăm să putem veni în faţa Parlamentului să-ţi cerem demisia după ce vom termina cu muncile agricole. Ai votat împotriva pronunţării Parlamentului pentru independenţa Basarabiei. Nebun, nebun, nebun ce eşti, să te bată Dumnezeu. în numele majorităţii moldovenilor care te detestă semnez eu Niculae Buturugă din Botoşani, veteran de război, care a plătit cu sânge eliberarea ţării de nazism şi fascism…” O replică promptă soseşte de la Chişinău. Deputaţi moldoveni pătrund în Consiliul Naţional al Unirii. Unul după altul, partidele româneşti se angajează pe calea unionistă. Construim un birou operativ care prin declaraţiile şi acţiunile lui presează continuu politica ambiguă a preşedinţilor Iliescu şi Snegur. Defensiva în care sunt puşi îi incomodează vădit. CNU se întâlneşte la Iaşi, preşedinţii se grăbesc să se întâlnească la Prut. În 12 noiembrie ’91 declar în Cameră: “în ceea ce mă priveşte, nu voi vota pentru adoptarea unei constituţii care va menţine privirea oarbă, de tip intenaţionalist, îndreptată spre Basarabia!” La 1 decembrie sunt la Chişinău. Traversez graniţa nevrednică între cele două Românii la miezul nopţii şi o fac pentru prima dată. Ioan Alexandru este mult mai calm. Dimineaţa, în Piaţa Sfatului, plină ochi de români de pretutindeni, întreb: “Unde este în acest moment Preşedintele Snegur? Cumva la Alba Iulia, împreună cu preşedintele Iliescu, anunţând românilor voinţa de unire a ţării lor? Cu un an în urmă, am evocat, la Alba Iulia, Bucovina şi Basarabia! Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberate de dictatură. Astăzi, am venit aici, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: Am sosit să vă luăm odată cu Basarabia şi Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!…” Va vorbi apoi Iurie Roşca. Apoi Ioan Alexandru. Apoi Mircea Druc. Este citită declaraţia de constituire a Consiliului Naţional al Unirii. Lista parlamentarilor care au aderat la el. În piaţa aglomerată, românii simt că fraternizează cu ei istoria! Voi sta două zile în partea de inimă a României, încă prea îndepărtată de aceasta. Mă voi întoarce la Bucureşti având convingerea că merită să ne batem până la capăt. Fixăm pe 24 ianuarie întâlnirea solemnă a CNU la Iaşi. Va veni acolo toată lumea bună a politicii româneşti. Invitată, conducerea Armatei Române nu trimite reprezentanţi. Pe neaşteptate apar, nelămurit, derapaje misterioase în coeziunea echipei ce coordonează CNU. Mircea Druc pare tot mai aferat şi distrat. Deşi menţinem solidaritatea voluntară în jurul lui, mici ori mari ingratitudini ale viitorului preşedinte CNU ies la iveală. El dă mereu impresia că e altceva decât echipa care a lucrat nu pentru el, ci pentru reîntregirea naţională. Poartă tratative cu cei care, atunci când au avut puterea, au ignorat subiectul unionist. Încet-încet, mă simt împins în afara jocului pe care-l inventasem eu însumi! Cu o zi înainte de desfăşurarea şedinţei solemne a CNU în sala Teatrului Naţional, apare şi consilerul prezidenţial, dl. Ioan Talpeş. Îl cunoscusem din perioada anterioară ca pe un bărbat echilibrat, cu atitudini fără echivoc. Îl plăcusem. Vom înnopta în aceeaşi cameră de hotel, cu care prilej vom inventaria atât punctele de convergenţă, cât şi cele de divergenţă dintre CNU şi Instituţia prezidenţială. După Ioan Talpeş, domnul Ion Iliescu este alături de noi, dar nu poate să pledeze tot atât de tranşant cauza unionistă. Iar dezideratul “Unirea-Acum” rămâne riscant şi prematur. (Cu puţin timp în urmă lansaserăm chemarea “Unirea-Acum”, la care răspunseseră mii şi mii de scrisori, predate ulterior Frontului Popular din Moldova. Sprijinul acordat ideii de către Petre Mihai Băcanu şi ziarul său nu poate fi în nici un caz ignorat!) Până la urmă voi intermedia o discuţie discretă cu Mircea Druc. Vreme de peste o oră vom rătăci, toţi trei, prin ceaţă, în căutarea unei coerenţe în discuţie. Mircea Druc pare însă atât de împrăştiat… Puterea era dispusă atunci să facă mai multe compromisuri şi să ofere mai multe garanţii ca oricând, dar prilejul se pierde… Dimineaţa de 24 ianuarie promite un succes perfect pentru cauza unionistă. Atâtea obstacole fuseseră depăşite: ostilitatea conducerii Camerelor, a Preşedinţiei, a Televiziunii Române (care a programat după ora 1 noaptea, pe postul naţional, apelul adresat parlamentarilor de a se prezenta la Iaşi), inerţia românilor… Motivele pentru care se întemeiase Consiliul Naţional al Unirii (“CNU îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională. CNU ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din Basarabia şi România, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. CNU va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti.”) aduc la Iaşi pe Corneliu Coposu, Patriarhia Română, Academia, societăţi şi fundaţii, un entuziasm resuscitat al idealului unei naţiuni menţinută atâta vreme în afara unităţii ei. Nicicând România postdecembristă nu a convocat atâta vlagă pentru a-şi afirma dreptul reîntregirii. Și totuşi, miracolul se sparge curând! Ședinţa solemnă este sabotată de partizanism politic. Preşedintele Victor Surdu al Partidului Agrarian este huiduit copios. Cuvântează cu demnitate Corneliu Coposu. Dar este prea târziu… Retorica patriotardă puse stăpânire pe lexicul oratorilor. O demagogie ridicolă transformă clipa de istorie în secunda tuturor dezamăgirilor cu putinţă. Candidatura lui Mircea Druc pentru funcţia de preşedinte al CNU este adusă la cunoştinţă într-un moment de cumpănă. Va fi ales după ce Ioan Alexandru şi cu mine netezim cutele momentului. Excedat de pierderile evitabile, calculez câştigul. Puterea de aici, ca şi de dincolo, se va împiedica, din această zi, de o realitate potrivnică, în