Claudiu Iordache – BunaVestire

De aceea orice s-ar întâmpla trebuie să rămânem capabili de bine!

BUNAVESTIRE

Dramă în două părți

Partea I-a

Noaptea de 31 decembrie 1999

Pe întuneric.

La parterul unui bloc din Constanţa.

    Un individ: N-aveţi idee pe unde poate fi strada … Strada cea mai Lungă? Numărul 43 … bis? Scara C?… Auzi nume … de stradă!…

    Alt individ: …!

    Un individ: Măcar să fi apucat să văd marea! Da! Marea! Pentru ea am venit eu aici! Să o văd ninsă!

    Alt individ: …!

    Un individ: Ce harababură şi cu denumirile străzilor ăstora … noi! Nu m-ar mira să aflu că în fiecare oraş … există o stradă care se numeşte … Strada cea mai Lungă!…     

    Al doilea individ: Dar pe cine căutaţi dumneavoastră, cu adevărat?…

    Primul individ: Caut, domnule, pe prietenul meu! Care m-a invitat să petrec revelionul … în casa lui!…

    Al doilea individ: Aici? Imposibil!

    Primul individ: Imposibil?

    Al doilea individ: Pentru că … dacă prin absurd … ori cu totul întâmplător … prietenul  de care aminteaţi … ar fi una şi aceeaşi persoană!…

    Primul individ: N-am putea continua … discuţia … ca să zic aşa … înăuntru? Că de abia mă mai ţin pe picioare! (Intră în apartament şi trage uşa în urma lui.) Aşa!…

    Al doilea individ: Cu cel pe care îl cunosc de pe băncile şcolii! Şi care… nu demult a avut ideea … recunosc trăznită … de a ne împrumuta apartamentele … de la Crăciun şi până după Anul Nou …

    Primul individ: Pe mine … m-a invitat … să petrec revelionul … la el … încă din iarna trecută! Şi uite că am venit!

    Al doilea individ: … Încă din iarna trecută? Dumneata eşti cumva …?

    Primul individ: Treaz? Se vede treaba că … da!

    Al doilea individ: Şi nu ai mai vorbit … cu el … din iarna trecută?

    Primul individ: La ce bun? La mine … cuvântul este cuvânt!

    Al doilea individ: Nici măcar un telefon, colo?

    Primul individ: Nu mi-a trecut prin minte! Oricum m-am hotărât aşa, dintr-o dată! Azi dimineaţă! Şi iată-mă!

    Al doilea  individ: Dumneata … eşti cumva … poet … domnule?

    Primul individ: Poet? De ce neapărat, poet?

    Al doilea individ: Mi-ar fi fost mai uşor să te înţeleg … Dumneata pe ce lume trăieşti, omule? Cum de-ai fost în stare să pleci bazându-te pe o invitaţie … făcută … cu ani în urmă!

    Primul individ: Numai cu unul!

    Al doilea individ: Ce să mă fac cu dumneata?

    Primul individ: Ce obosit mă simt! Ce obosit!… Nu! Nu! Plec imediat! Plec!…

    Al doilea individ: Unde să mai pleci, omule? Dacă tot ai venit … nepoftit … simte-te măcar … ca la dumneata … acasă! Doar n-o să te gonesc pe o vreme ca asta!…

    Primul individ: Ce ninge! Parcă ar veni potopul, domnule!

    Al doilea individ:  Ninge! Ninge! Ce albastră pare lumina sub felinare!… Reflexul mării nevăzute! … la atingerea delicată a zăpezilor! Mi-ar fi plăcut să fiu … singur!… Îl auzi! Acum cântă!… Cîntă! Şi iarba face la fel! Creşte … şi nu îi pasă de ce! Ce este oare mai la îndemână … naturii … decât firescul?…

    Primul individ (revenind): Am făcut o baie pe cinste! Nu vă faceţi probleme! Am spălat … şi am şters peste tot! Nici o urmă n-a mai rămas!…

    Al doilea individ: Fiţi rezonabil! Hai! Luaţi loc! Eu voi rămâne aici! M-am obişnuit să privesc spre fereastră! Care va să zică … sunteţi din Târgovişte?…

    Primul individ: Cunoaşteţi pe cineva acolo?

    Al doilea individ: O! Nu! Nici vorbă! Întrebam aşa …

    Primul individ: Dumneavoastră de unde veniţi?

    Al doilea individ: V-am spus!… Din Braşov!

    Primul individ: Înţeleg!

    Al doilea individ: Ce înţelegeţi?

