Către Parlamentul României!

Oricât de dură, de durabilă, de puternică ar putea fi o dictatură, va sosi o zi în care cineva, mai liber decât alții, va scrie pe un petic de hârtie: “A căzut Tirania!” Este inevitabil! 

 

Către Parlamentul României! 

 

Libertatea cucerită prin Revoluția celor 1104 morți pentru patrie este în curs de a fi prădată!

Cei peste 1100 de martiri ai Revoluției  vă cer să nu permiteți confiscarea libertății neamului românesc, supus astăzi unui Regim politicianist fără scrupule!

Acum ori niciodată!

Parlamentari români, mai aveți câteva luni de mandat, faceți-vă cu adevărat datoria, ascultați vocea Onoarei! Nu votați Legea Dictaturii Sanitare, aprobată de guvernul României! Nu puneți cărămida la noul lagăr fascist al viitorului României!

După ce prin mișelie parlamentară am pierdut Basarabia în anul 1991, libertatea cucerită prin Revoluția Română din Decembrie 1989 este amenințată, 30 de ani mai târziu, de un alt Regim de Putere trădător, susținut de plebea totalitaristă, ce se pregătește să predea independența României celor ce vor să o încorporeze, fără condiții, în cel mai ticălos lagăr al libertăților umane, Totalitarismul Noii Ordini Mondiale, Ghetoul Global!

De când Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății sunt deasupra Constituției României?

De când un prim-ministru vremelnic vă poate bloca alegerea națională?

De când poporul nostru trebuie atât de samavolnic văduvit de propriile drepturi?

Planul instalării unui Guvern mondial calcă în picioare identitatea statelor și a persoanelor, încurajând viciile umane, pentru că un om fără putere și principii se adună într-o masă de manevră, nu într-o societate.” (George Coman)

Parlamentari, nu sprijiniți, nu votați, nu acceptați cu nici un preț o asemenea capitulare! Vă veți dezonora pe voi înșivă și vă veți dezonora Țara! România în care v-ați născut merită iubită și apărată ca lumina ochilor! Dezrobiți România de oligarhia post-comunistă și istoria va consemna curajul vostru! Și de abia atunci Revoluția românilor va fi cu adevărat încheiată!

Vrem țara noastră așa cum a fost la 1 ianuarie 1990! Însângerată, îndoliată, dar liberă ca niciodată pe pământul strămoșilor ei!

A fi uniți acum sau a pierde dreptul la a fi liber în România! Căci, chiar dacă rostim, resemnați, gândurile românilor de acum 30 de ani, numai uniți în gânduri și simțire, numai liberi vom izbândi!

Parlamentari ai României, amintiți-vă Jurământul vostru!

„Jur credinţă patriei mele România.

Jur să respect Constituţia şi legile ţării.

Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.

Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor.

Aşa să mă ajute Dumnezeu!”

 

Claudiu Iordache

(Parlamentar român 1990 -1992)

8 iulie 2020

Spre Știință: Senatul României

Spre știință: Camera Deputaților

Notă:

„Toate măsurile luate în ultima perioadă au fost nefundamentate, nu au fost dezbătute, au fost pompieristice, au fost fără respectarea fiinţei umane, au fost medici blocaţi în spitale. (…) Condiţiile de carantină au fost sub orice critică, cu încălcarea demnităţii umane. (…) Noi apreciem decizia CCR, care este una corectă. Guvernul are de-a face cu oameni, trebuie să respecte demnitatea umană, trebuie să ne respecte ca oameni. Nu suntem nişte viermi, cum spunea cândva Elena Ceauşescu când vedea oameni la coadă”, a susţinut Barbu, la o dezbatere organizată de PSD la Parlament pe tema proiectului legii privind carantinarea şi izolarea, aflat în discuţie la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor.

„Nu am fost consultaţi, nici Parlamentul n-a fost consultat în foarte multe decizii ce trebuiau luate în baza unor legi. (…) După 15 mai, în loc să deschidă spitalele, au preferat să meargă mai departe cu zero pacienţi sau cu câţiva pacienţi şi avem spitale municipale sau judeţene care au restrâns foarte mult activitatea, dar banii i-au primit. De asemenea, ne aşteptăm la o deschidere inclusiv pentru ambulatorii. Ne trezim că analize medicale nu putem să le facem pentru că nu sunt fonduri de la CNAS. Iată câte încălcări ale drepturilor noastre ca pacienţi, iar acest proiect de lege încalcă şi alte prevederi Constituţionale, dar încalcă orice regulă de democraţie „

Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor (ANPP), 8.07.2020

România captivă

Scrisoare către simțirea românească 
ROMÂNIA CAPTIVĂ
„Cei care sunt aleși de popor îl tratează ca pe un taur ce trebuie îmblânzit, cuceritorii ca pe prada lor, succesorii ca pe o turmă de sclavi care le aparțin prin firea lucrurilor.” (Étienne de la Boétie − Discurs despre servitutea voluntară)
„Românii sunt docili ca și nație, nu s-au revoltat nici atunci când eu am aplicat cele mai dure măsuri din lume (…), nu se vor revolta nici acum, chiar dacă avem cea mai dură carantină din UE.” (Traian Băsescu)
Starea de necesitate. Starea de alertă. Închisoarea socială. Închisoarea națională. Dictatura covidiană.
România captivă! După o Revoluție a eliberării, o generație a eșecului și a capitulării! Statul atacă din nou libertățile fundamentale, șantajând cu amenințarea unei pandemii care a permis guvernelor lumii să confiște puterea popoarelor proprii! Dar curând popoarele se vor trezi și vor pretinde iarăși dreptul inalienabil la libertate! Ce se întâmplă în România la 30 de ani de la Revoluția ei întrece orice închipuire! O generație sleită, fără demnitate , fără onoare se lasă supusă unui Regim de putere care folosește amenințarea, șantajul, încarcerarea și excesul de putere pentru a intimida conștiința unei societăți infectate de foștii colaboraționiști ai Dictaturii. Astăzi se dovedește o dată în plus că domnia nefastă a lui Ion Iliescu a condus la revenirea la putere a fostei nomenclaturi, îmbrăcată în haine occidentale! Ce român mai deplânge că a fost deposedat de drepturi, de libertăți și de idealuri consacrate de sacrificiile din Decembrie 1989? Câți dintre demnitarii uzurpatori postdecembriști au participat la victoria Revoluției? Ascensiunea partidelor oportuniste, a unei prese corupte și manipulatoare, a unei administrații cămătărești preocupată doar să jefuiască țara de ultimele sale resurse au avut drept deznodământ România captivă de astăzi! Și ceea ce este și mai grav, majoritatea populației a fost coruptă în numele unor avantaje meschine și efemere. A apărut categoria românului ce se autodeclară frumos, a patriotismului găunos, a caracterului degradat, a unor stări de conștiință blazate și insensibile, a oportunismului unei intelighenții cu apucături ciocoiești, a românului ce se leapădă de trecutul Revoluției pentru a se întoarce la cea mai gravă dintre servituți, aceea de a se supune arbitrariului și intereselor unei clase de putere schizofrenice, cinice și înrobitoare. Altfel spus, în România de astăzi orice ai face nu te poți compromite! În România de astăzi sperjurul, trădarea, delincvența sunt răsplătite ca în nici o în altă țară europeană. Borfașii, hoții, infractorii, ajutați să scape de procese penale, sunt scutiți de autoritatea legii. Românul recent se lasă, la rândul lui, domesticit, primind în schimb fărâmituri de la masa parveniților României. Vremea lui Caragiale renaște, nestăvilită. Ciocoismul este în floare. La ce să se aștepte celelalte state europene de la țara care a capitulat, acceptând, rușinos, să devină teren de experiment al politicilor străine? Dar ultimele atacuri împotriva statului de drept, perfide, josnice, obraznice, mutilante, nedrepte, n-au întâmpinat nici o rezistență din partea celor care nu pun țara lor mai presus de orice servitute. Dimpotrivă, mulțimea a ales să sprijine din nou Dictatura. A obosit de libertate? Desigur. Ea poartă din nou bijuteriile sclaviei la vedere, își ascunde capul sub pamperși faciali, se lasă scanată ca vitele în grajduri, se lasă izolată ca niște rude sărace de care te rușinezi că există, ascultă orbește de ordinele stăpânilor și ia parte la atacurile împotriva celor puțini care mai apără drepturile tuturor! Supusă cenzurii, amenințărilor, arestărilor, amenzilor, izolărilor, dar mai ales Dictaturii politicianisto-sanitare (să nu uităm că în regimul comunist deținuții de conștiință erau internați în spitale psihiatrice sub acoperirea deciziilor medicale!) ea se supune, slugarnic, la ceea ce Sistemul antidemocratic și oprimant îi impune: embargoul total ridicat de lașitatea celor mulți asupra libertății celor puțini!
Asistăm acum la desfășurarea unei Lovituri de Stat împotriva Ideii de Libertate! Ca urmare a unei alianțe nefirești dintre prostia publică, complice la agonia țării, și conducerea Oligarhiei! Dar nu numai trecutul este cenzurat (cine mai vorbește astăzi despre Revoluție într-o familie de lași, umili, oportuniști, parveniți, colaboraționiști și corupți?), ci și viitorul unei națiuni decăzute! România de astăzi este parte subalternă a unei omeniri degradate și fără umanitate! Supunerea ei necondiționată în fața lăcomiei cercurilor externe o face să dețină tot mai puține resurse pentru a reveni vreodată la o existență normală! Ea nu mai are conducători, ci Arendași ce impun exproprierea totală a unui teritoriu bogat de la Dumnezeu! România nu mai are un Nicolae Bălcescu, uitat demult undeva la Palermo! Nu mai are fruntași, nu mai are conducători drepți, nu mai are politică națională, doar cătușe naționale! În statul capturat totul este supus raptului în timp ce proștii satului beau secărică, veseli nevoie mare, la colțul străzilor desfundate! Râsul neghiob de turmă cu mască și mănuși, iată unde am ajuns! Sub Ceaușescu românii aveau un dușman comun, în democratura de astăzi ei își sunt propriii dușmani! Să fie, oare, România o națiune ajunsă la capătul istoriei ei? Să nu mai aibă România oameni loiali, români cinstiți, români drepți? Doar nevolnici manipulați care nu citesc, nu scriu, nu gândesc, care doar își poartă, dintr-un an în altul, nimicnicia în cârcă? Să nu-i mai pese nimănui de România din sufletele noastre? Să abandonăm România noastră celor ce o necinstesc? Să-și iubească ea mai mult dușmanii decât prietenii? Să fie orbită într-atât încât să nu mai vadă prăpastia spre care se îndreaptă? Sunt simple întrebări la care trebuie dat un răspuns acum, prin asumarea libertății abandonate, a libertății sechestrate, a libertății pierdute!
În aceste zile, România asediată de una dintre cele mai perfide dictaturi tot mai puțin ascunse, și din ce în ce mai brutale, trebuie apărată! În marea Lui îngăduință față de un neam tulburat, doar Dumnezeu face, cu puterile Lui, ca România să mai existe. Să nu-L lăsăm singur!

Claudiu Iordache

24 mai 2020

Lăsați România în pace!

Lăsați România în pace!

Lăsați părinții României în pace, lăsați-i pe cei care acum 30 de ani au făcut Revoluția în pace, lăsați familia României în pace!

 

 Scrisoare Deschisă 

               Domnului Președinte al României, Klaus Werner Iohannis

Domnule președinte al Statului Român, cu cinci săptămâni în urmă ați informat cetățenii României că este necesar să declarați Starea de Urgență pentru a reduce pierderile de vieți omenești în lupta cu această epidemie virală. Cu toții suntem muritori, inclusiv dumneavoastră. Dar dacă, peste zece ani, ați deveni victimă pentru singura vină de a fi împlinit 65 de ani, din cauza unor descreierați care reușesc să corupă puterea statului de a apăra viața și libertatea oamenilor, și cineva v-ar smulge din casa dumneavoastră și de lângă familia dumneavoastră, cum ați reacționa? Viitorul nu lasă nepedepsite erorile trecutului. Astăzi, când semnătura dv dă putere unor decrete militare ce amintesc, tulburător, chiar starea de asediu, trebuie să fiți conștient că sunteți președintele unui stat de oameni liberi, protejați de Constituție și de drepturile consfințite de ea! În timpul democrației Greciei antice tirania era exercitată pe o perioadă restrânsă de timp, la capătul mandatului tiranul putând fi judecat pentru actele lui! Istoria cunoaște că de-a lungul timpului mulți dictatori au sugrumat libertatea popoarelor. Ultimul dintre ei a fost alungat cu prețul sângelui de către românii care, la 30 de ani de atunci, au împlinit sau au depășit vârsta ce permite unor autorități abuzive să-i smulgă din familiile și casele lor.  Pentru care motiv, domnule Președinte al Statului Român? Cine sunt incitatorii, de unde provin ei, cine le hrănește autoritatea impusă de o presă la fel de coruptă, de ce statul nu intervine, cum tolerează manipularea neomenească care îi face pe atâți români speriați atât de viață, cât și de moarte, să nu mai știe cum să se apere de ei? Cine vrea să-l scoată cu forța din casa lui pe octogenarul Președinte al României Emil Constantinescu? Ori pe Patriarhul Daniel? Ori pe membrii tăcuți ai Academiei Române, care n-au luat atitudine împotriva unei astfel de măsuri totalitare, cu excepția onorantă a Președintelui Academiei, domnul Profesor Dr Ioan Aurel Pop? Ori pe marii țărani mărunți care încă își mai duc veacul pe câmpurile României? Cine este acest medic fără scrupule, pe numele lui Adrian Streinu-Cercel, ce apare tot timpul la răspântii dureroase de destin românesc, medic care anunța în 2006 că vor muri peste 2.000.000 de români din cauza gripei aviare, iar în 2009 anunța moartea a 20.000 de români ca urmare a gripei porcine, medic despre care au fost publicate investigații jurnalistice îngrijorătoare, agent de influență al unor interese clandestine (care se simte intangibil, deși poate i-ar trebui ridicată cetățenia română) ce de ani de zile se zbat să obțină vaccinarea forțată în masă? În folosul cui, domnule Președinte? De-ați fi primul pe care acest doctor l-ar vaccina, i-ați permite asta cu ochii închiși? Cu ce drept își face mendrele încercând să-i convingă pe români că viața lor firească trebuie otrăvită cu vaccinuri în al căror prospect scrie negru pe alb că pot aduce boala, dizabilitatea și chiar moartea (sunt nenumărate dramele provocate de vaccinări forțate, între ele cazurile sutelor de medici francezi care au suferit afectări grave ale sănătății ori chiar au decedat urmare a impunerii de către statul francez a vaccinării anti hepatită B, ori miile de copii din India ce au suferit afectări grave ale sănătății în urma vaccinărilor efectuate de Fundația Bill Gates, situație care a fost documentată de Robert F. Kennedy, ori miile de cazuri, în întreaga lume, de afectări severe ale sănătății la fetițele cărora le-au fost injectate vaccinurile anti-hpv, ori întrebările, încă fără răspuns, dacă nu cumva ar putea exista o legătură între numărul mare de decese ale vârstnicilor din zona Lombardia, în ultimele două luni de epidemie de coronavirus, și faptul că în decembrie 2019 – ianuarie 2020 a avut loc o campanie masivă de vaccinare a vârstnicilor italieni cu vaccinurile antigripal și antipneumococic)? Un stat responsabil, care dorește cu adevărat să protejeze sănătatea cetățenilor săi, nu poate impune un tratament medical în masă, cu forța, deschizând astfel calea pentru distrugerea sănătății și a vieții multor oameni, precum în situațiile descrise mai sus!

“În 2005, Unesco a adoptat Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului cu un consens de 193 ţări. Aceasta stipulează că orice intervenţie medicală preventivă nu trebuie să fie efectuată decât cu consimţirea prealabilă, liberă şi lămurită a persoanei în cauză, şi fondată pe informaţii suficiente.” (Prof Luc Montaigner, Prof Henri Joyeux, alături de câteva mii de profesori și doctori în medicină – Apel urgent către personalul și profesioniștii din sănătate, 15 ianuarie 2018)

“Folosirea vaccinurilor antigripale asupra cetățenilor Statelor Unite este „cea mai mare înșelătorie din istorie”, cu companii farmaceutice ce profită de pe urma oamenilor vulnerabili, îmbolnăvindu-i pentru profit.” (Președintele SUA, Donald Trump)

Se mai poate pune și întrebarea de unde are dl doctor Streinu Cercel resurse (inclusiv publicitare), cine i le furnizează, cum a ajuns să fie un protejat al primarului Capitalei României, doamna Gabriela Firea, al liderului oportunist psd Marcel Ciolacu și al actualului Ministru al Sănătății, cunoscuți cu carențe morale nevindecabile? Domnule Președinte, aveți posibilitatea să solicitați SRI-ului un raport al tuturor activităților doctorului Streinu Cercel. Stă în puterea dumneavoastră! Cred că o astfel de decizie, prin efectele ei, ar descătușa această țară din lanțurile industriei farmaceutice! Prin proiectul său, prin declarațiile sale, doctorul Streinu Cercel merge pe urmele acțiunilor morbide ale lui Bill Gates, care, cu puterea averii uriașe pe care o deține, vrea să impună viziunea unei lumi fără bătrâni, doar tineri care să producă copii ce vor deveni la rândul lor maturi apți să-și ducă părinții în lagărele de concentrare, pe urmele declarațiilor dnei Christine Lagarde, în vârstă de 64 de ani, ajunsă în fruntea FMI-ului, care nu s-a sfiit să declare că prea mulții bătrâni ai planetei sunt o povară pentru finanțele internaționale, pe urmele declarațiilor dnei Ursula von der Leyen, care își arogă putere de viață și de moarte asupra părinților și bunicilor noștri anunțând că este posibil să fie izolați PÂNĂ LA SFÂRȘITUL ANULUI – bineînțeles, pentru a-i “proteja”?

Dar, și mai grav, în același proiect de manipulare și de impunere a unor decizii ce periclitează sănătatea și poate chiar viața acestei generații, apare un alt personaj învestit cu puteri extralegale, doctorul Alexandru Rafila, președintele Societății Române de Microbiologie! A fost numit ca factor de decizie tocmai cineva care acționează pentru surparea sănătății publice? De ce? Ca profesionist numai ignorant nu poate fi! Deci este primul care știe că nici un tratament medical nu poate fi administrat cu forța! Nu într-o democrație, ci numai într-o dictatură. A mai comis cineva o astfel de ticăloșie de la naziști încoace, precum vaccinarea forțată pe care o plănuiește și dl Rafila, între ceilalți? Și atunci ce-l face să creadă că această acțiune, pe vrea să o impună cu mijloace iezuite, va avea succes? Și de ce tace, rușinos, casta lui profesională? Cine este în spatele lui? Și încă o greșeală gravă: gândește cinic dincolo de durata celor două mandate de suspendare a drepturilor și libertăților fundamentale pe care le-ați semnat! (deși îl mai despart doar șase ani față de vârsta fatidică de la care statul, devenit fascist, l-ar smulge din casa lui pentru a vegeta într-un stabiliment mortuar!)

Cât privește acțiunile și declarațiile ministrului Sănătății, Nelu Tătaru, acestea se dovedesc la fel de nocive. Avocatul Poporului, doamna Renate Weber, a declarat recent că “Orice restrângere a exercițiului acestor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere”, și v-a solicitat deja să dați asigurări că adoptarea unor astfel de “măsuri de tip totalitarist, care amintesc mai degrabă de momente tragice ale istoriei decât de protejarea unei populații vulnerabile“, nu vor fi niciodată o opțiune în România! Deja părinții și bunicii României sunt profund afectați de izolarea forțată, de lipsa soarelui și a aerului curat, de lipsa mișcării și a contactului cu natura într-un parc, de lipsa legăturii fizice cu cei dragi, de suspendarea dreptului de a-și practica credința religioasă (acest an fiind primul din viața lor în care le-a fost interzis accesul la Biserică în săptămâna Sfintei Sărbători a Paștelui, precum și accesul la mormintele unde le sunt îngropați părinții și bunicii!), de discriminarea lor pe criteriul vârstei (ceea ce nu e numai o încălcare a drepturilor fundamentale, ci și un stigmat nedrept, rușinos, imoral, cu care sunt marcați oameni care au trăit timpuri grele și au muncit o viață întreagă pentru a construi țara și societatea din care astăzi unii îi vor eliminați), toate cele de mai sus fiind esențiale pentru sănătatea lor emoțională și fizică! O prelungire suplimentară a acestor condiții de viață, la care domnii Adrian Streinu Cercel, Alexandru Rafila și Nelu Tătaru adaugă perspectiva scoaterii lor din familii, ori a despărțirii familiei de ei, îi poate îmbolnăvi grav sau le poate scurta viața pe care acești “apostoli” ai carantinei inumane pretind că vor să le-o protejeze, declarând continuu că toate aceste măsuri sunt “spre binele lor”! Cum poate fi acest om ministru al sănătății dacă vrea să oprească o epidemie cu metode naziste? Cum pot fi acești oameni reprezentanți ai instituțiilor statului român când vor să impună decizii ce încalcă Constituția României, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor? E dreptul și datoria dv să interveniți pentru demiterea lor din Guvernul României și instituțiile statului român!

Domnule Președinte al României, cu siguranță aveți cunoștință de declarațiile și studiile făcute publice în ultimele săptămâni ale unor merituoși medici și cercetători internaționali (între care Prof Dr Karin Mölling, Prof. Hendrik Streeck, Prof Dr Sukharit Bhakdi, Prof Dr Dr. John Ioannidis, Dr. Yoram Lass, Dr. Pietro Vernazza, Dr Wolfgang Wodard, Dr. Yanis Rousel, Dr. David Katz, Dr. Peter Goetzsche, Dr. Joel Kettner, dar și medici români, precum Prof Dr Vasile Astărăstoae) care pe baza analizei datelor reale centralizate în aceste ultime săptămâni (și nu pe baza unor predicții, fie ele și matematice) au tras semnale de alarmă privind măsurile de carantină dure care nu s-au dovedit a fi fost utile, în schimb aceste măsuri au prăbușit economiile țărilor care le-au impus, au distrus zeci de milioane de locuri de muncă, au afectat profund viața socială și spirituală, dar mai ales sănătatea fizică și emoțională a oamenilor care au fost siliți să le suporte – deși li s-a spus că măsurile luate sunt pentru binele lor! Din aceste declarații și studii au reieșit concluzii și întrebări tulburătoare, între altele: câți dintre cei declarați morți datorită coronavirusului au murit cu adevărat de coronavirus? Toate celelalte boli ucigătoare au pierit brusc din catastifele spitalelor? Și câți dintre cei declarați “infectați” au fost cu adevărat infectați, odată ce sunt deja de notorietate scandalurile internaționale privind testele de depistare a acestui virus care au fost livrate unor țări (în primul rând Marea Britanie) defecte sau „pozitive” din fabricație, putând astfel transforma oameni perfect sănătoși în “infectați asimptomatici” care, prin abuz medical instituționalizat, să fie la rândul lor scoși din familii cu forța și „cazați în hoteluri” (cum a declarat acum două zile, la TVR, premierul Ludovic Orban, declarație ce s-a însoțit cu acelea ale domnilor Streinu Cercel, Rafila și Tătaru privind despărțirea familiilor și izolarea totală a noii “grupe de risc” creată de medicul Streinu Cercel, anume cea între 40-65 de ani)? Ce se întâmplă în acest moment în România, domnule Președinte Klaus Iohannis? Mai sunt aceste acțiuni ale unor oficiali care doresc să protejeze sănătatea populației?

Domnule Președinte Klaus Iohannis, nimic nu e mai merituos pentru un președinte decât să apere cauza poporului său! Chiar și atunci când poporul manipulat nu mai știe de unde răsare și unde-i apune soarele! Țineți România pe calea justă, cu mijloace juste! Faceți-vă datoria, acum când este nevoie, și nu prea târziu, când judecata oamenilor înșelați vă va urma oriunde ați fi în viață, ca și după moarte! Și nu vă sfătuiți decât cu conștiința dumneavoastră! Faceți pasul și fiți cu adevărat Președintele românilor, primul între egali și nu ultimul când trebuie să le apere sănătatea și libertatea!

Claudiu Iordache

22 aprilie 2020

 

Totalitarism pur!

 

  1. Doctor Adrian Streinu Cercel

Oare acest om se știe deasupra legii? Cine îl protejează va răspunde odată cu el!

Planul lui Streinu Cercel pentru perioada de după starea de urgență: Bătrânii să fie izolați încă 3 luni de zile, iar cei între 40-65 de ani să fie izolați total. Streinu vrea și un Guvern anti-Pandemic

Doctorul Streinu Cercel, directorul Institutului Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” a propus un proiect pentru perioada de după relaxarea măsurilor de distanțare socială, care prevede măsuri draconice, informează Mediafax.

Intitulat „Vacanța Mare”, Programul conceput de Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” și primit de agenția Mediafax se împarte pe nouă pagini și cere, printre altele, separarea bătrânilor de familii pentru o perioadă de 3 luni și izolarea totală în categoria de vârstă 40-65 de ani „în cazul activităților de serviciu neesențiale pentru funcționarea în caz de pandemie”.

Pentru categoria de 65 de ani măsurile imediate propuse de șeful de la „Matei Balș” sunt ” izolarea la domiciliu pentru următoarele 12 săptămâni – indiferent cum se cheamă domiciliu (casă proprie,  relocare într-o casă liberă sau relocare instituționalizată), susținerea acestor persoane, respectând cu strictețe măsurile de distanțare socială, pe toată această durată.

Potrivit documentului „susținerea va fi efectuată fie de rudele directe, indirecte fie de autorități și cu ajutorul ONG-urilor „, iar monitorizarea să fie realizată de poliția locală și autoritățile locale.

Pentru noua grupă de risc apărută, cei între 40-65 de ani, proiectul lui Cercel prevede „izolare totală acolo unde este posibil (în cazul activităților de serviciu neesențiale pentru funcționarea în caz de pandemie, respectiv acolo unde se poate lucra de acasă) și decalarea programului de lucru astfel încât să înceapă munca la 7.30.

Primăriile și Poliția locală ar trebuie să identifice persoanele cu loc de muncă și care nu pot lucra de acasă și să le elibereze adeverință de muncă.

Proiectul propune că în perioada aceasta nu se mai circulă pe stradă necontrolat și că se decontaminează mijloacele de transport.

Totodată Streinu Cercel propune formare unui Guvern anti-Pandemic sau a unui Minister intersectorial Pandemic care va elabora și pune în funcție acțiunile specifice.

Proiectul menționează că „TVA-ul va fi oprit, că taxele vor fi suspendate pentru toată lumea Industria alimentară va funcționa non-stop, Regiile Apă/Canal, Electrica, alubrizare, etc vor funcționa non-Stop și că toate costurile vor fi decontate de Stat nu de cetățeni”.

Aceste 3-4 luni vor trebui considerate ca și cum nu au existat vreodată, încheie Streinu Cercel proiectul.

https://www.activenews.ro/stiri-social/Planul-lui-Streinu-Cercel-pentru-perioada-de-dupa-starea-de-urgenta-Batranii-sa-fie-izolati-inca-3-luni-de-zile-iar-cei-intre-40-65-de-ani-sa-fie-izolati-total.-Streinu-vrea-si-un-Guvern-anti-Pandemic-161120 

 

  1. Doctor Alexandru Rafila

Preşedintele Societăţii Române de Microbiologie, Alexandru Rafila, consideră actuala pandemie, provocată de noul coronavirus, să se întindă pe o perioadă de doi ani.

În opinia lui Alexandru Rafila, intensitatea transmiterii ar urma să scadă, probabil, în anul următor.

Doctorul Rafila a insistat, din nou, pe respectarea regulilor de igienă și distanțare socială.

„Va trebui să ne obişnuim să respectăm în mod curent unele dintre aceste măsuri, care sunt introduse acum, adică cele referitoare la măsurile igienice şi la o anumită distanţare socială, fără să fie exagerate. Eu mă aştept ca această pandemie să dureze circa doi ani de zile. Sigur, cu o scădere a intensităţii transmiterii probabil în anul următor. Pe de altă parte aştept, este posibil să ajungem şi la o situaţie de sezonalitate pentru infecţia cu noul coronavirus” , a spus Alexandru Rafila într-o intervenţie telefonică la Digi 24.

“Vaccinul care probabil o să fie extrem de solicitat în acest an este vaccinul gripal, care, dincolo de faptul că previne gripa sezonieră, va preveni ceva care este extrem de îngrijorător: co-infecţia, în toamnă sau în iarnă, cu virusul gripal şi cu coronavirus. Nu este o glumă, este o posibilitate şi, din această cauză, cred că ar trebui să acţionăm acum, nu să aşteptăm să ajungem iar în situaţia în care numărul mare de îmbolnăviri de gripă generează un interes pentru vaccin, în momentul în care vaccinul nu mai este disponibil”, a spus Rafila la dezbaterea online “Vaccinarea: ignorată în România, soluţie pentru a lupta cu epidemiile prevenibile”. Alexandru Rafila a mai spus că vaccinarea este o oportunitate şi pentru persoanele adulte şi pentru vârstnici, menţionând că, în plină pandemie cu noul coronavirus, există o recomandare expresă ca persoanele vârstnice să fie vaccinate împotriva infecţiilor pneumococice.”Vaccinul care probabil o să fie extrem de solicitat în acest an este vaccinul gripal, care, dincolo de faptul că previne gripa sezonieră, va preveni ceva care este extrem de îngrijorător: co-infecţia, în toamnă sau în iarnă, cu virusul gripal şi cu coronavirus. Nu este o glumă, este o posibilitate şi, din această cauză, cred că ar trebui să acţionăm acum, nu să aşteptăm să ajungem iar în situaţia în care numărul mare de îmbolnăviri de gripă generează un interes pentru vaccin, în momentul în care vaccinul nu mai este disponibil”, a spus Rafila la dezbaterea online „Vaccinarea: ignorată în România, soluţie pentru a lupta cu epidemiile prevenibile”, citat deAgerpres. El a spus că, în contextul pandemiei cu noul coronavirus, este nevoie de o lege a vaccinării. „Acum ne găsim în situaţie foarte dificilă, o urgenţă de sănătate publică majoră – infecţia cu noul coronavirus – şi toate speranţele legate de controlul acestei infecţii din toate ţările se referă la găsirea unui vaccin care să oprească lanţul transmiterii. În acest context, aş vrea să aduc în dezbatere o problemă de sănătate publică care frământă România în subsidiar, se referă la programul naţional de vaccinare, la îmbunătăţirea lui şi la adoptarea unei legi a vaccinării care să ajute la atingerea ţintelor OMS – de 95% acoperire vaccinală pentru principale atingene sau vaccinuri, pentru publicul larg, care sunt incluse în acest program”, a explicat Rafila. Medicul a menţionat că în România, în ultimii 10 ani, a scăzut în mod constant acoperirea vaccinală, adăugând că există pericolul reapariţiei unor boli care erau considerate eliminate, precum difteria, tusea convulsivă sau rubeola.
„Dacă va apărea un vaccin care să reuşească să elimine infecţia cu noul coronavirus ca ameninţare la nivel global, cred, sunt convins că foarte multă lume îşi va schimba opinia referitoare la vaccinuri şi oamenii vor fi mult mai deschişi să apeleze la acest serviciu clasic de sănătate publică, care este cel care a dus, până la urmă, la sute de milioane de vieţi economisite şi la creşterea speranţei de viaţă în ultimul secol”, a subliniat Rafila.
Alexandru Rafila a mai spus că vaccinarea este o oportunitate şi pentru persoanele adulte şi pentru vârstnici, menţionând că, în plină pandemie cu noul coronavirus, există o recomandare expresă ca persoanele vârstnice să fie vaccinate împotriva infecţiilor pneumococice.

https://www.europafm.ro/rafila-ma-astept-ca-aceasta-pandemie-sa-dureze-circa-doi-ani

 

  1. Doctor Nelu Tătaru:

„Pentru cei de peste 65 de ani se ia în calcul şi o perioadă mai mare de o lună după relaxare, dacă situaţia o va cere. Noi trebuie să ne gândim că ei sunt cei vulnerabili. Uitaţi-vă în acest moment la cei care produc decesele, sunt cei care au patologie multiplă, comorbidităţi, care au peste 65 de ani. Noi trebuie să ne protejăm vârstnicii şi trebuie să luăm măsurile care trebuie luate”

“Cred că în aceste momente vedem cel mai acut necesitatea vaccinării sau necesarul unui vaccin inclusiv pentru COVID-19. Ministerul nu poate decât să menţină ridicat standardul vaccinării, acele programe de vaccinare, cât şi vaccinurile pe care în acest moment le considerăm opţionale, cum este vaccinul antigripal. În acest an, am observat o creştere a celor care s-au vaccinat pentru gripă – peste 1,5 milioane, dar nu este de ajuns. Gândiţi-vă că avem peste 2,5 milioane de persoane din grupe de risc care ar trebui să facă acest vaccin. Mă refer acum strict la vaccinurile pe care le avem pentru anumite patologii. Acele calendare pe care le avea şi le ţinea în frâu medicul de familie, trebuie depuse pe tapet. Avem atâtea patologii în acest moment şi am avea atâta nevoie de un vaccin pentru fiecare dintre ele, încât ar trebui măcar pe cele pe care le avem să le facem şi să le facem pe un program naţional, care trebuie respectat.”