încercarea de a menţine divizarea României. După amiază se reiau lucrările pe secţiuni. Este declanşată o vânătoare imediată după funcţii inexistente. Moftangiul român îşi dă a câta oară în petic, chiar dacă este îmbrăcat ca un parlamentar al statului încă de restrişte. Mircea Druc îşi arogă un tot mai pronunţat aer de detaşare faţă de echipa care l-a adus acolo! Discursul său nu este conciliant, ci conciliatorist. Pune în circulaţie opinia că Senatul nu a fost prezent la Iaşi pentru că n-a aflat de festivitate! Îl simt dintr-o dată prea mic pentru formula poziţiei lui, dar care dintre noi putea fi cu adevărat mare într-o astfel de împrejurare? Îl observ încă indulgent. Cer explicaţii pentru schimbarea sa de atitudine lui Iurie Roşca. Acesta e şi mai evaziv. Se pare că mizele au fost deja negociate. Atunci mă dau la o parte! O făcusem de atâtea ori în ultimii ani, când simţisem idealul abandonat… Ascult din sală discursul deşertăciunii politicianiste exhibându-şi goliciunea până la os. Un ziarist din Chişinău întreabă prezidiul de ce lipsesc de acolo. Prezidiul îmi cere, cu o jumătate de voce, să urc pe podium. Refuz. Vorbesc de jos presei prezente, afirmând că nu intenţionez să cauţionez sistemul abia creat decât dacă rămâne în serviciul cauzei româneşti. Cum, sub ochii mei, plăcinta invizibilă e ca şi împărţită, nu-mi mai rămâne decât să mă retrag. Plec de la Iaşi aproape plângând. În gară, Mircea Druc îmi cere o întâlnire la Bucureşti. Nu-l voi mai căuta vreodată. “România Liberă” va publica un scurt text în care deplânge retragerea mea! Și conchide: “Păcat!” Dar ceea ce pentru alţii era un păcat, pentru mine devenise o năucitoare suferinţă! Nicicând nu investisem atât de mult ca în acest proiect, care era al unei cauze naţionale irepresibile! Eşecul de la Iaşi, preparat cu atâta precizie, frâna o dată în plus dorinţa românilor de a fi lăsaţi să construiască în modestie fagurele patriei lor. Viruşi rezistenţi, desprinşi din fauna acestui Céline al românilor care a fost Ion Luca, infectează încă sângele în arterele afective ale românilor. În zilele acelea m-a durut atât de tare România încât mi-am dorit să mor!
Consiliul Naţional al Unirii agonizează. Nu mai menţin contactul cu membrii săi autosatisfăcuţi. O vreme le împrumutasem un avânt ce nu fusese niciodată al lor. Retrăgându-mă, îi las să dovedească puterea de a continua. Nu vor dovedi. Bieţi absenţi ai unei cauze ce se hrăneşte din credinţă adevărată… Lunile trec. Momente importante pretind reacţia Consiliului, dar el e deja amuţit. Trec peste orgoliu şi, în disperare de cauză, încerc să formez o secţie activă a CNU la Bucureşti. Ca de obicei, pe cont propriu! Replica soseşte de unde te aştepţi mai puţin: de la Chişinău. Profesorul Copil publică o scrisoare în “Expres” în care otrăveşte, cu bună voinţă, actul sincerităţii mele. Nu-i voi răspunde. Las faptele să dovedească de la sine că, două-trei luni după acel amăgitor 24 ianuarie 1992, CNU nu mai înseamnă nimic. Răzvan Popescu publică, în acelaşi “Expres”, câteva articole al căror titlu vorbeşte fără nici o perdea. Unul este intitulat “Unirea între ideal şi capital politic”, din care citez: “După sărutări frăţeşti, cauza Unirii a intrat într-un con de umbră. Și acolo şi aici aceeaşi concepţie: acum e momentul! La 3 septembrie Parlamentul saluta proclamaţia independenţei statului Moldova. Aleşii poporului se întrec în alese cuvântări. Distonează o voce. Claudiu Iordache. Eu nu votez! spune el. El vede în recunoaşterea republicii Moldovei o amânare a Unirii. Taxat drept poet în politică, C.I. este dispreţuit egal de majoritate şi opoziţie. Claudiu Iordache nu dezarmează. Miza acestui meci este dacă în alegerile viitoare un candidat unionist din afară ar putea înfrunta candidaţii loco, refractari la unire…” Al doilea articol, “Șarpele Druc” adaugă: “Dezamăgire. Gust amar. Derută. La două săptămâni de la întrunirea Consiliului la Iaşi, o evidenţă tristă, batem pasul pe loc. Și pumnul în piept. Zeci de vorbitori, unul mai orator ca altul, de la Traian şi până la furtul revoluţiei, au făcut ce-au vrut cu istoria. Au urcat la tribună şi s-au văzut la televizor. Cauza Unirii a rămas suspendată într-un festivism găunos. Mircea Druc, care prezida lucrările, a lăsat vorbele să curgă până la cota de inundaţie: arăta ca un şarpe care şi-a înghiţit prada şi apoi o digera la soare. Tocmai fusese reconfirmat prin aplauze în funcţia pe care o deţinea temporar, de preşedinte al CNU. Tot timpul s-a temut de acest moment, de aceea a şi pus problema după ce s-a anunţat pauza. Mai departe s-au risipit vorbe mari. În schimb, s-a jucat hora Unirii. Cum sala era tixită de scaune, ne ţineam de mâini şi băteam pasul pe loc. Dezamăgit de evoluţia evenimentelor, Claudiu Iordache, care a iniţiat CNU deşi nimeni nu pare dispus să îşi amintească de asta, şi-a anunţat retragerea. Un gest care va costa pe unionişti nu numai prestigiul, dar şi legătura cu centrele de putere de la Bucureşti. Mircea Druc păşeşte cu stângul. Și atunci prima întrebare la care va trebui să răspundă este nu ce intenţii generoase are, ci ce-a făcut concret pentru realizarea lor. Mircea Druc nu mai păşeşte deloc. O explicaţie poate fi căutată în afara slăbiciunilor omeneşti. Probabil că a fost contactat într-o politică ascunsă privind aceeaşi cauză. Pe el l-aş înţelege dacă preţul plătit, dezintegrarea CNU, n-ar fi fost atât de copleşitor. Astăzi, CNU-ul nu mai înseamnă nimic. A devenit o anonimă anexă a unui Partid al Reîntregirii care şi-a pierdut pe drum cauza. Unirea-Acum a devenit, pe nesimţite, Unirea-Cândva, sau poate, din păcate, dată fiind forţa de corupţie a antiunioniştilor noştri, Unirea-Niciodată!”