    Primul individ: Înţeleg … dacă nu vă e cu supărare … că v-aţi săturat de munţii dumneavoastră … şi aţi venit aici … să reîntâlniţi … marea!

    Al doilea individ: Să întâlnesc marea? Da! Am venit să o întâlnesc … marea … Aveţi dreptate!

    Primul individ: Trebuie să fie nemaipomenit să o vezi … ninsă … ninsă … la turci!…

    Al doilea individ: Până la turci? Mă îndoiesc!

    Primul individ: Până unde vreţi dumneavoastră, domnule! În fond, ce altceva este … marea asta … a noastră … decât o lacrimă … înconjurată din toate părţile … de colţul ochiului … care o plânge!

    Al doilea individ: Nu e rău!…

    Primul individ: Să nu mi-o luaţi în nume de rău … dar eu … nu o dată!… Nu o dată … am trăit senzaţia că lumea noastră … atât de mare … pe zi ce trece … e tot mai mică … Şi foarte probabil că … în curând … să apucăm să trăim … într-o lume … mică de tot! …

∞

     Îngerul (revenindu-şi): Ce vis! Ce vis! Unde mă aflu?

     Femeia: Ce m-aş fi făcut fără dumneavoastră? (Îngerul geme uşor.)

     Scriitorul: Cum te simţi, prietene?

     Îngerul: Mai sunt întreg, nu-i aşa?

     Scriitorul: Eşti!… Bătăuşule!

     Îngerul: Eu? Eu?

     Scriitorul: Cine altcineva?… I-ai pus … pe fugă!

     Îngerul: Nemaipomenit! Eu?

     Femeia: V-a spart geamul, nemernicul!

     Scriitorul: Găsim noi o soluţie!…

     Femeia: De-aţi şti cât regret!… Ce să mai spun?… Cum aş putea să … mă întorc acasă?

     Scriitorul: Să nu comiteţi imprudenţa asta! Chiar dacă haimanalele … s-au dus … sunt mereu altele! E noaptea lor!

     Femeia: Ce mă fac?…

     Scriitorul: Aţi putea da un telefon … Să vă iasă în întâmpinare ai dumneavoastră!

     Femeia: Sunt singură!

     Îngerul: Singură? Şi dumneavoastră … tot singură?

     Scriitorul: Atunci … rămâneţi aici … cu noi … până în zori!

     Femeia: Nu pot să accept …

     Scriitorul: Ba da! Acceptaţi! Acceptaţi! Nu vă mai sfiiţi atâta!…

     Femeia: Aş vrea să …

     Scriitorul: Veniţi după mine! (Ies împreună. Scriitorul revine cu un carton în mână.) Să încercăm să reparăm … cumva … geamul ăsta!… Asta da, aventură!…Cum te mai simţi? Ridică-te, dacă n-ai nimic! Bravo! Nici-o problemă! Doar o vânătaie, colo, pe pomet!… Cine ştie ce surprize ne mai aşteaptă?… Pe noi, toţi!… Ai remarcat … desigur … că e frumoasă! De neînţeles … de frumoasă!… această femeie … atât de singură! (Până la urmă, înfundă o pernă în spărtura geamului.) Hai! Pune mâna! Puţină ordine nu strică! Ne mai adunăm şi minţile!… Ce-i cu mutra asta?… O să tragem o petrecere pe cinste … şi o să vorbim … să vorbim! Mamă, ce-o să mai vorbim! Vrute şi nevrute! Despre câte în lună şi stele!… Până o să ne amorţim sufletele!… Hopa! Sus! Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo jos?

     Îngerul: Păi! M-am dus … mort de frică … şi orbecăind … prin întuneric … până când am dat de ei … în sfârşit! Am ţipat! Am ţipat … până m-au doborât! Mare ispravă! (Revine Femeia.)

     Scriitorul: Bine, dar sunteţi … de-a dreptul … frumoasă!

     Femeia: Domnule!

     Scriitorul: Nimic altceva decât o constatare … imperioasă, doamnă!

     Femeia: Domnişoară!

     Scriitorul: Domnişoară?! Fie! Orice frumuseţe  este o veste bună … Da! Frumuseţea  unui chip omenesc … este un dar … providenţial … căruia nu mai ştim să-i dăm întrebuinţarea ideală!

     Îngerul: Domnişoara este într-adevăr … atât de frumoasă!… M-aş duce să mă ferchezuiesc … un pic! (Pleacă.)

