Curriculum Vitae

CLAUDIU IORDACHE

 

Născut: 3 noiembrie 1942, Bucureşti

Căsătorit, 3 copii

Studii superioare: Institutul Politehnic – studii întrerupte

              Licența Facultatea de Istorie – Universitatea Craiova

 

Activități publice:

Membru fondator al Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar din România, înființat în 20 decembrie 1989 în balconul Operei din Timișoara, în zilele Revoluției Române.

Membru în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională Timiş (1990)

Parlamentar în Adunarea Constituantă (deputat) (1990 -1992)

Vicepreședinte al Comisiei de Cultură a Camerei Deputaților (1990 -1991)

Președintele Comisiei de prietenie România-Franța (1990 -1991)

Prim-vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale (1990 -1991)

Membru fondator al Partidului “Convenția Solidarității Sociale” (1992)

Președinte al Partidului “A Treia Forţă” (1995)

Șef cabinet senatorial (1997-1998; 2001-2003)

Consilier de Stat la Preşedinţia României (2004)

Director General Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (2004 – prezent)

 

Distincții:

 Medalia “Revoluţia Română din Decembrie 1989” (1991)

Diploma şi Medalia Aniversară “10 ani de la Revoluţia Română” (1999)

Ordinul Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (2004)

Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2004)

Cetățean de onoare al orașului Timișoara (2014)

Publicistică:

Redactor publicația EXPRES (1993), publicist, editor senior

Editor Senior PRIVIREA (1996)

Director editorial revista LUMEA Magazin(1998)

Director publicația OPINII PARALELE (1998)

Șef de Secție CURENTUL (1999)

Redactor Şef publicaţia REPUBLICA (2005)

Activitate literară:

Poet, dramaturg, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor

Premii:        

Literatura SF: premiul I și III, anii 1977/1978

Premiul UNITER: Un Tomis Întârziat, premiul II pentru Teatru Radiofonic, regia Adrian Pintea.

Fişa bibliografică a autorului în Dicţionarul General al Literaturii Române – Academia Română (2005)

 

Cărți publicate:

Unde, ce, cum – poezie; Isus s-a născut la Timişoara – eseu; România Pierdută – eseu; Diamantul de gheaţă – roman; Fata și moartea – eseu; Singur între români – eseu; Clasa nevrednică – eseu; Polul de putere – eseu; O Românie de câștigat – eseu; Homo Europaeus – poem; Egeea – poem; Homo Posteritas – eseu; Securitatea – Confiscarea unei națiuni eseu; Grec – poem; Agonia postdecembristă – publicistică; Revoluția românilor – eseu; Apocalipsa după Cioran eseu; România la asfințit – eseu; Nervurile transparenței – poeme, Omul de mlaștină – eseu, Anul 1989 – istorie, Românul frumos, eseu.

 

Piese de teatru:

Cine aprinde stelele – Teatrul Baia Mare                              

Într-un Tomis întârziat, Teatrul Radiofonic – Nominalizat UNITER, 1994

Urma – Teatrul Radiofonic

Texte publicate – editorial, analiză politică: Orizont, România Literară, Luceafărul, Facla, Vatra, Flacăra (anterior lui 1989), Dimineața, Azi, Ziua, România Liberă, Expres, Privirea, Curentul, Caiete Critice, Glasul Națiunii (Basarabia), Lumea, Dosarele Istoriei, Convorbiri literare, Caietele Revoluției

 

Referințe:

Academician Florin Constantiniu

“Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu!

“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006).

De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”.

Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism.

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele “boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: “Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor “reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.

Claudiu Iordache mai speră: “Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este “o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: “Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).

Când s-a lansat cartea la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: “Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există “o Românie de câştigat”: există “o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede, ar fi spre folosul tuturor.”

*

Criticul Valeriu Cristea

“Nu m-am mirat când am aflat că domnul Claudiu Iordache, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai României noi, participant la Revoluţia de la Timişoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este şi scriitor: poet, romancier şi nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese “în lucru” la teatre din Bucureşti şi provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian şi Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl. Claudiu Iordache până la Revoluţia din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu ştiu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbuşirea acesteia – prăbuşire la care a contribuit direct – şi după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la editura “Facla”, culegerea de poezii intitulată “Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl. Claudiu Iordache, politehnician şi nu filolog ca formaţie, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Şi totuşi, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!