Tipărită cu nouă ani ani în urmă. Unde suntem, unde am ajuns?
O ROMÂNIE DE CÂȘTIGAT sau O NAȚIUNE ÎN DESCOMPUNERE
(Carte tipărită cu sprijinul Fundaţiei Frontul Democratic Român)
„Denunţ a fi totalitară orice încercare de a transforma decăderea tot mai pronunţată a României în normalitatea ori fatalitatea ei! Denunţ gândirea coruptă ori dezarmată care o îndeamnă astăzi la o capitulare nemeritată. Denunţ a fi totalitar regimul fraudei, al furtului şi al lăcomiei. Denunţ a fi totalitară generaţia care şi-a îngropat morţii şi s-a străduit să-i uite!
Am scris acest eseu, ce constituie un omagiu adus celor mulţi care fac din viaţa lor neştiută singura resursă de supravieţuire a ţării în care trăiesc, nu pentru a mă tângui, ci pentru a dezvălui ceea ce o societate întreagă s-a străduit să ascundă! Am vrut, totodată, să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!
Dacă veţi ajunge vreodată la Timişoara, rugaţi-vă!
Cei care nu au auzit strigătele mulţimilor flagelate din Decembrie 1989 nu pot înţelege această carte!
…Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!” La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” N- a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată, şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată. (De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă TV! Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!… De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună…
Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti! Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii…
„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”
„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă. Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească… Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”(Călin Nemeş)
Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut!
Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!) Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor. Suntem ţara imaginarului decăzut! („În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. «Cu cât cunoşti mai bine România, cu atât o înţelegi mai puţin!” comenta de-a dreptul uluit reprezentantul Europei la Bucureşti, Jonathan Scheele) Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit…
Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc!
Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat!
Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii!
Faimoasa ipocrizie naţională continuă să susţină că ţara are un trecut şi un viitor egal de glorioase. Pentru prezent nu există decât aplaudaci, nu critici. Istoria întunecată a secundei româneşti excede titlul unei cărţi de poezie, pentru a descinde în mahalaua metropolitană ridicată la rang de curte domnească. Cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd postdecembrist, absenţa elitelor morale: oameni fără sensibilitate, fără spirit, fără suflet, fără cultură, căptuşiţi, în schimb, cu doctorate şi tapetaţi cu diplome ce se trafichează pe bani grei (un efect obscur al binecunoscutei relaţii între bani şi excremente, teoretizată de Freud), buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: «Fiecare are un preţ», familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la rapt şi la crimă, nu ne lasă să uităm obrazul adevăraţilor «învingători» ai măcelului din Decembrie ´89! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral e tratat ca „bolşevism” retardat! Furturile au fost legalizate. Hoţii de succes sunt „condamnaţi” să se plimbe în maşini de lux pe străzile arestate de sărăcie. În ţara în care totul a devenit de vânzare nimic nu mai e sfânt. Neamul românesc actual este o docilă plastilină în mâinile butucănoase ale măcelarilor de principii. Ce fel de Românie vor să exporte oligarhii în Europa? („Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit.” – Nicolae Filimon) Nu cred că există o naţiune europeană cu atâţia apatrizi ascunşi pe metrul pătrat! Gunoiul vieţilor ticăloşilor de vocaţie pare a nu mai putea fi evacuat din fiinţa românească. Am mai scris şi cu alt prilej: „În România doar canaliile sunt harnice!” Numai ele, care stăpânesc la perfecţie, după Dorel Şandor, „veritabila cultură a împărţirii prăzii”, trudesc la dezastrul tuturor, sperând doar la salvarea intereselor proprii. Adaptarea la promiscuitate, consimţământul la prefăcătoria, ingratitudinea şi invidia vinovată, au făcut din scena politică un uriaş spectacol caragialian al societăţii înseşi. Laolaltă, vârste şi profesii nutresc speranţa idioată că se vor salva vânzând balamale şi cumpărând iluzii. Combinaţiile otrăvite de putere sunt făcute totdeauna între indivizi ce se aseamănă. Oamenii de caracter sunt izolaţi şi se lasă izolaţi. Am pierdut Basarabia în 1991 şi Bucovina în 1997, şi ne mirăm „de risipă” de abia acum! Scotocesc prin arhive după dosare compromiţătoare chiar cei compromişi. Ultimele desistări ale Consiliului Naţional al Cercetării Arhivelor Securităţii amintesc experienţa unui mare scriitor al Americilor, care, numit să conducă o comisie privind cercetarea dosarelor complicilor poliţiei secrete ce exterminase mii de argentinieni de stânga, renunţă îngrozit în faţa cumplitei evidenţe. Nu înainte de a mărturisi că: «Dacă mâine cetăţenii ar urma să afle că listele colaboratorilor vor fi lipite pe ziduri, n-ar mai îndrăzni să iasă pe stradă!» E şi cazul României, în care complicii sunt cu mult mai numeroşi decât cei ce-au refuzat să devină complici. „Democraţia” complicilor este chiar această Românie mistificată, în care devine tot mai greu de trăit. Cei ce o conduc astăzi divulgă un dispreţ absolut pentru sacrificiul celor ce şi-au dorit ca ea să fie bine condusă. (Dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria, întreaga scară ierarhică ar fi fost demult răsturnată. Dar justiţia este şi ea o cerşetoare la graţiile celor puternici!) Mai devreme sau mai târziu, însă, va ieşi la iveală adevărul acela răscolitor ce a provocat coşmarul lui Macbeth. Şi chiar de n-ar fi aşa, în ţara cu partide „de stânga” cu lideri bogaţi şi membri săraci ipocrizia tot va „coace” într-o zi! Burta revărsată a ipocritului român va deveni şi ea, odată, cenuşă…”
Cronici:
Academician Florin Constantiniu :
“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, „O Românie de câştigat”, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006). De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”. Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism.
Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).
Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.
Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).
La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţeazã nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.
Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este „o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).
Când s-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.
Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.”
General Mircea Chelaru :
„… Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii. În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. Unde facem recurs?”
Pentru că nu e departe ziua de 24 Ianuarie, mi-am propus să amintesc unioniștilor români încercările deja uitate de a apropia momentul Unificării depline a Statului Român.
Alături de Ioan Alexandru, Mircea Druc și Iulie Roșca, am scris în casa mea manifestul intitulat Consiliul Național al Unirii. Proiectul a fost lansat la Chișinău, cu care prilej am luat cuvântul! Înainte de sărbătoarea neamului reîntregit ce a avut la la Iași, în 24 ianuarie 1991, am luat cuvântul în Camera Deputaților cerând parlamentarilor români să vină la Iași. Televiziunea Națională a programat intervenția după ora 12 noaptea! La Iași, pentru prima oară în istoria României moderne, a avut loc prima și singura Ședință a deputaților basarabeni și români, cu care prilej a fost ales drept președinte al Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc! În același an după Puciul din septembrie de la Moscova, șansele unui puci la București au crescut. Eșecul Puciului a dus la desprinderea de Uniunea Sovietică a mai multor republici unionale, între care Moldova. Fapt deloc uzual, Comisiile Permanente ale celor două Camere Parlamentare s-au grăbit să recunoască existența noului stat moldovean, fără a-i consulta pe frații basarabeni! Am cerut demisia celor doi președinți de Camere! Am cerut, de asemenea, ca recunoașterea celui de al doilea stat românesc să aibă loc doar ca o etapă intermediară a Unirii cu România! Am luat de mai multe ori cuvântul în Parlament pentru a trezi conștiința aleșilor. Dar Parlamentul Român a votat, cu o singură excepție, recunoașterea Statului Moldova, stat care de atunci a rămas tot mai departe de aspirațiile reîntregirii! Tot de atunci am devenit total izolat în societatea românească. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
De 3 ori izolat: pentru că am participat la Revoluția Română, pentru că am cerut Reîntregirea Statului Român, pentru că am propus deschiderea Dosarelor de Securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească! Atunci am pierdut Reîntregirea, frați români! Momentul acela cred că nu se va mai repeta! Doar dacă Dumnezeu se va mai milostivi vreodată de noi!
Sper ca textele pe care vi le pun acum la dispoziție să vă aducă aminte!
Cu drag!
Claudiu Iordache
„În decembrie 1991 Claudiu Iordache va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.
În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români şi aproape a tuturor liderilor de partid, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român) Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare .”
Fragmente din cartea Agonia postdecembristă, capitolul Basarabia
“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”
Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.
Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria, şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.
(Alba Iulia /1 Decembrie 1990)
Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor deputaţi,
Cunoaştem împreună desfăşurarea evenimentelor după 19 august 1991. Într-un moment în care puterea comunistă mondială îşi juca toate şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşităţii, atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii întregi. De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul presant al istoriei, în vreme ce Parlamentul României şi-a refuzat pur şi simplu onoarea de a fi fost alături de Parlamentul Basarabiei, care îi cerea ajutorul.
Domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor,
Nu cunoaştem încă poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă, începând cu 20 august, lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda imediat la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului României, eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le deţineţi, în calitate de preşedinte de cameră legislativă, ce vă expune obligatoriu unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutele Parlamentului, dar imperios necesară.
Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,
V-am urmărit atent comportamentul de-a lungul ultimelor douăsprezece luni de lucrări în această Cameră, pe care încet-încet aţi aservit-o rigorilor dumneavoastră, şi pot astăzi să declar că în trei ocazii de excepţie aţi ratat să vă comportaţi la înălţimea rangului de preşedinte al Camerei inferioare a Parlamentului României.
Aţi fost pentru temporizarea deschiderii fondului “Libertatea”, spre cerinţele stringente ale Asociaţiei Răniţilor Revoluţiei.
Aţi dezavuat iniţial ideea ca Parlamentul să consacre, printr-o şedinţă comună a celor două Camere, evenimentul revoltei de la Braşov.
Aţi ales să împărţiţi o vină de neiertat, împreună cu omologul dumneavoastră de la Senat, neconvocând imediat după anunţarea puciului de la Moscova o şedinţă extraordinară şi permanentă care să permită celor două Camere să decidă ele primele, în numele poporului român, toate acele acte pe care situaţia explozivă a zilelor respective putea să le impună Parlamentului României.
Astăzi, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentare, precizez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerei pot să vi-l dea, să recurgeţi împreună cu domnul preşedinte al Senatului la soluţia onoarei, şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre îndelung aşteptată şi pe care România însăşi ar primi-o cu uşurare.
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
La 27 august 1991, Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul, printr-o şedinţă solemnă simultană cu şedinţa Parlamentului Basarabiei, declaraţia pentru istorie a acestuia din urmă.
Salut şi mă plec până la pământ înaintea Parlamentului Basarabiei şi înaintea preşedintelui Basarabiei şi înaintea românilor Basarabiei şi înaintea poporului român în întregul său, care se reîntemeiază acum.
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
S-a dovedit încă o dată că în România nu există instituţiile statului de drept sau dacă există, puterea poporului este împiedicată să ajungă la ele. Ori, cei ce înfrânează această transferare legitimă de prerogative sunt ascunşi în cutele mantalei de revanşă a comunismului. Este ultimul moment pentru a le dezarma braţul! În zilele ce urmează să decidem asupra acelor interdicţii care, departe de a slăbi democraţia, o întăresc, nimicind elanul distructiv al duşmanilor ei. Să hotărâm, deci, asupra legilor ce trebuie să încheie pentru totdeauna cariera comunismului românesc.