     Scriitorul: Pentru început, mă simt dator, domnişoară, să vă aduc la cunoştinţă că nimeni dintre noi … din acest apartament … nu este cu adevărat … la el acasă! O întâmplare jucăuşă a făcut!… Dar mai bine să nu continui!…

     Femeia: !…

     Scriitorul: Cu alte cuvinte … trecând la repezeală peste câteva amănunte … altfel irelevante … avem aici drepturi … echivalente … în a împărţi … la voia fiecăruia … beneficiul acestei nopţi!…

     Femeia: Nu prea reuşesc să vă înţeleg!…

     Scriitorul: Nici nu e de mirare! Domnişoară, noi tocmai ne pregăteam să petrecem un revelion  între bărbaţi … singuri! Aţi picat, la vreme, ca să luminaţi perspectiva aceasta … întunecată! Nu vă încruntaţi! Luaţi-mă cum sunt! O fiinţă extrem de voluntară … domnişoară!  Dar înca nu am făcut cunoştinţă! Stiu, sunt împrejurari cand  nu e obligatoriu! Nici până în acest moment nu am avut onoarea … de a afla … numele domnului! Cum nici dânsul nu-l ştie pe al meu, am reuşit … preţ de niscva ore … să păstrăm intact … anonimatul fiecăruia! Dacă nu vă stânjeneşte … aţi putea intra si dumneavoastra … în jocul nostru! Până una-alta, dânsul e Îngerul, eu sunt diavolul … în persoană … iar dumneavoastră, dumneata … eşti … eşti Buna Vestire!

     Îngerul (revenind) Mi-au cam turtit nasul … derbedeii! Cum o să pătrund … cu aşa ceva … în secolul următor?… Bine, dar ninsoarea … draga de ea … s-a oprit! S-a oprit de tot! Aş fi pariat că nu mai conteneşte … o lună întreagă! Mereu ne prinde … pe picior greşit … şăgălnicia naturii! Cât de tânără puteţi fi … domnişoară!

     Scriitorul: BunaVestire! Nu e rău deloc! Domnişoara este oBunaVestire!

     Îngerul: BunaVestire… Ce nume … poate da un titlu mai nimerit frumuseţii  şi tinereţii dumneavoastră decât BunaVestirea?… Însă domnişoara … este de acord?

     Scriitorul: Haideţi! Nu mai ezitaţi!… Zâmbiţi-ne!… Nu vedeţi că suntem nişte tipi cumsecade?

     Femeia: Dacă doriţi … cu orice preţ!

     Scriitorul: Cred că am la îndemână o soluţie care să ne scoată din încurcătură!… O gustare bună! Sunteţi drăguţă să mă ajutaţi … un pic … în bucătărie?… Iar tu … în timpul ăsta … strânge cioburile împrăştiate pe covor. La muncă (Ies împreună.)

     Îngerul: Dacă nici bobârnacul ăsta … n-a reuşit să mă trezească … atunci e de rău!… (Dă cu ochii de peticul de hârtie pe care era trecut un număr de telefon.) Merită pus deoparte! (Începe să strângă cioburile. Se va tăia curând în unul dintre ele.) Nici nu e de mirare! Toate îmi merg … cum merit … până şi în vis!… (Căteva clipe mai târziu, ceilalţi doi revin, aducând băutură şi mâncare.) asta să fie raiul? Staţi să vă ajut!… Nu mai este nevoie?… (Se împiedică. Scapă cioburile. Se apleacă să le ridice, din nou.) Doamne, m-aş pune … punte … sub pasul tău … dacă ne-ai îngădui mai mult … şi ne-ai dispreţui mai puţin! Oare … visez?…

     Scriitorul: E visul vieţii, neîndemânaticule! Să bem … pentru întâlnirea noastră! Dumneavoastră  sunteţi … de-a locului?

     Femeia: De ce mă întrebaţi?

     Scriitorul: Aşa! Pentru că eu sunt braşovean! Iar dânsul e din Târgovişte! Fabuloase mai trebuie să fie … iernile … aici … lângă mare! La ce vă gândiţi?

     Femeia: La mai nimic!

     Scriitorul: Dumneavoastră nu vă temeţi de univers?

     Femeia: De univers? Până la urmă de ce m-aş teme?

     Scriitorul: De ce? Pentru că e … atât de nemărginit … încât … ne poate mărgini oricând … în nimicul din fiecare!

     Îngerul: Las-o pe domnişoara!

     Femeia: Nu m-am gîndit! Ciudat!…

     Scriitorul: Dar la ce aţi apucat să vă gândiţi … în ultima vreme?…

     Femeia: La ce am apucat să mă gândesc … în ultima vreme?… La ingratitudine, domnule! Şi apoi, la nefericire!…

     Îngerul: Până şi dumneata!