Îl consider pe dl. Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieţii, a avut şansa (da, e vorba şi de o şansă aici!), inspiraţia şi, desigur, curajul – la care cu toţii am visat dar pe care puţini dintre noi au izbutit să-l transforme când a fost nevoie din dorinţă în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în faţa armelor într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea, mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calităţi poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniştit însă repede şi m-am bucurat constatând că autorul lui “Unde, ce, când…”, este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu. Volumul conţine versuri frumoase, nu puţine memorabile. Ca poet, dl. Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: “…fumul nărilor subţiri dă/ de gol ascunzătorile/ căprioarei”, scrie de pildă admirabil autorul, simulând un fel de raţionament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: “În turnul parfumat/ al ţigării/ se roteşte/ balerina / de jad”. Cuvântul-cheie, şi probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparenţă: “transparenţă peste transparenţă, până la întunecarea uşoară a ideii de lume!”; realist-socialistele macarale “transportă/ mari bucăţi de transparenţă pe deasupra clădirilor” etc. Încercând să capteze “puţinele graiuri ale/ înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecţia alpină, de sus, simte “spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte sau vede de aproape, ca într-un coşmar, cum “pe obrazul lunii/ a început să curgă/ emoţia”. Statura poetică înaltă a autorului, de “salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav şi visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenţie viaţa “mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi ţărăneşti sau vitele, a căror răsuflare “abureşte cerul”), ca şi viaţa, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ştevii şi lucerne, cu grauri şi vrăbii. “La marginea oraşului, podoaba/ vieţilor simple…”; poetul evocă în special, după cum am spus, “cartierul periferiei” “calea ferată”, “raiul râpelor”, modestia “căsuţelor ieftine”, ori “casele cu/ acoperişuri înclinate,/ pe care curge uzura”, acoperişuri de şindrilă sau ţiglă, “fumurile de amiază”, “curtea de jos”, imaginea unui “muncitor ce întoarce înserarea/ acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, “atât de aglomerate de absenţe”: “M-am trezit în zori, odată cu/ strigătul sugarului gazdei. Acum scânceşte; fragil e/ drumul spre o mulţumire/ ce încetează curând! Am găsit pe masă o cană cu/ lapte şi pulberea fină a/ nopţii pierdute în lume”. Alteori oraşul e văzut “din avion”: “S-a înseninat, oraşul e/ sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui : “oraşul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariţie unică, fata cu cârlionţi, “atât de şlefuită de frumuseţe”: “O arsură a seninului, sub/ cerul înnourat, a făcut să/ învie, pe asfalt, umbra/ fetei cu cârlionţi: e/ atât de şlefuită de fru-/ museţe încât pare un/ porţelan, o pictură/ sidefie pe transparenţă!”. De la semeţia filozofării poetul se apleacă până la bătrânii ce “îşi ascund bronşitele sub fulare”, la “măruntele deprinderi ale celor abia treziţi”, la măturătorii matinali, ai “zilelor explodate”, la “privirea căluţului de trăsură”: “Dar nu/ mă sperie decât deşertul/ ce se întinde în privirea/ căluţului de trăsură, în/ care se sbiceşte încet/ lumina lumii din urmă!”. În ciuda “atâtor/ calendare cedate (s.n.)”, a trecerii ireversibile a timpului, poetul caută un ideal al simplităţii: “Dacă aş/ trăi infinit pe pământ/ lângă o femeie, mi-ar/ fi de ajuns dacă, în/ vinul ploii, mi-aş/ întinde, din când în/ când, cana de tablă!”, al intimităţii curate: “suntem/ chemaţi la cină, gaz-/ da îşi scutură gluga/ şi arată masa. Văd/ pâinea, sarea şi lin-/ gura!…”, al calmului şi împăcării: “Întunecare, se îngroaşă/ lumina plină la muşchi, în/ arborii pădurii fumegă a-/ murguri, soarele coboară/ într-o palmă deschisă de/ oboseală, mă simt răsplă-/ tit de o linişte care e/ cu putinţă”. Transparenţa merge în poezia d-lui. Claudiu Iordache mână în mână cu tăcerea: “Calculat de calmă este tăcerea”. Există şi un “instrument ce intonează tăcerea” şi poetul accede la “concertul” acelui instrument. Dramatismul, precaritatea existenţei nu sunt eludate ci doar puse, din decenţă, în surdină. „Până aici/ am dansat/ pe cuţit”, spune undeva poetul, care în altă parte exclamă: “Rămână cine merită!”. Omul trece, potrivit condiţiei sale, “poduri lungi/ de hârtie/ înmuiate/ de ploaia/ divină”. Echilibrul nu e decît “o mică netulburare, înspre/ care tânjim”. Cel mai bine ştie acest lucru delicatul fluture: “nu este un echi-/ libru amiaza, ci un armis-/ tiţiu şi fluturele o ştie/ cel mai bine, trăind!”.