Revenind la situaţia din Basarabia, propun colegilor mei iniţiativa formării unei delegaţii permanente care să obţină asentimentul de a participa la lucrările Parlamentului Basarabiei.
Propun, de asemenea, preafericiţilor şi preainvidiaţilor români din Parlamentul Basarabiei să decidă asupra unui demers simetric, pentru că oricât vor încerca să ne abată din drum adversităţile istoriei, noi nu putem merge decât împreună, prin puterea de spirit şi de sânge a aceluiaşi neam.
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Europa ignoră voinţa noastră, nu a statelor mici, ci a statelor umile. Nu e de mirare că Moldova suverană nu a primit recunoaşterea ei în afara Gruziei şi a României, dacă România însăşi a fost timidă.
Acum avem prilejul unic să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional.
Propun Adunării Deputaţilor şi Senatului României deschiderea procedurilor legale şi legitime pentru acordarea imediată a cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei.
Aici, în această Cameră, unde patria a fost atât de des invocată, am speranţa nestrămutată că veţi şti să dovediţi credinţa şi puterea necesară pentru zidirea reîntregirii ei.
Vă mulţumesc.
Claudiu Iordache
Domnul Marţian Dan: Vă rog să fiţi de acord cu domnul Dan Popovici să intervină pe această temă.
Domnul Dan Popovici: (…) La articolul 119 al regulamentului de funcţionare noi am votat următoarele: “Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribuna Adunării cât şi din sala de şedinţe”. Tot ceea ce s-a spus până acum nu poate fi decât o “arie a calomniei”, indiferent cui a fost adresată. Ţinând cont de acest articol, vă rog a emite o hotărâre privind articolul 172, să-l aplicăm deputatului Claudiu Iordache şi anume, vă rog frumos, putem accepta, dacă dumneavoastră veţi fi de acord, aplicarea sancţiunii de interzicere la lucrările acestei Adunări pe o perioadă de 15 zile.
(2 septembrie 1991)
*
Domnilor senatori şi deputaţi,
Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, între instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept.La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat.
Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu sesizaţi cât de important este ca acest Parlament să-şi asume puterea în stat.
Sigur că s-a ridicat problema dacă între 19 şi 27 august în România, au existat condiţii care să pună sub semnul riscului siguranţa naţională. Eu vă garantez că au existat! Încă din ziua de 20 au fost create liste cu persoane ce trebuiau reprimate.Una din aceste liste a fost predată guvernului, şi conţine chiar persoane din actualul guvern. A fost o situaţie extraordinară pe care noi n-am putut să o întâmpinăm decât prin nişte decizii extrem de limitate de putere, prin Declaraţia Preşedintelui, prin intervenţia guvernului, prin Declaraţia Consiliului Suprem de Apărare. Parlamentul României nu a fost de găsit, şi de-ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul său, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte birouri permanente ar fi luat o decizie în numele nostru.
Eu nu voi vota rezoluţia celor două birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state române. Aş dori să reamintesc că am întrevăzut şi am propus ieri o soluţie: ideea de a acorda cetăţenie română cetăţenilor Basarabiei ar fi deschis, la alegerile legislative din primăvara anului viitor, posibilitatea ca bărbaţii ai Moldovei să participe la alegerile româneşti, şi să obţinem, printr-o voinţă comună, o soluţie de unificare a celor două state, care, deocamdată, subzistă în fragilitatea condiţiilor actuale.
Claudiu Iordache
(3 septembrie 1991)
*
Români din Basarabia!
Într-o astfel de zi, ce aniversează Reîntregirea Neamului Românesc, unde este preşedintele Iliescu? Aici, în Piaţa Sfatului din Chişinău, lângă noi? Unde este acum preşedintele Snegur? La Alba Iulia?
Fraţi basarabeni şi bucovineni,
Cu un an în urmă, la 1 Decembrie 1990, am evocat la Alba Iulia Bucovina şi Basarabia!
Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberată de dictatură!
Astăzi, de-am fi sosit aici, la Chişinău, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: “Am venit să vă luăm, o dată cu Basarabia şi cu Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!” n-am fi avut fericire mai desăvârşită!
Dar această întregire pretinde voinţa întregului popor român şi cred nestrămutat că această voinţă va spulbera curând frontierele ce ne mai despart încă!
Fraţi basarabeni şi bucovineni, lumea se cutremură din nou; cei ce vor simţi primii cursul acestei mişcări a neamurilor europene şi nu se vor aşeza de-a curmezişul, vor trăi clipele răsplătirii credinţei lor!
Să fim pregătiţi pentru anul care urmează; noi poporul, ca şi preşedinţii noştri efemeri, căci simt că istoria va răsplăti curând Revoluţia!
Este adevărat, mai există voci ce ne vorbesc despre oleacă de independenţă, ca şi despre oleacă de libertate, şi aici şi acolo, uitând că răgazul cerut vremurilor tulburi s-ar putea întoarce împotriva aspiraţiilor noastre!
Mai sunt voci ce ne spun: Nu forţaţi, căci ei nu vor Unirea!
Care ei, vă întreb?
Eu, român din ţara fără de voi, vreau Unirea, pentru a fi întreg ca fiinţă şi neam! Poate cineva trăi bucuria de a rămâne neîntreg până la capătul vieţii?
Mai sunt voci ce nu vor decât o Unire a Moldovei?
Îl rog cuviincios să se unească, dacă aşa vor ei, cu Moldova Română, dar cu Moldova de la Prut şi până la Timişoara!
Altfel de Unire noi nu ne dorim! Noi ne dorim Unirea Ţării, a pământurilor ei şi a poporului său; prin voinţa lui Dumnezeu, unită deja o dată în faţa lui, la 1 Decembrie 1918.
Dumnezeu să ne vină în ajutor!