     Scriitorul: Eşti pe fază … Îngere?

     Femeia: Am impresia că dumneavoastră … continuaţi … o discuţie … în care eu … abia acum intru!

     Îngerul: Mă confrunt cu domnul … de câteva ore bune … încercând … în van … să-l conving … că lumea asta … a noastră … este … un model … de acceptat!

     Femeia: Lumea asta … a noastră?

     Îngerul: Dar a cui altcuiva?

     Femeia: A celor care profită de ea!… Sau a celor care o devorează continuu!… Ori a celor care nu o lasă să fie … lume!…

     Scriitorul: Ştiţi cumva … de unde începe … în lumea noastră … lumea aceasta … a netrebnicilor?

     Femeia: Nu ştiu! Dar simt!…

     Îngerul: Doar simţiţi?…

     Femeia: Simt … fără greş … şi fără leac! Mi s-a întâmplat arareori să mă înşel! Simt! Simt chiar şi în clipa asta!…

     Scriitorul: Ce simţiţi?

     Femeia: Ei, domnule, dar e simplu! Simt că am avut noroc  nimerind … într-o părticică din lumea noastră!

     Îngerul: Ce alinare!

     Femeia: De-aţi şti… De atâta vreme nu întâlnesc decât oameni cu un anume chip…

     Îngerul: Nu mă las împăcat … să ştiţi … cu gândul … că această împărţire … a lumii … în a mea … şi a altora … e o treabă bună! Atâta vreme cât deschide … calea neînţelegerii!

     Scriitorul: A neînţelegerii? Ce eufemism! Eu am la îndemână … câteva cuvinte mult mai mari!

     Îngerul: Aş fi vrut să cred că lumea … este mireasma … aceluiaşi fruct!

     Scriitorul: Gustaţi ceva, domnişoară?

     Femeia: De fapt, ce zi e azi? Joi?…

     Scriitorul: Vineri!

     Femeia: Vom intra în noul an … într-o sâmbătă … De ţinut minte! Şi a doua zi a anului … va fi o duminică!…

     Îngerul: Ce îndepărtate îmi apar clipele în care am avut vârsta domnişoarei!… Capătul veacului mi se părea ceva  de neatins!… Când te naşti … în 42 … ehei! Şi uite, ce aproape am ajuns!… Cât să întinzi mâna! Mai că mă cuprinde ameţeala!… Deşi, eu fac mereu efortul să înţeleg … lucrurile! Să mai bem un păhărel! Ce minune! Bitterul dumitale mi se pare dintr-odată atât de dulce! Totul e relativ!…

     Scriitorul: E vişinată! Am pătruns tot mai adânc  în cămara prietenului comun!…( Îngerul îşi ascunde obrazul în palme.) Ce s-a întâmplat … iar?

     Îngerul: Mi-e ruşine!

     Scriitorul: Ruşine?

     Îngerul: Ştim cu toţi cât de greu să umpli o cămară … în ziua de azi!

     Scriitorul: Las-o moartă!

     Îngerul: Uşor de zis!

     Scriitorul: E adevărat! Am sărăcit! Şi mai sărăcim încă! Sărăcim pe capete! Cu bucata … şi cu toptanul! Şi încă până în veacul următor … mai e!

     Îngerul: Ninge! Ninge din nou!

     Scriitorul: Ca de obicei!…

     Îngerul: Ca de obicei, ce?

     Scriitorul: Te cam eschivezi, dumneata!…

     Îngerul: Mă eschivez … eu? De la ce?

     Scriitorul: De la datoria de a fi treaz … şi de la obligaţia de a fi conştient … de ceea ce li se poate întâmpla tuturor … şi fiecăruia dintre noi! Orice om cumsecade ar trebui să se întrebe  de ce viaţa lui … de la un moment dat … nu mai merge … cum trebuie!

     Îngerul: M-am obişnuit să mă las mulţumit cu atât de puţin! E un păcat?

     Scriitorul: Mare păcat, Îngerul meu! Crede-mă! Firesc, ar fi să ne obişnuim … să pretindem … tot ceea ce nu ne e cu putinţă! Căci, o viaţă avem!

     Îngerul: Ai o bucurie, cedeaz-o tuturor! Dar nenorocirea, păstreaz-o pentru tine!

     Scriitorul: Vezi să nu!…

     Îngerul: Bucuriile sunt modeste … nenorocirile … orgolioase!

     Scriitorul: Să auzi … şi să nu crezi!

     Îngerul: Şi mai ales, să nu luăm chipul vremurilor!

