Sunt mândru de poporul meu!

SUNT MÂNDRU DE POPORUL MEU!

19 mai 2010

Anunțuri

Revoluția românilor – Sfârșit de poveste

Am încheiat recent un manuscris dedicat Revoluției din Decembrie.

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – Sfârșit de poveste

El va vedea lumina tiparului în această primăvară.

Ultimele evenimente de la București dovedesc că regimul autoritar de la Cotroceni nu ezită când vrea să dea cu barda în grumazul poporului român! Securitatea lui Traian Băsescu nu și-a pierdut reflexele ucigașe. Ea continuă să izbească în ființa îmbătrânită a unei generații care a făcut o revoluție doar pentru a abjura mai târziu de ea.

Un trecător întâlnește un om înlănțuit. El se oprește, îi desface lanțurile, redându-l propriei libertăți.

Mai târziu avea să-l găsească în același loc.

Pe neașteptate, omul înlănțuit

din nou începe să-l blesteme.

„De ce m-ai eliberat?

Ca să mă arunci în calea nenorocirilor?”

„Dar tu unde ai fost în timpul acesta?”,

îi răspunde trecătorul

și pleacă trist și resemnat

mai departe.

Unde a fost generația noastră

când i-au fost confiscate

drepturile și libertățile?

Cui i-a predat ea puterea obținută

în urma sacrificiilor Revoluției?

Ea, care astăzi își

plânge soarta în timp ce își insultă

martirii…

*

(Revoluția românilor – Sfârșit de poveste)

Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele și-a oferit românilor un acoperiș deasupra capului! Păcat că ofranda Revoluției a fost pângărită, pentru ca românii să îmbrace din nou haina servituții. În zilele Revoluției românii  au vrut schimbarea, au vrut altfel, au vrut altceva, și-au înfruntat obediența inculcată și s-au vrut liberi! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte ilustre acestui sentiment!

„Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revo­luţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑an‑men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate…”

Omenirea întreagă a urmărit cu neobișnuit respect această aventură a libertății, în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui a fost nemărginită. Dar foarte repede a venit timpul dezamăgirilor. Al supraviețuitorilor cu capul plecat.  Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism…  Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al marasmului general… Cam atât au durat iluziile. Douăzeci de ani. Căderea în istorie s-a accelerat. La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări, în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc, o generație obișnuită să trăiască în refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de Independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:

„Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa. (…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.”

Revoluția din Decembrie nu a netezit căile viitorului. Drumul este din nou blocat. Dar o altă mișcare de amploarea celei din decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Săracii, năpăstuiții au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Veșnic îndatorați de cheltuielile guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care manipularea va lua locul Gulagului. A aresta mintea, și nu trupul, este ultima soluție a unei dictaturi invizibile.

Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o marionetă în mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția română este de vină, ci neputința celor mulți, care n-au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește!

Un lucru e însă sigur. Revoluția a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Darul Revoluției a fost risipit. 20 de ani mai târziu, românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. O virtute colectivă care e tratată ca și cum n-ar fi existat. O generație care și-a înfruntat soarta, a învins-o și apoi s-a lăsat, ca înainte, la îndemâna inconsecvențelor ei. Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe a doua. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Alecsandri, cu Alecu Russo, cu Costache Negri, cu Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Magheru, cu Tell, cu Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul trecutului: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.

Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.

Șapte zile din nemărginirea sa.