Claudiu Iordache
(Chişinău, 1 decembrie 1991)
*
Sub semnul DOMNULUI UNIFICATOR
Vom atinge curând ziua de 24 ianuarie 1992 a calendarului românesc. Consiliul Naţional al Unirii, în componenţa căruia se regăsesc 130 de deputaţi de la Bucureşti şi 50 de deputaţi de la Chişinău, vă cheamă la Iaşi în vinerea acestei săptămâni, în care vor bate clopotele conştiinţei reîntregirii neamului românesc!
Să nu ne fie teamă, pentru că noi nu vom forţa mâna istoriei, deşi istoria a forţat deseori mâna poporului.
Dar fără Basarabia, fără Bucovina şi Ţinutul Herţei, noi am fost şi rămânem infirmi! Vom merge, deci, la Iaşi, pe urmele destinului naţional, pentru a ne releva nouă înşine suferinţa de a continua să rămânem despărţiţi de toată România din stânga Prutului, dar şi voinţa de a curma această suferinţă curând!
La Iaşi o sută de fraţi basarabeni şi bucovineni vor veni să vă îmbrăţişeze. Rămâne acestei capitale a Moldovei istorice privilegiul de a fi casa găzduirii primei întâlniri panromâneşti din decurgerea frământată a acestui sfârşit de veac. Acolo vom putea declara Europei întregi că România nu se va împăca vreodată cu nesocotirea drepturilor ei.
De aceea îi aşteptăm la Iaş, pe sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi pe conducătorii Armatei Române.
Fie că această adunare a celei de-a treia generaţii unioniste româneşti, la succesul căreia ar trebui să ţinem ca la lumina ochilor, să se desfăşoare sub semnul Domnului Unificator, Alexandru Ioan Cuza!
Claudiu Iordache
(Discurs în Camera Deputaţilor, la 20 ianuarie 1992, difuzat pe postul naţional TV în ziua de 21 ianuarie, orele 2.00 noaptea!)
O problemă de conştiinţă
O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.
Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.
“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”
Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:
“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!
Claudiu Iordache
(Expres magazin, 48/1991)
O problemă de conştiinţă
O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.
Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.
“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”
Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:
“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!
Claudiu Iordache
(Expres magazin, 48/1991)
Unirea este sub ferestrele românilor
Astfel a câştigat Mircea Snegur! Cu încuviinţarea Parlamentului României, pe o parte a pământurilor istorice româneşti, va continua să funcţioneze statul Moldova. Stat liber, independent, suveran, ce va întreţine relaţii diplomatice cu lumea largă. În câţiva ani vom avea ocazia nesperată, poate, de a asista la meciurile pentru Cupa Mondială dintre România şi Moldova, iar un eventual al treilea meci, de baraj, ar putea să se dispute pe teren neutru în Republica Găgăuză ori Tiraspol. Nemaipomeniţi sunt românii: în timp ce alte neamuri se caută şi se adună, al nostru se bucură şi se împacă lesne cu propria-i slăbiciune. Curând, ministrul nostru de externe va trebui să facă o vizită oficială la Chişinău, şi pe aeroport va asculta, aferat, imnul statului gazdă care, întâmplător, seamănă izbitor cu al nostru, după care, într-o englezească de serviciu, va conversa cu omologul său ce o va scăpa, la strânsoare, pe româneşte! Desigur, Uniunea Slavă se amuză în zilele acestea privind în curtea românească, având ca aliat pe slavii noştri, ocazional români, cu care au impus soluţia Lor într-o Moldovă tampon între România şi Ucraina. Spre deosebire de stăpânii zilei, cred că a sosit momentul să urmărim schimbările unei lumi în care vom continua să trăim şi cu ochiul interesului nostru! Într-o Europă redisputată, o însemnată parte a ei se zbate iarăşi în căutarea unor drepturi înstrăinate. Putere conservatoare în primul rând, America susţine şi impune soluţii politice care să-i prezerve privilegiile şi un efect al egoismului ei este şi o Românie ce rămâne neîntregită! De aceea, să nu ne facem iluzii, nu suntem şi nu putem fi respectaţi decât atât cât reuşim să impunem respect prin exprimarea rigorii noastre, societatea românească nu îşi poate concentra stăruinţele în favoarea unui proiect care să o înalţe, în sfârşit! Salvarea României constă în reîntregirea deplină a fiinţei sale pământeşti! Salvarea României e în mâinile ei! Uşor de zis, veţi gândi, dar eu vă voi răspunde: Unirea – Acum! Priviţi în nordul patriei noastre: un stat ce ne datorează teritorii se aliază în grabă cu un stat ce ne pretinde teritorii! O cursă contra cronometru e deja începută! Deci, Unirea – Acum! Se continuă şantajul cu Ardealul pentru a nu pretinde Bucovina şi Basarabia? Ei bine, nu ne mai rămâne decât să ne unim puterile divizate. Deci, Unirea – Acum! Ştiu, în România întâlneşti cel puţin trei atitudini vis-a-vis de Unirea cu Basarabia: “Unirea – Acum: Unirea – Cândva; Unirea – Niciodată!” Un Referendum al interesului suprem românesc ar trebui revendicat cât mai urgent cu putinţă pentru a afla că majoritară în România este opinia celor ce reclamă: Unirea – Acum! Formarea Consiliului Naţional al Unirii este primul semn că ideea unionistă a încolţit din nou. O a treia generaţie unionistă, după cea de la 1859 şi cea de la 1918, are astăzi menirea de a face Unirea! Unirea – Acum!
Curând, sper, voi reuşi să mă retrag dintr-o viaţă politică tulburată ce este încă o arenă a promiscuităţii morale în care se complac de-a valma FSN-ul şi opoziţia. Necontrolate delimitări sociale, nou create, vor ghetoiza săracii României de mâine, egoismul altora va putea vâna, la întâmplare, fără nici o remuşcare morală. Într-o discuţie purtată cu un membru al guvernului Stolojan (dar şi al guvernului Roman) acesta mi-a dezvăluit principiul ambelor guvernări: Zdrobirea coloanei vertebrale a muncitorimii române! Pentru mine, clasa muncitoare n-a existat niciodată, au existat, în schimb, şapte milioane de salariaţi şi ei continuă să nu fie altfel; şapte milioane de cetăţeni români, victime ale unei recesiuni structurale care îşi propune să le ignore drepturile sociale. Mi-am imaginat continuu eliminarea comunismului prin eliminarea totalitarismului abuziv; aproape cu aceleaşi metode forte, un alt tip de comunism-liberal îşi propune să transforme aceeaşi ţară în terenul de vânătoare al posesorilor de permise obţinute de pe vremea lui Ceauşescu!