Poezia d-lui Claudiu Iordache este şi o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării, a negrăbirii acesteia: “dar tu,/ bătrâne penitent,/ aştepţi ca să fie/ poemul!”; “La un pas îmi păreau cu-/ vintele, pentru a le potrivi pe/ coroana înaltă a poemului, dar/ mă ţineam lângă linişte!”. În sfârşit poezia se aude, vine: “Mi-am a-/ tins uneltele pentru scris/ ci poezia următoare se aude/ trecând cu călcâiele moi/ pe pagina de hârtie!” Uneori poezia nu e înăuntru ci în afară, ea cade ca din cer: “Ninge./ E mirosul nopţii./ Mă opresc să respir./ Poemul e în afară,/ coborât pe petice/ de hârtie”. Procesul de creaţie e trudnic, cere sacrificii, renunţări: “Patruzeci de porţi/ se închid/ până se deschide/ poemul”. În a sa “chilie a scrisului” poetul e adeseori surprins de “pata de cerneală a orei târzii”: “Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ- / zii, norul vremii e în de-/ clin!”.

Folosind cu încredere personificările: “Pe două tălpi/ se ridică evenimentul zilei,/ până la fereastră şi îmi zice:/ contez pe mărturia ta!” poetul abuzează uneori de ele, pentru ca alteori să oscileze între facil (p.44) şi preţios (p.42). De asemenea, un anume bombasticism îi periclitează nu o dată versul : “Se năruie zidul pe/ care odată îşi sprijinise/ fruntea, speranţa”.

În general însă o neobişnuită intensitate a trăirii găseşte în poezia d-lui Claudiu Iordache căi potrivite de exprimare. Interogaţiile sale au de aceea gravitate, greutate: “Ce caut pe lumea/ asta în care n-am pute-/ rea să rezist năruirii?”; “Ce se întâm-/ plă cu viaţa mea?“ M-a/ înghiontit să mă ascund/ aici, la periferia înaltă/ a agitaţiei omeneşti doar/ pentru a huli ? Rămân/ nesigur sub povara cerului întreg, în care trans-/ parenţa e greutatea, ascultând atent foşnetul/ stelelor, atent la invi-/ taţia abia şoptită de/ a trăi!”, aspiraţiile – zbucium aspru neprefăcut: “De-aş putea risi-/ pi puterea care mă înde-/ părtează de adevăr …”. În final, iată şi acest credo: “În simpla învie-/ re cred, în floa-/ rea ce se ridică/ şi îmi vorbeşte,/ în înţelegerea/ pe care o pierd/ pentru a mă ului,/ înfricoşat de a-/ păsarea zorilor/ care vin să-şi / sape vremurile/ acum, pe pământ”.

*

Dicționarul General al Literaturii Române

România Pierdută reia tradiția eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până și cele mai dureroase afirmații ale lui Emil Cioran. Asemenea unui clinician care, trecând în revistă simptomele unei boli necruțătoare, întârzie asupra consecințelor morbide ale acesteia cu o minuțiozitate care ar eșua în cinism dacă nu ar fi susținută de o pasionalitate explozivă și molipsitoare”.

*

Magdalena Bedrosian

director Editura „Cartea Românească

Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.

Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.

De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.”