Nelu Tătaru a precizat că în momentul în care legea vaccinării va fi aprobată în Parlamentul României, normele de aplicare ale acesteia vor fi realizate cât mai repede posibil, ne-a transmis reporterul Radio România Actualităţi, Adriana Turea

Tătaru a explicat că una dintre variante este ca bolnavii care nu prezintă simptome, sau cei cu simptome uşoare să fie ţinuţi în ”zone tampon”, departe de familii şi de vârstnici, până când testele lor vor arăta că nu mai au virusul.

”Nu ne-am gândit”, a spus Nelu Tătaru, întrebat dacă ia în calcul ipoteza mutării celor de peste 65 de ani din familiile lor. În schimb, ministrul Sănătății a precizat că este luată în calcul crearea unor ”zone tampon” în care ar urma să fie ţinuţi bolnavii asimptomatici şi cei cu simptome uşoare, în condiţiile în care spitalele nu ar mai avea locuri, iar cazarea acestora în mijlocul familiei ar duce la riscul infectării rudelor.”

Ministrul a anunțat că dacă va fi nevoie se vor găsi metode de a duce persoanele de peste 65 de ani, de exemplu, într-un hotel… „Ne-am gândit la nişte metode să-i ducem într-un hotel. Să-i ducem într-o cameră cu tot confortul să vină cineva să aibă grijă de ei. Chiar dacă sunt puține spații dacă va fi nevoie, în funcție de evoluție (evoluția pandemiei), aceste spații le vom găsi, contra cost sau nu…” a declarat Nelu Tătaru pentru Realitatea.net.”

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ce-spune-tataru-despre-izolarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani-in-zone-special-amenajate-znu-ne-am-gandit.html

https://www.realitatea.net/stiri/actual/ministrul-sanatatii-anunt-despre-carantinarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani_5e988d2dc80a614b461d3ac3

*

Altfel spus, asta îi așteaptă pe cei care, odată cu împlinirea vârstei de 65 de ani, primesc și știrea din partea statului lui Nelu Tătaru și Streinu Cercel că vor fi sechestrați și izolați de familiile lor!

*

 

Surse:

 

https://www.activenews.ro/stiri-social/Planul-lui-Streinu-Cercel-pentru-perioada-de-dupa-starea-de-urgenta-Batranii-sa-fie-izolati-inca-3-luni-de-zile-iar-cei-intre-40-65-de-ani-sa-fie-izolati-total.-Streinu-vrea-si-un-Guvern-anti-Pandemic-161120

 

https://www.realitatea.net/stiri/actual/ministrul-sanatatii-anunt-despre-carantinarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani_5e988d2dc80a614b461d3ac3

 

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ce-spune-tataru-despre-izolarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani-in-zone-special-amenajate-znu-ne-am-gandit.html

Tătaru a explicat că una dintre variante este ca bolnavii care nu prezintă simptome, sau cei cu simptome uşoare să fie ţinuţi în ”zone tampon”, departe de familii şi de vârstnici, până când testele lor vor arăta că nu mai au virusul.   

 

https://www.comisarul.ro/articol/omul-psd-vrea-ca-batranii-sa-fie-scosi-din-familii_1090589.html

 

https://www.luju.ro/geniala-idee-a-ministrului-sanatatii-ar-putea-deporta-numerosi-parlamentari-in-carantina

 

https://www.activenews.ro/stiri/Ludovic-Orban-Persoanele-diagnosticate-cu-coronavirus-care-sunt-asimptomatice-sau-au-forme-usoare-ar-putea-fi-tratate-in-hoteluri-161136

 

https://rgnpress.ro/2020/04/22/alternativa-dreapta-cere-demiterea-dr-streinu-cercel-specialistul-care-anunta-in-2006-moartea-a-2-000-000-de-romani-de-gripa-aviara

 

https://romania.europalibera.org/a/estimari-gresite-ale-medicului-streinu-cercel-si-conflicte-de-interese/30568442.html

https://www.riseproject.ro/articol/institutul-de-boli-inventate

https://www.riseproject.ro/articol/spitalul-meu-de-stat

 

https://www.national.ro/news/lagarde-fmi-batranii-traiesc-prea-mult-614062.html

 

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/rafila-vaccinul-antigripal-va-preveni-co-infectia-in-toamna-sau-in-iarna-cu-virusul-gripal-si-cu-noul-coronavirus-1288015

 

https://www.europafm.ro/nu-este-exclus-sa-fim-nevoiti-sa-traim-cu-noul-coronavirus-fara-sa-gasim-un-vaccin

 

https://www.europafm.ro/rafila-ma-astept-ca-aceasta-pandemie-sa-dureze-circa-doi-ani

 

https://www.zf.ro/business-international/sefa-comisiei-europene-ursula-von-der-leyen-este-posibil-ca-19066673

 

http://contramundum.ro/2020/03/20/profesor-de-epidemiologie-de-la-stanford-se-iau-decizii-nefondate

http://contramundum.ro/2020/03/27/expertii-contra-isteriei-covid

http://contramundum.ro/2020/03/28/virolog-decorat-de-guvernul-german-opriti-carantina

http://contramundum.ro/2020/03/17/medic-de-la-harvard-coronavirusul-nu-este-nici-pe-departe-atat-de-periculos-pe-cat-se-pretinde

 

http://viatasisanatate.com/presedintele-trump-vaccinurile-antigripale-sunt-cea-mai-mare-inselatorie-din-istoria-medicinei

 

https://www.naturalnews.com/2017-12-11-u-s-now-leads-the-industrialized-world-in-infant-mortality-due-to-toxic-vaccinations.html

SUA conduce in topul tarilor industrializate la capitolul mortalitate infantila datorata vaccinarilor toxice

 

https://revelatiinesfarsite.wordpress.com/2018/01/30/savanti-francezi-impotriva-vaccinarii-obligatorii-un-material-util-pentru-deputatii-ministrii-si-medicii-din-romania

În 2005, Unesco a adoptat Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului cu un consens de 193 ţări, dintre care şi Franţa. Aceasta stipulează că orice intervenţie medicală preventivă nu trebuie să fie efectuată decât cu consimţirea prealabilă, liberă şi lămurită, a persoanei în cauză şi fondată pe informaţii suficiente.

 

https://www.facebook.com/gheorghe.piperea/posts/1577928292272790 

Avocat Gheorghe Piperea:

“Conventia de la Oviedo*, ratificata de Romania prin Legea nr.17/2001 :

„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză. Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor. Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul”. (art.5)
„o intervenţie nu se poate efectua asupra unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi, decât spre beneficiul său direct” (art. 6 pct.1)”

 

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/avocatul-poporului-autoritatile-sa-linisteasca-oamenii-si-sa-dea-asigurari-ca-cei-de-peste-65-de-ani-nu-vor-fi-indepartati-din-familii-1295051

Avocatul Poporului solicită şefului statului, premierului şi Grupului de Comunicare Strategică să dea asigurări că adoptarea unor astfel de „măsuri de tip totalitarist” nu vor fi niciodată o opţiune în România.

https://www.activenews.ro/stiri/Avocatul-Poporului-Restrangerea-unor-drepturi-trebuie-sa-fie-proportionala-cu-celalalt-drept-pe-care-vrea-sa-l-apere.-Aceasta-proportionalitate-nu-exista-deloc-la-contraventii-si-sanctiuni-contraventionale-unde-suntem-in-plin-arbitrariu-161107

Avocatul Poporului: “Orice restrângere a acestor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere.”

 

https://www.facebook.com/notes/vasile-ast%C4%83r%C4%83stoae/covid-19-%C8%99i-labirintul-lui-peter-sloterdijk/973456619716682

Prof. Dr. Vasile Astărăstoae – Labirintul lui Peter Sloterdijk 

http://contramundum.ro/2020/04/13/constitutia-in-vremea-molimei

Andrew Napolitano – Constituția în vremea molimei

 

http://contramundum.ro/2020/04/21/15-observatii-despre-criza

Contra Mundum – 15 observații despre criză   

 

https://radu-iliescu.blogspot.com/2017/05/cum-am-devenit-antivaxer-1.html

https://radu-iliescu.blogspot.com/2017/05/cum-am-devenit-antivaxer-2.html

Prof. Radu Iliescu – Cum am devenit antivaxer 

 

https://radu-iliescu.blogspot.com/2017/04/legea-care-va-veni.html

Prof Radu Iliescu – Legea care va veni 

România electorală

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii!
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară…
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire…
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
“Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda).
Pe acesta l-ați trimis în Parlamentul European, români post-decembriști?
De ce nu vă iubiți, de ce nu vă respectați, de ce nu vă apărați Țara? Alta pe lumea asta nu aveți!
Starea de conștiință, picătura care ne transformă ființa în om!
ROMÂNIA ELECTORALĂ
Anul 2019: 30 de ani de la Revoluția Română!
România se pregătește să -și trimită aleșii în Parlamentul European!
Cine sunt aceștia?
• Îi găsiți pretutindeni! În Parlament, la Guvern, în bănci, în industrii, în nomenclatorul oligarhilor, în lumea infractorilor, arestați târziu și eliberați repede, în televiziuni și presa scrisă, în administrații și în spatele actului de judecată…
• Dacă I. L. Caragiale ar mai trăi lângă noi, ar avea ce scrie! Un secol lung românesc n-a schimbat fizionomia poporului nostru. Revoluția n-a reușit să-i spele rufele zdrențuite. S-a născut atunci ceva speranță și s-a scurs ceva sânge, după care mlaștina răvășită a cuprins din nou totul! Acum românul adastă la marginea ei și se laudă că miroase bine. Nu cred că există țară în Europa mai puțin iubită decât România! Descompunerea agresivă a cuprins totul, de la pătuțul copiilor la culcușul bătrânilor. Trăim, poate, o situație unică: să asiști la o patrie care moare cu zile! Țara noastră are deja moartea în vine. Ca și cum dezastrul, dezordinea și eșecul nu ar devora totul în inima românului! Nimănui nu-i mai pasă de nimic! O vrajă imundă i-a cuprins pe toți și în afară de mintea lor hrăpăreață nu mai contează nimic! Dumnezeul românilor este un biet pensionar care-și târâie zilele prin azilele din țară. Ba îi ridicăm o biserică, ba îi scuipăm obrazul! Decalogul la români este doar ce trebuie să respecți! Să omori, să corupi, să furi, să înșeli, să preacurvești! Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mereu nu doar de Caragiale, dar și de bietul Bălcescu, românul istoric alungat într-un colț cariat de Palermo! Și dacă evreii au avut de ales între Barabas și Iisus, neo-barbarul român, între Bălcescu și Trahanache, Tipătescu, Cațavencu ori cetățeanul turmentat, a ales definitiv menajeria lui Caragiale! Oborul lui nu s-a schimbat niciodată profund. Avem deja de-a face cu glia românului frumos! Ce noapte de beție a trăit în ultimii treizeci de ani mult prea frumoasa lui Românie!
• Sub puternicul asalt al trolilor sunteți îndemnați să participați la votul lor, obligându-vă astfel să alegeți cum vor ei, între o ciumă și alta, între un Băsescu, un Rareș, un Ponta ori complicii lui Dragnea! Este ca un vot în lagăr în care n-ai ieșire decât să alegi între tâlhari! Pe de altă parte, a trimite astfel de exemplare în Parlamentul European înseamnă a continua să expunem națiunea disprețului și ridicolului unei Europe întregi! Băsescu, parlamentar european? Rareș, parlamentar european? Ghinea, parlamentar UE? Turcescu, parlamentar UE? Mandea, parlamentar UE? Doamne, până unde poate merge degradarea românească, cu bandele ei de primitivi ori de mercenari! Nu se vindecă răul cu răul cel mai mic! Dovadă ultimii 30 de ani în care principiul a fost folosit! Iliescu nu a fost vindecat cu Constantinescu, Constantinescu nu a fost vindecat cu Băsescu! Monica Macovei nu se va vindeca cu Rareș! Dragnea nu se va vindeca cu Ponta ori cu Orban! Democrația nu se vindecă mânând turmele la vot! Și de-ar mai exista un dram de minte limpede în țara asta, ar trebui lăsați să se aleagă între ei! Pungașii cu sforarii, demagogii cu parveniții, securiștii cu impostorii… Și poate doar așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am înzdrăveni!
• “Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost […] Se află printre noi, mişună şi făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viaţa şi ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe faţă, vor să ne stăpânească, reducându-ne la condiţia de simple instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că ştiu să cumpere sau să sperie dreptatea, pentru că ştiu să lucreze în cârdăşie, să se înhăiteze, să se acopere unii pe alţii şi, împreună, să se revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfânt, să joace teatrul virtuţii. Mai ales ştiu să mintă şi să măsluiască adevărul […] Şi încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiţie şi proaspătă înflorire este cu atât mai primejdios cu cât s-a înfipt mai sus. Să luăm mai ales aminte la cârmuitori şi dregători. Măcar aceştia ar putea fi cumva înlăturaţi, cu prăsila lor cu tot.” (Petru Creția, „Eseuri morale”)
• “România ultimilor ani are ca sistem de guvernare „succesiunea”. Succesiunea la puterea politică şi economică a „fostelor” structuri de partid şi de stat sub un ambalaj democratic. De aceea s-a preferat privatizarea proprietăţilor, şi nu retrocedarea lor celor în drept. Privatizarea a însemnat trecerea proprietăţilor de stat la cei care 45 de ani au fost însuşi statul. „Succesorii” au hotărât după 20 de ani ca cei în drept să fie pe deplin deposedaţi de avutul lor, tocmai aceia care în condiţie de libertate l-au creat cu propria inteligenţă şi cu propria muncă. În această ecuaţie, principala vinovăţie o reprezintă indiferenţa în problema adevărului şi pasivitatea în viaţa publică. Un exemplu de caz este privatizarea industriei petroliere. Dinu Patriciu nu a creat Rompetrol prin inteligenţa şi munca lui, ci a primit industria petrolieră gratis de la stat pentru a privatiza ceva ce aparţinea poporului român, fiecăruia dintre noi. Ăştia sunt „capitaliştii” aflaţi în succesiunea vechiului sistem.” (Adrian Majuru)
• Cu câtă înverșunare își apără românii interesele de partid în detrimentul intereselor țării lor! Nu interesele României servesc ei atunci când trimit în Europa un fost președinte, cu nestăvilite lăcomii dictatoriale, precum și al unei garnituri proaspete de demagogi periculoși! Ci dimpotrivă, ele relevă Europei înapoierea din care politica statului nu s-a desprins după Revoluția din Decembrie 1989, parcă dovedind că România este nereformabilă, expunându-se astfel unui dispreț tot mai puțin ascuns din partea puterilor europene. De trei decenii România nu se mai clintește din apusul ei, existând riscul ca la primul seism al Bătrânului Continent o nouă politică revizionistă să arunce peste bord statele atinse iremediabil de profundele lor disfuncții! Și atunci expresia că viața unui simplu cetățean american e mai importantă decât apărarea unor state subsidiare, precum România, va deveni realitate posibilă! Dintotdeauna Marile Puteri au abandonat interesele legitime ale micilor puteri, ele devenind monedă de schimb în căutarea unor armistiții ulterioare, căci ce oare este intervalul 1989-2019 decât istoria unui armistițiu global ce se poate risipi oricând sub presiunea hegemonică a Rusiei ori Americii? Cu atât mai mult România are nevoie de o politică de supraviețuire durabilă! Dar prilejurile de a o susține se risipesc unele după altele! A trimite la Bruxelles o echipă vicioasă ori complet nepregătită este încă un act de nechibzuință națională! Până acum, nu prin meritul nostru, ne-am descurcat. Dar dacă norocul ne va părăsi pe drum și mica noastră patrie se va pierde într-o noapte întunecată când rușii vor considera că România trebuie să o ia pe urmele Ucrainei, așa cum în al Doilea Război al lumii Polonia a luat-o pe urma dezastrului după ce a făcut greșeala să împartă cu Germania lui Hitler teritoriul Cehoslovaciei?
• Nu votați pentru Europa, votați pentru profitorii României! Și nu salvați democrația, o compromiteți! De fapt, votați ca să trimiteți primul ex-președinte toxic din Europa, führerul Băsescu-Petrov (numele de cod sub care Băsescu a colaborat cu Securitatea) la Bruxelles! Pe un Rareș la Bruxelles! Ce vină are Europa dacă îi trimitem demagogii la Bruxelles?
• Sinucidere politică la români! Alegerile! Fiecare are dreptul să-și aleagă frânghia!
• Carcera electorală. Nu poți alege decât dintre ai lor!
• Țintele false, listele electorale! Ușor de detectat este numai originea lor securistic-oligarhică! Dacă le schimbi firmele la poartă ele rămân aceleași! Ce diferență este între Rareș, Băsescu ori Dragnea? Alegerile, la români, sunt toate ale alegătorului mereu ignorant, manipulat, înșelat, păcălit!
• Geografia mizeriei politice în România! Mizeria de jos se colectează în PSD, din trunchiul căruia au izvorât mulți dintre celebrii deținuți de astăzi, și suburbii; mizeria de sus se colectează în USR, PNL și suburbii! Clasa politicianistă e compostul unei națiuni neobișnuită cu adevărul! Cât privește românul de rând, mai ușor nimerește la birt decât la biserică! Pune-l să înjure și are talent, pune-l să lupte și se ascunde în spatele perdelei, ca în Decembrie ‘89!
• Pentru românii cu mintea pe umeri e mai ușor de răspuns la întrebarea “ce ne așteaptă după Dragnea?” Ne așteaptă același lucru: o societate ratată, epigonică, umilă, pentru care modelul străin pare singurul salvator! Numai că democrația occidentală are altă distribuție în Spectacol! Dar la noi elita, de origine parvenită, este oarbă și meschină, ea nu se vede decât pe sine; trufașă în interior, smerită în afară! Cum însă n-are un cenzor popular, dat fiind că mulțimea devălmășită a redus la aproape nimic ideea de popor (prostia oamenilor inteligenți din România e fără de margini!), ea se dezvoltă ca o tumoare pe sufletul românesc! Ni se oferă astăzi un nou scrutin, îmbiați fiind să participăm la spectacolul de marionete ce ne-a fost dedicat! Alegeți, deci, personajele: de la un Rareș Bogdan, masterand în demagogie, la un Traian Băsescu, care, disperat, recurge la ultima lui viclenie! Asta e… Bun succes la coafură ori frizerie!
• Cu infractorii în frunte și cu iobagii la coadă la vot! De la Dragnea la Băsescu e tot ce producem de treizeci de ani! Politica românească i-a adunat pe toți în grajdul democrației. Numai profeți de hârtie! Numai indivizi care au pungășit Revoluția! La ce vă așteptați de la Băsescu parlamentar, Rareș parlamentar, toată lista psd de viitoare marionete parlamentare?
• Adevărul este că PNL a pus în fruntea Listei pentru UE un ziarist de duzină care a declarat ani la rând, la postul său TV, că nu a existat o Revoluție în Decembrie 1989! E de presupus că liderul liberal îi împărtășește convingerile! După atâtea sacrificii, după atâta suferință, un om de nimic disprețuiește noblețea faptelor martirilor într-o țară a oamenilor fără caracter! Dumnezeu să nu-l ierte!
• “Liviu Man: Mă, tu ai auzit de accidentul lui prostul ăla de Toma Rus? N-ai auzit, mă? De ce nu l-ați dat și voi?
Rareș Bogdan: Da’ ce accident, mă? Nu știu…
Liviu Man: Cum nu știi, mă? Pe strada Ciocârliei, s-o lovit de un stâlp de ciment, mă.
Rareș Bogdan: Da’ de unde pula mea să știu de accident?! Când o avut loc? Astăzi?
Liviu Man: O distrus două mașini, mă… săptămâna trecută… nu astăzi, mă, când o nins, mă.
Rareș Bogdan: Da’ pe naiba. De unde dracu să știu? De ce nu mă suni și pe mine când îs chestii din astea?
Liviu Man: Da’, mă, Silviu Mănăstire ce pula mea face? Că nu-s angajat la Ziua de Cluj!
Rareș Bogdan: Da’ pula mea, nu mai lucrează în ultimul timp, zici că o înnebunit. Nu mai face, are în cap numai figuri.
Liviu Man: Deci o futut două mașini, o făcut daune mari, mă…
Rareș Bogdan: Du-te, mă! Ai dat la ziar? Ai dat ceva tu?
Liviu Man: Ha… nu pot să îți răspund la această întrebare.
Rareș Bogdan: Am înțeles! Chiar nu am știut nimic…Vezi că ți-am făcut pe ambele firme plățile. Ți-o zis Anca, da?
Liviu Man: Ești drăguț, Rareș! Dar să nu ți se scoale ție pula, că nu ai aflat de accident, mă!
Rareș Bogdan: Vorbesc serios că nu am știut.”
(Interceptare realizată în luna martie 2006, publicată în dosarul „Gazeta”)
• În emisiunea lui Rareș Bogdan, nu demult: „Românul e un animal, un nesimțit și un mâncău, care-și vinde votul pe doi mici și o bere.”
• Colaboraționismul profund a infectat la fel de profund populația care astăzi se dezice de Revoluția Română! Pentru ei „lovitura de stat” a lui Ceaușescu a devenit literă de evanghelie! Iar Ion Iliescu, ascunzându-i sub surâsul său onctuos, i-a protejat până astăzi! Nu e loc în România în care să nu dai de strigoii regimului trecut! De sus și până jos. Memoria aservirii este întotdeauna mai puternică decât memoria eliberării de servitute! Un iobag eliberat rămâne încă multă vreme iobag! Vezi intelectualitatea de la noi! Scriitorimea de la noi! Istoricii de la noi, care în timp ce se înfruptă din urmările Revoluției susțin ideea Loviturii de stat! Altfel spus, o generație oarbă, meschină și ipocrită…
• România a devenit un ring în care „ciumele politicianiste” se iau la bătaie pe unde apucă! Și se bat cu pumnii și moacele proștilor!
• Dragnea votați? Rareș votați? Băsescu votați? Vi-l imaginați pe Băsescu luând cuvântul la Bruxelles (după ce fiica lui, aleasă de orbirea națională, a făcut același lucru) și cerând ciuntirea pensiilor și salariilor suedezilor? Timpul rinocerilor lui Eugen Ionescu!
• Păcat că Nicolae Filimon, autorul cărții Ciocoii vechi și noi, nu l-a întâlnit pe Liviu Dragnea! Ar fi descoperit modelul perfect al oportunismului post-decembrist!
• „Nimic mai normal decât să te cheme Blandiana și să-i susții pe securiști. Cum care securiști? Orban, beizadea securistă. Băsescu, securistul de la Anvers. Cioloș, securistul de la portița d-nei Cornea.” (Valerian Stan)
• Sau, altfel spus, adevărul e unui singur: asistăm la un război purtat de „ciuma roșie” cu „ciuma galbenă”! Populația, manipulată, n-are proprietăți morale ca să aleagă conform cu aspirațiile ei! Și atunci se lasă mânată la stânga și la dreapta drumului care sfâșie România în două, pentru a vota cu ciuma care-i mai oferă ceva! Și în timp ce ciuma roșie îi oferă rămășițe, ciuma galbenă (culoarea icterică a insului Băsescu!) nu-i oferă nimic. Dimpotrivă!
• Poporul român educat cu: „Muie PSD”? Aceeași pseudo-elită, aceeași aristocrație securistică, aceeași intelighenție colaboraționistă, compromisă și îngălată care a votat mereu cu Băsescu, ascunsă în gârla mirositoare în care românii recenți se bălăcesc cu plăcere!
• Șansa actualei Puteri este actuala Opoziție! Și șansa actualei Opoziții este actuala Putere! Cele două tabere care jinduiesc la puterea publică, infectate de cultul conducătorului. Cele două coperte ale unui roman ratat cu titlul: România!
• „Stalin era uman, ca și Hitler, ca și fiecare dintre noi. Probabil a dorit să facă și ceva bun pentru omenire”! (Cristian Seidler, vice-președintele USR, deputat de București)
• ”Mult și pe drept hulitul „PSD” constituie, de fapt, un pervers fenomen național. Efectul decăderii românești! Cu ani în urmă observam politicianismul românesc care prolifera în toată clasa politică. I-am dedicat o carte: Clasa nevrednică! Între timp situația s-a agravat. Au apărut mai multe PSD. (Corneliu Coposu: „Blestemul României ar fi ca după 20 – 25 de ani, FSN să se afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic“) Ați uitat pdl-ul lui Băsescu? Astăzi partidele caută un țap ispășitor: CIUMA ROȘIE! Au uitat ciuma S, ciuma Securității? Au uitat ciuma portocalie? Pregătind o altfel de ciumă! Ciuma impostorilor și demagogilor pe care, cot la cot, vor s-o exporte în UE! Așa-zisul vot liber este propulsia demagogilor noștri în Europa, de unde vor vinde interesele României cum au făcut-o și până acum! La ce vă așteptați de la Băsescu parlamentar, Rareș parlamentar, toată lista psd de viitori parlamentari? Ce ați schimbat? Doar i-ați validat devenind complicii lor! Numai de refuzul votului se tem! Politicianismul este capătul votului manipulat! Cu propagandă, cu agenți de influență, cu troli cât frunza și iarba, cu prostia publică întoarsă la faza de primitivism, cu oameni fără minte sau cu caractere ticăloase, cu parveniți, cu impostori, cu demagogi, cu renegați, cu caractere eșuate! În democrația lor libertatea noastră, a poporului nostru, este pe moarte!
• România trăiește încă timpul maselor, al oamenilor despre care un scriitor ceh gândea astfel: „Ori de câte ori auzeam cuvântul „mase” îmi apărea în fața ochilor imaginea unei imense turme, o mare de spinări încovoiate și de capete plecate, mișcarea monotonă a turmelor care rumegă!” Chiar ajunse în libertate masele își trăiesc supunerea, neputința, sclavia! Masele sunt formate din oameni imaturi, eșuați, greu recuperabili! Omul-masă se trezește greu și moare în viață fiind! Ei doar sunt, nu devin! Revoluția le-a oferit o ieșire. Dar pe ei nu i-a interesat. Oameni de felul ăsta sunt fără caracter! Nu dețin motorul stării de conștiință sau al gândirii critice. Pentru ei libertatea este un nonsens! Dar cel mai grav este că nu au simțul dreptății! Lumea lor este ternă ca un deșert. Pentru ei nu există altruism, curaj civic, generozitate, compasiune, stare de sacrificiu. Pentru ei au murit degeaba martirii Revoluției, de care nu vor să știe nimic, convinși că numai indivizi ca ei, meschini, insensibili și nevolnici, există pe lume! Pentru ei nu a fost Revoluție! Pentru ei nu există istorie. Doar destrăbălare, doar profit! Doar ființe fără altă importanță decât cea colectivă, doar români post-decembriști! Timp de șapte zile, în Decembrie 1989, am avut onoarea să cunosc și altfel de români. Dar, din nefericire, ei au pierit demult!
Refuzul votului este votul absolut!
• Și acum, Doamne, încotro ne îndreptăm? Intrăm încă o dată în războiul acesta fratricid cu incitatori, cu agenți, cu manipulatori, cu corupți, cu ura între frați, cu spatele la Dumnezeu și la Credința neamului nostru, cu păgâni și cu vinovați, și nu există antidot la nefericirea și decăderea pronunțată a României! Prefăcându-ne că o salvăm, nu facem decât s-o ucidem în timp! Aceasta este astăzi, de fapt, definiția ciumei!
Claudiu Iordache
22 Mai 2019

Revoluționarii lui Ion Iliescu!

“Este un om ascuns, ranchiunos, răzbunător. În decembrie 1989 am venit în sprijinul lui…”

(General Iulian Vlad)

“Răzvan Theodorescu (79 de ani), vicepreședintele Academiei Române, susține că românii le datorează libertatea lui Ion Iliescu, președintele post-decembrist trimis în judecată în dosarul Mineriadei și cercetat penal în dosarul Revoluției, și lui Iulian Vlad, șeful Securității, organul de represiune și teroare al regimului comunist.”

– Să revenim la Revoluție. Cui datorăm libertatea pe care o avem?

-Lui Ion Iliescu. Pentru că, dacă nu era Ion Iliescu să intre în acel moment cu vechile lui cunoștințe comuniste, cu vechile cunoștințe nomenclaturiste, cu aura lui de om care pe vremea lui Ceaușescu s-a opus regimului, oricine altcineva ar fi făcut ca să se transforme Revoluția poate într-un măcel. Ion Iliescu are merite incontestabile…

-Pe de-o parte, îl avem pe domnul Iliescu, dar, din fosta Securitate sau din Armată, avem cui să mulțumim pentru libertate?

-Vă voi șoca: generalului Vlad. Românii, după bunul lor obicei, mulţumesc pentru libertatea lor celor doi generali pe care i-au băgat în puşcărie: Vlad şi Stănculescu. Dacă Stănculescu nu dădea ordinul să se intre în cazărmi și Vlad să nu se folosească armamentul, vă dați seama? Ei sunt cei doi din Armată și Securitate cărora ar trebui să le mulțumim.”

(Răzvan Theodorescu, Membru al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române)

„Revoluționarul” de casă al lui Ion Iliescu!

„Fostul deputat PSD Emilian Cutean a fost condamnat definitiv la 3 ani și 60 de zile de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea de Apel București.” (Joi, 28 Februarie 2019)

Stimați camarazi întru Decembrie 1989,

Vă mulțumește această definiție a Revoluției Române la care susțineți că ați participat?