Mi-am imaginat, vreme de două zile şi două nopţi, în balconul Operei Timişoarei, o Românie liberă de nefericirea cetăţenilor ei! Doi ani au trecut deja şi urmările năruirii iluziilor noastre se întrevăd pretutindeni. Şi dacă totuşi nu dispar încă este pentru că, împotriva voinţei guvernanţilor noştri, o schimbare este pe cale să se producă! Câtă vreme simt asta, UNIREA ESTE SUB FERESTRELE ROMÂNILOR şi curând va pătrunde în casele lor!
Claudiu Iordache
(Expres magazin, 3/1992)
Prutul, zid al Berlinului
Din păcate, ziua de 24 ianuarie ‘92 n-a fost o dată a idealului reîntregirii naţionale! Gândită altfel, ea s-a transformat într-un turnir electoral în cadrul căruia s-a desfăşurat o paradă a panaşelor politice şi a declaraţiilor solemne rostite din vârful buzelor. Practic, ziua s-a încheiat festivist, lăsând în urma ei un ecou ce s-a stins curând. Iată, au trecut de atunci aproape două luni şi marele stat naţional al celor ce puneau mai presus de orice reunificarea României cu Basarabia a căzut într-o aţipire inexplicabilă. În Consiliul Naţional al Unirii (care are acum şi un preşedinte ales) urmau să depună un maxim efort politic peste 150 de deputaţi de la Bucureşti şi 45 de la Chişinău, ca să nu mai amintim puzderia de partide şi organizaţii obşteşti ce se raliaseră ideii unioniste! Unde sunt ele acum, unde au loc acţiunile lor, luările lor de poziţie, intervenţiile lor, oare chiar întreaga lor voinţă s-a lăsat cloroformizată, şi de cine anume? Şi asta în timp ce “partea adversă”, cu o hărnicie incredibilă, a reuşit să facă să decoleze planorul antiunionist al preşedintelui Snegur! Urmăriţi-l cum, cu sprijinul pe faţă al marilor puteri, a luat destinul Basarabiei pe umărul său “viguros” şi-l înstrăinează de patria română! Desigur, cei doi preşedinţi ştiu ce fac! Fac pentru început două Românii, într-un moment european al unei singure Germanii (lipsa de înţelepciune a statelor mici le împinge la destrămare, înţelepciunea naţiunilor puternice le inspiră la reunificări implacabile), după care le vor uni, odată şi odată, când vor consimţi dumnealor. Asta, după domnul Adrian Năstase, se numeşte combinaţie savantă a planurilor strategice cu acţiunile tactice ce au drept unic scop adunarea tuturor românilor şi de aici şi de dincolo! Acest domn, încă ministru de externe al României (suspect în tot ceea ce a întreprins până acum în interes naţional – dar să-i enumerăm isprăvile: Tratatul cu URSS, recunoaşterea statului Moldova, deschiderea Ambasadei României la Chişinău şi a Moldovei la Bucureşti), nu mai conteneşte să-şi afirme marile virtuţi în diplomaţie. Şi iată efectul! Prutul desparte iarăşi România în părţi şi nu mai poate fi sorbit aşa de uşor ca în septembrie ‘91! Un motor puternic al reîntregirii ar fi trebuit să fie Frontul Popular din Moldova, care, între timp, a devenit creştin şi democrat! Am citit, de la distanţă frăţească, documentele Convenţiei Frontului Popular, ce continuă să beneficieze de o redactare frumoasă, fără însă a putea clinti aproape nimic la nivelul puterilor oficiale ale Moldovei şi României. Declaraţia domnului Mircea Druc, cum că pentru domnia sa Unirea a şi avut loc, şi-a pierdut între timp parfumul reconfortant. Nu, domnule Mircea Druc, unirea încă nu a avut loc, şi refuzul, în continuare, al acţiunilor politice în favoarea celor “tehnice” inutile şi irealizabile, v-a împins în cele din urmă la această ultimă neputinţă care este izolarea dumneavoastră voită la Chişinău! Împreună gândiserăm altfel acest proiect al unei presiuni continue asupra acelor puteri neocomuniste încă instalate în cele două Românii efemere! Dar dumneavoastră aţi făcut un pas înapoi, cu o discreţie de natură conspirativă, deşi reîntregirea merită a fi obţinută la lumina zilei cu sprijinul întregii suflări româneşti şi nu doar a unor părţi oculte ale intereselor ei. Reîntregirea României nu constituie o muncă masonică, ci un travaliu naţional, iar repugnanţa rostirii în clar a ceea ce constituie misiunea întregii conştiinţe româneşti o apreciez ca pe o slăbiciune a clarviziunii dumneavoastră. Dar problema Unirii excede subiectivitatea persoanelor implicate în actele ei! Problema Unirii nu este a domnului Druc, a oricui altcuiva, ci a acestei generaţii ce merită să devină unionistă! Problema Unirii trebuie jucată la Bucureşti, în Parlamentul României, cu acele persoane care încă mai au voinţa de a îndrepta stările de lucruri puse în stare de risc în 24 ianuarie. Problema Unirii este problema supravieţuirii României înseşi! Cer românilor unionişti să reconstituie instituţia Consiliului Naţional pentru Reîntregirea României, cât mai grabnic cu putinţă. Avem aici, lângă noi, adversari redutabili. Nu-i voi enumera, deşi ar merita-o! Trebuie provocată o nouă întâlnire a membrilor cinstiţi ai Consiliului Naţional al Unirii, şi asta Acum!