*

Ion Cristoiu

“Claudiu Iordache e unul dintre liderii revoluției de la Timișoara. Intuind capitalul moral-politic pe care i l-ar putea aduce, Ion Iliescu l-a atras în partidul său. Poet, nu numai în scris, dar și în viață Claudiu Iordache n-a mai putut suporta politicianismul cinic al colegilor săi de așa-zisă luptă pe altarul patriei. S-a retras printr-o demisie care a uluit. Viața politică din încropeala noastră democratică ne obișnuise cu oameni care dau năvală spre putere, nu cu cei care o părăsesc din scrupule morale. Claudiu Iordache are, așadar, o biografie extrem de interesantă pentru cei obsedați de a afla secrete din timpul Revoluției și după aceea… Desigur, Claudiu Iordache ne povestește și își povestește experiența legendarei izbucniri de la Timișoara. O face însă ca un poet. Și nu ca un poet oarecare, ci ca un mare poet. Mare și dezamăgit.„ ”

*

Mihai Sin

„De ce mi se pare această carte deosebită? Pentru că extrem de rar un autor autohton a reuşit să aibă o privire cuprinzătoare europeană şi mondială, ba şi mai rar a reuşit să ne convingă că are o viziune personală, lipsită de complexă, asupra mişcărilor semnificative din lumea de astăzi şi, în acelaşi timp, “fondul” românesc să fie prezent”.

*

Nicolae Lotreanu

„Sunt oameni capabili să sufere pentru neputinţa celorlalţi de a-şi asuma suferinţa, dar sunt şi oameni a căror suferinţă acoperă întreg destinul tragic al unui neam. Ei sunt oglinda şi avertismentul, vii, ale poporului care i-a zămislit. Claudiu Iordache este unul din aceste spirite rare… Şi pentru că nu se poate împăca nici cu sine, cel care a devenit unul din personajele simbol ale Revoluţiei de la Timişoara nu se poate împăca nici cu lumea, iar “gâlceava” lui este aceeaşi cu a “părinţilor fondatori ai culturii noastre naţionale…”

*

Dr. Mircea Chelaru

Nu este uşor să citeşti o carte scrisă de Claudiu Iordache! Mai ales când eşti pus sub apăsarea unui titlu cu interogaţie alternativă. Dar este şi mai dificil să înţelegi taina resorturilor ascunse în acest Om, care-i dau puterea să scrie astfel… L-am urmărit atent în evoluţia sa recentă şi mărturisesc că descopăr, de fiecare dată, o altă persoană, dar care aparţine aceleiaşi conştiinţe, lucide şi dureroase. Învăţasem cândva că luciditatea este izvorul dramei, al căutării fără de sfârşit şi în consecinţă este incompatibilă cu fericirea.

Adesea am negat valabilitatea unor aforisme de raft, bune mai mult pentru extravaganţe docte cu mare încărcătură de epatare. Se pare că în cazul lui Claudiu Iordache luciditatea este unica stare de existenţă, asuprindu-se pe sine cu ultima pedeapsă: remuşcarea! El îşi refuză fericirea privată. Şi se acuză de a nu fi vegheat cu ochiul lui Argus asupra istoriei la care s-a făcut părtaş. Recunoaşte că a fost dintre aceia care “au făcut istoria fără a şti ce istorie fac!”

Dacă aş fi conceput această prefaţă prin comentariu simultan cu parcurgerea cărţii, cu siguranţă abordarea mea ar fi fost cu mult diferită. Dar am avut curiozitatea să mă duc până la capăt. Şi acolo am dat de resemnare… acolo am dat peste amurgul rebelului însingurat obosit de atâta plâns cu lacrimi de sânge. Şi m-am reîntors, ca dintr-o călătorie năucitoare, pregătit ca pentru o ceremonie a iniţierii…

Obosit de atâta adevăr de plumb, mi-am căutat refugiul în afara gândurilor, devenite copleşitor de triste. Am încercat să accept torentele de contestaţie impunându-mi regula simplităţii, a decantării senine, chiar indiferente, pentru a putea face diferenţa între construcţia voit calculată şi şarjele de trăire nudă. Intrasem însă într-o uriaşă încăpere invadată de florile de mucegai ale timpului în care “românii suferă ca şi cum suferinţa lor ar fi maxima dovadă când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii”. Eram în faţa unui supliciu al conştiinţei de sine care îmi făcea dovada vinovăţiei noastre colective.