În sfârșit s-a găsit o soluție acceptabilă pentru a înmormânta Revoluția, ca „lucrare” a lui Ion Iliescu, a Securității și a generalului Iulian Vlad! Dar pe voi nu vă interesează! Aveți treburi mai importante în al 30-lea an de la revoluția voastră! Viața merge înainte! Morții cu morții și viii cu viii! Vă simțiți împăcați cu merite deosebite în Revoluția pe care ați vândut-o pentru câțiva arginți? Ieftină Revoluție! Oare cât a dat pe ea liderul de astăzi Ion Iliescu, pe peronul gării, în timp ce el și ai lui (apud Brucan) urcau iar voi coborați din trenul Revoluției? Și de atunci nu v-a mai văzut nimeni decât pe culoarele Secretariatului de Stat, unde an de an se fac pomenile de ziua martirilor Revoluției, pe care voi i-ați uitat! Sorinel Daniel Leia, Alexandru Grama, Cristina Lungu, Maria Andrei, Rodica Luca, Radian Belici, Ladislau Csizmarik, Mihai Apro, Leontina Bînciu, Margareta Caceu, Gabriela Tako, Valentin Aparaschivei, Luminița Botoc, Dumitru Gârjoabă, Remus Tășală, Daniel Brocea, Lucian Matiș, Claudiu Vărcuș, Adrian Don, Mihai Gâtlan, Luiza Mirea, Vinerian Bădoi… În memoria voastră cețoasă numele acestea vă mai spun ceva? Și ar mai fi o întrebare care vă privește exclusiv: “Ce-ați lăsat în urma Revoluției Române decât o țară de vânzare și o colecție de suflete răcite, sfârșind cu Bucureștii și începând, desigur, cu Timișoara?” Dar până la Ziua de Apoi, voi, urmașii lui Ion Iliescu și ai generalului Vlad, dormiți în pace! Mai sunt opt luni până la comemorarea morților Revoluției, încă mai aveți timp să vă întrebați dacă ați participat la o Revoluție ori la o Lovitură de Stat, cot la cot cu activiștii pcr și cu securiștii patrioți ai generalului Iulian Vlad! Ați lăsat să vă fie înjosită fără murmur singura voastră faptă de viață merituoasă! V-a fost insultată Revoluția și voi vă prefaceți că nu vedeți, nu auziți! Tot mai anonimi rentieri ai trecutului, nu v-a mai rămas, în istoria care vă uită încet-încet pe toți, decât uitarea, decât tăcerea! Rămâne să sperăm ca martirii să vă ierte, martirii pe care i-ați părăsit doar pentru a vă înrola, rușinos, sub steagul zdrențuit al celui pe care l-ați acceptat drept Liderul Revoluției!

3 martie 2019: Persoanele numite prin Decret Prezidențial în ziua de 12 octombrie 2018 de către președintele statului, Klaus Iohannis, în componența Colegiului Național al Institutului Revoluției Române încă nu s-au prezentat la IRRD!

Ion Leonida Horia Caramitru, Radu Filipescu, Nicoleta-Lorena Giurcanu (Matei), Teodor Doru Mărieş, Florian Răzvan-Mihalcea, Dan Voinea.

Nu le pasă?

Le este frică?

Ori își fac cu ochiul, sunt complici și le sunt alături oamenilor lui Iliescu?

Claudiu Iordache

3 martie 2019

https://evz.ro/ultimul-sef-al-securitatii-rupe-tacerea-iulian-vlad-il-caracterizeaza-pe-ion-iliescu-este-un-om-ascuns-ranchiunos-razbunator-in-decembrie-1989-eu-am-venit-implicit-si-explicit-in-sprijinul-lui-drept-multumire-trei-condamnari-de-25-de-ani-de-inchisoare.htm?v=347635&page=1

https://newsweek.ro/interviuri/razvan-theodorescu-am-fost-de-patru-cinci-ori-la-jilava-sa-l-vad-pe-stanculescu 

http://www.ziare.com/vasile-emilian-cutean/stiri-vasile-emilian-cutean/fostul-deputat-psd-emilian-cutean-a-fost-condamnat-definitiv-in-dosarul-care-se-rejudeca-in-baza-deciziei-cedo-1551656

http://www.presidency.ro/ro/media/decrete-si-acte-oficiale/decrete-semnate-de-presedintele-romaniei-domnul-klaus-iohannis1539345514

Lansarea cărții ‘Românul frumos’ la București

În ziua de 21 iunie 2017 a avut loc, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, lansarea cărții mele Românul frumos, un eseu despre lumea românească de astăzi. Au vorbit despre carte sociologul Vladimir Pasti, doctor în științe politice, generalul (r) Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Corneliu Vlad, publicist. Și pentru prima dată la un astfel de eveniment personal au fost prezenți toți cei trei copii ai mei, Claudiu Alexandru, Claudiu Cristian, Alice Coralie!

În aceeași zi cartea mea, urmându-și destinul,  a plecat spre publicul bucureștean. Ea va putea fi  achiziționată  de la Librăria Mihail Sadoveanu

Claudiu Iordache

 

Lansarea cărții “Românul frumos” la Brașov

În 15 iunie 2017, la invitația pictorului Gabriel Stan, directorul Galeriei de Artă KronArt din Brașov, am avut bucuria de a-mi lansa cea mai recentă carte: “Românul frumos“. Am fost întâmpinat cu ospitalitate și căldură de către camarazii mei. La eveniment a participat și Etelka Babeș, soția pictorului Liviu Corneliu Babeș, cel care în 2 martie 1989 a recurs la gestul autoincendierii pentru a protesta împotriva Regimului Ceaușescu, cu zece ani înainte de izbucnirea Revoluției Române care l-a izgonit pe dictator de la putere! (De-ar mai fi putut rezista cele câteva luni până într-un decembrie 1989, astăzi ar fi fost alături de familia lui, atât de greu încercată prin tragica sa dispariție!) Cartea „Românul frumos” a fost prezentată de către amfitrionul întâlnirii, dl Gabriel Stan, de către scriitorul Mircea Brenciu (autorul singurei monografii dedicate lui Corneliu Liviu Babeș) și de către criticul literar Iulian Cătălui. Aveam să iau la rândul meu cuvântul pentru a explica temeiurile scrierii acestei cărți, în fapt un eseu “dedicat” mic-burghezului post-decembrist, pentru care cuvintele omenie, demnitate, cinste, generozitate, virtute, altruism și-au pierdut sensul, într-o vreme tot mai întunecată a României contemporane!

Lansarea cărții mele printre prieteni adevărați a fost pentru mine o adevărată recompensă sufletească!

Între cei prezenți s-au aflat Bela Henter, Gheorghe Iosif, Mircea Sevaciuc, Emil Stoica, Vasile Mardare și alții.  Le mulțumesc  încă o dată! Zi cu adevărat de sărbătoare pentru stăruința umilului autor!

Claudiu Iordache

Românul frumos

Această carte nu vrea să scrie istoria “românului frumos”, ci doar să consemneze prezentul acestuia în lumea tulbure a post-revoluției, unde joacă un rol atât de nefast! El este noul “turc”, noul fanariot, noul arendaș, noul hrăpăreț, noul parvenit, noul ciocoi, despre care D. Drăghicescu scria: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.” El este omul zilei. Expresia cea mai vizibilă a degradării românului contemporan confruntat cu criza supraviețuirii sale în timpurile întunecate care vin peste el, și pe care nu e pregătit să le înfrunte! El este cea mai răspândită și cea mai împărtășită întrupare a gloatei românești!

El este românul frumos!

Ştiu că şi această carte va înfrunta tăcerea indiferentă a generației mele,

dar ea trebuia scrisă!

Un fenomen de prostie populară bântuie România! Un amestec de mirosuri de bere răsuflată, fleici, parfumuri ieftine, burți nădușite, râsete lăbărțate, chipuri criptate de vulgaritate și cohorte de bâlbe sughițate, fac tabloul pestriț al unei populații de o tâmpenie viscerală, internată de bună voie într-un prezent insipid, cu indivizi cu personalitate simplificată, pentru a semăna tot mai mult sistemului care i-a anexat și care-i menține inerți și vlăguiți! Cu greu veți mai întâlni în altă parte a Europei spre care ne îndreptăm fără merite, bipede mai banale, mai dezacordate, mai nestatornice, mai flasce, mai incerte, mai indiferente la ceea li se întâmplă, lor și națiunii lor! Sufletul tern le-a devenit uniformă. În existența în devălmășie a românului contemporan, așa zis românul frumos, unde “banalitatea răului” a doamnei Hannah Arendt se împacă de minune cu banalitatea binelui în lumea omului românesc, nimănui nu-i mai pasă de nimeni, tot ceea ce e omenesc a fost abandonat în afara lăcomiei vulgare de a trăi. (Dacă n-am aminti decât gloatele de pălmași electorali care, după eliberarea, nu prin forțele lor, de sub regimul totalitar, dovedesc aceeași obediență oarbă, trudind fără răsplată la perpetuarea la putere a demagogilor lor; de n-am aminti decât adunătura de românași puși pe distracție pe ruinele gliei lor; de n-am aminti decât tribuna de chipuri hâde promovate ca modele de succes național! De ce ne mai pretinde ţara aceasta să o iubim fără condiţii? Caut disperat în mine resursa ultimă de a-i rămâne loial chiar şi în aceste vremuri de severă reexaminare a sentimentului apartenenţei. Nu mai respirăm aerul unui templu, ci odoarea de colonie de frizerie a barbarului român.

Trăim într-o țară bogată, în care șomerii îi roagă pe patroni să nu-i angajeze, sindicaliștii sunt gureși și obezi, țările vecine sunt invadate de români porniți pe distracție, interlopii dețin palate, latifundiarii moșii, miliardarii de carton huzuresc în bănci, muncitorii șmecheresc, privații se joacă de-a impozitul la stat și statul însuși îi încurajează pe toți să-l fure! Peste tot mașini luxoase, tripouri, viața de bordel, stupefiante, gay fest, prostituate, moguli, demnitari exoftalmici cu averi la Paris, cei mai mulți președinți pe kilometru pătrat, cluburi de fițe, țigani cu conace, boxuri și revolvere, iahturi scumpe, elicoptere personale, cluburi de fotbal, piscine, vile, Ferrari – nimic nu e prea scump în Capitala României! se ivește imediat cineva să le cumpere… Unde e România săracă? Orașele mustesc de opulență, câmpurile se usucă, apele se spurcă, gunoiul crește, pădurile chelesc, apocalipse mărunte, invizibile, fixează corpul națiunii într-o agonie agravantă. De unde va mai plăti România o sută de miliarde de euro, datorii făcute de alții în numele și sub semnătura ei? Cine îi va mai restitui copacii, cărbunele, uraniul, aurul, argintul, petrolul, și tot mai restrânsul patrimoniu al unei naturi generoase, cine va mai îngriji Grădina Maicii Domnului invadată de găinați? Mă uit adesea la chipul conducătorilor aleși pe viață, chip obez, comun, bulbucat, insolent, târâtor, purtător neobosit de zâmbet tâmp și de imobilism afectiv, și mă întreb dacă ei știu ce fac… Dar să nu atârnăm spânzurători doar peste cloaca politică. Aglomerațiile de borfași, de parveniți, coada nesfârșită de clienți la pomeni, sinecuri și stipendii, omul ieftin, ce mestecă timpul cu măsele de rumegător care speră să fie vândut, întunericul vârtos din vinele târgovețului, mereu vesel, procopsit la distracții, propășit la orașe, având drept origine țăranul mineral, dormitând în pragul casei dărăpănate, cu spatele la câmpul nesăpat, ori dus ca vita la votat, lenea biologică și bodega devenită biserică. (“Împotriva stupidității chiar și zeii luptă în zadar!” – Friedrich Schiller) Ce simplu e când nu gândești! Degeaba îi mai inundă Dunărea, ei tot acolo sunt, cu nădragii suflecați, așteptând răbdători potopul următor. Un Iov colectiv ce cerșește lumină de la soare, în măsură să trezească până și dezgustul oglinzii în care se apleacă!

Scriu această carte cu tot optimismul de care am nevoie! Dar situația e și mai grea. Neputința și-a instalat încet-încet dominația asupra țării mele! Românii nu mai văd o ieșire, iar când o descoperă o zidesc! Și dacă nu e destul, stau chiar de pază la poarta deschisă tuturor nedreptăților. Aroganța, abuzul, sunt monedă curentă. Plătești bacșiș ca să trăiești, și dacă nu plătești, pieri! Dar să nu cumva să îndrăznești să te plângi! Te execută chiar păgubiții. Părinții obligați să dea bir la profesori sunt primii ce reprimă încercarea oricăruia dintre ei de a se împotrivi sistemului. În spitale mori dacă nu plătești paznicilor, asistentelor, medicilor! În administrație șperțul e ca un bilet de voie. Adeverințe, autorizații îți sunt eliberate la paștele cailor dacă n-ai plătit șpagă! Sistemul merge ca uns și se întreține ca un perpetuum mobile. Nu poți ieși din el. Nu-l poți înfrunta, nu-l poți denunța, sunt prea multe slugile lui care îți sar în cap! Feudalismul românesc – un feudalism fără renaștere, fără sensibilitate preclasică, fără seninătate contemplativă, fără cerebralitate profundă, un pre-feudalism devenit, relativ brusc, post-feudalism, un feudalism sumar, monocord –  a schimbat doar marca mașinii. Doar că boierii sunt șefi, iar slugile nu se mai numesc iobagi. Obediența e o virtute ce te poate menține în viață. Stăpânii se lasă serviți ca să servească și ei, la rândul lor. În străinătate. O încruntătură din afară devine ordin înăuntru. Slugile cu ștaif de demnitar știu că fără peșcheș nu se rezistă în politică. De mici și până ajung mari, românii trăiesc cu frica de teamă! (La cât sunt de lași, câțiva țigani pot teroriza un vagon de români fără nici o reacție, o femeie poate să fie violată ziua în amiaza mare sub ochii lor. Ei tac mâlc!) Iar revoltele sunt rare, oricâte abuzuri ar suporta românii împotmoliți în staza lor troglodită. Dorința lor nu contează. Protestul lor nu sperie, întrucât e lipsit de tradiție. Funcționarul urlă la petent precum arendașul la desculțul speriat ce a supraviețuit în epica românească. Nu s-a schimbat nimic! Indiferența la aflarea știrilor nedreptății le divulgă spaima și umilința. Românii nu sunt cetățenii timpului în care trăiesc. Iar când li se întâmplă vreo nenorocire, ei tac cu gura pungă! (Mai nou consumă droguri ieftine, ori își beau mințile!) Sunt tot mai dese situațiile în care politicienii mitomani îi mint și îi fură pe față, și ei se prefac că “n-au auzit, n-au văzut!”. Ei nu știu nimic, asta e! Și se feresc din răsputeri să afle! Sunt abuzuri de putere ce nu se mai permit nicăieri, dar în România e totul cu putință. Le tai salariile și ei nu crâcnesc. Ba chiar le place, te aplaudă, te admiră, îți umplu blogurile cu like-uri, îți cer autografe, te întâmpină cu pâine și sare strămoșească, îmbrăcați în straie moșnenești, ori vin buluc la băile de mulțime ale comandanților de nave de uscat! Închizi spitalele și ei mor senin pe treptele lor. Le desființezi școlile și cui îi pasă? Nu le dai pensii și găsesc ei ceva de mâncare. Îi dai afară din Statul lor, și degeaba. În fața domniei lungi a politicianismului postdecembrist – o lungă dinastie de devastatori lacomi ai statului, fără culoare politică – o țară întreagă  a tăcut mâlc!  

E ușor să insulți, e mai greu să oferi soluții, e și mai greu să vindeci! Terapeutica prin insultă nu funcționează în România. Oamenii locului s-au obișnuit. N-ai decât să spui ce vrei. Ei n-au decât un singur răspuns patriotic: “românul frumos!” Cronică e suferința, acută e stăruința în suferință! Ce e de făcut? Rușii și-au pus de mult întrebarea: „Что делать?”, românii niciodată! De ce ai schimba antrenorul dacă echipa merge? Și în vremea asta țara săracă se comportă ca o țară bogată. Nu sunt bani pentru școli, pentru medicamente, sunt bani, în schimb, pentru risipă și extravaganțe. Birul pe pensie n-a fost urmat și de birul pe averile mlăștinoase. Proștii mor pe drumuri, deștepții își tratează bătăturile la Viena! Proștii n-au bani de școală, deștepții se instruiesc la Paris! Îmi sunt dragi proștii, nevindecabili cum sunt! Cum nu mai au ei mamă și tată când se năpustesc ca hienele asupra mărfurilor expirate, cum se mai calcă ei în picioare la inaugurarea unor mall-uri ca să prindă niște cratițe pe gratis, ori la slujbele de înviere… Cum votează ei pe cei ce le dau la cap! Cum mai urcă ei pe brânci dealurile patriei cu lumânarea aprinsă! Cum se roagă ei la Domnul trăind strâmb… Adio, revoluție! “Singura soluție! Încă o revoluție!” Obsesie inutilă. Nimeni nu va schimba nimic, nicicând, nicăieri! Așa trăiește poporul înzestrat de Dumnezeu cu prea multă răbdare și prea puțină minte! (Ion Creangă ar fi fost astăzi un scriitor fericit, căci personajele sale chiar au prins viață, la 130 de ani de la nașterea lor. Păcală și Tândală, Ivan Turbincă, Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac… O faună voievodală!) Și toate îi merg. Zi de zi ies în stradă și privesc români fericiți. Mi-e drag să-i știu cu oligarhi fericiți, care odată ajunși în închisoare scriu cărți, ca să poată ieși cât mai repede de acolo pentru a-i fura din nou! (Caz unic în lume: la noi hoții de lux trudesc la manuscrisele  ̶ scrise de alții, din afară!  ̶ dedicate Bibliotecii condamnaților la închisoare! Simpatic cod de procedură, made in Romania!) Mi-e drag să-i văd cum se îmbrâncesc pe scările tramvaielor, cum se înjură în intersecții, cum se încaieră în piețe, cum o iau pe jos când nămeții primarilor ascund Casa Poporului de privirile lor răbdătoare și înțelepte. Și ce prisos de energie… Blestemele nu mai apucă să le iasă pe gură. Dragostea românului pentru români atinge cote amețitoare. Ce se lasă cu aglomerări la Urgențe. Altfel, o țară de singuratici. Trebuie să-i înțelegi cusururile dacă vrei s-o cunoști. Și dacă vrei s-o cunoști trebuie s-o accepți așa cum e. Și nu cum ai vrea să fie. Ca pe un mozaic viu, ca pe o tapiserie care palpită. Contemplarea României actuale cere spirit artistic!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali!

„România, marea defrișare ilegală. Munți întregi au rămas fără nici un copac, iar instituțiile statului nu pot să facă nimic… Pierdem în fiecare zi hectare întregi de pădure, iar în locul lor nu mai punem nimic. Pentru a ajunge la vârsta maturității, unui copac îi trebuie 70 de ani. O viață de om. Suntem la coada clasamentului atunci când vine vorba de împăduriri. La furturi, însă, suntem campioni. Din furtul din pădure s-au făcut miliarde de euro în ultimii ani. Abia acum, în 2013, un raport al Curții de Conturi a confirmat aceste date. 366.000 de hectare de pădure au fost tăiate ilegal în ultimii 23 de ani. Iar paguba este uriașă.”

(Romania, Te Iubesc)

Deceniile umilinței! Ultimii ani au demonstrat cât poate suporta o populație actele de trădare ale conducătorilor ei! Lipsiți de rușine în fața istoriei, frigizi la idea națională, ei au înstrăinat, au cedat, au restituit, au abandonat, au vândut pe aproape nimic proprietatea unui popor ce abia se eliberase de o dictatură sălbatică. Așa s-au dus pe apa sâmbetei visele unei renașteri necesare într-un stat înlănțuit în proiect. Raptul a luat de la început dimensiuni grotești. Neputința, insolența, cinismul, lăcomia, nepăsarea, necunoașterea sentimentelor induse de aspirații, ideal și speranță, au rănit România aproape ca un nou război pierdut! Duse au fost avantajele unui nou început! Sub ochii lumii, o victorie strălucită a libertății s-a transformat într-un eșec total. Drepturi vechi au fost pierdute, drepturi noi n-au fost câștigate, suflecându-și mânecile românii s-au luat la bătaie cu fârtații lor, dar și cu statul lor, iar rezultatul este astăzi trăit ca o fatalitate! O Românie înrobită, pauperă, falită, lipsită de vitalitate. Datoria ei publică e deja coșmarul generației viitoare. Uneori nu mai ajungi să crești, stagnezi, dar te împotrivești, faci eforturi, înfrunți inevitabilul, te lupți cu el, semn că vrei să supraviețuiești. Dar noua elită pare detașată de România. Parcă nu s-ar fi născut la sânul ei! Cosmopolitismul i-a venit ca o mănușă. Țara ei e acolo unde e bine pentru ea. Mondialismul a momit-o. Corporațiile, multinaționalele, cu cultura lor descărnată, – cosmopolitismul funcțional, vremurile în care familiile omului își părăsesc locul de origine. Omul vid. Spiritul fără suflet! – au învățat să viseze ziua în amiaza mare! Ambițiile ei își au domiciliul în afară. Copiii îi învață limbaje tranzacționale. Pregătiți să se descurce fără confortul apartenenței. Pentru ea România înseamnă să te mai uiți din când în albume de fotografii îngălbenite. Succesul se trăiește deplin exclusiv în afară. Câte familii de intelectuali nu-și doresc să scape de o țară în care simt că nu mai au nimic de făcut? Iar sentimentalismele nu-și mai au loc. Bănățenii au început să viseze la Mitteleuropa.

Științele sociologice au primit de curând o știre din România, și anume că prostia socială se ia! E ca un morb, ca o gripă sub formă de endemie. Două decenii masele populare au urmărit, hipnotizate, cum un pumn de oameni au semnat contracte cu străinătatea în care păgubite au fost chiar existențele lor. Prosperitatea Europei a contat și pe “afacerea valahă”, ce i-a adus profituri la care nu se putea gândi. Rând pe rând, datoriile statului proștilor au crescut până la a-l face insolvabil. Alro, Arcelor Mittal, ApaNova, Bechtel (1,4 miliarde euro pentru 52 kilometri!) au stors de ultimele puteri o visterie asaltată de minți flămânde. Și în vremea asta, corul românilor frumoși a cântat doar ode ale bucuriei! Străinătatea avea de ce să se mire. Peste mica și înapoiata Americă de la paralela 45 au dat brusc conchistadorii austrieci, italieni, francezi, germani. Prostia românească le-a adus bani frumoși.

Rareori un erou istoric are statuie în altă parte decât în locul de baștină. Țară rotundă de o omogenitate fisurată (și totuși, câtă delăsare “în tot acest aur!”), ea permite apropieri întâmplătoare. De-ar fi altfel, românii neaoși ar fi sărit de mult în ajutorul românilor din ținuturile secuiești. Dar nu le pasă. Cum nu le pasă de prestația celor ce îi conduc. Fie ei maghiari ori evrei. Ba chiar le place cnutul, ori trădarea străinului. Asta explică de ce și cum au pierdut Bucovina! Un ministru alogen a desăvârșit semnarea primului act din istoria lor în care au acceptat abandonarea drepturilor asupra pământului lui Ștefan cel Mare. Și așa, pe rând, au pierdut toate pariurile. Și încă n-au ajuns la fundul sacului. Și uite așa, românii din afară se simt mai singuri ca niciodată. Cei din Timoc se roagă cu disperare la urechea înghețată care tace la București. Românii din Bulgaria, Basarabia, Transnistria, Grecia, Rutenia, sunt orfani cu mamă vie! Veste bună pentru vecini! Veste proastă pentru românism. Nu ne tragem lângă neamuri. Furtunile ne găsesc pe lângă drum, mereu singuri. Asta e… Am rămas de căruță, senină alienare, rătăciți de steaua polară.

Melancolie. Regrete. Totul a fost cu putință cândva. Totul a fost altfel. Modernitatea a sluțit chipul regatului de la nord de Dunăre. Chipul, inima, spiritul, candoarea, bunăvoința… Am fost. Și totuși, dacă au mai rămas ceva vestigii ale umanului, ale purității trăite în ritmul aștrilor, îndepărtează-te de Capitală, de puterea concentrată a vulgarității, a concupiscenței, a luxurii, a puterii morbide.  La București cerul este de piatră. Bisericile sunt înghețate în timp. Nici o milă pentru nimeni, nicăieri. Dumnezeu e aproape adus la tăcere. Și omul seamănă tot mai mult cu îngerul său slut! Sunt momente în care aș fi vrut să trăiesc sub ocrotirea unei păduri, la umbra unui deal, mângâiat de miresmele cerului, fără alt strigăt decât al nostalgiei, al viselor. Vecin cu coțofenele și veverițele. Acolo unde să las să-mi scrie poeziile un fluture. Să privesc gărgărița care mă escaladează, netemătoare. Și să simt, adânc, că exist! Un vis pe care nu-l voi mai trăi niciodată.

La atâta amar de vreme de la desfășurarea violentă a Revoluției n-au mai rămas decât memoriile contrafăcute și artefactele unor narațiuni perfide și malițioase. Timp de un sfert de veac generația ei n-a fost în stare să-i scrie o istorie onestă și adevărată. Cât permite istoria însăși să lase cercetate enigmele sale…

“Mă plimb pe străzile din Moscova, mă uit la oameni, le ascult conversaţiile şi sunt terifiat. Nu văd, nu vor să ştie, nu gândesc. Oamenii nu sunt de vină. Au vieţile lor, necazurile de zi cu zi. Însă a fi orb, a nu gândi şi a fi neutru costă mult în astfel de momente istorice. Vremuri grele aşteaptă ţara mea.”

(Boris Akunin, scriitor)

Decalogul prea bine cunoscut al filozofului contemporan Noam Chomsky privind instrumentele manipulării, din care aș cita: “Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei. Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta devin o turmă şi sunt uşor de controlat…” omite un punct prețios: disponibilitatea românilor de a se debarasa de obligațiile față de țara lor.

Anii din urmă au constituit fundalul loviturilor de stat ale marii finanțe globalizatoare asupra marilor state din ce în ce mai puțin democratice, în care rapacitatea nemiloasă a bancherilor a pretins guvernelor să încarce nota de plată a cetățenilor proprii. Rând pe rând, țările sărace, împovărate cu tot mai mulți indivizi de prisos, fără educație, fără calificare, fără locuri de muncă, au fost atacate frontal, obligându-le să stoarcă ultimii bani, închizând școli, spitale, aruncându-și oamenii în șomaj, reducându-le sălbatic salariile, făcând din pensii o formă de pomană, impunându-le măsuri nemiloase de dezagregare socială: vagabondajul conjugal, cultura concupiscenței, dezrădăcinarea, încurajarea minorităților ca soluție de subminare a drepturilor majorității, debarasarea de ritualuri, de credințe, cutume și religii, compromiterea solidarității, destrămarea familiilor (după modelul devenit dominant ce rescrie definiția familiei în favoarea însoțirilor între persoane de acelaşi sex). Grecia, Italia, Spania, Bulgaria, Portugalia, s-au lăsat îngenuncheate fără împotrivire, căci guvernele lor le-au trădat, aruncându-le în mizerie. Astăzi, opțiunea politică a popoarelor este blocată. Strivită între amenințarea unei dictaturi neoliberale și democrația coruptă, lumea se zbate împotmolită în prezentul promiscuu din care încă nu se întrevede o ieșire. Concluzia e sumbră. Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, nu la București! Adevărul ascuns al  națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru mult altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când poate nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui. 

Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate, ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români, cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, dar nu la București! Adevărul ascuns al națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru multe altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui!

„A fi liber nu înseamnă doar a te descotorosi de lanţuri, ci a trăi într-un mod care arată respect pentru libertatea celorlalţi şi care le-o sporeşte”. Nelson Mandela

Ce mai are România al ei? Orgoliul decăzut, vanitatea înfloritoare, mândria demagogă și uitarea de sine…

“România e manevrată acolo unde vor cei care o conduc. Dacă va fi o revoltă, aceasta va fi controlată și orientată exact cum trebuie… România, din toamnă, va fi o țară falimentară… Vom trăi, majoritatea, mai rău decât în regimul ceaușist. Nu mai este nici o speranță, decât dacă ne mințim, iar la asta ne pricepem, ca neam. Ce urmează? Ne vor lua totul.”   

(Cotidianul)

Doar individul care le-a tăiat pensile a avut parte de un parcurs fericit! El continuă să facă băi de mulțime cu ciobani euforici și țărăncuțe îmbujorate, căci așa e datina la românii frumoși, vitele se gudură când își întâlnesc măcelarii!

Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!

Asaltul asupra Europei, început sub Attila și Ginghis Han, continuă și astăzi. Singurul loc din lume unde cultura a luminat civilizația (“Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!” a devenit, între timp, un îndemn pustiu!) a ajuns sub asediu! Ultraliberalismul, și el de origine extra-europeană, s-a lăsat ca un nor toxic peste fruntea continentului îmblânzit de înțelepciunea filozofilor săi. Degeaba luciditatea oamenilor de spirit: „Să nu lăsăm finanțele nebune să ne conducă!” – Robert M. Gates. Globalismul, clocit în cuiburile Americii (similar unui optimism sumar și unei deșarte veselii globale!),  împreună cu milenarul pericol galben, îi întunecă viitorul. Statele Unite (altfel o țară putredă pe la margini!) nu oferă alternativă la viziunea imperială ce continuă să le inspire! Democrația modelului său e cel mult o dictatură soft, de natură implacabilă. Un mai bine american, dar fără alternativă! Iar istoria cu față umană se lasă încă amânată! Dacă vom mai supraviețui acestei sumbre așteptări!

Cât încă libertatea Bătrânului Continent este o afacere a guvernelor și nu a popoarelor, războiul altora i-a ajuns din nou la porți! Pentru ea tot mai puțin uman înseamnă sfârșitul. Amurgul i-l resimțim deja. Europa a căzut în cursa perfidă întinsă iluminismului său. Și își trăiește drama de una singură. Și în timpul acesta, în jurul ei, statele militariste se îndesesc! Liderul autocrat face ravagii! Popoarele sătule de libertate i se supun cu ușurare. Dar America nu e sensibilă la lamentații și agonii. Rusia crește sub flamura flămândă a pan-rusismului. În China partidul comuniștilor de cândva e condus de noii săi oligarhi. (De altfel, oligarhiei de oriunde îî e recunoscut deja dreptul anticonstituțional de a decide în politica statelor, ca o a cincea putere a lor, constituind totodată cauza profundă a șubrezirii puterii morale în statele democratice, confirmând, pe undeva, la rândul lor, starea de putreziciune acută pe care au atins-o! State supuse jafului colectiv, state confiscate, state sub talpa dictaturilor mascate, (vicii grave ale civilizației!) statele beneficiilor exclusive și rezervate, state supraviețuitoare din evul mediu târziu, state mafiote… Dar iată ce consemnează Albert Camus într-unul din Caietele sale: „În secolul al IV-lea, în anumite cetăți grecești oligarhii rosteau acest jurământ: „Voi fi întotdeauna inamic al poporului și voi propune să se facă exact ceea ce voi ști că-i este dăunător!”) Și foarte curând o alianță totală între omul de nimic, omul prost, suporter nevremelnic al celor care ăși bat joc de soarta lui vremelnică, și răul absolut ar putea veșteji ideea de Europa! În India sărăcia a devenit doctrină. Turcii reiau lecțiile de medievalism otoman. Africa rămâne neagră până în albul dinților și măduva oaselor. Iar revoluțiile, când se produc, unde se mai produc, sunt spânzurate, pe rând, la poarta tuturor restaurațiilor!

Și în timpul ăsta, unde e România? Dar să nu-i întrebați pe români. Ei cred că sunt Everest! Problema lor e să coasă, harnic, cel mai mare steag din lume, în spatele căruia să-și ascundă gunoaiele.