Claudiu Iordache
(Expres magazin, 11/1992)
Recunoaşterea de către Parlamentul României a independenţei Republicii Moldova, septembrie 1991
“Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” (Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
“Încep podurile de flori de peste Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrăţişează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decretează dezmembrarea URSS. Se creează vidul de putere pe Prut şi Parlamentul de la Bucureşti recunoaşte independenţa necondiţionată a Republicii Moldova. Un singur parlamentar se va opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă dar faţă de Bucureşti, nu de Moscova. Acesta era scenariul.” (Viorel Patrichi – “Lupta pentru integrarea Basarabiei“, Revista Rost, mai 2003)
“Am remarcat votul de conştiinţă al lui Claudiu Iordache, care nu este astăzi aici, la recunoaşterea independenţei Basarabiei, nu politic, vot de conştiinţă. Să ridici singur mâna împotrivă este un lucru pe care puţini oameni reuşesc să-l facă într-o viaţă… Am remarcat – şi a fost cea mai frumoasă şi teribilă experienţă a mea – ce gândeau colegii mei, ce gândeam şi eu în 1990, în 1991 chiar, când ceream semnăturile… cei 131 care au semnat pentru a rezolva problema arhivei Securităţii… Era proiectul de hotărâre privind rezolvarea acestei chestiuni care nu se mai rezolvă…” (Deputatul Costică Canacheu, Alocuţiune în Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 20 mai 2004, cu ocazia aniversării primelor alegeri libere după Revoluţia din 1989)
„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt și soarta României. O carte care nu poate fi citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor. O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în viața publică românească.
Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit. Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor. Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?). Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).
Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back) fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!” Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât “omul nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.
“Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire. Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.
Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?”
Corneliu Vlad
Societatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!
Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!
Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!
În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!
Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?
Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.
Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!
În ziua de 17 decembrie 2014 a avut loc la Librăria Mihail Eminescu din București lansarea celei mai recente cărți a scriitorului Claudiu Iordache, cu titlul „Omul de mlaștină„.
La evenimentul cultural au participat și au luat cuvântul doamna Lucia Hossu Longin, doamna Georgeta Munteanu, domnii Alexandru Mironov, Mircea Chelaru, Igor Butnaru, Titus Suciu.
Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.
În ziua de 17 decembrie 2014 va avea loc lansarea cărții „Omul de mlaștină” a scriitorului timișorean Claudiu Iordache, o radiografie a fundamentelor supraviețuirii istorice de-a lungul sfertului de veac trecut de la Revoluția românilor din Decembrie 1989.
Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16.
Autorul cărții, cunoscut pentru seria de analize ce au drept obiect societatea românească a anilor 1989-2014: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câștigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei națiuni, Revoluția Românilor, Agonia postdecembristă, Apocalipsa după Cioran, România la asfințit, continuă scrutarea caracterului românesc, a „omului românesc”, a omului postdecembrist, evocând observațiile marilor înaintași privind comportamentele și trăirile națiunii căreia i-au aparținut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran.
Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.
„Ți-am citit rândurile… Le (și te) înțeleg perfect… Aș avea multe să-ți spun, mă feresc însă de patetisme. La rândul meu, resimt cu mâhnire gustul dezamăgirii postrevoluționare. Se învârte în jurul meu o lume cu care nu am și nu vreau sa am nimic în comun… «Les nouveaux riches», o tagmă pe care o detest… Mai am o mână de oameni cu care să pot împărtăși valori… În rest, toate sunt pe dos… Mâine se împlinesc 25 de ani de când ți-am dat acel telefon în care îți spuneam că la «Maria» se întâmplă ceva ce infirmă teoria ta cum că pe fruntea fiecărui român scrie «niciodată nu se va întâmpla nimic…» Măcar pentru copilul meu, vreau să cred că nu a fost în zadar!”
Scrisoare primită de la prietenul meu timișorean Vico Catona, la 25 de ani din acea zi de 16 decembrie în care, la orele amiezii, a sunat telefonul și la capătul firului i-am auzit vocea: „Claudiu, a început!”
Măcar pentru copiii noștri, vreau să cred că nu a fost în zadar!
Se împlinesc 25 de ani de atunci! Cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei nu puteau bănui că, 25 de ani mai târziu, generația ce le va urma va întoarce spatele Revoluției! Între timp Revoluția românilor a devenit un mormânt uitat, un trofeu ori o marfă pusă la vânzare de samsari! Dumnezeul românilor nu va putea uita asta!
Se împlinesc 25 de ani de atunci! De la Revoluția martirilor și eroilor, de la o Revoluție care nu oferea nimic și pretindea totul, de la Revoluția libertății noastre!
Astăzi privim în urmă și nu vedem decât ruinele Revoluției! Noua clasă de politicieni parveniți, de oligarhi primitivi, elita oportunistă, mulțimile obediente, vânzându-și cinstea pe nimic, o putere ce a adunat laolaltă caracterele detracate, România însăși devenită, după Revoluția ei, un viitor întors în trecut!
An după an, în așteptarea zilei de 16 decembrie, sufletul meu este în doliu. Cât îmi va mai fi dat să trăiesc, capătul lunii Crăciunului îmi va fi cernit! Căci, în pofida sacrificiilor din Decembrie, nu mai văd decât talciocul celor ce au uitat, vinovat, că atunci, într-un 16 decembrie 1989, Timișoara a dat totul ca România să-și redobândească libertatea! Acelei Revoluții ce începea la Timișoara, într-o zi de 16 decembrie 1989, mă închin smerit! Și acelor timișoreni care au luptat atunci în numele ei, inima mea astăzi le șoptește: camarazii și frații mei!
Fraților, Revoluția noastră nu va muri cât trăim! Revoluția noastră trăiește cât o vom simți parte a vieților noastre cununate cu sacrificiul, cu suferința, cu onoarea și cu bărbăția, virtuți pierdute mai apoi în negura anilor! Căci, din păcate, România anului 2014 nu mai seamănă cu Țara românilor anului 1989!
La Timișoara, România anului 1989 este unică, este eternă!
Cu 25 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!
În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!
Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!
Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!
Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!
La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna!
Claudiu Iordache 