Întoarcerea în trecutul recent pe care ne-o impune Claudiu Iordache contorizează timpul existenţei noastre reziduale. Este o călătorie în gaura neagră a descompunerii noastre morale. Imagini halucinante. Reluate sacadat şi trist pentru a fi scrijelite în memoria noastră prostituată. Zidiţi în durere, ne refugiem mai mereu în mituri consumate, iar voinţa ne este paralizată de laşitatea publică. Pentru a reclădi această Românie ne-ar trebui un imens recycle bin, un tomberon social la care să aruncăm toate dedublările unei societăţi în descompunere. Pentru autor, România este asemenea unui grajd burghez în care aleşii sunt nevrednicii noştri cu care ne-am obişnuit, canaliile noastre cu existenţă de hambar “în care poţi arunca totul sau uita totul”. România este diurna pleşcarilor, care ne conjugă viaţa cu dispreţ numai la timpul trecut. Iată de ce “părem a fi ţiganii propriei noastre ţări. România este şatra noastră, pe care “alogenii” noştri o luminează, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!”

Strigătul de revoltă devine tragic atunci când constată că noua clasă pleşcărească este consumatoarea sufletului revoluţiei române, uzurpatoarea de fapt a legitimităţii unui popor întreg. El ştie că naţiunea română a aţipit pe un colţ de istorie, iar a o face să reînvie este o chestiune de miracol. Pentru că România încă mai este o ţară cu mintea ocupată! Pentru că şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, în România doar canaliile sunt harnice! Numai ele trudesc la dezastrul tuturor. România de astăzi, o continuă sărbătoare a tâlharilor!

Discursul acuzator iese din constatare şi aduce în faţa judecăţii noastre un tablou al ruşinii care ne încearcă: “cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd post-decembrist, absenţa elitelor morale (oameni de spirit, oameni de suflet, oameni de cultură, căptuşiţi cu doctorate şi cu diplome care se vând pe bani) buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: ”Fiecare are un preţ”, familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă”.

Claudiu Iordache ne dă şi explicaţia funcţiei acestei pecingini sociale. Pe lângă faptul de a fi un popor contemplativ şi cu o moralitate îndoielnică, ne-am căpătuit şi cu una dintre cele mai corupte şi putrede clase de parveniţi din întreaga Europă! Explicabil, în consecinţă. Aşa a fost posibil să se încuibeze politicianismul cosmopolit secondat de mimeţii unei oculte guvernamental-masonice, ineficientă şi haotică. Aceştia, mânaţi de orgolii stupide au abandonat orice preocupare naţională supunându-se directivelor congregaţiei. Rămâne ca argumentele viitoare să întregească această prezumţie, deloc de neglijat, cu acelaşi discernământ atent cu care ne-a obişnuit autorul.

Tot astfel ne putem explica de ce am ajuns ţara cu cele mai ieftine prostituate, cu cei mai numeroşi şuţi şi cu justiţia cea mai “expeditivă”. Pentru că în această ţară pe care o invocă, penibil, tocmai cei care au supus-o jafului total, orice raţiune a ruşinii a îngheţat în siberii de conştiinţă… În această ţară s-au molfăit idealurile şi au fost scuipate ca pe o “ciungă”, coborând ideea de naţiune într-o văgăună a agoniei. Suntem forţaţi să trăim, de pe azi pe mâine, după renumita zicală a capului plecat. În această lume descompusă am ajuns atât de jos încât până şi un muşuroi de furnici ni se pare un munte. De altfel, sentinţa autorului este axiomatică: “nu rabdă timpul o naţiune care nu-şi mai ară orgoliul. Jaful fără pedeapsă la care e supus România de către cei ce par a o locui cu chirie este, poate, ultimul efect al decăderii sale”.

Cumplită realitate! Citesc şi încerc să mă încurajez. Am în faţa ochilor o evadare rebelă dintr-un convenţional stâlcit. O imensă paradă de impostori fac din rutină marşul funebru al ultimului drum către nimic… Morala este ca un Iov spălat pe picioare de ziua ipocriziei naţionale în care toţi nemernicii se pocăiesc. Fără voia noastră trăim subliminal în psihologia complexului lui Oedip. Hăitaşi politici ne înghesuie în lagărul de ostatici fără identitate pentru că ei ne-au cumpărat deja numele. “Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care-l fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. A început execuţia României!