“Marele război de apărare a patriei” a început imediat după Decembrie 1989, și încă nu i se întrevede sfârșitul! După retragerea revoluționarilor de pe străzi, Securitatea, Nomenclatura (și-au schimbat între ele locurile!) s-au angajat într-o cursă disperată pentru a ajunge printre primii la ofrandele națiunii. Istoricul conflictelor este deja cunoscut. A câștigat Securitatea, care a construit rapid bănci, presă, televiziuni, firme, partide (chiar asociații de revoluționari!), invadând și acaparând demnitățile și structurile statului, o plasă densă aruncată peste grumazul din nou înfrânt al unui popor buimăcit, punând bazele unei atotcuprinzătoare economii a raptului și corupției, situație rămasă neschimbată până în zilele noastre, uitând un singur lucru: să recunoască, să regrete și să-și ceară iertare pentru crimele ei! La rându-i, străinătatea interesată i-a încurajat pe politicieni să risipească, să înstrăineze, să vândă, să cedeze, să abandoneze, în schimbul unor bacșișuri infinit mai mici decât pagubele pe care le produseseră! Astăzi poate fi trasă o linie de doliu. Statul nu mai deține nimic! Cu excepția datoriilor astronomice. În această luptă inegală, românii iubitori de România n-au avut nici o șansă. Avertismentele lor n-au trezit din beție turma românească. Doar cei puțini au devenit, cel mult, și mai singuri! Doar ei, doar conștiința lor, doar țara lor risipită! Marele război de apărare a patriei a început imediat după Decembrie 1989 și după numai douăzeci și șase de ani de dezastre a devenit definitiv pierdut!

Anul 1989 s-a dovedit a fi un an de ruptură. Lumea nu a mai fost la fel după el. A dispărut comunismul? Ce-l va înlocui? Eșecul său e definitiv. Foamete, teroare, lagăre, genocid, toate în numele fericirii omului viitorului… Dar condiția umană refuză să mai urce în Patul lui Procust. I-a ajuns! Vârtejul în care s-a înecat comunismul a atras după sine și iluzia, utopia, sensul unei purificări. Comunismul a dispărut, blestemat de crimele sale. Ce-a lăsat în urmă? Această societate rebarbativă, complice la josnicie, acest capitalism bolnav, desfrânat, cârpănos, cu vicii exacerbate, disperat să ne facă să credem că dispariția lui va coincide cu sfârșitul lumii… Să fie, oare, adevărat că omenirea a pătruns în apusul speranței, amintind primitivismul târziu? Să fie, oare, de actualitate afirmația lui André Glucksmann că am consolidat cu mijloace moderne „legătura apocaliptică și primitivă cu nonsensul”? Și câtă parte de adevăr există în analizele lui Aleksandr Dughin, care crede că “ordinea globală existentă (ultraliberalismul, atlanticismul, dominația elitelor financiare oligarhice și cosmopolite, antropologia individualistă și ideologia drepturilor omului) este o dictatură a celor mai rele elemente ale societăților occidentale!”? Să fie, oare, adevărat că Fukuyama a avut dreptate atunci când a scris că sfârșitul istoriei este maximum la ce ne putem aștepta? Să fie, oare, adevărat că, în numele modernității, citadela mondială, măcinată de o corupție generalizată, tratându-și viitorul cu condescendența celor încă prea puternici, își refuză mesianismul? Și să ne resemnăm cu gândul că societatea omenească a îmbătrânit urât? “Ne vom mulțumi de acum înainte să facem troc de mărfuri, să gestionăm prezentul, să menținem o ordine legală, să regularizăm de pe o zi pe alta contradicțiile sau să ținem în frâu violențele care ne dau târcoale.” (Jean-Claude Guillebaud)? “Renunțarea la viitorul radios nu face decât să confirme starea de doliu!” avertiza Francois Flahaut. “În sfârșit, a murit devenirea!” – René-Jean Dupuy. În realitatea de care nu ne putem desprinde, să fi fost deja uitate templele hidoase în care este încă arestată libertatea lumii? Să fi murit viitorul promis de zei unei ordii de ființe asmuțite asupra unui pământ tot mai secat, ars de un soare tot mai pârjolitor? Viața în prezentul exclusiv sună ca o condamnare la moarte, cel mult amânată. Cât va mai putea fi suportat statusul de întunecare a minții? Dacă lumea în care trăim este un imperiu al nedreptăților și normalitatea lumii o tolerează, atunci putem gândi la nevoia unor noi revoluții! Ele, singurul bisturiu ce poate deschide focarul de infecție… Și oricât de teribilă e astăzi represiunea invizibilă – ce nu mai face victime, cât prizonieri! – va sosi un moment în care nimic nu va mai putea fi la fel, și viitorul ar putea fi cu totul altfel! Și atunci se va vorbi – ca la 1789, ca la 1848, ca și în 1989 – despre Deus ex machina, ca despre un tulburător remediu la cancerul planetar, despre starea de revoluție!

Dar ideea de revoluție, confruntarea asumată, conștientă, supremă, între trecut și viitor, e atât de departe de spiritul defetist al românilor, încât e de mirare că a avut trei!

Și iată-ne revenind din nou la “calomniatorul” Emil Cioran. (Poate, alături de Eminescu, cel mai inteligent român al tuturor timpurilor!) El prevestea oboseala popoarelor vechi ce nu-și mai pot decât retrăi trecutul, sugerând că salvarea istoriei vine întotdeauna de la popoarele tinere, pentru care istoria de abia a început! Dar conflictul între cele ce au dominat și cele ce vor domina timpul nu e chiar atât de aproape. Trecutul are, încă, resurse: dominația, manipularea, ierarhiile, monopolul constrângerilor! Viitorul are, în schimb, de partea sa dreptul la alternativă! Cândva popoarele se vor desprinde de pe soclul lor și vor emigra, pâlcuri-pâlcuri, spre o viață mai bună. Omenirea în re-clivaj. De la ultimul război mondial a trecut deja prea mult. Numai că de data aceasta nu teritoriile își vor schimba stăpânii, ci oamenii își vor schimba teritoriile, derobându-se de un mod de existență fără speranță. Lumea va fi tot mai puțin europeană, tot mai puțin atlantică… Oare cum va arăta orizontul acesta în care noi popoare se vor desprinde, în rânduri dense, din sângele uman revărsat? Dar, e de știut, declinul Europei nu coincide cu declinul umanității! Nu-și duc până la capăt ideile cei ce se opresc aici. Războiul pentru viitor va fi mai persuasiv, dar și mai cumplit totodată. (Omul! Dați-i un război pentru a-și arăta chipul adevărat!) Căci doar cei care vor stăpâni substanța volatilă a viitorului vor domina lumea. Dar mai are nevoie lumea de dominatori? asta e întrebarea! La frontiera între omenire și umanitate există un no man´s land în care tăcerile trecutului vorbesc, amenință, avertizează, prevăd. Vocația vizionarilor întârzie, asemenea beduinilor însetați ce se odihnesc pe drum în grădinile secrete ale Saharei, la umbra apei limpezi și reci! Gândirea liberă va medita aici, încercând să se ridice deasupra prejudecăților sufocante. Și poate, cine știe, ea va desemna, într-un sfârșit, și numele călăuzei ce va scoate la liman omul rătăcit, a câta oară, pe țara Canaanului. Iar acesta va avea cândva și un nume, pe care numai viitorul i-l poate cunoaște! Se va numi…

Dar până atunci, prezentul se dilată sub umbrele noastre. Pare că nu mai merge, că i se scurg doar clipele în delta unor existențe epuizate. Pare că am ajuns cu toții la porțile destinului. Pare că ne-am oprit! Poate că nu mai știm să pornim! Ca un epilog absurd al atâtor biografii risipite. Viața rusaliilor umane se comprimă în spasme tot mai scurte. Un roi epuizat coboară pe curenții liniștiți ai amurgului. Iar la limita timpului, o lume la trecut îngenunchează în fața lui. Doar că înainte de a-i atinge lemnul porții, ea moare. Iar viitorul își cunoaște pentru prima oară sfârșitul.

Natura oferă continuu resurse pentru a supraviețui în acord cu ea! Dar românii nu sunt mulțumiți din fire cu ce li se dă. Ei caută mai departe de țara lor ceea ce țara lor are să le ofere. Oare logodna între un popor și o patrie este veșnică? Suntem ajunși în anul 2016. Lumea fierbe de ignoranță și nedreptate. Răscoalele izbucnesc orbește. Junte ascunse, înarmate până în dinți, plasate în sfinte alianțe ascunse, orizontale, lichide, dezbină, corup, asupresc, dezinformează. Guvernele, totdeauna ale puterii banilor, ale celor bogați, nu pregetă să scoată armata pe străzi împotriva propriilor popoare. (Nu înainte de a le obliga să cumpere vaccinuri otrăvitoare, să consume alimente contrafacute, ori să se lase evacuate din casele cărora nu le-a mai putut plăti ratele ucigașe!) Se trage cu fereală, ori la lumina zilei. Servicii secrete, bastoane, grenade non-letale, gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc. Gărzi naționale, hoarde de tineri asmuțiți împotriva părinților lor… După căderea Zidului Berlinului, Europa s-a aliniat abandonării intereselor tuturor națiunilor. La rândul lor, celelalte continente își aliniază puterea represoare. Europa, continuu sub semnul balansului, se conformează, supusă, “austerității”, darul grec al Germaniei oligarhice. Status-quo-ul trebuie menținut. Defavorizații se vor supune hegemonismului economic. Și așa fac degeaba umbră pământului! Și așa consumă prea mult! Partidele își trădează, pentru a câta oară, electoratul pe care-l disprețuiesc. Oportunismul face ravagii. Sindicatele devin tot mai galbene. Niște Schröder, Blair, Obama, Hollande, Merkel, cu toți evident pro-business, stânga de dreapta! (social-democrația ultraliberală!), abjură în văzul lumii de la doctrina socială, obligând vistieria statelor să hrănească îmbuibarea bogaților (speță milenară a umanului alterat!) și nu li se întâmplă nimic! Internetul e confiscat! (“Europa seamănă tot mai mult cu America” – Vasile Cârjă) Statele Unite își îndatorează tot mai mult cetățenii căzuți în vraja visului american, al unui american beauty! Prea americani, prea optimiști, prea “patrioți”, prea dornici de fericire cu orice preț ca să înțeleagă, să critice ori să se revolte! Constituțiile bancherilor sar ca broaștele sprintene dintr-o baltă în alta. Un capitalism de tip nou, cu apucături totalitariste! Intelectualii, altfel o categorie emasculată, strânși cu ușa între majoritatea troglodiților făcuți pe bandă rulantă și puterea vicioasă, se lasă corupți. Clasa mijlocie e sub asediu. Cu complicitatea agențiilor de presă, refuznicii, dizidenții, se sufocă în suc propriu. Cine să-i mai înțeleagă, cine să-i urmeze? (În epoca imbecilismului mondial sacrificiile sunt absurde!) Bisericile, prea interesate ori prea smerite, își refuză menirea. O întrețesere de interese abjecte: Grupul Bilderberg, Trilaterala, Troika, Banca Mondială, Illuminati, Google Zeitgeist, FMI – ce pregătesc umanității Noua Ordine Mondială! – ridică puterea capitalurilor și averilor mult deasupra drepturilor reziduale ale cetățenilor anonimi.

“Nu există om pe Pământ care să aibă peste 100 milioane dolari şi să fi făcut banii cinstit. De ce nu te uiți la ce-au făcut Vanderbilts, Carnegies, Gettys, Morgans, Hursts, Rockefellers… De unde crezi că au banii? Au anexat teritorii, licențe şi afaceri, i-au ucis pe amerindieni, au importat sclavi, au vândut arme şi Nordului, şi Sudului, în Războiul Civil. Au manipulat politicienii şi sunt eroi, eroi americani! Ne învățăm copiii că onestitatea şi munca sunt cheile reuşitei? Copiii mei nu vor merge la război, vor merge la Yale sau Harvard. Copiii proşti din rasa albă şi negrii din ghetouri vor purta războaiele inutile ale Americii. Ei vor avea grijă de siguranța şi afacerile americanilor. Vor fi afacerile mele. Afacerile mele vor fi tot mai mari, iar bonusurile la fel. E aceeaşi poveste. Bancherii, proprietarii şi consilierii se îmbogățesc! Iar oamenii mici care cumpără acțiuni vor pierde mereu la sfârşit. Oamenii ca tine!… Nu te obligă nimeni să tranzacționezi, prietene. Asta se cheamă capitalism.”

 (Personaj din filmul american Assault on Wall Street, regizor Uwe Boll, anul 2013)

Nu e de mirare că le sunt tăiate brutal alocațiile, salariile, pensiile! Că oamenii sunt scoși cu forța din case. Că sunt vândute pe aproape nimic proprietăți străvechi ale statelor! Spionajul global (mână în mână cu “fericirea” de a fi spionat a omului obișnuit, care-și varsă nonstop pe târgurile online, Facebook,  Twitter, Youtube, nimicurile…) lucrează cu motoarele turate. Protestele sunt blocate din fașă. Manifestațiile în stradă sunt ascunse de mass-media complice. Conștiințele rebele sunt persecutate și izolate. Închisorile gem de populații infractoare. Supravegheate atent, din motive care arareori sunt ale libertății lor, popoarele tac, anesteziate. O nouă civilizație malignă se prefigurează la proximul orizont. Și singurul sentiment grav rănit este chiar respectul și dragostea pentru celălalt, pentru ceilalți, pentru Africile flămânde, pentru Asiile doborâte sub dictaturi, pentru poporul migrator care curge dintr-un continent în altul în căutarea milei universale… Sau poate Oda Bucuriei a și murit?

Bogații lumii se vor baricada, înspăimântați chiar de realitatea pe care au produs-o. Căci ei vor deveni viitoarele ținte! Nu clasa muncitoare se va avânta în noi revoluții, care pentru ea, e deja dovedit, nu vor duce la aproape nimic, ci clasa noilor barbari săraci, fără șansă, fără patrie, fără complexe, fără noroc, a noilor emigranți, mai rezistenți, mai prolifici, mai agresivi, asemenea incendiilor ce pătrund într-o pădure bătrână! Căci, de data aceasta, ei chiar nu mai au nimic de pierdut decât lanțurile!

Producția spontană și deja necontrolabilă de oameni de nimic revarsă în flux continuu, pe piețele vechilor națiuni, noi și noi ființe stupide, redundante, debusolate. Adio, democrație a oamenilor conștienți că mai ales lor le revine rolul s-o apere! (Re-sălbăticirea lumii sub asaltul instinctelor de dominare, oasele tăioase înfipte în carnea civilizației ascunse sub formula: Political correctness! Și acesta nu e cel mai pesimist scenariu!) Adio, Europa drepturilor omului, incendiată, pe rând, la Bruxelles, la Koln, la Londra, la Tel Aviv, la Montreal, la Madrid, la Nisa, la Paris, la Marsilia! Adio, libertate! Și, destul de curând, smulsă din brațele celor care o mai respectă, adio România!

O nouă dezmembrare a ei e posibilă printr-o acțiune din interior! Un popor decăzut într-o populație  de români frumoși „îmbuibată cu cârnați vreme de două decenii”, o elită politicianistă care și-ar vinde țara de dragul intereselor ei, un context global zguduit de crize și ajuns la concluzia că statele nefuncționale nu mai merită sprijinite, o înțelegere (gen Dictatul de la Viena) a marilor puteri vecine privind desprinderea Transilvaniei Occidentale și transformarea restului României într-un stat pubelă, țigănesc ori de tranzit, ar putea duce la dezintegrarea României. Și acesta, din păcate, nu e singurul chip al nenorocirii care ne paște…

“Astăzi totul intră sub legile competiţiei şi selecţiei naturale, iar cei puternici îi exploatează pe cei neputincioşi. O astfel de economie ucide!”

(Papa Francisc, Exhortaţie Apostolică, noiembrie 2013)

“Mă încearcă o urmă de tristețe gândindu-mă cât de nepregătiți suntem noi, românii, pentru tot acest viitor cu politicienii noștri mărunți, cu o țară măcinată de corupție și indiferență, cu o populație îndobitocită și sărăcită…”

(Reportaje-Live, 2016)

Cu atât mai ridicol e să ne gândim la natura servilității autoimpuse a unui popor mic care și-a trimis la întâlnirea cu autoritatea abuzivă a unui Carol al II-lea floarea gândirii sale. Cum a arătat chemarea la ordin a unui Octavian Goga ori a unui Nicolae Iorga, îmbrăcați în uniforma cu fireturi regale? Libertatea popoarelor este încă o poveste frumoasă pe care o șoptesc bătrânii la urechea nepoțeilor ațipiți. A fost odată ca niciodată! Ori nu a fost niciodată? Oricât de îmbuibată ar fi o mulțime, ea nu va putea fi mai presus decât poporul căruia i-a luat locul în istoria națiunilor. Dreptul ei la libertate este încă îngrădit. Dar cea mai mare parte a vinei nu o împarte cu nimeni! De altfel, îi este recunoscută capacitatea de a conviețui răbdător cu dezastrul, ca și cum acesta n-ar exista! Despoții sunt liniștiți lângă ea. Pentru români sensul vieții este mereu în altă parte. Ei nu-l resimt, și demonstrează că se poate supraviețui și astfel. Dacă n-ar fi, din când în când, tulburați din afară, ar trăi netulburați înăuntru. Căci acestui popor aproape că îi prisosește istoria. Pentru el existența este  o clipă! 

“Inerția și superficialitatea marilor mase de oameni din întreaga lume, care înghit tot ce li se servește drept viață zilnică și realitate palpabilă. Mase de oameni care se lasă docil conduse, precum o turmă de oi de peste 6 miliarde de capete…”

(Nicu Parlog)

“Lucrurile stau mult mai grav decât în urmă cu 12 ani, când am scris ”Confesiunile”. Asasinii economici și șacalii s-au extins uriaș, inclusiv în Statele Unite și în Europa. Când lucram eu, erau limitați la ceea ce numim lumea a treia sau țările în curs de dezvoltare, însă acum sunt peste tot. De fapt, cancerul imperiului corporatist a dat metastazele a ceea ce pot numi economia globală a morții. Este o economie care se bazează pe distrugerea resurselor de care depinde și pe forța militară. Este un model care a devenit global și este sortit eșecului. America nu mai este beneficiara acestei economii, ci a devenit o victimă, spune Perkins. ”În trecut, economia asasinilor a fost propagată pentru ca America să fie mai bogată și americanii să o ducă mai bine, dar cum procesul s-a extins în SUA și în Europa, acum vedem o creștere uriașă a bogăției în detrimentul tuturor. La nivel mondial, știm că există 62 de indivizi care au la fel de multă avere cât jumătate din populația planetei. În Statele Unite vedem cum guvernul nostru este paralizat, nu funcționează. Este controlat de mari corporații. Ele au înțeles că noua piață, noua resursă, sunt SUA și Europa, iar lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat în Grecia, Irlanda și Islanda se întâmplă acum și în SUA. Acum statisticile arată o creștere economică, dar în același timp crește șomajul și oamenii își pierd locuințele.” ”Când eram asasin economic trebuia să împrumut cu foarte mulți bani țările, dar acei bani nu ajungeau niciodată în acele țări, mergeau la propriile noastre corporații care contruiau infrastructură în acele țări. Și când aceste țări nu mai puteau plăti datoria, insistam să privatizeze sistemele de distribuție a apei, canalizarea, sistemul electric. Acum vedem aceleași lucruri aici, în SUA. Este un imperiu corporatist care este protejat și susținut de armata SUA, de CIA. Dar nu este un imperiu american, nu îi ajută pe americani. Ne exploatează la fel cum îi exploatează pe cei din alte țări.” ”Trebuie să le arătăm că sarcina corporațiilor este să serveasca interesele publicului. Avem nevoie de investitori, dar, dincolo de asta, fiecare corporație trebuie să servească interesul public, al generațiilor viitoare”.

Cât privește marile acorduri de liber schimb negociate de Statele Unite (Parteneriatul Transpacific sau Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții), Perkins este foarte limpede: ”Sunt devastatoare, guvernele își cedează suveranitatea în fața corporațiilor. E ridicol”.

(John Perkins)

Expresie ultimă a “democrației” planetare! Bogații lumii, impunând silnic restului lumii austeritate pe viață (Doctrina Merkel), își asigură dreptul la supraviețuire luxoasă atunci când, tot datorită lor, omenirea va pătrunde în fața ultimului ei război!

Asta este tot ceea ce mai suntem, tot ceea ce mai trăim! Cupiditate și ipocrizie. Istoria din urmă consemnează voracitatea și batjocorirea sfidătoare a adevărurilor tutelare! Omul este un excretor de minciună. Totul la el este neadevărat, este fals: religia, morala, actele obscure ale supraviețuirii unei specii întunecate. A luat drept moștenire miasmele turbelor putrezite din care s-a ivit. Pentru asta s-a născut Dumnezeu, ca să-l albească în fața viitorului care îl așteaptă pe o planetă bântuită de maimuțe fără păr? Conștiința lui este imundă. Cât poate înșela, cât poate minți, cât poate mistifica? Actele sale bune sunt o picătură în oceanul de scârnă. Câți Mozart la  șapte miliarde? Câtă muzică a sferelor la imnurile desfrânării? Cât de bete sunt femelele în trupul lor? Câți criminali potențiali? Cât se mai pot sustrage doliului zilnic al scurgerii clipelor? (Căci nu putem trăi decât întru moarte. Răul care se revarsă în izvorul său!) Ăsta e rostul civilizației, să justifice, să apere, să ascundă impulsurile marginale? Dar mai poate rezista cineva sub povara adevărurilor tuturor? Ființa aceasta nu merită menajată. Ea, care a pus mâna pe spațiul și timpul lumii, înclinându-le înspre dezastru… Înțelepții fug din lumea lui, se sinucid ori se fac educatori disperați ai odraslelor lui homo posteritas pe care îi vor pierde, înecați în vârtejul ucigaș al ultimei civilizații. Respect poeților dreptul de a rosti cuvintele îngerilor! Sirene asurzite de surzenia oamenilor, inocențe pângărite, generozități reprimate… Dar nu mai e timp! Nu mai întinde mâna în ajutorul nimănui. Îți va fi arsă! Nu mai face semnul crucii, căci te minți singur. Nu tu ești cel sortit să-L poți urma pe Dumnezeu pe căile Lui. Ești un alungat ori un fugar din grădina Sa. Trăiește cum mai poți, cum te-au învățat ai tăi, cum îți pretinde puterea vinovată a lumii tale. Iar înspre Ianus privește cu îndoială. El are întotdeauna mai mult de două fețe!

Asta e epoca din urmă urmă a atacului feroce la informația mondială, a democrațiilor discriminatorii și represive, a egoismului de clasă dus până în pânzele albe, a contrafăcutelor social-democrații și al sinistrului neoliberalism inuman („Arată-mi un capitalist, și îți voi arăta un vampir”, Malcolm X), − a falselor dreptăți și egalități, a luptei de clasă de sus în jos, când nu mai are în spate gândirea unui Marx, ci a unui Milton Friedman și a cinicei sale “Free to Choose”, a “libertății de a alege” având în spate o armată de supermiliardari (1426 de inși ce dețin 5400 miliarde de dolari!), a acestui atotcuprinzător și reinventat bolșevism al celor bogați!

Doctrinele ultraliberalismului folosesc subtilitatea teoriilor sale doar pentru a ascunde cruzimea și josnicia lor! Căci ele întorc continuu omul la forma sa primară de stăpân al puterilor care îi prisosesc și de prizonier al ambițiilor sale de putere! Scara blocată care ar fi trebuit să conducă ființa umană dincolo de brutul originii sale este o structură neoliberală! Neoliberalismul este astăzi groparul lui Dumnezeu!

Nu le întrevăd alt sfârșit bogaților decât decadența, îmbuibarea fatală, descompunerea, abrutizarea, prostia, senilitatea! Vor pieri la rândul lor, prăbușindu-se în fisura unui dezechilibru! Dar dacă acesta e finalul în această tot mai chinuită “istorie a stupidității” (Stephen Hawking) a rasei umane?! Dar dacă așa vrea destinul? Dar dacă noi așteptăm altceva de la soarta tuturor? Dacă ieșim în stradă pentru a apăra un singur pom? Dacă spunem guvernelor: “Fără noi nu sunteți nimic!” Dacă începem să gândim ca ființe ale omului, și nu ca gropari ai lui? Când nimicul ne înfricoșează mai mult, totul e de făcut!

Aceste fenomene tragice de domesticire gregară, de „prostire” generalizată a popoarelor ce-și pierd cu frenezie rațiunea în numele unei supraviețuiri nesigure, și care le transformă în mulțimi unanime de animale umane, solidare în răul pe care și-l produc ele însele, această alienare totală a conștiințelor unor grupuri sociale care brusc își pierd resursele de inteligență pentru a capitula în fața unei servituți imperioase ori a unui abandon irațional, la comanda unor impulsuri irepresibile, nu-și găsesc o explicație decât în imundul ascuns în sufletul prea puțin schimbat al acestui „chiriaș sărac pe Pământ” − Andre Makine, al primitivului încadrat în haita originară. Este încă istoria lui! Gloria de a fi popor, pentru încă mult prea multe populații care au capitulat înaintea dictatorilor e departe de ele. Milenara obediență japoneză, chineză, rusă ori germană, au desenat pe harta războaielor lumii cicatrici de neșters. Nimeni, nici astăzi, nu poate explica de ce a fost lăsat un Stalin să ucidă milioane de suflete, un Mao să-și mâne neamul în comuna primitivă, ori un Hitler să fie asistat de poporul german să ducă până la capăt distrugerea Germaniei! Dealtfel, calitatea jalnică a popoarelor contemporane, înstrăinate de marile lor religii fondatoare, cu marile lor metropole transformate în suburbii nămoloase, cu autoritatea publică asediată în propriile-i sedii, cu guverne autiste și defetiste, dominate de minorități vicioase, cu distrugerea statelor sociale, cu statul  destrămat, anexat altor interese decât ale lui, 

cu cultura degenerată și cu societatea distopică, dezagregată și coruptă, scufundându-se în istoria viitoare asemenea unor epave cârpăcite… Altfel spus, întoarcerea popoarelor la primitivism, la tribalism, la rinocerizare, la mulțimi, la dictatori, la Stalin, la Mao, la Ceaușescu, la Putin, la măcelarii de democrații. Libertatea este pe moarte…

„Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu. Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnifici copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

“Uitați-vă la cimitirele lui Decembrie 1989. Pentru că, iertați-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Știu, sunteți dezamăgiți că totuși au fost doar 1000 de oameni uciși. De la șaizeci de mii în sus ați fi fost și dumneavoastră indignați… Dar o mie… N-aveți timp de fleacuri… Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ‘89, ei ori noi?”

(Călin Nemeș)

Și, de la un moment dat, nu am mai întâlnit îngerii! Îngerii României, blânzi, îngăduitori, răbdători, dăruitori, în prezența cărora să te poți vindeca de clipă… Luminile lor s-au stins sau ochii mei au obosit să-i mai vadă?

Înconjurat, de 26 de ani, de ostilitatea, tăcerea și indiferența generației mele, mai pot scrie această carte ca și cum astfel m-aș adresa poporului meu? Sau o scriu ca și cum așa mi-am împlinit datoria? Dar ce destin poate să aibă o carte tipărită în câteva biete zeci de exemplare? Să fie răsfoită de cel mult o duzină de cititori? Ori să fie citită până la capăt de unul singur? De cel mult unul, care simte, ca mine, disperarea de a-și vedea patria năruindu-i-se?

Am notat, cândva, într-unul din manuscrisele mele: „Mi-am dorit să aparțin unui popor mare! Nu a fost să fie așa. Iată cât de scurtă este respirația virtuților lui, cât de invalid îi e patosul. Dumnezeu i-a dat o săptămână într-un secol pentru a-și înfrunta nenorocirea. Dar nu l-a inspirat și în încercarea de a o înfrunta. Astăzi ascult resemnat acel puls al mulțimii ce semnalizează continuu că în România nu s-a schimbat niciodată nimic! Fundamental s-a schimbat: s-a lăsat deteriorată, până la urmă, chiar și spaima de a trăi. Promiscuitatea rămâne ultima amantă a acestui popor ce a îndepărtat de sine vestitorii credinței. Păgân la el acasă, nu mai poate vindeca indiferența națiunilor decât reînvestindu-se cu puterea de a se respecta și iubi. Mi l-aș fi dorit dacă nu mare, măcar înnobilat de pasiunile care îl consumă. Dar nu este decât un slujbaș neglijent în serviciul eternității lui.” Pentru a adăuga aceluiași sentiment, într-o altă carte: „Am vrut să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!” Dar cui? E puțin spus… Voi pleca de aici nemângâiat. Tribul românesc se aliniază sinelui său moștenit. Moartea îi vine din interior.  Dar în trecutul prezent în care continuă să rătăcească România, toate aceste mulțimi tot mai rarefiate, ce nu se mai regăsesc în sentimentul originar și care nu ezită să fugă din soarta lor într-o migrație disperată, semnalează inconștient hemoragia, agonia, risipa, pierderea abruptă și definitivă a sensului: chiar destinul lor! Dar toate aceste trăiri, toate aceste sentimente, nu-i așa? sunt pe cont propriu. Definiția vulgară a pesimismului: „El nu mai vede soarele pe cer!” Dar unde sunt răsăritul, amiaza și amurgul neamului în toți acești ani, în toate aceste clipe? Las optimiștii să ofere românilor viitorul lor! Altfel spus… Totul este atât de simplu…

Criza gândirii morale a civilizației în care trăim nu mai poate fi negată. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, lumea  este ca o navă fără busolă. Ea nu mai navighează, băltește. Prost este să fii sărac și deștept este să fii bogat. Dar săracii sunt 90% și ceilalți 10% la sută îi călăresc până la deșelare. Recent, un sondaj național l-a indicat pe președintele Ronald Reagan cel mai iubit președinte al Americii! Pentru că sub mandatele sale cei mai mulți americani și-au pierdut locurile de muncă, pensiile, asigurările, locuințele. Un adevărat secol de aur de numai zece ani, pe care America încă nu l-a putut uita!

Anul 2016 găsește România în devălmășie totală. Aproape insolvabilă, îndatorată pe termen lung, părăsită de către cei mai buni fii ai săi, cu viitorul amanetat, ea continuă să se târască la marginea supraviețuirii în timp ce elitele ei, în sângele cărora este împietrit trecutul totalitar, se amăgesc că vor rămâne pe viață la cârma statului avariat! Una dintre puținele țări ale Europei locuită de o populație captivă formată din mase de „idioți utili” (Deutsche Welle), trăiește de azi pe mâine și se minunează că nenorocirea n-a ocolit-o încă! În rest, totul e bine! Și în timp ce inegalitățile ucid lumea, o monstruoasă coaliție între politicieni și servicii manipulează nesperat de ușor, în drumul tuturor spre dezastrul final. România de astăzi nu e o democrație, cum nu mai e o dictatură, este un hibrid hidos al ideii de locuire bazată pe drepturi, obligații, libertăți și tradiții. Iar mizanscena oferă spectacolul  agoniei unei națiuni care își scurtează durata în lume. Dar, mai ales, nu se întrevede nici o ieșire! Pe cine să cheme ea în ajutor?  Câtă vreme oamenii nu au ce alege, pentru că ei înșiși sunt asemenea celor pe care-i aleg! Câtă vreme apostolii ei sunt meschini, iar haiducii îi sunt hoți! Altfel spus, toți ca unul și unul ca toți, cu toții o apă și-un pământ!

Această confesiune nu și-a propus nici o clipă să facă dreptate morală! Ea doar conturează spectacolul funest al unei țări în amurg, doar descrie o tulburătoare stare de fapt, laolaltă cu propriile mele trăiri, propriul meu sentiment despre fundătura în care a fost împins poporul meu… Ce mi-am dorit, doar scriind-o? Să nu uit? Să amintesc și altora că nu putem trăi la nesfârșit la voia întâmplării? Că nu putem chema mereu în ajutor zeii Istoriei, care ne-au salvat de mai multe ori? Și până când? Ca să evoc, într-o litanie resemnată, obligații uitate și datorii neîmplinite ale unei națiuni care în străfundurile timpului a avut drept strămoși triburi îndrăznețe, totemice, “ce legau cu credințele lor ideile de “strămoși-origine”, “viață-continuitate”, “pământ strămoșesc de culoarea roșie și neagră a tumulurilor funerare”? (Vasile Cârjă) Dar noi ce-am făcut pentru respectarea pioasă și demnă a trecutului nostru, altceva decât să-l uităm? Ca să ajungem unde? La această Românie atinsă de cutremure, de crivăț, de secetă, de inundații, capitulând în fața jafului continuu, “locuită de ființe despiritualizate, de cadavre însuflețite” (Adrian Majuru), umilită de cei ce o conduc, ca și de cei ce, din lașitate ori indolență, se lasă conduși, alunecând accelerat într-o derivă implacabilă, pradă timpurilor flămânde? România, încotro? Iat-o trăind în liniște și pace la limita dezastrului. Fără a cere ajutorul nimănui. Nici măcar sieși. Dar cui îi pasă? Păsări ce pier pe limba lor, popoarele… Dar de ce chiar al nostru? Numai mie mi-e teamă? Și în timpul ăsta… Asta e… Doar mă tângui… Doar scriu! Deși nu contez pe un cititor anume. El are mereu altceva de făcut! Scriu, totuși, pentru a mă trăi mai exact. Poate, înainte de a-mi lua rămas bun! Dumnezeu știe când! Cântecul meu de o viață. Ultimele mele firișoare de iarbă. Dorul din urmă. Țara mea tot mai îndepărtată de speranțele mele. Și nevoia de a mă asigura, la ceasul plecării, că pot spune, cu mâna pe inimă: “Am încercat!”

Oamenii mor pentru a fi uitați! Ecarisajul memoriei colective aparține societății. Aproape că au trecut 27 de ani de atunci. Cele 1104 victime nu mai au nume. Între timp, părinții le-au luat urma. Copiii lor învață să înoate în noroiul noii Românii. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Cimitirele sunt niște garaje pentru vecie. Ele tac, posomorât, la marginea cartierelor, dormitoare insalubre pentru pegra orașelor. Doar preoții mai fac afaceri cu morții.  La ce bun să mai privim înapoi? Trecutul românesc este fără ecouri. Revoluția e un cuvânt tot mai rar scris pe o pagină de hârtie. Suntem pentru a nu mai fi. Ingratitudinea supraviețuitorilor e firească. Americanii fac la cinci minute un erou, pe care apoi îl uită! Dar eroul adevărat este supraviețuitorul! Altfel, natura e indiferentă la convulsiile speciilor. Pentru ea nu există istoria. Ea nu privește, nu contemplă, nu judecă; există! Natura n-are cunoștință de cele aproape 7 miliarde de suflete ce se aprind și se sting pe cerul pământului. Omul nu e treaba naturii. Viața și moartea lui n-o privesc. Natura este imanența! (Dacă nu cumva chiar Dumnezeu e un apostat al acesteia!) Natura nu cunoaște întrebări. Natura e fără timpuri. Și totuși, lumea viitoare nu va mai fi la fel! Dar o putem întrevedea printre zăbrelele prezentului! Ultimii zei tutelari vor fi detronați. Inimile oamenilor se vor răci. Popoarele se vor topi ca banchizele. Culturile vor fi garate la poarta muzeelor. Voluptatea mocirloasă va sufoca bucuria pură, emoția, pasiunea! O hemoragie de orgasme, de simțuri revărsate, de suflete sleite… Un templu devastat, de femele răstignite pe nuditatea lor, de copii decăzuți din spirit și de o virilitate oarbă rătăcită între corzile dezacordate ale propriilor instincte. De fetuși abandonați… De noi nelegiuiri… Iar animalele moderne ale timpului vor rătăci tot mai des drumul! Dispar, încet-încet, fiorul, tandrețea, compasiunea, noblețea, omul lui Michelangelo, al lui Haendel, al lui Bach, omul ce ascultă recules Ave Maria, omul îndrăgostiților lui Rodin… Omul – o sculptură a sufletului… Vor apărea, în schimb, noi pustiuri și jungle… Străbătute de o voce monocordă, guturală… Și de o sălbăticie reinventată… O viață delirantă, în malaxor! Sfârșitul răsăriturilor și capătul timpului! O senzație vastă a nostalgiilor destrămării. Și poate că pentru prima dată în istoria lui, răul are control absolut asupra mijloacelor de a nimici rezistența oamenilor la acesta! Imperiile se sprijină între ele când victima gândește, doar că lumea tuturor este din ce în ce mai nedreaptă! Iar omul însuși este o ființă scindată. Între dreptul de a fi liber și dreptul de a supraviețui oricum a fost ridicată o frontieră nouă. Revolta trebuie strivită nu atunci când izbucnește, ci în mintea celor care ar alege să o provoace. În numele delictului de a fi liber i se scotocește trecutul și prezentul, sentimentele și opiniile, i se percheziționează gândurile.  Este izolat și stigmatizat! I se inoculează teama de libertate! Dar mai presus de toate omul cu onoare, omul cu demnitate, omul cu curaj, e tot mai singur. Discursul său a tăcut. Revoluțiile se înăbușă nu cu tancurile pe străzile orașelor, ci în leagănul oamenilor, din care vor ieși asemenea unor sclavi condamnați la supunere! Și toate astea în numele fățarnicei ordine democratică! Asistăm, de fapt, neputincioși la sfârșitul omului liber!

Lacrimi pentru

viitor curg

pe obrazul prezentului.

Cine știe ce va

mai fi? Știm numai locul

unde a fost îngropat

trecutul…

Și într-o zi soarele nu a mai răsărit! Românii aveau să continuetrăiască încă mulți ani fără ca memoria să-i tulbure. Ce a fost a fost. Ce este nu va fi mai bine. A fost odată ca niciodată… Și nu s-a mai mirat nimeni că într-o dimineață soarele nu a mai răsărit! La ce bun? Ne-am obișnuit cu un somn bun. Și cu un cer fără vise.

O viață o trăiești o dată, și șansa aceasta nu o vei mai avea niciodată! Pot spune că am avut-o pe a mea. Dar ce lasă omul în spatele său? Copii, nevastă, o casă, un trecut, și o lume tot mai încețoșată ce rămâne în urmă. Care este povestea unui sicriu? O ultimă călătorie și uitarea inevitabilă. Care e povestea unui cimitir? Un depozit de oseminte. De-am înțelege cât de simplă e trecerea omului pe pământ! Să ne lăsăm, atunci, chemați fără spaimă de uitarea cea mare! Să ne rezervăm lacrimile doar pentru bucurie, rouă rară de mărgăritare din grădinile ofilite. Dar de la o vreme până și trecutul ne este interzis… Aștern aceste cuvinte doar pentru a mă mira o dată în plus? Iată! Am fost! Ei, și? Și totuși, o simt!, supraviețuiesc firișoarele agoniei, se înalță coloane funerare, piramidele cariate încă strălucesc sub soarele Egiptului. Ele, toate, sunt triumful sclavului timpului. Cu atât mai reconfortant e să intuiești cu ultimele simțuri că vei mai fi într-un un cuvânt, într-o literă, într-o carte, o voce mută în istoria anodină! Să te dedici, atunci, definitiv seninătății și modestiei. În spitalele incurabililor poate fi înțeleasă mai bine vrednicia de a trăi! Acolo unde omul poate adormi, ori poate că se va trezi pentru ultima dată! De-ar mai putea șopti cineva la urechea morții: “A trebuit să fiu! A meritat să fiu! Sunt o cărămidă de aur în zidirea vieții!” Dar stingerea unei vieți este totdeauna esențială. Restituirea întreagă a unui împrumut, a unei datorii… De la o vreme, mă gândesc tot mai des la aceste ultime clipe… Ele vor veni… Câți ani de viață am îngropat până aici… Și de la cine mi-aș dori să-mi iau rămas bun mai întâi? De la chipul delicat, dăltuit în umbră, al copiilor mei, de la surâsul chinuit al mamei lor, încurajându-mă blând, și pe care abia îl mai văd… de la fiorul îmbrățișărilor ei, pe care abia le mai simt… de la acordurile din urmă ale Recviemului, de la o frază blândă, delicată, din Saint-Exupéry? Sau de la bietele mele manuscrise? Ori de la lumea ființelor hăituite, terorizate de goarnele Ierihonului? O, Doamne, de ce oare te joci cu noi? Clipe din urmă se sting pe rând. Una. Și încă una… (Afară se aude o portieră trântită. Un scrâșnet metalic. Un urlet. O înjurătură… Altă înjurătură… Omul de mlaștină… iarăși în stradă”! Și apoi un pic de liniște, de tăcere înaltă… sculptată pe cer… Mireasma teilor înfloriți în ceară albă… Luna vidă, văduvă a pământului…) Și doar povestea vastă a unui simplu, dumnezeiesc de simplu, a fost!

Și, pe neașteptate, în primele zile ale noii primăveri a ținutului românesc, au început năvalnic să se ridice la suprafață muguri, petale, ghiocei și miresme… Păsări gureșe jubilau la lumina unui soare izbăvitor, peticele parcurilor izvorau dintr-un verde amețitor, iar prin parcurile rărite bătrânii se bucurau de viață. Copiii zburdau! Și deodată m-a podidit plânsul. Mila de sufletul ce sperase la altceva, mila de șansa irosită a reînfloririi unui popor fără sărbători, mila pentru ruinele dezamăgirii celor ce nu uitaseră moartea celor inocenți dintr-un îndepărtat și aproape uitat decembrie 1989! Primăvara solară a anului 2016 sfida istoria funerară! Ar fi putut trăi alături de noi cei peste o mie și o sută de români fără de noroc; s-ar fi bucurat de fiecare clipă, de fiecare împlinire, de fiecare primăvară, în țara lor în sfârșit recunoscătoare! Dar n-a fost să fie așa! Memoria acestei generații, când nu desfide, îngroapă martiriul, eroismul, sacrificiul, lupta, curajul… mânjește tot ce atinge, lăsând în urmă, fără regrete, un vis care s-a sfârșit…

Puneți flori în deșert, o dată, de două ori, de o mie de ori, și într-o bună zi deșertul va înflori!

Claudiu Iordache – Românul frumos

Cruciada împotriva istoriei naționale

        Cruciada împotriva istoriei naționale este o realitate în România! Reducerea drastică a numărului de ore dedicate studiului istoriei în învățământul elementar, desființarea catedrelor universitare, presiunea alienantă a unei intelighenția ce se vrea degajată de memoria poporului de care aparține, confirmă politica (tot mai greu disimulată) îndreptată împotriva studiului istoriei în România contemporană! Am ajuns să trăim într-o țară în care naționalismul este incriminat, în care datele istoriei de două milenii a românilor sunt contestate ori ridiculizate cu argumentele sarcasmului, disprețului și urii, o țară în care înalți funcționari ai Ministerului Învățământului public dispun cenzurarea manualelor de istorie, în care cimitirele istoriei românești sunt profanate de barbaria cosmopolită, în care românii (tot mai puțini) care încă respectă istoria neamului lor sunt tratați ca niste extremiști ori retardați! Ofensiva antiromânească s-a extins și în mediile culturale, unde biografia și operele personalităților românești, acuzate de colaboraționism cu istoria, sunt umbrite de acuzații ipocrite, în fapt mizerabile! Și în vremea asta numărul românilor apatrizi crește!

         Naționalismul este totdeauna evocat atunci când naționalul este în suferință! Trăim, din nefericire, acest moment de rătăcire, în care se impune tot mai imperativ întoarcerea la rădăcinile României! În afara istoriei României nu există România! Deloc de mirare că în acest context dramatic tăcerea istoricului adâncește criza de identitate a statului în care trăiește! Dar acest pasivism (frigiditatea la sentimentul apartenenței!) al istoricului contemporan ne poate costa, la limită, chiar dezmembrarea țării pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri! Secolul se tulbură din nou, după ani de pace obținuți prin absența conjuncturală a războiului. Polii de putere reîncep confruntarea, având drept efect chiar dezmembrarea ori rănirea de moarte a statutului statelor mici! Cu un sfert de secol în urmă, Revoluția Română a oferit un nou început! Momentul a fost pierdut. România prezentă este o formă decăzută a României trecutului! Dar astăzi nu mai recunoaștem existența unei revoluții naționale, privite obstinat prin ochelarii unei lovituri de stat! Ce miopie costisitoare și vinovată! Transmitem lumii din jurul nostru că românii nici măcar o revoluție n-au reușit să ducă până la capăt, în pofida miilor ei de martiri! Pur si simplu ne-am predat istoria în brațele celor ce vor să transforme o națiune într-o periferie exploatată economic! Cine se mai împotrivește, astăzi, acestui curs? Să-i chemăm în ajutor, din nou, pe Iorga sau Brătianu? Ori să ne prefacem că n-au existat, deși le datorăm că vorbim și gândim românește?

        Iar dacă în zilele noastre școala românească încearcă să le ascundă elevilor trecutul țării lor de dragul unui europenism vulgar, atunci părinții să-și învețe singuri copiii istoria națională!

        România anului 2017 caută disperată un ajutor din afara spiritului și frontierelor ei. S-a obișnuit să fie tutelată? O altă cumplită eroare, odată ce nu o va salva nimeni, nicicând, pe un continent ce-și pierde continuu umanitatea, flămând de lăcomii și profituri! Căci România nu se va mântui decât prin credința în Dumnezeu și prin forțele proprii!

        Altfel spus, reidentificarea neîntârziată, prin Istorie, a neamului românesc este singura noastră soluție!  

Claudiu Iordache

Două zile de bronz stropit cu sânge din istoria Bucureștiului

de-craciun-ne-am-luat-ratia-de-libertate

Între 21 și 22 decembrie sângele bucureștenilor a reușit să dea lovitura finală unei dictaturi ce părea de neclintit! Ultimul reazim al puterii lui Ceaușescu se prăbușea sub ochii lui. Avea să fugă ca un laș în cimitirul istoriei care-l aștepta, lăsând în urmă o Românie însângerată! Peste 400 de morți, mii de răniți și arestați și orașe martirizate. Așa s-a sfârșit Dictatura lui Nicolae Ceaușescu!

Revoluția românilor se împlinea astfel în Capitala României!

Traseul Revoluției început la Timișoara, trecând prin Lugoj, Arad, Reşiţa, Caransebeş, Cluj, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Cugir, Iași, Târgu-Mureș, Brăila, Buzău, Galați, Constanţa, Hunedoara, Craiova, Ploiești, Târgovişte, se oprea aici! La Troița Martirilor!

Atrocitățile Regimului aveau să fie cunoscute mai târziu!

Carnagiul din 21 decembrie, bucureșteni împușcați, răniți, arestați, bătuți bestial la Jilava!

Chipul hâd al celor ce ordonaseră să se tragă în români. Generalii criminali. Istoria nu va uita numele martirilor bucureșteni, curajul și sacrificiul lor!

Timișoara-București, axa unei revoluții, singura învingătoare din cele trei revoluții din istoria modernă a românilor!

Filozoful timișorean Eduard Pamfil scria, în decembrie 1989: “Comunismul s-a născut pe malurile Nevei și a murit pe malurile Begăi!”

Eu aș îndrăzni să adaug: “A murit pe malurile Dâmboviței!”

Cât privește martirii Bucureștiului,

alături de frații lor din Timișoara, Lugoj, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov

și din alte mari orașe ale Revoluției Române

un singur gând:

Ei au binemeritat de la patrie!

Claudiu Iordache

21 Decembrie 2016

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucurestenii-fata-in-fata-cu-fortele-de-represiune-ale-lui-ceausescu-bd-magheru-sala-dalles-bucuresti-21-decembrie-1989

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-4

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-3

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucuresti-21-decembrie-1989-scutierii-in-piata-universitatii

bucuresti-21-decembrie-1989-apar-primele-tab-uri-in-piata-universitatii-2

romani-ucisi-din-ordinele-dictatorului-ceausescu-in-decembrie-1989

ruxandra-mihaela-marcu-21-ani-ucisa-de-un-tab-care-a-intrat-in-plin-in-demonstrantii-din-fata-salii-dalles-in-bucuresti-21-decembrie-1989

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

mioara-luiza-mirea-27-ani-impuscata-in-cap-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

baban-florin-corneliu-22-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-dec-1989-in-ziua-in-care-implinea-22-de-ani

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

mihai-gatlan-impuscat-cand-striga-libertate-bucuresti-21-decembrie-1989-sala-dalles

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

eroii-revolutiei-asasinati-de-dictatura-ceausescu-in-bucuresti-21-22-decembrie-1989

cimitirul-eroilor-din-decembrie-1989-bucuresti-1

Timișoara, 20 Decembrie 1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

“Numai un om liber poate să-şi transforme conşiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989, Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre democraţie! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alte mii învăluie Consiliul Județean. La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. În timp ce trupele Armatei sunt retrase  la ordin (nici urmă de fraternizare), cei dintâi oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. (În primii zece, patru poeţi!) În balconul Consiliului Judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet asemănător este înmânată consulului iugoslav la Timişoara. La Operă, chemaţi din balcon, vin pe rând reprezentanţii marilor întreprinderi. La Consiliul Judeţean tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se scandează continuu: Libertate! Libertate! Se declară Timișoara primul oraș liber de comunism, se declară greva generală pentru ziua următoare. Se fac apeluri către țară pentru a se alătura luptei Timișoarei. Dar Țara încă nu răspunde! Orașul rămâne izolat. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. “Există Dumnezeu!” Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. Frontul Democratic Român  organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei. O delegaţie a Comitetului de la Consiliul Judeţean ia contact cu FDR, propunând  concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea, până la urmă, câştig de cauză soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR, în frunte cu Lorin Fortuna, se deplasează ceva mai târziu la Consiliul Judeţean, unde îi întâlnesc pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Timişului. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă cu sancțiuni grave, dar li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR solicită listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi și restituirea  trupurilor celor decedați către familiile lor; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să treacă de partea Revoluției. Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, le este smulsă asigurarea celor doi demnitari comuniști că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului Județean, demonstranţii, unii urcați pe un tab stingher, așteaptă. Se ia, într-un târziu, calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş sediul Partidului Comunist. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Cu adevărat, noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

20-decembrie-1989-timisoara-muncitorii-din-umt-protesteaza-impotriva-dictaturii-lui-ceausescu

20-decembrie-1989-timisoara

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-4

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-5

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-8

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-6

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

Revendicările revoluționarilor timișoreni – Comitetul Cetățenesc de la Consiliul Județean

Revendicările revoluționarilor din Timișoara, prezentate la negocierile eșuate cu primul ministru communist Constantin Dăscălescu din după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989

un-document-pentru-istorie-20-decembrie-1989-revendicarile-revolutionarilor-timisoreni-comitetul-cetatenesc-de-la-consiliul-judetean

Manifestul „A căzut tirania!”, tipărit în Timișoara în 21 decembrie 1989

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

Rezoluția finală a Adunării Populare din Timișoara – Proclamaţia Frontului Democratic Român – citită de la Balconul Operei din Timișoara în 22 decembrie 1989

Rezoluția Finală a Adunării Populare din Timișoara relativ la instituirea adevăratei democrații și libertăți din România – prezentată în Piața Operei din Timișoara și la Postul de Radio Timișoara la 22 decembrie 1989

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr-tiparita-in-luptatorul-banatean-din-22-dec-1989

20 decembrie 1989: Timișoara, primul oraș liber

Documentul prin care a fost destituit Ceaușescu

scinteia-21-decembrie-1989

Pentru că ei s-au stins în vremea colindelor…

1-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016

Predica ținută în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, în ziua de 17 decembrie 2016, de către Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului 

2-i-p-s-ioan-selejan-arhiepiscopul-timisoarei-si-mitropolitul-banatului

“În acele zile de 16 și 17 decembrie, și cele ce-au urmat, piepturile voastre nu s-au izbit de vreun glonț! De aceea să-i mulțumim lui Dumnezeu că atunci piepturile voastre au fost mai tari decât gloanțele!
Iubiți frați, cred că aceasta este mântuirea fiecăruia dintre frățiile voastre, care atunci ați zidit cea mai mare catedrală din partea de vest a României. Această Catedrală pe atunci avea altarul aici, și pridvorul ei era Opera de aici, din Timișoara. Așa să le spuneți nepoților și fiilor și urmașilor dumneavoastră, pentru că în acele zile îl chemați în ajutor pe Dumnezeu, pentru viețile frățiilor voastre și pentru țară.
Aici, la Timișoara, s-a săvârșit prima liturghie a libertății românești din istoria recentă a neamului nostru românesc! Frățiile voastre ați rupt lanțurile istoriei românesti, ati rupt lanțurile cu care era înconjurat nu trupul, ci conștiința neamului nostru românesc, o conștiință ținută în întuneric, iar frățiile voastre ați dezlegat lanțurile conștiinței voastre la lumină, și așa s-a dus în tot spațiul nostru românesc!
Atunci, în decembrie, a început, din nefericire, și rărirea neamului nostru românesc. De atunci ne-am rărit tot mai mult, și vedem an de an că și dintre frățiile voastre tot mai puțini sunteți aici, printre noi, și tot mai mulți vă duceti sus, la Dumnezeu. Iată, nu demult, un fruntaș al Revoluției l-ați condus pe ultimul drum. El a fost un caz fericit, că n-a plecat biciuit de gloanțe de aici în Împărăția lui Dumnezeu, ci a plecat în pace, mângâiat de lacrimile și de rugăciunile frățiilor voastre! Dumnezeu să vă dea sănătate celor ce sunteți încă printre noi, și să rămâneți pe mai departe acea carte de istorie vie a neamului nostru românesc pe care poate nimeni n-o s-o scrie niciodată pe hârtie, dar vă rog s-o scrieți frățiile voastre în inimile urmașilor frățiilor voastre, căci numai frățiile voastre știți adevărul, și ați scris acea pagină de istorie nu cu cerneală, ci cu sângele frățiilor dumneavoastră!
Pentru toți cei ce au trecut dincolo de albastrul cerului, pentru ei am făcut astăzi pomenire, si-L rugăm pe Dumnezeu să-i odihnească alături de toți eroii neamului nostru românesc! Și pentru că suntem în vremea colindelor, haideți în clipa aceasta să îi colindăm și pe ei, și să rostim cu toții, să cântăm, o colindă, pentru că ei s-au stins în vremea colindelor, ei s-au stins când murmura în case și în biserici colinda noastră dulce, românească…”
3-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
4-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
5-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
6-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
7-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
8-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
9-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
10-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
11-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
12-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
13-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
14-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
15-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
16-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
17-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
18-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
19-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
20-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
21-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna!

lorin-fortuna

Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și este suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață  prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse?  Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!

Claudiu Iordache

25 noiembrie 2016

balconul-operei-din-timisoara

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20-decembrie-1989-piata-operei-timisoara

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

lorin-fortuna-2

manifestul-a-cazut-tirania-tiparit-de-frontul-democratic-roman-din-timisoara-in-22-decembrie-1989

Manifestul „A căzut tirania” tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989 – Proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21 decembrie 1989, difuzată prin multiplicare xerox în data de 21 decembrie 1989, tipărită și distribuită ca manifest revoluționar în dimineața zilei de 22 decembrie 1989

Clasa nevrednică

clasa-nevrednica

1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… 

Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce  violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri! 

Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu.  Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!

 

Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…

După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău
ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?

“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:

                Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.” 

                “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

                “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

                                               

                “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

                                               

                “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

                “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

                                               

                “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

                Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!

Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”

Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”

       12 octombrie 1996

 

‘Coteria’ de la Operă

Opera Nationala Bucuresti
Urmărind criza de la Opera Națională București, în care o mână de oameni încearcă să se împotrivească puhoiului de infami care apelează la orice mijloace pentru a împiedica adevărul să iasă la suprafață, urmărind această conjurație imundă a unor oameni de presă, culturnici, politicieni, profesori, demnitari, care își dau mâna să împiedice aflarea motivelor pentru care înalta scenă muzicală a României continuă să nu-și împlinească menirea, mi-am amintit un text publicat în anul 2007 într-o revistă a Academiei Române: ‘Coteria’!
 
Revin astăzi la acest text (constatând cu tristețe cât este de actual) pentru că nu putem trece la nesfârșit prin viață în orbire morală, într-un timp în care Parvenitismul și Impostura fac legea într-o Românie lezată grav de turpitudinile unei părți mlăștinoase a elitei ei! Sau poate că ‘omul românesc’ al lui Mircea Vulcănescu a devenit, între timp, ‘omul de mlaștină’ al anilor post-decembriști, parte supraviețuitoare a ‘intelighenției’ de la București care în ultima jumătate de secol a a lustruit continuu ghetele dictatorilor?
COTERIA
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc, graţios, pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi, într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează unii pe alţii de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. ‘Ei’ îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc, ‘ei’ îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vând cărţile doar ’ai lor’; în presa lor, articolele ’lor’ sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau ’îngerul slut’ – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo) – ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în așa zisa elită parvenită unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la televiziunile complice care au mereu ceva de de vânzare! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de naivitatea și ignoranța noastră! Politicieni, demnitari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!
 
Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

În urmă cu 25 de ani – Moțiunea Iordache

Claudiu Iordache

Dacă în urmă cu un sfert de secol Parlamentul României ar fi adoptat o decizie privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, România anului 2016 ar fi arătat altfel! Dar n-a fost să fie! Fosta Securitate a avut vreme să se sustragă urmărilor imediate ale actelor de represiune executate de ea în zilele și nopțile Revoluției; a reușit, prin tragere de timp, să facă uitate resposabilitățile sale în Represiunea declanșată de Regimul lui Ceaușescu, represiune ce a condus la omorârea a peste 1100 de români; a avut timp să confiște Națiunea Română, culminând, la un moment dat, cu impunerea în fruntea statului român al unui om al său! Rezultatul îl resimțim astăzi! O Românie feudalizată politic, o Românie sub ocupație, pusă la îndemâna jafului străinătății care nu s-a sfiit să exploateze resursele neprotejate ale unei țări ai cărei guvernanți i-au predat, pe rând, cheile  identității și suveranității naționale!

Atașez mai jos articolul ziaristului Florin Gabriel Mărculescu Moţiunea Iordache – şah la Securitate”, publicat în România Liberă, 8 mai 1991

Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti

Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale

„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:

Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991

Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin, şi aproape pe faţă, de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.

Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”

Moţiunea Iordache – Şah la Securitate

„Un grup de  deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.

Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.

Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.

Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…

Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).

Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea…

‘Se unește cu mama sa, România!’ – Anul 1918, 27 martie

Sfatul Tarii - 1917-1918

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România!”

Întrebați-i astăzi pe cei patru președinți ai României post-decembriste și pe cei cinci președinți aleși ai Statului Moldova, dacă ar semna, fie și cu 98 de ani mai târziu, această Declarație-Rezoluție de Unire a neamului românesc!

Și mai întrebați-i de ce nu sunt încă pregătiți să întâmpine cu hărnicie, umilință și demnitate sfârșitul unui secol al înstrăinării românilor de familia lor cea mare!

Trăiască România reîntregită!

Vreau să apuc să trăiesc această zi în care clopotele României vor bate la unison un imn de slavă închinat Celui care, la bine și la rău, ne-a ținut nevătămați prin vremuri vitrege până în lumea de astăzi! 

Claudiu Iordache

27 martie 2016 

Declaratia Sfatului Tarii Republicii Democratice Moldovenesti

Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

Ziua Martirilor – Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015

Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015, ziua comemorării morților Timișoarei căzuți în Revoluția din Decembrie 1989:

Iubiți frați și surori întru Domnul,  

Este prima dată în viața mea când urc pe treptele acestei Catedrale nu pe un covor de flori, ci pe un covor de sânge și de lacrimi. Acest covor n-a fost țesut într-o altă parte a țării, ci aici: de copii, de tineri, de bărbați și de femei care au plecat în zori de zi să se întâlnească cu moartea.

În general oamenii fug de moarte, dar cei ce au pierit și cei ce mai sunt încă printre noi, în zorii acestei zile, s-au rugat lui Dumnezeu și au zis “Doamne, ajută-mi să înving moartea!” Și au învins-o! Au învins moartea unei națiuni, au învins ateismul, au învins și au aprins lumina neamului nostru românesc. Aici la Timișoara s-a aprins prima candelă, însă în această candelă n-au pus untdelemn, ci au pus ca să ardă sângele lor, și lacrimi. Atât timp cât în candela neamului nostru românesc va arde sânge de martir, nădăjduim ca neamul nostru să nu piară!

O vreme, câteva zile, Timișoara era primul oraș liber al României, și de aici, din această candelă, s-a aprins lumina care s-a revărsat peste întreg spațiul nostru românesc. Bunul Dumnezeu sa-i odihnească în corturile drepților pe cei care astăzi ne-au așternut nouă nu numai pe treptele acestei Catedrale, ci peste întreg orașul, covorul acesta presărat cu nestemate, presărat cu viață, cu sânge și cu lacrimi. Mai sunt și astăzi lacrimi aici, în Timișoara, și Dumnezeu să mângâie inimile celor îndurerați, și să fie întru nădejde că se vor întâlni cu fiii lor, cu soții lor, în împărăția luminii lui Dumnezeu.

Iubiți frați care ați participat atunci, în 1989, aici, vă suntem datori, cu cinste, cu recunoștință, și Dumnezeu să vă scrie în cartea neamului nostru românesc. Dumnezeu să ne ajute tuturor să putem să facem această sfântă pomenire mereu în bisericile noastre, să nu-i uităm, pentru că nici ei nu ne-au uitat, nu ne vor uita nici ei, niciodată, acolo unde sunt, în împărăția lui Dumnezeu. Veșnică să le fie pomenirea, și Dumnezeu să-i odihnească, alături de toți eroii neamului nostru românesc.

Cristos a înviat din morți!

Înalt Preasfințitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului
Timișoara, 17 decembrie 2015

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 1

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 2

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 3

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 4

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 5

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 6

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 7

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 8

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 9

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 10

Timisoara - Catedrala Mitropolitana

Fotografii © Claudiu Iordache – arhiva personala

Săptămâna Patimilor – Revoluția Română

Iisus

An de an, din Decembrie 1989, Îngerii României vin pe rând să bandajeze cu aripile îndoliate rănile Revoluției! Aici s-a tras cu arme blestemate, ucigând de-a valma prunci și bătrâni nevinovați. Fiecare copil asasinat putea fi copilul tău, fiecare mamă maltratată putea fi mama ta, fiecare tată care nu s-a mai întors acasă putea fi tatăl tău, fiecare frate, fiecare soră, fiecare bunic, dispăruți fără urmă, mulți dintre ei fiind arși în crematoriu și cenușa lor nevinovată aruncată la canal, puteau fi parte vie din familia ta… Mai poți uita?

Săptămâna patimilor care a început într-o sâmbătă de 16 decembrie 1989 și a sfârșit târziu în bezna sângeroasă care i-a urmat, pentru noi nu se mai termină niciodată!

Oare România a meritat sacrificiul acesta? Sau așa a vrut Dumnezeu, cel chemat la Timișoara cu glasul a zeci de mii de români, să li se alăture în lupta lor cu Dictatura cea mai feroce din Europa?