Când am citit prima dată titlul cărţii l-am considerat un simplu joc stilistic, o antinomie de efect scriitoricesc. Apoi mi-a atras atenţia că în această carte totul este prezentat cu o rigoare inginerească, iar joaca de-a cuvintele este o nevinovată impresie a cititorului. Am căutat argumentele care ar susţine cea de-a doua parte a titlului. Am recitit paragrafe întregi încercând să descopăr resursa minimă pentru o Românie de reconstruit aşa cum voia autorul să ne sugereze că se poate. Dacă nu am reuşit noi, care avem pretenţia unei robuste construcţii optimiste, poate o faceţi dumneavoastră, cititorii cuminţi şi atenţi ai aceste cărţi-rechizitoriu, cu drept de beneficiu personal.

Finalul cărţii este ca o grindină ropotitoare, rece şi nemiloasă. El vede că în această lume decăzută, a unui destin uman biruit, singura afacere înfloritoare a rămas minciuna celor de sus. Trimiterea este directă, sarcastică dar exactă la: “nuda realitate a partidelor româneşti: înjghebări, devălmăşii cinice, făţarnice, egoiste, mitomane şi cârcotaşe. Partidele româneşti consolidează domnia bunului plac iar când nu sunt copii oligofreni ai societăţii româneşti, devin ruşinea manifestă a ţării în care se află”.

Pe fondul unui discurs al schimbării radicale se are în vedere construcţia unei şanse. Când sugerează că “pentru România, totul este de refăcut, căci însăşi România este o credinţă neterminată!” Claudiu Iordache proclamă sfinţenia şi mesianismul generaţiilor viitoare. Dar nici măcar acest gen de speranţă nu mai primeşte drept de rezidenţă înăuntrul scrutării româneşti. Pentru românul obişnuit timpul este o colibă. Îndemnul meu de a mai găsi calea spre o Românie de construit mi-a fost mistuit de ultima tristeţe…

Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merg cu jalba la împărăţiile lor recunoscute pentru a o incrimina cu vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre mare performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii.

În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce, doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre.

Unde facem recurs?

*

Igor Butnaru

ISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA  

La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furiilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.

Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide, dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.

O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.

*

Prof. Dr. Miodrag Milin

“Cu diplomă, fără diplomă, dl. Claudiu Iordache știe mai multă carte decât o facultate întreagă. Să fie sănătos și el, și profesorii lui din Craiova. Dl. Iordache i-a îndatorat atât de mult pe timișoreni și pe toți românii în ‘89 încât toate studiile din lume nu-l răsplătesc îndeajuns!”

*

TEATRU 

Leopoldina Bălănuţă: Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache! Strigăt lucid, nepătimaş, al unui suflet aureolat de conştiinţa de a fi şi de a rămâne de partea artei ce adaugă istoriei transfigurare…  Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre, îndemnându-le să se ridice împotriva exilului Artei. Şi drept ar fi ca piesele sale să urce pe scenă, spre onoarea artei teatrale româneşti

Alexandru Darie: În toamna anului 1987, doamna Leopoldina Bălănuţă îmi oferă textul unui necunoscut, o piesă, spunea Domnia-sa, scrisă special şi care îi era dedicată. „Lămpaşul”, de Claudiu Iordache. L-am deschis cu neîncredere. După câteva pagini eram pur şi simplu bulversat. Năvălea peste mine o lume plină de forţă şi rigoare artistică, scrisă cu sânge. O tulburătoare parabolă a morţii, a unor suflete mutilate de nepăsarea şi frigul din jur, un strigăt disperat de deznădejde! Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales, ce curaj! Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, de a fi realist cu mijloacele suprarealismului, curajul de a face metafizică şi de a avea mister, Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană

Theodor Mănescu, dramaturg: Teatrul Mic a înaintat textul piesei „Într-un Tomis întârziat” la comisia CC al PCR, profesorului Ion Ardeleanu, de la care nu s-a primit răspuns, iar în comisia ideologică a CC al PCR piesa a fost condamnată, pe baza argumentelor lui Paul Tutungiu, în prezenţa lui Petru Enache, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, şi apărată de Dinu Săraru.

***

Anunțuri