Iată de ce, la 26 de ani de atunci, nu putem uita, n-avem voie să uităm! Cei morți au făcut vie libertatea noastră! Putem ierta, dar nu putem uita! Iar istoria românilor va trebui să consemneze sacrificiul victimelor Revoluției, precum și actele lor cele mai de preț! Ea, istoria românilor, care într-un decembrie 1989 a devenit cruce, altar, monument și ofrandă în memoria noastră!

Glorie eternă celor care s-a jertfit pentru România! În lunga și apăsătoarea “săptămână a patimilor”, lumânările sufletelor românilor să rămână aprinse! Morții noștri sfinți trebuie să simtă în mormintele lor înnoptate că românii de astăzi nu i-au uitat!

Claudiu Iordache

*

Statistica morților Revoluției Române

17-22 decembrie 1989    272

22-25 decembrie 1989    715

După 25 decembrie         113

Fără data exactă               67

Numărul martirilor        1166

*

Alexandru Grigoriu, Eroi Martiri în statistici. Editura IRRD, București, 2013

1 Decembrie, Anul 2015. De ziua Mamei!

Rosenthal - Romania Revolutionara

Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum când se  știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: “Aici nu mai locuiește nimeni!”, când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul, cine va mai alunga omizile din livezile tale, cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?

Acum este 1 decembrie. Ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși, îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși, îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri, îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: “Deșteaptă-te, române?”

În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?

Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!

Și dacă poporul tău și acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a  unei mari făgăduieli neîmplinite…

1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!

*

Basarabia, ne priveşti?

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)

 

Compasiune

Rugăciuni triste pentru sufletele celor dispăruți în tragedia din 30 octombrie, și pentru familiile lor pustiite… Rugăciuni pline de speranță pentru viața și sănătatea celor răniți… Respect și recunoștință pentru medicii, asistentele, personalul medical, SMURD-ul, pompierii, oamenii de ordine, studenții și voluntarii care s-au luptat pentru a salva vieți… Gânduri bune pentru cei care s-au solidarizat cu suferința celor afectați de această tragedie, aprinzând o lumină așa cum au făcut mii de oameni, la locul dezastrului, în biserici ori în propria casă, sau declarând doliu alături de România, așa cum au făcut președinți și ambasadori ai altor țări… Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați, și să-i ocrotească pe cei rămași…

Candle

Roxana de România

Roxana,

Amintirile mi te restituie… ziarista neîmblânzită, cu profilul militar al lui Pallas Athena, pătrunzând în noua Românie cu scutul strâns și lancea pregătită să străpungă tâmpla crâncenă a trecutului! Am fost împreună în aventura obținerii primei identități românești pentru o studentă din Basarabia, ne-am regăsit în ideea Unirea-Acum, am fost la Iași în ianuarie 1991, am fost, alături de seniorul Corneliu Coposu, lângă patul de martir al lui Dumitru Iuga, aflat în greva foamei. Și în tot acest timp m-am gândit  că puterea ta va fi curând sacrificată de uzurpatorii strecurați în umbra largă, blândă și imprudentă a Seniorului! Jeanne d’ Arc a unui partid cu mult mai puțin puternic decât Conducătorul său, acesta nu a simțit nevoia de semizei puternici, tineri și curați, cu care ar fi răpus Minotaurul bălos al neocomunismul care își revenea! Ai trudit la aura unui templu prea ușor cucerit. Datorită unor oameni ca tine, PNȚCD-ul a fost singurul care a contat în apărarea României! Într-o ultimă discuție cu președintele Corneliu Coposu, acesta mi-a spus, întunecat: „Nu mai am încredere nici măcar în cel care îmi ține umbrela!” (Prietenul nostru Igor Butnaru cunoaște un moment în care Seniorul s-a exprimat măgulitor despre mine!) Dar tu, Roxana, ai rămas tot mai singură.  De-ai fi fost în Parlamentul anilor ’90, vocea partidului tău ar fi căpătat grandoare de bronz. Victoriile partidului, câte au fost, le-a obținut din afara lui, prin oameni ca tine! Mi-e drag acum să mi te amintesc în zilele în care cartea României s-a jucat în câteva momente! 

Roxana Iordache, sângele tău viu, curat, violent, gâlgâind în vinele unor vârste lumești care începuseră deja să se stingă! Aveam să ne înecăm amândoi în numele unor speranțe  pe care poporul nostru le abandonase pe rând.  Ni s-a pus pe chip gratia eșecului! Nu trăim într-o țară în care oamenii ei cei mai demni să fie și cei mai iubiți! Unde este Călin Nemeș? Unde este Basarabia noastră? Unde ne este România mare, de la Dumnezeu?

Pentru mine tu ai fost, ești și vei fi mereu Roxana de România! 

Îți sărut mâna!

Un Claudiu Iordache rătăcit nevindecabil în pădurea fără îngeri a anilor ce au venit peste noi! 

Roxana Iordache

Roxana Iordache si Corneliu Coposu

Viermele

Revoluția a reușit să desprindă România de Dictatura lui Ceaușescu, dar n-a reușit să elimine virușii ce i-au parazitat existența de-a lungul celor 45 de ani de comunism, oamenii fostei Securități continuând nestingheriți să-și dezvolte rețele cu ajutorul miilor de colaboraționiști, ascunși în toate ungherele societății! Eu le spun acestor ființe: Viermii! Ființe parazite, defecte, infectate și infectante, cu ajutorul cărora Securitatea a reușit să-și promoveze în continuare oamenii la putere! E destul să-i observi cum continuă să distrugă resursele tot mai secătuite ale țării. Căci funcția lor de parazit s-a menținut intacta! Putem afirma astăzi că România, în istoria sa contemporană, n-a avut un dușman mai periculos! S-a dovedit cu totul greșit că nu a existat o lege a statului eliberat care să îngrădească, pe parcursul anului 1990, accesul lor la putere! Ori tocmai această ezitare a îngenunchiat România! Încercările instituționale ale statului post-decembrist de a îngrădi accesul la putere a foștilor securiști au fost, pe rând, subminate! Recentele recalculări ale indemnizațiilor acordate luptătorilor cu rol determinant în Revoluția Română au ridicat la suprafață haitele colaboraționiștilor infiltrați în mișcarea revoluționară! Impostura reînflorește. Viermii Securității primesc din nou brevete de revoluționari. Unul dintre , cu merite insezizabile în Revoluția de la București, a solicitat și a primit recent aproape toate drepturile aferente. Asta după ce, la 25 de ani de la Revoluție, glorifică pe forumuri meritele Dictaturii și ale lui Ceaușescu personal! Toți aceștia, ascunși în pegra câinească din jurul nostru, continuă, harnic, să fie ce au fost și mai mult decât atât! Foștii agenți, colaboraționiști, se bucură astăzi de meritele celor drepți. Statul post-decembrist încă îi protejează, rânjind la noi la adăpostul Codului Penal! Dar oare nimeni în țara asta nu îndrăznește să-i înfrunte?

Dar să-l urmărim și pe viermele acesta (nu e singur în spatele atacului la persoană pe care îl dezvălui!) care pe de o parte îl laudă deșănțat pe Ceaușescu pe rețelele de socializare, și pe altă parte are certificat de revoluționar cu merite deosebite și rol determinant! Oare cum funcționează Legea în România?

Recent, viermele cu pricina a postat un text pe facebook în care își permite următoarele delațiuni:

“Conform Wikipedia:

Claudiu Iordache

N. 1942, București
Activitate profesională:
• Urmează facultatea de construcții din București și Timișoara, fără a-și termina studiile.
• Lucrează la Arad ca muncitor, apoi proiectant
• Revine la București, unde lucrează la magistrala București-Pitești, apoi la aeroport
• Din 1973 se stabilește la Timișoara, angajat la IPROTIM ca proiectant principal
În decembrie 1990 a fost fugărit pe străzile Timișorii de o mulțime înfuriată care-l acuza că ar fi trădat idealurile revoluției. După acest eveniment și-a dat demisia din FSN.
Începând cu sfârșitul anului 2004 este director general al Institutului Revoluției Române. Se pare că, la numirea în funcţia de DIRECTOR GENERAL al IRRD 89, „celebrul revoluţionar” NU AVEA STUDIILE NECESARE OCUPĂRII UNEI FUNCŢII ECHIVALENTE CU CEA DE SECRETAR DE STAT. Ar fi bine ca, dacă tot se face vâlvă cu „curăţenia morală a clasei… politice”, să verifice „cineva” când şi în ce condiţii a absolvit dl IORDACHE C o instituţie de învăţământ superior.
Din informaţiile pe care le deţinem, reiese că dl IORDACHE C. în perioada 2010-2014 ar fi urmat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Craiova.
Iată că avem deaface cu un „tânăr istoric” de circa 70 ani care a ocupat fără studiile necesare un post prin care „conducea şi îndruma istorici de renume.
ALOO, DNAAAA, ANIIII,…. SE AUDE…. ? „

*

Adevărul arată astfel:       

Nu m-a bătut nimeni, niciodată, la Timișoara. Am fost atras într-o capcană în 20 decembrie 1990, cu prilejul primei Comemorări a Revoluției de la Timișoara – în urma respectivului incident mi-am depus mandatul de deputat!

Am fost ales de către Colegiul Național al IRRD, conform legii, în funcția de director general, funcție de demnitate care nu pretinde studii superioare. Șase ani mai târziu, pregătind o carte despre antichitatea greacă, am dorit să înțeleg și mai aprofundat profesia de istoric. (Ulterior am publicat două eseuri despre antichitatea elina: “Egeea”, “Grec”) Mi-am absolvit studiile în anul 2010 cu lucrarea de licență: Revoluția românilor, notată cu calificativul maxim, lucrare pe care am publicat-o ulterior cu același titlu. În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat peste 20 de titluri, majoritatea lor având referințe prestigioase: Acad. Florin Constantiniu Valeriu Cristea, Ion Cristoiu, Corneliu Vlad, Dumitru Mazilu, Mircea Chelaru, din care citez câteva:

*

Academician Florin Constantiniu

Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu!

“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006).

De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”.

Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele “boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: “Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor “reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.

Claudiu Iordache mai speră: “Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este “o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: “Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).

Când s-a lansat cartea la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: “Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există “o Românie de câştigat”: există “o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede, ar fi spre folosul tuturor.

*

Criticul Valeriu Cristea

“Nu m-am mirat când am aflat că domnul Claudiu Iordache, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai României noi, participant la Revoluţia de la Timişoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este şi scriitor: poet, romancier şi nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese “în lucru” la teatre din Bucureşti şi provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian şi Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl. Claudiu Iordache până la Revoluţia din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu ştiu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbuşirea acesteia – prăbuşire la care a contribuit direct – şi după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la editura “Facla”, culegerea de poezii intitulată “Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl. Claudiu Iordache, politehnician şi nu filolog ca formaţie, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Şi totuşi, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!

Îl consider pe dl. Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieţii, a avut şansa (da, e vorba şi de o şansă aici!), inspiraţia şi, desigur, curajul – la care cu toţii am visat dar pe care puţini dintre noi au izbutit să-l transforme când a fost nevoie din dorinţă în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în faţa armelor într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea, mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calităţi poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniştit însă repede şi m-am bucurat constatând că autorul lui “Unde, ce, când…”, este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu. Volumul conţine versuri frumoase, nu puţine memorabile. Ca poet, dl. Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: “…fumul nărilor subţiri dă/ de gol ascunzătorile/ căprioarei”, scrie de pildă admirabil autorul, simulând un fel de raţionament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: “În turnul parfumat/ al ţigării/ se roteşte/ balerina / de jad”. Cuvântul-cheie, şi probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparenţă: “transparenţă peste transparenţă, până la întunecarea uşoară a ideii de lume!”; realist-socialistele macarale “transportă/ mari bucăţi de transparenţă pe deasupra clădirilor” etc. Încercând să capteze “puţinele graiuri ale/ înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecţia alpină, de sus, simte “spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte sau vede de aproape, ca într-un coşmar, cum “pe obrazul lunii/ a început să curgă/ emoţia”. Statura poetică înaltă a autorului, de “salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav şi visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenţie viaţa “mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi ţărăneşti sau vitele, a căror răsuflare “abureşte cerul”), ca şi viaţa, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ştevii şi lucerne, cu grauri şi vrăbii. “La marginea oraşului, podoaba/ vieţilor simple…”; poetul evocă în special, după cum am spus, “cartierul periferiei” “calea ferată”, “raiul râpelor”, modestia “căsuţelor ieftine”, ori “casele cu/ acoperişuri înclinate,/ pe care curge uzura”, acoperişuri de şindrilă sau ţiglă, “fumurile de amiază”, “curtea de jos”, imaginea unui “muncitor ce întoarce înserarea/ acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, “atât de aglomerate de absenţe”: “M-am trezit în zori, odată cu/ strigătul sugarului gazdei. Acum scânceşte; fragil e/ drumul spre o mulţumire/ ce încetează curând! Am găsit pe masă o cană cu/ lapte şi pulberea fină a/ nopţii pierdute în lume”. Alteori oraşul e văzut “din avion”: “S-a înseninat, oraşul e/ sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui : “oraşul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariţie unică, fata cu cârlionţi, “atât de şlefuită de frumuseţe”: “O arsură a seninului, sub/ cerul înnourat, a făcut să/ învie, pe asfalt, umbra/ fetei cu cârlionţi: e/ atât de şlefuită de fru-/ museţe încât pare un/ porţelan, o pictură/ sidefie pe transparenţă!”. De la semeţia filozofării poetul se apleacă până la bătrânii ce “îşi ascund bronşitele sub fulare”, la “măruntele deprinderi ale celor abia treziţi”, la măturătorii matinali, ai “zilelor explodate”, la “privirea căluţului de trăsură”: “Dar nu/ mă sperie decât deşertul/ ce se întinde în privirea/ căluţului de trăsură, în/ care se sbiceşte încet/ lumina lumii din urmă!”. În ciuda “atâtor/ calendare cedate (s.n.)”, a trecerii ireversibile a timpului, poetul caută un ideal al simplităţii: “Dacă aş/ trăi infinit pe pământ/ lângă o femeie, mi-ar/ fi de ajuns dacă, în/ vinul ploii, mi-aş/ întinde, din când în/ când, cana de tablă!”, al intimităţii curate: “suntem/ chemaţi la cină, gaz-/ da îşi scutură gluga/ şi arată masa. Văd/ pâinea, sarea şi lin-/ gura!…”, al calmului şi împăcării: “Întunecare, se îngroaşă/ lumina plină la muşchi, în/ arborii pădurii fumegă a-/ murguri, soarele coboară/ într-o palmă deschisă de/ oboseală, mă simt răsplă-/ tit de o linişte care e/ cu putinţă”. Transparenţa merge în poezia d-lui. Claudiu Iordache mână în mână cu tăcerea: “Calculat de calmă este tăcerea”. Există şi un “instrument ce intonează tăcerea” şi poetul accede la “concertul” acelui instrument. Dramatismul, precaritatea existenţei nu sunt eludate ci doar puse, din decenţă, în surdină. „Până aici/ am dansat/ pe cuţit”, spune undeva poetul, care în altă parte exclamă: “Rămână cine merită!”. Omul trece, potrivit condiţiei sale, “poduri lungi/ de hârtie/ înmuiate/ de ploaia/ divină”. Echilibrul nu e decît “o mică netulburare, înspre/ care tânjim”. Cel mai bine ştie acest lucru delicatul fluture: “nu este un echi-/ libru amiaza, ci un armis-/ tiţiu şi fluturele o ştie/ cel mai bine, trăind!”.

Poezia d-lui Claudiu Iordache este şi o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării, a negrăbirii acesteia: “dar tu,/ bătrâne penitent,/ aştepţi ca să fie/ poemul!”; “La un pas îmi păreau cu-/ vintele, pentru a le potrivi pe/ coroana înaltă a poemului, dar/ mă ţineam lângă linişte!”. În sfârşit poezia se aude, vine: “Mi-am a-/ tins uneltele pentru scris/ ci poezia următoare se aude/ trecând cu călcâiele moi/ pe pagina de hârtie!” Uneori poezia nu e înăuntru ci în afară, ea cade ca din cer: “Ninge./ E mirosul nopţii./ Mă opresc să respir./ Poemul e în afară,/ coborât pe petice/ de hârtie”. Procesul de creaţie e trudnic, cere sacrificii, renunţări: “Patruzeci de porţi/ se închid/ până se deschide/ poemul”. În a sa “chilie a scrisului” poetul e adeseori surprins de “pata de cerneală a orei târzii”: “Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ- / zii, norul vremii e în de-/ clin!”.

Folosind cu încredere personificările: “Pe două tălpi/ se ridică evenimentul zilei,/ până la fereastră şi îmi zice:/ contez pe mărturia ta!” poetul abuzează uneori de ele, pentru ca alteori să oscileze între facil (p.44) şi preţios (p.42). De asemenea, un anume bombasticism îi periclitează nu o dată versul : “Se năruie zidul pe/ care odată îşi sprijinise/ fruntea, speranţa”.

În general însă o neobişnuită intensitate a trăirii găseşte în poezia d-lui Claudiu Iordache căi potrivite de exprimare. Interogaţiile sale au de aceea gravitate, greutate: “Ce caut pe lumea/ asta în care n-am pute-/ rea să rezist năruirii?”; “Ce se întâm-/ plă cu viaţa mea?“ M-a/ înghiontit să mă ascund/ aici, la periferia înaltă/ a agitaţiei omeneşti doar/ pentru a huli ? Rămân/ nesigur sub povara cerului întreg, în care trans-/ parenţa e greutatea, ascultând atent foşnetul/ stelelor, atent la invi-/ taţia abia şoptită de/ a trăi!”, aspiraţiile – zbucium aspru neprefăcut: “De-aş putea risi-/ pi puterea care mă înde-/ părtează de adevăr …”. În final, iată şi acest credo: “În simpla învie-/ re cred, în floa-/ rea ce se ridică/ şi îmi vorbeşte,/ în înţelegerea/ pe care o pierd/ pentru a mă ului,/ înfricoşat de a-/ păsarea zorilor/ care vin să-şi / sape vremurile/ acum, pe pământ”.

*

Dr. Mircea Chelaru

Nu este uşor să citeşti o carte scrisă de Claudiu Iordache! Mai ales când eşti pus sub apăsarea unui titlu cu interogaţie alternativă. Dar este şi mai dificil să înţelegi taina resorturilor ascunse în acest Om, care-i dau puterea să scrie astfel… L-am urmărit atent în evoluţia sa recentă şi mărturisesc că descopăr, de fiecare dată, o altă persoană, dar care aparţine aceleiaşi conştiinţe, lucide şi dureroase. Învăţasem cândva că luciditatea este izvorul dramei, al căutării fără de sfârşit şi în consecinţă este incompatibilă cu fericirea.

Adesea am negat valabilitatea unor aforisme de raft, bune mai mult pentru extravaganţe docte cu mare încărcătură de epatare. Se pare că în cazul lui Claudiu Iordache luciditatea este unica stare de existenţă, asuprindu-se pe sine cu ultima pedeapsă: remuşcarea! El îşi refuză fericirea privată. Şi se acuză de a nu fi vegheat cu ochiul lui Argus asupra istoriei la care s-a făcut părtaş. Recunoaşte că a fost dintre aceia care “au făcut istoria fără a şti ce istorie fac!”

Dacă aş fi conceput această prefaţă prin comentariu simultan cu parcurgerea cărţii, cu siguranţă abordarea mea ar fi fost cu mult diferită. Dar am avut curiozitatea să mă duc până la capăt. Şi acolo am dat de resemnare… acolo am dat peste amurgul rebelului însingurat obosit de atâta plâns cu lacrimi de sânge. Şi m-am reîntors, ca dintr-o călătorie năucitoare, pregătit ca pentru o ceremonie a iniţierii…

Obosit de atâta adevăr de plumb, mi-am căutat refugiul în afara gândurilor, devenite copleşitor de triste. Am încercat să accept torentele de contestaţie impunându-mi regula simplităţii, a decantării senine, chiar indiferente, pentru a putea face diferenţa între construcţia voit calculată şi şarjele de trăire nudă. Intrasem însă într-o uriaşă încăpere invadată de florile de mucegai ale timpului în care “românii suferă ca şi cum suferinţa lor ar fi maxima dovadă când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii”. Eram în faţa unui supliciu al conştiinţei de sine care îmi făcea dovada vinovăţiei noastre colective.

Întoarcerea în trecutul recent pe care ne-o impune Claudiu Iordache contorizează timpul existenţei noastre reziduale. Este o călătorie în gaura neagră a descompunerii noastre morale. Imagini halucinante. Reluate sacadat şi trist pentru a fi scrijelite în memoria noastră prostituată. Zidiţi în durere, ne refugiem mai mereu în mituri consumate, iar voinţa ne este paralizată de laşitatea publică. Pentru a reclădi această Românie ne-ar trebui un imens recycle bin, un tomberon social la care să aruncăm toate dedublările unei societăţi în descompunere. Pentru autor, România este asemenea unui grajd burghez în care aleşii sunt nevrednicii noştri cu care ne-am obişnuit, canaliile noastre cu existenţă de hambar “în care poţi arunca totul sau uita totul”. România este diurna pleşcarilor, care ne conjugă viaţa cu dispreţ numai la timpul trecut. Iată de ce “părem a fi ţiganii propriei noastre ţări. România este şatra noastră, pe care “alogenii” noştri o luminează, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!”

Strigătul de revoltă devine tragic atunci când constată că noua clasă pleşcărească este consumatoarea sufletului revoluţiei române, uzurpatoarea de fapt a legitimităţii unui popor întreg. El ştie că naţiunea română a aţipit pe un colţ de istorie, iar a o face să reînvie este o chestiune de miracol. Pentru că România încă mai este o ţară cu mintea ocupată! Pentru că şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, în România doar canaliile sunt harnice! Numai ele trudesc la dezastrul tuturor. România de astăzi, o continuă sărbătoare a tâlharilor!

Discursul acuzator iese din constatare şi aduce în faţa judecăţii noastre un tablou al ruşinii care ne încearcă: “cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd post-decembrist, absenţa elitelor morale (oameni de spirit, oameni de suflet, oameni de cultură, căptuşiţi cu doctorate şi cu diplome care se vând pe bani) buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: ”Fiecare are un preţ”, familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă”.

Claudiu Iordache ne dă şi explicaţia funcţiei acestei pecingini sociale. Pe lângă faptul de a fi un popor contemplativ şi cu o moralitate îndoielnică, ne-am căpătuit şi cu una dintre cele mai corupte şi putrede clase de parveniţi din întreaga Europă! Explicabil, în consecinţă. Aşa a fost posibil să se încuibeze politicianismul cosmopolit secondat de mimeţii unei oculte guvernamental-masonice, ineficientă şi haotică. Aceştia, mânaţi de orgolii stupide au abandonat orice preocupare naţională supunându-se directivelor congregaţiei. Rămâne ca argumentele viitoare să întregească această prezumţie, deloc de neglijat, cu acelaşi discernământ atent cu care ne-a obişnuit autorul.

Tot astfel ne putem explica de ce am ajuns ţara cu cele mai ieftine prostituate, cu cei mai numeroşi şuţi şi cu justiţia cea mai “expeditivă”. Pentru că în această ţară pe care o invocă, penibil, tocmai cei care au supus-o jafului total, orice raţiune a ruşinii a îngheţat în siberii de conştiinţă… În această ţară s-au molfăit idealurile şi au fost scuipate ca pe o “ciungă”, coborând ideea de naţiune într-o văgăună a agoniei. Suntem forţaţi să trăim, de pe azi pe mâine, după renumita zicală a capului plecat. În această lume descompusă am ajuns atât de jos încât până şi un muşuroi de furnici ni se pare un munte. De altfel, sentinţa autorului este axiomatică: “nu rabdă timpul o naţiune care nu-şi mai ară orgoliul. Jaful fără pedeapsă la care e supus România de către cei ce par a o locui cu chirie este, poate, ultimul efect al decăderii sale”.

Cumplită realitate! Citesc şi încerc să mă încurajez. Am în faţa ochilor o evadare rebelă dintr-un convenţional stâlcit. O imensă paradă de impostori fac din rutină marşul funebru al ultimului drum către nimic… Morala este ca un Iov spălat pe picioare de ziua ipocriziei naţionale în care toţi nemernicii se pocăiesc. Fără voia noastră trăim subliminal în psihologia complexului lui Oedip. Hăitaşi politici ne înghesuie în lagărul de ostatici fără identitate pentru că ei ne-au cumpărat deja numele. “Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care-l fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. A început execuţia României!

Când am citit prima dată titlul cărţii l-am considerat un simplu joc stilistic, o antinomie de efect scriitoricesc. Apoi mi-a atras atenţia că în această carte totul este prezentat cu o rigoare inginerească, iar joaca de-a cuvintele este o nevinovată impresie a cititorului. Am căutat argumentele care ar susţine cea de-a doua parte a titlului. Am recitit paragrafe întregi încercând să descopăr resursa minimă pentru o Românie de reconstruit aşa cum voia autorul să ne sugereze că se poate. Dacă nu am reuşit noi, care avem pretenţia unei robuste construcţii optimiste, poate o faceţi dumneavoastră, cititorii cuminţi şi atenţi ai aceste cărţi-rechizitoriu, cu drept de beneficiu personal.

Finalul cărţii este ca o grindină ropotitoare, rece şi nemiloasă. El vede că în această lume decăzută, a unui destin uman biruit, singura afacere înfloritoare a rămas minciuna celor de sus. Trimiterea este directă, sarcastică dar exactă la: “nuda realitate a partidelor româneşti: înjghebări, devălmăşii cinice, făţarnice, egoiste, mitomane şi cârcotaşe. Partidele româneşti consolidează domnia bunului plac iar când nu sunt copii oligofreni ai societăţii româneşti, devin ruşinea manifestă a ţării în care se află”.

Pe fondul unui discurs al schimbării radicale se are în vedere construcţia unei şanse. Când sugerează că “pentru România, totul este de refăcut, căci însăşi România este o credinţă neterminată!” Claudiu Iordache proclamă sfinţenia şi mesianismul generaţiilor viitoare. Dar nici măcar acest gen de speranţă nu mai primeşte drept de rezidenţă înăuntrul scrutării româneşti. Pentru românul obişnuit timpul este o colibă. Îndemnul meu de a mai găsi calea spre o Românie de construit mi-a fost mistuit de ultima tristeţe…

Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică, devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merg cu jalba la împărăţiile lor recunoscute pentru a o incrimina cu vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre mare performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii.

În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce, doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre.

Unde facem recurs ?

*

TEATRU 

Într-un Tomis întârziat

Leopoldina Bălănuţă: Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache! Strigăt lucid, nepătimaş, al unui suflet aureolat de conştiinţa de a fi şi de a rămâne de partea artei ce adaugă istoriei transfigurare…  Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre, îndemnându-le să se ridice împotriva exilului Artei. Şi drept ar fi ca piesele sale să urce pe scenă, spre onoarea artei teatrale româneşti

Alexandru Darie: În toamna anului 1987, doamna Leopoldina Bălănuţă îmi oferă textul unui necunoscut, o piesă, spunea Domnia-sa, scrisă special şi care îi era dedicată. „Lămpaşul”, de Claudiu Iordache. L-am deschis cu neîncredere. După câteva pagini eram pur şi simplu bulversat. Năvălea peste mine o lume plină de forţă şi rigoare artistică, scrisă cu sânge. O tulburătoare parabolă a morţii, a unor suflete mutilate de nepăsarea şi frigul din jur, un strigăt disperat de deznădejde! Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales, ce curaj! Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, de a fi realist cu mijloacele suprarealismului, curajul de a face metafizică şi de a avea mister, Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană

Theodor Mănescu, dramaturg: Teatrul Mic a înaintat textul piesei „Într-un Tomis întârziat” la comisia CC al PCR, profesorului Ion Ardeleanu, de la care nu s-a primit răspuns, iar în comisia ideologică a CC al PCR piesa a fost condamnată, pe baza argumentelor lui Paul Tutungiu, în prezenţa lui Petru Enache, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, şi apărată de Dinu Săraru.

*

Magdalena Bedrosian – director Editura „Cartea Românească”, ianuarie 1990

Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.

Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.

De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.

*

Igor Butnaru – cronică publicată în România Liberă, 17 decembrie 1994

ISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA  

La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furiilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.

Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide, dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.

O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.

*

Prof. Dr. Miodrag Milin

“Cu diplomă, fără diplomă, dl. Claudiu Iordache știe mai multă carte decât o facultate întreagă. Să fie sănătos și el, și profesorii lui din Craiova. Dl. Iordache i-a îndatorat atât de mult pe timișoreni și pe toți românii în ‘89 încât toate studiile din lume nu-l răsplătesc îndeajuns!”

*

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

De-a lungul acestor ani am ales să nu vorbesc despre faptele mele, pentru că erau numai ale mele, nu le datoram nimănui, și am considerat că nu eu eram în măsură să vorbesc despre ele. O fac astăzi, chemând în sprijinul faptelor mele vocile celor ce le-au recunoscut și prețuit de-a lungul timpului, o fac de această dată pentru ca și viermii să le cunoască!

Claudiu Iordache

25 octombrie 2015

claudiu-iordache-in-multimea-din-fata-operei-timisoara-inainte-de-a-urca-in-balcon-20-decembrie-1989

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

Homo Europaeus – Ziua Europei

Se dedică speranţei încrustate în aspiraţia fondatorilor Europei Unite:

Unir L’Europe dans la paix et la democratie!

Se dedică lui Adolfo Casais Moriente, poetul,

primul care a judecat cu sufletul

misteriosul destin al Europei.

 

Totodată, părintelui vizionar al ideii unei Europe regăsite

în spiritul

şi materialitatea ei,

omul de stat

Robert Schuman.

 

Se dedica a la esperanza incrustada en la aspiracion

de los fundadores de la Europa Unida:

Unir l’Europe dans la paix et la democratie!

Al mismo tiempo al padre fundador de la idea de una

Europa

hallada de nuevo en su espiritu, alma y materialidad,

el hombre de estado Robert Schuman.

 

Dedicated to the hope encrusted in the aspiration

of the founders of United Europe:

Unir L’ Europe dans la paix et la democratie!

In the same time to the founding father of the idea of a

Europe

found again in its spirit, soul and materiality,

the statesman Robert Schuman.

homo-europaeus

 

Ab Iove Principium

Să începem cu Jupiter!

http://europa.eu

Visul unei Europe

puternice şi unite!

L’Europe

continent des valeurs humanistes, de la

Magna Carta,

du Bill of Rights,

de la Revolution francaise…

––––––––––––

Nu

puterea

te ridică

mai presus

de ambiţiile tale,

ci mărinimia!

Poţi

fi încă

un custode

smerit

al speranţei universale.

Secolul acesta

va trebui să fie

uman

ori

nu va

fi deloc!

––––––––-

Aici

Aristotel a scris

Politica

şi Seneca

a semnat

Epistulae ad Lucilium,

prietenul

de departe.

Izvoarele fântânii

europene

pot hrăni cu apa vie

omenirea însetată.

Uitate vor fi

cândva

tropăiturile

armatelor

şi ordinele răstite

ale cazărmilor,

lumea

nu mai este

de cucerit, nu

poţi constrânge o floare

să nu înflorească!

Oare de ce

dintre toate metaforele

permise poeţilor

o aleg acum

pe cea mai comună:

„Eu văd Europa

ca pe o grădină!”

–––––––– 

Când pământul ne va

părăsi

nu va conta ce am posedat

ci ceea ce am trăit,

nu

a avea,

ci

a fi,

nu

puterea,

ci

puterea asupra ei!

Posteritatea

să ne datoreze

piatra

de temelie

în care fisura timpului

nu s-a ivit

încă!

Nu e puţin lucru să speri

chiar dacă prezentul

este

dedicat

reveriilor cinice.

A combate în

altă parte

violenţa din noi

este o eroare.

Iisus

a întors şi celălalt

obraz,

Europa

să nu ostenească

să întindă

ramura

de măslin.

Duşmanii

ţi-i faci,

nu se nasc, ei

nu apar din senin.

Violenţa

e temeiul

răului pe pământ.

––––––––- 

Europa, nici o ambiţie

nu e mai zadarnică

decât

aceea

de a domina

asupra dezbinărilor

care te dispută.

Dumnezeu

are

un plan

pentru inte.

Cine-L poate împiedica

să-l ducă

la împlinire?

–––––––– 

Dar odată

ajunsă

aici

nu mai ai de ales,

continentele

se îndepărtează de tine,

cum tu însăţi te-ai

lepădat

de Grecia,

abandonând Roma,

în cimitire de ierburi…

Ca şi cum fericirea

nu te-ar privi!

–––––––––- 

Ai condus un imperiu,

lasă-te acum călăuzită

de o speranţă

şi de o idee: fraternitatea!

S-a născut bastardă

la sânul tău,

oferă-i

acolada legitimă!

Fii tu

antidotul

autocratului egoism.

Cheamă la tine puterea

credinţei noastre,

şi nu te întrece

decât cu tine însăţi,

şi dăruie-te

după ce

atâtea milenii de plumb

ai pretins

biruri aspre.

Vindecă-ţi rănile,

netezeşte-ţi cicatricile,

grăbeşte întâlnirea

cu noua ta

renaştere!

Cândva

maşină a dezastrelor,

cere-ţi iertare, fii

instrument al inimilor

care te cheamă

cu numele

mamei

nativităţii!

Nu un stat al statelor,

ci o patrie

a patriilor

 care merg împreună

în urma

destinului.

Lumea este la fel,

numai noi

suntem diferiţi.

Aceiaşi oameni să

construiască

o altă

Europă!

Tu, care i-ai oferit

lui Iisus

casa ta, când

a fost izgonit

din casa

Lui!

Poate că într-o zi

se va putea spune

despre tine,

Europa,

că ai oferit

adăpost

trestiei gânditoare

„care şi-a găsit

odihna

în raţiunea sa!”

(Nu întâmplător

într-una

din limbile tale

Kahlil Gibran

ne-a dăruit

Profetul!)

Oameni ai Europei,

faceţi semnul iubirii

către cei

ce vă ating, stingheri,

poarta,

căci ei sunt

ori fără adăpost

peste noapte,

ori

spirite

ale libertăţii

alungate

de la casele lor!

–––––––––- 

Dumnezeu

să fie respectat

în ceea ce vei clădi

în numele Lui.

Fii cetatea Sa

în care suferinţa

războiului să

nu mai aibă

sens.

Nu ipocrit

ori

naiv ecologică,

verde, pacifistă, ci

o Europă

cu adevărat

de trăit

până la capătul zilelor

noastre.

Să-ţi poţi spune

în sfârşit,

eliberată

de remuşcări, nelinişti

şi spaime:

Ecce homo europaeus!

Sunt european!

Fără a fi mai puţin

român, sârb, celt,

helvet ori flamand.

Descifrează în

vechea Evanghelie

a destinului tău

Vestea Bună a

noii Europe!

Numele tău

să aprindă

speranţa noii zidiri

universale.

Fii atunci, umilă,

însufleţirea

unei singure chemări

răscolitoare

şi irezistibile:

Europa!

––––––– 

Şi aş mai vrea

să vorbesc

despre omul european

omul

care se naşte liber

pentru a-şi împlini

libertatea,

omul

care, acasă ajuns,

o deschide

tuturor

drepturilor.

Homo europaeus.

Lui i-am dedicat

speranţele mele

ştiind ce fel de Europa

am primit

de la părinţii noştri,

ştiind ce Europa

vom lăsa copiilor

noştri.

Eu,

european

prin naştere, avere

şi drepturi,

mărinimos,

generos, darnic, înţelept,

temerar, tolerant

şi sentimental,

omul

care îşi

deschide

fără teamă

biserica

tuturor necredinţelor

doar pentru a le

îmblânzi.

În sfârşit,

omul-continent,

omul

unei magnifice

şi vigilente

meniri.

Nu Walt Whitman,

marele american, scria

cu secole

în urmă: „Eu pledez

pentru fraţi

şi pentru surori„?

A sosit rândul nostru.

Homo europaeus,

omul de la începuturi

şi până la capăt,

omul ce a părăsit

iarba

osuarelor împăcate

pentru a atinge

cu vârfurile clorofilei

sale

vitale

nervurile

transparenţei

cereşti…

O nouă dimineaţă

luminează

lumea!

Milioane de fraţi îşi trezesc

sufletul

– Schone Seele,

sufletul frumos

al lui Mozart! –

şi pleacă

la întâlnirea

cu Europa…

Claudiu IordacheHomo Europaeus (Editura Irini, 2006)

Moțiunea Iordache

   Moțiunea Iordache – O moțiune furată  

Cu 24 de ani in urmă: prima încercare de blocare a preluării puterii post-revoluționare de către foștii colaboratori ai Securității. Anul 1991. 

 

MOȚIUNEA PRIVIND VERIFICAREA DOSARELOR DE SECURITATE ALE DEMNITARILOR DIN PUTEREA LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ȘI JUDECĂTOREASCĂ

 

Fragment din cartea Singur între români, tipărită în anul 1997

 

„… o presă de genul celei extremiste aduna în jurul ei umoarea cea mai îmbâcsită a naţiunii. Revoluţia din Decembrie nu reuşise să-i cureţe sitele copleşite de zgura regimului ceauşist. O întreagă armată de informatori, rămaşi fără căpitani, bântuiau de la o poartă politică la alta, oferindu-şi serviciile. O obligaţie neonorată a României înseşi fusese publicarea listelor informatorilor Securităţii, mai precis a celor ce abdicaseră de la dubla conştiinţă de om şi român, rămânând, până la catastrofă, în slujba idealului infernal al lui Ceauşescu… Am scris la Timişoara textul unei Moţiuni ce prevedea excluderea din funcţiile de comandă ale celor trei Puteri ale Statului de Drept, a celor ce făcuseră parte din securitate! Ceea ce am scris la Timişoara am citit la Bucureşti, pe dealul Mitropoliei, într-o zi de mai, de la Tribuna Camerei Derutaţilor. “Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi puterii judecătoreşti. Apreciem că oamenii cu funcţii în Stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinul comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Aceeaşi Comisie, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu îşi pot asigura servicii de informaţii!” Nu mi-a fost dat nicicând să aud protestând cu atâta vehemenţă la mine demisia de conştiinţă a celor de pe Dealul Mitropoliei!… Ura neputincioasă din privirile unor deputaţi m-ar fi alarmat dacă n-aş fi avut de partea mea experienţa conflictelor la limită. Opoziţia, în schimb, în felul ei inimitabil, a rămas rezervată. Un liber-schimbist, Ștefan Cazimir, i-a şoptit complice ziaristului Florin Mărculescu, atunci la “România Liberă”: “Ce-are, domnule, ăsta cu noi? Doar toţi am fost!…” Deci toţi fuseseră. Am cerut aleşilor neamului sprijin pentru Moţiune. Dintr-o prudenţă explicabilă, puţini au avut curajul să mă refuze. La peste o sută cincizeci de semnături m-am oprit. Puteam obţine asentimentul făţarnic al întregii săli de deputaţi blocaţi de o presimţire mai mult sau mai puţin definită. Dar dacă şi ei fuseseră? înainte de a mă lansa în această aventură, îi propusesem lui Ioan Aurel Stoica să preia ideea în favoarea partidului căruia îi era preşedinte. Acesta însă mi-a ţinut, timid, un discurs despre reconciliere şi indulgenţă. Moţiunea a făcut explozie de abia după un interval de câteva zile, întrucât până la intervenţia “României Libere”, controlul presei scrise, auzite, privite, se dovedise infailibil. (Televiziunea Română s-a arătat amnezică deşi carul său de reportaje s-a aflat continuu la faţa locului, iar reprezentantul ROMPRES-ului s-a ascuns pur şi simplu de mine!) Dar atunci când secretul n-a mai putut fi păstrat, iar blocada străpunsă, au început să apară, aşa, din senin, în presa zisă liberă, comentarii vitriolante, care mă ţinteau evident. Aveam se depistez ulterior structura tainică a proiectului profesional prin care se urmărea anihilarea, sau cel puţin atenuarea severă, a efectelor produse în opinia publică naţională, şi nu numai, de către Moţiunea Iordache! Clanul, desigur numeros, al celor direct vizaţi de către prevederile restrictive ale documentului pe care, între timp, îl depusesem la secretariatul Camerei Deputaţilor, a pus imediat în circulaţie următoarele tehnici operative: 1) Preluarea elanului provocat de Moţiune prin prefabricarea neîntârziată a alteia ce se mulţumea să mimeze adevăratele intenţii ale acţiunii mele. 2) Compromiterea iniţiatorului ei! Obiectiv la care a colaborat Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia dezvăluirilor, în propriul săptămânal, a complicităţii lui Iordache cu serviciile de informaţii americane!… 3) Exprimarea ostentativă a indiferenţei faţă de urmările demersului în cauză. 4) Crearea unui psihoze generale prin enunţarea pericolului general ce apăsa asupra tuturor cetăţenilor României, prin punerea în uz public a aserţiunii: “Moţiunea vrea să verifice dosarul de securitate al naţiunii române!” 5) Punerea în stare de deriziune a autorului Moţiunii. Au lucrat pentru asta “Libertatea” (Vezi serialul: “Groapa de la Urziceni”!) şi “Europa” (“Loţiunea Iordache”!). 6) Acreditarea convingerii că membrii PCR nu au avut dosar de securitate (În ianuarie ’90 am avut în mână dosare ale activiştilor PCR judeţeni!) 7) Neliniştirea Opoziţiei prin lansarea ideii dosarelor prefabricate! 8) Amortizarea procedurilor legale declanşate de Camera Deputaţilor de către prezentarea Moţiunii (dosarul acesteia s-a „pierdut” la Senat!) 9) Ameninţarea insistentă a celui care îi obligase la atâta hărnicie conspirativă. Oficiosul “Azi” a mers atât de departe încât nu s-a sfiit să-mi aducă la cunoştinţă pregătirea unor represalii… E suficient să consultaţi suprafaţa de hârtie cu care a fost onorată atitudinea “ticălosului mic de Claudiu Iordache” (Stelian Moţiu, Florin Diaconu, Mihai Ciulei). După ei, Moţiunea a avut importanţa sa în concertul operaţiunilor de subminare a procesului democratic din România! Florin Diaconu: “Să fie vorba de o încercare de relansare a popularităţii autorului? S-ar putea!” Stelian Moţiu: “După tot ce a stârnit, să nu se mire de ceea ce va urma!” Dar “Azi” nu a rămas singur în campania de a mă intimida ori de a înăbuşi în faşă intenţia mea. Numai că, între timp, “România Liberă” publică lista tot mai numeroasă a celor ce semnaseră Moţiunea, iar “Expresul” domnului Nistorescu, pe cea a celor care nu o semnaseră! S-a ajuns, până la urmă, atât de departe încât deputaţi ce iniţial fuseseră tentaţi să refuze principiile Moţiunii, s-au simţit presaţi, în circumscripţii ori în familiile lor, să le sprijine…

Dosarul, împreună cu lista semnăturilor de susţinere, a fost depus în mâinile secretarului general al Camerei, acesta urmând să îl expedieze la Senat, unde era prevăzută declanşarea unor proceduri identice. Dar nu a fost să se întâmple aşa. Ajunsă în fostă clădire a CC-ului, propunerea legislativă a întâmpinat încă de la început împotrivirea lui Radu Câmpeanu, spre uşurarea colegilor săi din Biroul Permanent. Într-un jurnal braşovean, în cadrul unui interviu, Vasile Moiş recunoaşte, satisfăcut, sprijinul primit din partea liderului liberal în respingerea Moţiunii! Dar curând va fi găsită o metodă şi mai simplă de a o scoate din atenţia publică. Moţiunea este, pur şi simplu, furată, rătăcită, pierdută – e tot una! Moţiunea dispare în incinta Senatului. Va reapare, un an mai târziu, la secretariatul Camerei Derutaţilor, nemaiputând fi luată în discuţia Parlamentului!

 

Un an mai târziu, în urma unei discuții cu Constantin Ticu Dumitrescu, acesta a inclus Moțiunea Iordache în proiectul său de lege Legea Ticu Dumitrescu.

Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti

Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale

(Articol publicat de Florin Gabriel Mărculescu în România Liberă, 8 mai 1991)

„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:

Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991

Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin şi aproape pe faţă de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.

Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”

Moţiunea Iordache – Şah la Securitate

„În ziarul nostru de marţi am prezentat principalele elemente a ceea ce, pe drept cuvânt, se poate numi „Moţiunea Claudiu Iordache„. Între timp, din surse, cum se spune, demne de toată încrederea, am aflat că ea va fi prezentată în Camera Deputaţilor, în premieră absolută, luni 13 mai a.c. Iată-i conţinutul:

„Un grup de  deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.

Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.

Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.

Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…

Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).

Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea.

Este de la sine înţeles că salutăm şi înţelegem, la rândul nostru, să sprijinim această mult aşteptată iniţiativă parlamentară ca un prim pas – dar încă nu decisiv – în direcţia unei indispensabile limpeziri a climatului nostru moral şi credem că ar fi cât se poate de firesc ca adoptarea moţiunii să se facă deschis, prin vot nominal. Ne exprimăm, deocamdată, o singură nedumerire. De ce se încredinţează decizia constituirii acestei comisii Biroului Permanent al Adunării Deputaţilor, câtă vreme normal ar fi ca o asemenea hotărâre să aparţină plenului deputaţilor?!

Oricum, credem că punerea în discuţie a legilor privind siguranţa naţională a României şi organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii nu va putea avea loc înainte ca interpelările dlui Claudiu Iordache să fi primit un răspuns din partea dlui Virgil Măgureanu şi nici înainte ca Adunarea Deputaţilor să se fi pronunţat asupra constituirii şi funcţionării comisiei ce face obiectul moţiunii la care ne referim. Există, desigur, multe alte motive pentru care discutarea acestor legi ni se pare, la ora actuală, cel puţin aberantă. Între care şi cele privind încălcarea unor elementare norme de procedură.”

Moţiunea Iordache – şah la Securitate” – articol scris de Florin Gabriel Mărculescu, publicat în România Liberă, 10 mai 1991 

2

http://jurnalul.ro/stiri/politica/plagiat-legea-ticu-nu-e-a-lui-ticu-23804.html       

În mai 1991, Claudiu Iordache, pe atunci deputat FSN, lansa o moțiune prin care cerea conducerii Camerei Deputaților să decidă asupra formării unei comisii a acestui for legislativ, care să primească mandatul de a verifica dosarele de securitate ale membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului și ale puterii judecătorești. „Apreciem că oamenii cu funcții în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la șantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. (…) Aceeași comisie a Camerei Deputaților, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informații ce privesc dosarele personale ale multor personalități politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu-și pot asigura servicii de informații”, se arată în moțiunea lui Claudiu Iordache. Moțiunea lui Claudiu Iordache a fost semnată de aproximativ 150 de parlamentari.

Vinerea Paștelui

O noapte îndoliată a memoriei creștine…

Preghiera – Rugă

Pictura Coborârea de pe cruce, colecție privată – © Toate drepturile rezervate – Preluarea imaginii este posibilă doar prin solicitarea acordului proprietarului

Consiliul Național al Unirii – 1991

1918-2015

27 Martie 2015 – 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

O singură dată în 25 de ani!

Nașterea și pieirea unui Proiect unionist. Anul 1991

 

Consiliul Național al Unirii

Consiliul Naţional al Unirii îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională a României, constituită într-un stat european unitar la 1 decembrie 1918.

Consiliul Naţional al Unirii ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din România şi Basarabia, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. Consiliul Naţional al Unirii va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti . 

Chişinău – Bucureşti

   1 decembrie 1991   

Semnează membrii fondatori:

                                                         

CHIȘINĂU

Lidia ISTRATI

Mircea DRUC

Gheorghe SLABU

Mihai GHIMPU

Petru POIANĂ

Petru MUNTEANU

Ilie BRATU

Andrei CABAC

Elisei SECRIERU

Valeriu MATEI

Andrei BAŞTOVOI

Marin BELEUŢĂ

Mihai DIMITRIU

Ştefan MAIMESCU

Ion NEAGU

Tudor NEGRU

Alecu RENIŢĂ

Vasile NĂSTASE

Ion TĂNASE

Valentin MÎNDICANU

Elena BĂLAN

Constantin TĂNASE

Ion MĂRGINEANU

Ion MADAN

Mihai PĂTRAŞ

Sava PLATON

Vasile ŞOIMARU

 

     BUCUREȘTI      

Claudiu IORDACHE

Dan LĂZĂRESCU

Ioan ALEXANDRU

Mihai MANCAŞ

Ioan ARDELEAN

Marius BALABAN

Dan POPA

Nicolae SIMESCU

Preot Constantin ANDREESCU

Pavel BĂLAN Gheorghe

Romulus PARASCHIVOIU

Dumitru TEACI

Dumitru RĂDĂUCEANU

Aurel GĂVAN

Sorin BOTEZ

Marius Mihail TUDOR

Mihai STOICA

Florin POPESCU

Constantin BERECHET

Gabriel MARINESCU

Gheorghe SCORŢAN

Constantin CANACHEU

Valeriu BUTULESCU

Gabriel ŢEPELEA

Ioan Gavra

Vasile DIACON

Ion DIACONESCU

Vasile GIONEA

Constantin BANU

Petrişor MORAR

Nae BEDROS

Otto WEBER

Ionică DIJMĂRESCU  

Moldova, august 1991

„…Foarte curând îi voi cunoaşte pe Mircea Druc şi pe Iurie Roşca. Iată-l în casa mea împreună cu preşedintele executiv al Frontului Popular din Moldova. Un bucovinean, un basarabean, doi fraţi, doi români, nobile cristalizări ale aceluiaşi sânge! Propun ideea formării unui Consiliu Naţional al Unirii. Oaspeţii mei acceptă entuziasmaţi. Ne vom pune pe treabă cu o râvnă sisifică. Redactez forma iniţială a declaraţiei CNU. Ea va lua o formă definitivă în casa juristului Iftenie. Lucrează deja un grup unionist din care fac parte Ioan Alexandru, inginerul Manu, profesorul Copil. Știrea formării Consiliului Naţional al Unirii tulbură opinia publică. Rana abandonării fratelui mai mic este iarăşi deschisă! Strâng în Camera Deputaţilor semnături ale noilor veniţi în CNU. Curând, peste treizeci de deputaţi11 de la Bucureşti se angajează în cauza unionistă. Pot uita acum mai uşor scrisorile primite după septembrie ’91. “Am rămas profund surprinşi şi apoi în masă revoltaţi de tâmpita dumitale intervenţie de la microfon în problema Basarabiei. Trădătorule din Timişoara, te-ai alăturat legionarilor probabil că în trecut ai fost legionar. Și dumneata eşti pregătit să-l pupi în cur pe Mihai de Hohen… ca să capeţi un ciolan. Sperăm să putem veni în faţa Parlamentului să-ţi cerem demisia după ce vom termina cu muncile agricole. Ai votat împotriva pronunţării Parlamentului pentru independenţa Basarabiei. Nebun, nebun, nebun ce eşti, să te bată Dumnezeu. în numele majorităţii moldovenilor care te detestă semnez eu Niculae Buturugă din Botoşani, veteran de război, care a plătit cu sânge eliberarea ţării de nazism şi fascism…” O replică promptă soseşte de la Chişinău. Deputaţi moldoveni pătrund în Consiliul Naţional al Unirii. Unul după altul, partidele româneşti se angajează pe calea unionistă. Construim un birou operativ care prin declaraţiile şi acţiunile lui presează continuu politica ambiguă a preşedinţilor Iliescu şi Snegur. Defensiva în care sunt puşi îi incomodează vădit. CNU se întâlneşte la Iaşi, preşedinţii se grăbesc să se întâlnească la Prut. În 12 noiembrie ’91 declar în Cameră: “în ceea ce mă priveşte, nu voi vota pentru adoptarea unei constituţii care va menţine privirea oarbă, de tip intenaţionalist, îndreptată spre Basarabia!” La 1 decembrie sunt la Chişinău. Traversez graniţa nevrednică între cele două Românii la miezul nopţii şi o fac pentru prima dată. Ioan Alexandru este mult mai calm. Dimineaţa, în Piaţa Sfatului, plină ochi de români de pretutindeni, întreb: “Unde este în acest moment Preşedintele Snegur? Cumva la Alba Iulia, împreună cu preşedintele Iliescu, anunţând românilor voinţa de unire a ţării lor? Cu un an în urmă, am evocat, la Alba Iulia, Bucovina şi Basarabia! Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberate de dictatură. Astăzi, am venit aici, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: Am sosit să vă luăm odată cu Basarabia şi Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!…” Va vorbi apoi Iurie Roşca. Apoi Ioan Alexandru. Apoi Mircea Druc. Este citită declaraţia de constituire a Consiliului Naţional al Unirii. Lista parlamentarilor care au aderat la el. În piaţa aglomerată, românii simt că fraternizează cu ei istoria! Voi sta două zile în partea de inimă a României, încă prea îndepărtată de aceasta. Mă voi întoarce la Bucureşti având convingerea că merită să ne batem până la capăt. Fixăm pe 24 ianuarie întâlnirea solemnă a CNU la Iaşi. Va veni acolo toată lumea bună a politicii româneşti. Invitată, conducerea Armatei Române nu trimite reprezentanţi. Pe neaşteptate apar, nelămurit, derapaje misterioase în coeziunea echipei ce coordonează CNU. Mircea Druc pare tot mai aferat şi distrat. Deşi menţinem solidaritatea voluntară în jurul lui, mici ori mari ingratitudini ale viitorului preşedinte CNU ies la iveală. El dă mereu impresia că e altceva decât echipa care a lucrat nu pentru el, ci pentru reîntregirea naţională. Poartă tratative cu cei care, atunci când au avut puterea, au ignorat subiectul unionist. Încet-încet, mă simt împins în afara jocului pe care-l inventasem eu însumi! Cu o zi înainte de desfăşurarea şedinţei solemne a CNU în sala Teatrului Naţional, apare şi consilerul prezidenţial, dl. Ioan Talpeş. Îl cunoscusem din perioada anterioară ca pe un bărbat echilibrat, cu atitudini fără echivoc. Îl plăcusem. Vom înnopta în aceeaşi cameră de hotel, cu care prilej vom inventaria atât punctele de convergenţă, cât şi cele de divergenţă dintre CNU şi Instituţia prezidenţială. După Ioan Talpeş, domnul Ion Iliescu este alături de noi, dar nu poate să pledeze tot atât de tranşant cauza unionistă. Iar dezideratul “Unirea-Acum” rămâne riscant şi prematur. (Cu puţin timp în urmă lansaserăm chemarea “Unirea-Acum”, la care răspunseseră mii şi mii de scrisori, predate ulterior Frontului Popular din Moldova. Sprijinul acordat ideii de către Petre Mihai Băcanu şi ziarul său nu poate fi în nici un caz ignorat!) Până la urmă voi intermedia o discuţie discretă cu Mircea Druc. Vreme de peste o oră vom rătăci, toţi trei, prin ceaţă, în căutarea unei coerenţe în discuţie. Mircea Druc pare însă atât de împrăştiat… Puterea era dispusă atunci să facă mai multe compromisuri şi să ofere mai multe garanţii ca oricând, dar prilejul se pierde… Dimineaţa de 24 ianuarie promite un succes perfect pentru cauza unionistă. Atâtea obstacole fuseseră depăşite: ostilitatea conducerii Camerelor, a Preşedinţiei, a Televiziunii Române (care a programat după ora 1 noaptea, pe postul naţional, apelul adresat parlamentarilor de a se prezenta la Iaşi), inerţia românilor… Motivele pentru care se întemeiase Consiliul Naţional al Unirii (“CNU îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională. CNU ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din Basarabia şi România, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. CNU va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti.”) aduc la Iaşi pe Corneliu Coposu, Patriarhia Română, Academia, societăţi şi fundaţii, un entuziasm resuscitat al idealului unei naţiuni menţinută atâta vreme în afara unităţii ei. Nicicând România postdecembristă nu a convocat atâta vlagă pentru a-şi afirma dreptul reîntregirii. Și totuşi, miracolul se sparge curând! Ședinţa solemnă este sabotată de partizanism politic. Preşedintele Victor Surdu al Partidului Agrarian este huiduit copios. Cuvântează cu demnitate Corneliu Coposu. Dar este prea târziu… Retorica patriotardă puse stăpânire pe lexicul oratorilor. O demagogie ridicolă transformă clipa de istorie în secunda tuturor dezamăgirilor cu putinţă. Candidatura lui Mircea Druc pentru funcţia de preşedinte al CNU este adusă la cunoştinţă într-un moment de cumpănă. Va fi ales după ce Ioan Alexandru şi cu mine netezim cutele momentului. Excedat de pierderile evitabile, calculez câştigul. Puterea de aici, ca şi de dincolo, se va împiedica, din această zi, de o realitate potrivnică, în încercarea de a menţine divizarea României. După amiază se reiau lucrările pe secţiuni. Este declanşată o vânătoare imediată după funcţii inexistente. Moftangiul român îşi dă a câta oară în petic, chiar dacă este îmbrăcat ca un parlamentar al statului încă de restrişte. Mircea Druc îşi arogă un tot mai pronunţat aer de detaşare faţă de echipa care l-a adus acolo! Discursul său nu este conciliant, ci conciliatorist. Pune în circulaţie opinia că Senatul nu a fost prezent la Iaşi pentru că n-a aflat de festivitate! Îl simt dintr-o dată prea mic pentru formula poziţiei lui, dar care dintre noi putea fi cu adevărat mare într-o astfel de împrejurare? Îl observ încă indulgent. Cer explicaţii pentru schimbarea sa de atitudine lui Iurie Roşca. Acesta e şi mai evaziv. Se pare că mizele au fost deja negociate. Atunci mă dau la o parte! O făcusem de atâtea ori în ultimii ani, când simţisem idealul abandonat… Ascult din sală discursul deşertăciunii politicianiste exhibându-şi goliciunea până la os. Un ziarist din Chişinău întreabă prezidiul de ce lipsesc de acolo. Prezidiul îmi cere, cu o jumătate de voce, să urc pe podium. Refuz. Vorbesc de jos presei prezente, afirmând că nu intenţionez să cauţionez sistemul abia creat decât dacă rămâne în serviciul cauzei româneşti. Cum, sub ochii mei, plăcinta invizibilă e ca şi împărţită, nu-mi mai rămâne decât să mă retrag. Plec de la Iaşi aproape plângând. În gară, Mircea Druc îmi cere o întâlnire la Bucureşti. Nu-l voi mai căuta vreodată. “România Liberă” va publica un scurt text în care deplânge retragerea mea! Și conchide: “Păcat!” Dar ceea ce pentru alţii era un păcat, pentru mine devenise o năucitoare suferinţă! Nicicând nu investisem atât de mult ca în acest proiect, care era al unei cauze naţionale irepresibile! Eşecul de la Iaşi, preparat cu atâta precizie, frâna o dată în plus dorinţa românilor de a fi lăsaţi să construiască în modestie fagurele patriei lor. Viruşi rezistenţi, desprinşi din fauna acestui Céline al românilor care a fost Ion Luca, infectează încă sângele în arterele afective ale românilor. În zilele acelea m-a durut atât de tare România încât mi-am dorit să mor!

 

Consiliul Naţional al Unirii agonizează. Nu mai menţin contactul cu membrii săi autosatisfăcuţi. O vreme le împrumutasem un avânt ce nu fusese niciodată al lor. Retrăgându-mă, îi las să dovedească puterea de a continua. Nu vor dovedi. Bieţi absenţi ai unei cauze ce se hrăneşte din credinţă adevărată… Lunile trec. Momente importante pretind reacţia Consiliului, dar el e deja amuţit. Trec peste orgoliu şi, în disperare de cauză, încerc să formez o secţie activă a CNU la Bucureşti. Ca de obicei, pe cont propriu! Replica soseşte de unde te aştepţi mai puţin: de la Chişinău. Profesorul Copil publică o scrisoare în “Expres” în care otrăveşte, cu bună voinţă, actul sincerităţii mele. Nu-i voi răspunde. Las faptele să dovedească de la sine că, două-trei luni după acel amăgitor 24 ianuarie 1992, CNU nu mai înseamnă nimic. Răzvan Popescu publică, în acelaşi “Expres”, câteva articole al căror titlu vorbeşte fără nici o perdea. Unul este intitulat “Unirea între ideal şi capital politic”, din care citez: “După sărutări frăţeşti, cauza Unirii a intrat într-un con de umbră. Și acolo şi aici aceeaşi concepţie: acum e momentul! La 3 septembrie Parlamentul saluta proclamaţia independenţei statului Moldova. Aleşii poporului se întrec în alese cuvântări. Distonează o voce. Claudiu Iordache. Eu nu votez! spune el. El vede în recunoaşterea republicii Moldovei o amânare a Unirii. Taxat drept poet în politică, C.I. este dispreţuit egal de majoritate şi opoziţie. Claudiu Iordache nu dezarmează. Miza acestui meci este dacă în alegerile viitoare un candidat unionist din afară ar putea înfrunta candidaţii loco, refractari la unire…” Al doilea articol, “Șarpele Druc” adaugă: “Dezamăgire. Gust amar. Derută. La două săptămâni de la întrunirea Consiliului la Iaşi, o evidenţă tristă, batem pasul pe loc. Și pumnul în piept. Zeci de vorbitori, unul mai orator ca altul, de la Traian şi până la furtul revoluţiei, au făcut ce-au vrut cu istoria. Au urcat la tribună şi s-au văzut la televizor. Cauza Unirii a rămas suspendată într-un festivism găunos. Mircea Druc, care prezida lucrările, a lăsat vorbele să curgă până la cota de inundaţie: arăta ca un şarpe care şi-a înghiţit prada şi apoi o digera la soare. Tocmai fusese reconfirmat prin aplauze în funcţia pe care o deţinea temporar, de preşedinte al CNU. Tot timpul s-a temut de acest moment, de aceea a şi pus problema după ce s-a anunţat pauza. Mai departe s-au risipit vorbe mari. În schimb, s-a jucat hora Unirii. Cum sala era tixită de scaune, ne ţineam de mâini şi băteam pasul pe loc. Dezamăgit de evoluţia evenimentelor, Claudiu Iordache, care a iniţiat CNU deşi nimeni nu pare dispus să îşi amintească de asta, şi-a anunţat retragerea. Un gest care va costa pe unionişti nu numai prestigiul, dar şi legătura cu centrele de putere de la Bucureşti. Mircea Druc păşeşte cu stângul. Și atunci prima întrebare la care va trebui să răspundă este nu ce intenţii generoase are, ci ce-a făcut concret pentru realizarea lor. Mircea Druc nu mai păşeşte deloc. O explicaţie poate fi căutată în afara slăbiciunilor omeneşti. Probabil că a fost contactat într-o politică ascunsă privind aceeaşi cauză. Pe el l-aş înţelege dacă preţul plătit, dezintegrarea CNU, n-ar fi fost atât de copleşitor. Astăzi, CNU-ul nu mai înseamnă nimic. A devenit o anonimă anexă a unui Partid al Reîntregirii care şi-a pierdut pe drum cauza. Unirea-Acum a devenit, pe nesimţite, Unirea-Cândva, sau poate, din păcate, dată fiind forţa de corupţie a antiunioniştilor noştri, Unirea-Niciodată!”

 (Claudiu Iordache – „Singur între români”, 1997)

 singur-intre-romani

 

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

Tipărită cu nouă ani ani în urmă. Unde suntem, unde am ajuns? 

o-romanie-de-castigat

O ROMÂNIE DE CÂȘTIGAT sau O NAȚIUNE ÎN DESCOMPUNERE

(Carte tipărită cu sprijinul Fundaţiei Frontul Democratic Român

„Denunţ a fi totalitară orice încercare de a transforma decăderea tot mai pronunţată a României în normalitatea ori fatalitatea ei! Denunţ gândirea coruptă ori dezarmată care o îndeamnă astăzi la o capitulare nemeritată. Denunţ a fi totalitar regimul fraudei, al furtului şi al lăcomiei. Denunţ a fi totalitară generaţia care şi-a îngropat morţii şi s-a străduit să-i uite!

Am scris acest eseu, ce constituie un omagiu adus celor mulţi care fac din viaţa lor neştiută singura resursă de supravieţuire a ţării în care trăiesc, nu pentru a mă tângui, ci pentru a dezvălui ceea ce o societate întreagă s-a străduit să ascundă! Am vrut, totodată, să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!

Dacă veţi ajunge vreodată la Timişoara, rugaţi-vă!

Cei care nu au auzit strigătele mulţimilor flagelate din Decembrie 1989 nu pot înţelege această carte!  

…Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!” La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” N- a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată, şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată. (De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă TV! Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!… De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună… 

Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti! Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii… 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”

„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă. Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească… Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”(Călin Nemeş) 

Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut! 

Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!) Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor. Suntem ţara imaginarului decăzut! („În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. «Cu cât cunoşti mai bine România, cu atât o înţelegi mai puţin!” comenta de-a dreptul uluit reprezentantul Europei la Bucureşti, Jonathan Scheele) Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit… 

Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc! 

Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat! 

Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii! 

Faimoasa ipocrizie naţională continuă să susţină că ţara are un trecut şi un viitor egal de glorioase. Pentru prezent nu există decât aplaudaci, nu critici. Istoria întunecată a secundei româneşti excede titlul unei cărţi de poezie, pentru a descinde în mahalaua metropolitană ridicată la rang de curte domnească. Cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd postdecembrist, absenţa elitelor morale: oameni fără sensibilitate, fără spirit, fără suflet, fără cultură, căptuşiţi, în schimb, cu doctorate şi tapetaţi cu diplome ce se trafichează pe bani grei (un efect obscur al binecunoscutei relaţii între bani şi excremente, teoretizată de Freud), buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: «Fiecare are un preţ», familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la rapt şi la crimă, nu ne lasă să uităm obrazul adevăraţilor «învingători» ai măcelului din Decembrie ´89! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral e tratat ca „bolşevism” retardat! Furturile au fost legalizate. Hoţii de succes sunt „condamnaţi” să se plimbe în maşini de lux pe străzile arestate de sărăcie. În ţara în care totul a devenit de vânzare nimic nu mai e sfânt. Neamul românesc actual este o docilă plastilină în mâinile butucănoase ale măcelarilor de principii. Ce fel de Românie vor să exporte oligarhii în Europa? („Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit.” – Nicolae Filimon) Nu cred că există o naţiune europeană cu atâţia apatrizi ascunşi pe metrul pătrat! Gunoiul vieţilor ticăloşilor de vocaţie pare a nu mai putea fi evacuat din fiinţa românească. Am mai scris şi cu alt prilej: „În România doar canaliile sunt harnice!” Numai ele, care stăpânesc la perfecţie, după Dorel Şandor, „veritabila cultură a împărţirii prăzii”, trudesc la dezastrul tuturor, sperând doar la salvarea intereselor proprii. Adaptarea la promiscuitate, consimţământul la prefăcătoria, ingratitudinea şi invidia vinovată, au făcut din scena politică un uriaş spectacol caragialian al societăţii înseşi. Laolaltă, vârste şi profesii nutresc speranţa idioată că se vor salva vânzând balamale şi cumpărând iluzii. Combinaţiile otrăvite de putere sunt făcute totdeauna între indivizi ce se aseamănă. Oamenii de caracter sunt izolaţi şi se lasă izolaţi. Am pierdut Basarabia în 1991 şi Bucovina în 1997, şi ne mirăm „de risipă” de abia acum! Scotocesc prin arhive după dosare compromiţătoare chiar cei compromişi. Ultimele desistări ale Consiliului Naţional al Cercetării Arhivelor Securităţii amintesc experienţa unui mare scriitor al Americilor, care, numit să conducă o comisie privind cercetarea dosarelor complicilor poliţiei secrete ce exterminase mii de argentinieni de stânga, renunţă îngrozit în faţa cumplitei evidenţe. Nu înainte de a mărturisi că: «Dacă mâine cetăţenii ar urma să afle că listele colaboratorilor vor fi lipite pe ziduri, n-ar mai îndrăzni să iasă pe stradă!» E şi cazul României, în care complicii sunt cu mult mai numeroşi decât cei ce-au refuzat să devină complici. „Democraţia” complicilor este chiar această Românie mistificată, în care devine tot mai greu de trăit. Cei ce o conduc astăzi divulgă un dispreţ absolut pentru sacrificiul celor ce şi-au dorit ca ea să fie bine condusă. (Dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria, întreaga scară ierarhică ar fi fost demult răsturnată. Dar justiţia este şi ea o cerşetoare la graţiile celor puternici!) Mai devreme sau mai târziu, însă, va ieşi la iveală adevărul acela răscolitor ce a provocat coşmarul lui Macbeth. Şi chiar de n-ar fi aşa, în ţara cu partide „de stânga” cu lideri bogaţi şi membri săraci ipocrizia tot va „coace” într-o zi! Burta revărsată a ipocritului român va deveni şi ea, odată, cenuşă…” 

Cronici: 

Academician Florin Constantiniu : 

 “De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, „O Românie de câştigat”, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006). De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”. Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism. 

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158). 

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu. 

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16). 

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţeazã nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului. 

Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este „o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189). 

Când s-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui. 

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.” 

General Mircea Chelaru : 

„… Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii. În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. Unde facem recurs?”  

24 Ianuarie, in aeternum

Pentru că nu e departe ziua de 24 Ianuarie, mi-am propus să amintesc unioniștilor români încercările deja uitate de a apropia momentul Unificării depline a Statului Român.

Alături de Ioan Alexandru, Mircea Druc și Iulie Roșca, am scris în casa mea manifestul intitulat Consiliul Național al Unirii. Proiectul a fost lansat la Chișinău, cu care prilej am luat cuvântul! Înainte de sărbătoarea neamului reîntregit ce a avut la la Iași, în 24 ianuarie 1991, am luat cuvântul în Camera Deputaților cerând parlamentarilor români să vină la Iași. Televiziunea Națională a programat intervenția după ora 12 noaptea! La Iași, pentru prima oară în istoria României moderne, a avut loc prima și singura Ședință a deputaților basarabeni și români, cu care prilej a fost ales drept președinte al Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc! În același an după Puciul din septembrie de la Moscova, șansele unui puci la București au crescut. Eșecul Puciului a dus la desprinderea de Uniunea Sovietică a mai multor republici unionale, între care Moldova. Fapt deloc uzual, Comisiile Permanente ale celor două Camere Parlamentare s-au grăbit să recunoască existența noului stat moldovean, fără a-i consulta pe frații basarabeni! Am cerut demisia celor doi președinți de Camere! Am cerut, de asemenea, ca recunoașterea celui de al doilea stat românesc să aibă loc doar ca o etapă intermediară a Unirii cu România! Am luat de mai multe ori cuvântul în Parlament pentru a trezi conștiința aleșilor. Dar Parlamentul Român a votat, cu o singură excepție, recunoașterea Statului Moldova, stat care de atunci a rămas tot mai departe de aspirațiile reîntregirii! Tot de atunci am devenit total izolat în societatea românească. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

De 3 ori izolat: pentru că am participat la Revoluția Română, pentru că am cerut Reîntregirea Statului Român, pentru că am propus deschiderea Dosarelor de Securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească! Atunci am pierdut Reîntregirea, frați români! Momentul acela cred că nu se va mai repeta! Doar dacă Dumnezeu se va mai milostivi vreodată de noi!

Sper ca textele pe care vi le pun acum la dispoziție să vă aducă aminte!

Cu drag!

Claudiu Iordache

Moldova Marea Adunare pentru Independenta 1991

„În decembrie 1991 Claudiu Iordache va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români şi aproape a tuturor liderilor de partid, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român) Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare .”

Fragmente din cartea Agonia postdecembristă, capitolul Basarabia

Moldova - Adunarea pentru Independenta 1991

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria, şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia /1 Decembrie 1990)

Actul Unirii votat de Sfatul Tarii la 27 Martie 1918

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie - 1 Decembrie 1918

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor deputaţi,

Cunoaştem împreună desfăşurarea evenimentelor după 19 august 1991. Într-un moment în care puterea comunistă mondială îşi juca toate şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşităţii, atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii întregi. De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul presant al istoriei, în vreme ce Parlamentul României şi-a refuzat pur şi simplu onoarea de a fi fost alături de Parlamentul Basarabiei, care îi cerea ajutorul.

Domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Nu cunoaştem încă poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă, începând cu 20 august, lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda imediat la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului României, eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le deţineţi, în calitate de preşedinte de cameră legislativă, ce vă expune obligatoriu unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutele Parlamentului, dar imperios necesară.

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

V-am urmărit atent comportamentul de-a lungul ultimelor douăsprezece luni de lucrări în această Cameră, pe care încet-încet aţi aservit-o rigorilor dumneavoastră, şi pot astăzi să declar că în trei ocazii de excepţie aţi ratat să vă comportaţi la înălţimea rangului de preşedinte al Camerei inferioare a Parlamentului României.

Aţi fost pentru temporizarea deschiderii fondului “Libertatea”, spre cerinţele stringente ale Asociaţiei Răniţilor Revoluţiei.

Aţi dezavuat iniţial ideea ca Parlamentul să consacre, printr-o şedinţă comună a celor două Camere, evenimentul revoltei de la Braşov.

Aţi ales să împărţiţi o vină de neiertat, împreună cu omologul dumneavoastră de la Senat, neconvocând imediat după anunţarea puciului de la Moscova o şedinţă extraordinară şi permanentă care să permită celor două Camere să decidă ele primele, în numele poporului român, toate acele acte pe care situaţia explozivă a zilelor respective putea să le impună Parlamentului României.

Astăzi, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentare, precizez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerei pot să vi-l dea, să recurgeţi împreună cu domnul preşedinte al Senatului la soluţia onoarei, şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre îndelung aşteptată şi pe care România însăşi ar primi-o cu uşurare.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

La 27 august 1991, Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul, printr-o şedinţă solemnă simultană cu şedinţa Parlamentului Basarabiei, declaraţia pentru istorie a acestuia din urmă.

Salut şi mă plec până la pământ înaintea Parlamentului Basarabiei şi înaintea preşedintelui Basarabiei şi înaintea românilor Basarabiei şi înaintea poporului român în întregul său, care se reîntemeiază acum.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

S-a dovedit încă o dată că în România nu există instituţiile statului de drept sau dacă există, puterea poporului este împiedicată să ajungă la ele. Ori, cei ce înfrânează această transferare legitimă de prerogative sunt ascunşi în cutele mantalei de revanşă a comunismului. Este ultimul moment pentru a le dezarma braţul! În zilele ce urmează să decidem asupra acelor interdicţii care, departe de a slăbi democraţia, o întăresc, nimicind elanul distructiv al duşmanilor ei. Să hotărâm, deci, asupra legilor ce trebuie să încheie pentru totdeauna cariera comunismului românesc.

Revenind la situaţia din Basarabia, propun colegilor mei iniţiativa formării unei delegaţii permanente care să obţină asentimentul de a participa la lucrările Parlamentului Basarabiei.

Propun, de asemenea, preafericiţilor şi preainvidiaţilor români din Parlamentul Basarabiei să decidă asupra unui demers simetric, pentru că oricât vor încerca să ne abată din drum adversităţile istoriei, noi nu putem merge decât împreună, prin puterea de spirit şi de sânge a aceluiaşi neam.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Europa ignoră voinţa noastră, nu a statelor mici, ci a statelor umile. Nu e de mirare că Moldova suverană nu a primit recunoaşterea ei în afara Gruziei şi a României, dacă România însăşi a fost timidă.

Acum avem prilejul unic să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional.

Propun Adunării Deputaţilor şi Senatului României deschiderea procedurilor legale şi legitime pentru acordarea imediată a cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei.

Aici, în această Cameră, unde patria a fost atât de des invocată, am speranţa nestrămutată că veţi şti să dovediţi credinţa şi puterea necesară pentru zidirea reîntregirii ei.

Vă mulţumesc.

Claudiu Iordache

 

Domnul Marţian Dan: Vă rog să fiţi de acord cu domnul Dan Popovici să intervină pe această temă.

Domnul Dan Popovici: (…) La articolul 119 al regulamentului de funcţionare noi am votat următoarele: “Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribuna Adunării cât şi din sala de şedinţe”. Tot ceea ce s-a spus până acum nu poate fi decât o “arie a calomniei”, indiferent cui a fost adresată. Ţinând cont de acest articol, vă rog a emite o hotărâre privind articolul 172, să-l aplicăm deputatului Claudiu Iordache şi anume, vă rog frumos, putem accepta, dacă dumneavoastră veţi fi de acord, aplicarea sancţiunii de interzicere la lucrările acestei Adunări pe o perioadă de 15 zile.

(2 septembrie 1991)

 

*

 

Domnilor senatori şi deputaţi,

Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, între instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept.La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat.

Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu sesizaţi cât de important este ca acest Parlament să-şi asume puterea în stat.

Sigur că s-a ridicat problema dacă între 19 şi 27 august în România, au existat condiţii care să pună sub semnul riscului siguranţa naţională. Eu vă garantez că au existat! Încă din ziua de 20 au fost create liste cu persoane ce trebuiau reprimate.Una din aceste liste a fost predată guvernului, şi conţine chiar persoane din actualul guvern. A fost o situaţie extraordinară pe care noi n-am putut să o întâmpinăm decât prin nişte decizii extrem de limitate de putere, prin Declaraţia Preşedintelui, prin intervenţia guvernului, prin Declaraţia Consiliului Suprem de Apărare. Parlamentul României nu a fost de găsit, şi de-ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul său, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte birouri permanente ar fi luat o decizie în numele nostru.

Eu nu voi vota rezoluţia celor două birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state române. Aş dori să reamintesc că am întrevăzut şi am propus ieri o soluţie: ideea de a acorda cetăţenie română cetăţenilor Basarabiei ar fi deschis, la alegerile legislative din primăvara anului viitor, posibilitatea ca bărbaţii ai Moldovei să participe la alegerile româneşti, şi să obţinem, printr-o voinţă comună, o soluţie de unificare a celor două state, care, deocamdată, subzistă în fragilitatea condiţiilor actuale.

Claudiu Iordache

(3 septembrie 1991)

 

*

 

Români din Basarabia!

Într-o astfel de zi, ce aniversează Reîntregirea Neamului Românesc, unde este preşedintele Iliescu? Aici, în Piaţa Sfatului din Chişinău, lângă noi? Unde este acum preşedintele Snegur? La Alba Iulia?

Fraţi basarabeni şi bucovineni,

Cu un an în urmă, la 1 Decembrie 1990, am evocat la Alba Iulia Bucovina şi Basarabia!

Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberată de dictatură!

Astăzi, de-am fi sosit aici, la Chişinău, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: “Am venit să vă luăm, o dată cu Basarabia şi cu Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!” n-am fi avut fericire mai desăvârşită!

Dar această întregire pretinde voinţa întregului popor român şi cred nestrămutat că această voinţă va spulbera curând frontierele ce ne mai despart încă!

Fraţi basarabeni şi bucovineni, lumea se cutremură din nou; cei ce vor simţi primii cursul acestei mişcări a neamurilor europene şi nu se vor aşeza de-a curmezişul, vor trăi clipele răsplătirii credinţei lor!

Să fim pregătiţi pentru anul care urmează; noi poporul, ca şi preşedinţii noştri efemeri, căci simt că istoria va răsplăti curând Revoluţia!

Este adevărat, mai există voci ce ne vorbesc despre oleacă de independenţă, ca şi despre oleacă de libertate, şi aici şi acolo, uitând că răgazul cerut vremurilor tulburi s-ar putea întoarce împotriva aspiraţiilor noastre!

Mai sunt voci ce ne spun: Nu forţaţi, căci ei nu vor Unirea!

Care ei, vă întreb?

Eu, român din ţara fără de voi, vreau Unirea, pentru a fi întreg ca fiinţă şi neam! Poate cineva trăi bucuria de a rămâne neîntreg până la capătul vieţii?

Mai sunt voci ce nu vor decât o Unire a Moldovei?

Îl rog cuviincios să se unească, dacă aşa vor ei, cu Moldova Română, dar cu Moldova de la Prut şi până la Timişoara!

Altfel de Unire noi nu ne dorim! Noi ne dorim Unirea Ţării, a pământurilor ei şi a poporului său; prin voinţa lui Dumnezeu, unită deja o dată în faţa lui, la 1 Decembrie 1918.

Dumnezeu să ne vină în ajutor!

Claudiu Iordache

(Chişinău, 1 decembrie 1991)

 

*

 

Sub semnul DOMNULUI UNIFICATOR

Vom atinge curând ziua de 24 ianuarie 1992 a calendarului românesc. Consiliul Naţional al Unirii, în componenţa căruia se regăsesc 130 de deputaţi de la Bucureşti şi 50 de deputaţi de la Chişinău, vă cheamă la Iaşi în vinerea acestei săptămâni, în care vor bate clopotele conştiinţei reîntregirii neamului românesc!

Să nu ne fie teamă, pentru că noi nu vom forţa mâna istoriei, deşi istoria a forţat deseori mâna poporului.

Dar fără Basarabia, fără Bucovina şi Ţinutul Herţei, noi am fost şi rămânem infirmi! Vom merge, deci, la Iaşi, pe urmele destinului naţional, pentru a ne releva nouă înşine suferinţa de a continua să rămânem despărţiţi de toată România din stânga Prutului, dar şi voinţa de a curma această suferinţă curând!

La Iaşi o sută de fraţi basarabeni şi bucovineni vor veni să vă îmbrăţişeze. Rămâne acestei capitale a Moldovei istorice privilegiul de a fi casa găzduirii primei întâlniri panromâneşti din decurgerea frământată a acestui sfârşit de veac. Acolo vom putea declara Europei întregi că România nu se va împăca vreodată cu nesocotirea drepturilor ei.

De aceea îi aşteptăm la Iaş, pe sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi pe conducătorii Armatei Române.

Fie că această adunare a celei de-a treia generaţii unioniste româneşti, la succesul căreia ar trebui să ţinem ca la lumina ochilor, să se desfăşoare sub semnul Domnului Unificator, Alexandru Ioan Cuza!

Claudiu Iordache

(Discurs în Camera Deputaţilor, la 20 ianuarie 1992, difuzat pe postul naţional TV în ziua de 21 ianuarie, orele 2.00 noaptea!)

In amintirea infaptuirii marelui ideal, Unirea tuturor romanilor

 

O problemă de conştiinţă

O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.

Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.

“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”

Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:

“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 48/1991)

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

 

O problemă de conştiinţă

O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.

Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.

“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”

Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:

“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 48/1991)

Deputatii Sfatului Tarii participanti la sedinta legislativului basarabean in 27 Noiembrie - 10 decembrie 1918, cand s-a votat unirea neconditionata a Basarabiei cu Romania

 

Unirea este sub ferestrele românilor

Astfel a câştigat Mircea Snegur! Cu încuviinţarea Parlamentului României, pe o parte a pământurilor istorice româneşti, va continua să funcţioneze statul Moldova. Stat liber, independent, suveran, ce va întreţine relaţii diplomatice cu lumea largă. În câţiva ani vom avea ocazia nesperată, poate, de a asista la meciurile pentru Cupa Mondială dintre România şi Moldova, iar un eventual al treilea meci, de baraj, ar putea să se dispute pe teren neutru în Republica Găgăuză ori Tiraspol. Nemaipomeniţi sunt românii: în timp ce alte neamuri se caută şi se adună, al nostru se bucură şi se împacă lesne cu propria-i slăbiciune. Curând, ministrul nostru de externe va trebui să facă o vizită oficială la Chişinău, şi pe aeroport va asculta, aferat, imnul statului gazdă care, întâmplător, seamănă izbitor cu al nostru, după care, într-o englezească de serviciu, va conversa cu omologul său ce o va scăpa, la strânsoare, pe româneşte! Desigur, Uniunea Slavă se amuză în zilele acestea privind în curtea românească, având ca aliat pe slavii noştri, ocazional români, cu care au impus soluţia Lor într-o Moldovă tampon între România şi Ucraina. Spre deosebire de stăpânii zilei, cred că a sosit momentul să urmărim schimbările unei lumi în care vom continua să trăim şi cu ochiul interesului nostru! Într-o Europă redisputată, o însemnată parte a ei se zbate iarăşi în căutarea unor drepturi înstrăinate. Putere conservatoare în primul rând, America susţine şi impune soluţii politice care să-i prezerve privilegiile şi un efect al egoismului ei este şi o Românie ce rămâne neîntregită! De aceea, să nu ne facem iluzii, nu suntem şi nu putem fi respectaţi decât atât cât reuşim să impunem respect prin exprimarea rigorii noastre, societatea românească nu îşi poate concentra stăruinţele în favoarea unui proiect care să o înalţe, în sfârşit! Salvarea României constă în reîntregirea deplină a fiinţei sale pământeşti! Salvarea României e în mâinile ei! Uşor de zis, veţi gândi, dar eu vă voi răspunde: Unirea – Acum! Priviţi în nordul patriei noastre: un stat ce ne datorează teritorii se aliază în grabă cu un stat ce ne pretinde teritorii! O cursă contra cronometru e deja începută! Deci, Unirea – Acum! Se continuă şantajul cu Ardealul pentru a nu pretinde Bucovina şi Basarabia? Ei bine, nu ne mai rămâne decât să ne unim puterile divizate. Deci, Unirea – Acum! Ştiu, în România întâlneşti cel puţin trei atitudini vis-a-vis de Unirea cu Basarabia: “Unirea – Acum: Unirea – Cândva; Unirea – Niciodată!” Un Referendum al interesului suprem românesc ar trebui revendicat cât mai urgent cu putinţă pentru a afla că majoritară în România este opinia celor ce reclamă: Unirea – Acum! Formarea Consiliului Naţional al Unirii este primul semn că ideea unionistă a încolţit din nou. O a treia generaţie unionistă, după cea de la 1859 şi cea de la 1918, are astăzi menirea de a face Unirea! Unirea – Acum!

Curând, sper, voi reuşi să mă retrag dintr-o viaţă politică tulburată ce este încă o arenă a promiscuităţii morale în care se complac de-a valma FSN-ul şi opoziţia. Necontrolate delimitări sociale, nou create, vor ghetoiza săracii României de mâine, egoismul altora va putea vâna, la întâmplare, fără nici o remuşcare morală. Într-o discuţie purtată cu un membru al guvernului Stolojan (dar şi al guvernului Roman) acesta mi-a dezvăluit principiul ambelor guvernări: Zdrobirea coloanei vertebrale a muncitorimii române! Pentru mine, clasa muncitoare n-a existat niciodată, au existat, în schimb, şapte milioane de salariaţi şi ei continuă să nu fie altfel; şapte milioane de cetăţeni români, victime ale unei recesiuni structurale care îşi propune să le ignore drepturile sociale. Mi-am imaginat continuu eliminarea comunismului prin eliminarea totalitarismului abuziv; aproape cu aceleaşi metode forte, un alt tip de comunism-liberal îşi propune să transforme aceeaşi ţară în terenul de vânătoare al posesorilor de permise obţinute de pe vremea lui Ceauşescu!

Mi-am imaginat, vreme de două zile şi două nopţi, în balconul Operei Timişoarei, o Românie liberă de nefericirea cetăţenilor ei! Doi ani au trecut deja şi urmările năruirii iluziilor noastre se întrevăd pretutindeni. Şi dacă totuşi nu dispar încă este pentru că, împotriva voinţei guvernanţilor noştri, o schimbare este pe cale să se producă! Câtă vreme simt asta, UNIREA ESTE SUB FERESTRELE ROMÂNILOR şi curând va pătrunde în casele lor!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 3/1992)

 Ziarul Glasul Bucovinei - Rezolutiunea Congresului General al Bucovinei pentru Unirea neconditionata si revenirea Bucovinei in vechile hotare

Prutul, zid al Berlinului

Din păcate, ziua de 24 ianuarie ‘92 n-a fost o dată a idealului reîntregirii naţionale! Gândită altfel, ea s-a transformat într-un turnir electoral în cadrul căruia s-a desfăşurat o paradă a panaşelor politice şi a declaraţiilor solemne rostite din vârful buzelor. Practic, ziua s-a încheiat festivist, lăsând în urma ei un ecou ce s-a stins curând. Iată, au trecut de atunci aproape două luni şi marele stat naţional al celor ce puneau mai presus de orice reunificarea României cu Basarabia a căzut într-o aţipire inexplicabilă. În Consiliul Naţional al Unirii (care are acum şi un preşedinte ales) urmau să depună un maxim efort politic peste 150 de deputaţi de la Bucureşti şi 45 de la Chişinău, ca să nu mai amintim puzderia de partide şi organizaţii obşteşti ce se raliaseră ideii unioniste! Unde sunt ele acum, unde au loc acţiunile lor, luările lor de poziţie, intervenţiile lor, oare chiar întreaga lor voinţă s-a lăsat cloroformizată, şi de cine anume? Şi asta în timp ce “partea adversă”, cu o hărnicie incredibilă, a reuşit să facă să decoleze planorul antiunionist al preşedintelui Snegur! Urmăriţi-l cum, cu sprijinul pe faţă al marilor puteri, a luat destinul Basarabiei pe umărul său “viguros” şi-l înstrăinează de patria română! Desigur, cei doi preşedinţi ştiu ce fac! Fac pentru început două Românii, într-un moment european al unei singure Germanii (lipsa de înţelepciune a statelor mici le împinge la destrămare, înţelepciunea naţiunilor puternice le inspiră la reunificări implacabile), după care le vor uni, odată şi odată, când vor consimţi dumnealor. Asta, după domnul Adrian Năstase, se numeşte combinaţie savantă a planurilor strategice cu acţiunile tactice ce au drept unic scop adunarea tuturor românilor şi de aici şi de dincolo! Acest domn, încă ministru de externe al României (suspect în tot ceea ce a întreprins până acum în interes naţional – dar să-i enumerăm isprăvile: Tratatul cu URSS, recunoaşterea statului Moldova, deschiderea Ambasadei României la Chişinău şi a Moldovei la Bucureşti), nu mai conteneşte să-şi afirme marile virtuţi în diplomaţie. Şi iată efectul! Prutul desparte iarăşi România în părţi şi nu mai poate fi sorbit aşa de uşor ca în septembrie ‘91! Un motor puternic al reîntregirii ar fi trebuit să fie Frontul Popular din Moldova, care, între timp, a devenit creştin şi democrat! Am citit, de la distanţă frăţească, documentele Convenţiei Frontului Popular, ce continuă să beneficieze de o redactare frumoasă, fără însă a putea clinti aproape nimic la nivelul puterilor oficiale ale Moldovei şi României. Declaraţia domnului Mircea Druc, cum că pentru domnia sa Unirea a şi avut loc, şi-a pierdut între timp parfumul reconfortant. Nu, domnule Mircea Druc, unirea încă nu a avut loc, şi refuzul, în continuare, al acţiunilor politice în favoarea celor “tehnice” inutile şi irealizabile, v-a împins în cele din urmă la această ultimă neputinţă care este izolarea dumneavoastră voită la Chişinău! Împreună gândiserăm altfel acest proiect al unei presiuni continue asupra acelor puteri neocomuniste încă instalate în cele două Românii efemere! Dar dumneavoastră aţi făcut un pas înapoi, cu o discreţie de natură conspirativă, deşi reîntregirea merită a fi obţinută la lumina zilei cu sprijinul întregii suflări româneşti şi nu doar a unor părţi oculte ale intereselor ei. Reîntregirea României nu constituie o muncă masonică, ci un travaliu naţional, iar repugnanţa rostirii în clar a ceea ce constituie misiunea întregii conştiinţe româneşti o apreciez ca pe o slăbiciune a clarviziunii dumneavoastră. Dar problema Unirii excede subiectivitatea persoanelor implicate în actele ei! Problema Unirii nu este a domnului Druc, a oricui altcuiva, ci a acestei generaţii ce merită să devină unionistă! Problema Unirii trebuie jucată la Bucureşti, în Parlamentul României, cu acele persoane care încă mai au voinţa de a îndrepta stările de lucruri puse în stare de risc în 24 ianuarie. Problema Unirii este problema supravieţuirii României înseşi! Cer românilor unionişti să reconstituie instituţia Consiliului Naţional pentru Reîntregirea României, cât mai grabnic cu putinţă. Avem aici, lângă noi, adversari redutabili. Nu-i voi enumera, deşi ar merita-o! Trebuie provocată o nouă întâlnire a membrilor cinstiţi ai Consiliului Naţional al Unirii, şi asta Acum!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 11/1992)

Adunarea de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

Moldova, august 1991

Recunoaşterea de către Parlamentul României a independenţei Republicii Moldova, septembrie 1991

Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” (Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

Încep podurile de flori de peste Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrăţişează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decretează dezmembrarea URSS. Se creează vidul de putere pe Prut şi Parlamentul de la Bucureşti recunoaşte independenţa necondiţionată a Republicii Moldova. Un singur parlamentar se va opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă dar faţă de Bucureşti, nu de Moscova. Acesta era scenariul.” (Viorel Patrichi – “Lupta pentru integrarea Basarabiei“, Revista Rost, mai 2003)

Am remarcat votul de conştiinţă al lui Claudiu Iordache, care nu este astăzi aici, la recunoaşterea independenţei Basarabiei, nu politic, vot de conştiinţă. Să ridici singur mâna împotrivă este un lucru pe care puţini oameni reuşesc să-l facă într-o viaţă… Am remarcat – şi a fost cea mai frumoasă şi teribilă experienţă a mea – ce gândeau colegii mei, ce gândeam şi eu în 1990, în 1991 chiar, când ceream semnăturile… cei 131 care au semnat pentru a rezolva problema arhivei Securităţii… Era proiectul de hotărâre privind rezolvarea acestei chestiuni care nu se mai rezolvă…” (Deputatul Costică Canacheu, Alocuţiune în Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 20 mai 2004, cu ocazia aniversării primelor alegeri libere după Revoluţia din 1989)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

O cronică semnată Corneliu Vlad la cartea „Omul de mlaștină”

SCRIE DESPRE O ȚARĂ “LOCUITĂ GREȘIT”

„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt  și soarta României. O carte care nu poate fi  citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor.  O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției  Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în  viața publică românească.

Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit.  Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor.   Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune  înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?).  Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).

Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back)  fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!”  Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât  “omul  nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.

 “Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire.  Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.

Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?” 

Corneliu Vlad

Omul de mlastinaSocietatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!

Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!

În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!

Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?

Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.

Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!

(fragmente din cartea „Omul de mlaștină”)

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 6