     Scriitorul: Aşa, da!

     Îngerul: Dar nici obrazul cinicilor, domnule!

     Scriitorul: Mersi frumos!

     Îngerul: Dar văd că domnişoara se plictiseşte!…

     Femeia: Urmăream … stăruinţa … fulgilor de zăpadă … care vin de la mari distanţe … ca să înnopteze aici … pe pământ!

     Îngerul: Ninge, ninge, ai zice că întreaga natură vrea să şteargă … să şteargă ceva anume? Doamne, răul … ne este încă la îndemână! Ce miros … de vreme nouă … vine … din univers!

     Scriitorul: Aş! E de la geamul spart!

     Îngerul: Din univers, prietene! De-a dreptul din univers! Domnişoară dragă, ne-aţi rămas … ne rămâneţi datoare … cu ceva preţios …

     Femeia: Eu?

     Îngerul: Da! Dumneata! Cu … vestirea … cea bună! Fii … dumneata … Cassandra acestor clipe! Preoteasa … acelei scumpe prorociri … după care tânjim!…

     Femeia: Fac efortul … să vă înţeleg … dar!…

     Îngerul: Primiţi … din partea noastră … învestirea stranie … şi sacră … a premoniţiei! Şi vestiţi-ne degrabă … ce vedeţi … înaintea noastră?

     BunaVestire: Înaintea voastră?… Văd!… Văd!… Nu ! Nu pot! Mai am nevoie de un răstimp … pentru a vă cunoaşte!… Totul îmi este încă neclar!… Nu mi-am revenit … încă!…

     Îngerul: Păcat! Iată-ne lipsiţi … de o speranţă! Şi chiar de încă o iluzie! Cu toate astea, suntem în câştig, da!… Eu, cel puţin!…

     Scriitorul: În câştig?

     Îngerul: Nu mă ascund! În câştig!… Îmi plăceţi mult, domnişoară! Şi mă tulbură … plăcerea pe care mi-o stârniţi!…Spune şi tu ceva, Scriitorule! Dacă nu de la tine … măcar de la alţii!…

     Scriitorul: „… Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă subt măhrama ta! Părul tău este o turmă de capre, poposită pe coama muntelui Galaad. Dinţii tăi sunt o turmă de oi tunse, care ies din scăldătoare, toate cu gemeni şi nici una din ele nu este stearpă. Buzele tale sunt un fir de cârmâz şi gura ta este drăguţă; obrazul tău este ca o jumătate de rodie sub măhrama ta. Gâtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; o mie de scuturi atârnă de el, toate scuturi de viteji. Amândouă ţâţele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare care pasc între crini. Până se răcoreşte ziua şi până fug umbrele, voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de lămâie. Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur. Mi-ai răpit inima numai cu o privire, numai cu unul din lănţişoarele de la gâtul tău. Mierea picură din buzele tale şi mirosul hainelor tale este … ca mirosul Libanului!…”

     Îngerul: Ar fi putut fi o recitare … voluptoasă … dacă n-ar fi fost rostită … atât de ameninţător!…

     Femeia: Prezenţa mea … aici … vă stânjeneşte … nu-i aşa? Fiţi sincer!…

     Scriitorul: Nu!…

     BunaVestire: Ce să fac?… N-am vrut!… N-am vrut-o!… De aţi putea … continua discuţia …

     Scriitorul: Discuţia?… Asta-i bună! Care discuţie?… A fost … cel mult … o alternanţă de monologuri … surde şi cenuşii … care ne-au sleit … pe amândoi! Şi în tăcarea care a urmat … a răsunat … strigătul dumneavoastră! Cât priveşte … Vestea … cea Bună … eu unul … cel puţin … cred că nu mai am nevoie … de ea! S-a strâns atât de mult neadevăr pe pământ … Dumneavoastră v-aţi obişnuit cu neadevărul?

     BunaVestire: Cine se obişnuieşte cu neadevărul, domnule?

     Scriitorul: Oho! Ce ne este, omeneşte, mai la îndemână … decât să minţim? Poate doar respiraţia! Pentru a fi … şi a rămâne cinstit … cu adevărat … este nevoie de vocaţie!

     Îngerul: Nu întuneca surâsurile … Bunei Vestiri, omule! Are dînsul un talent … un talent! Ptui! Ducă-se pe pustiu! Să fiu … lumea … m-aş teme de unul ca el!

     Scriitorul: Bate câmpii! E specialitatea lui … această fluturare … visătoare şi uşuratică … şi aproape frivolă … printre adevăruri … dintre cele mai crunte!

     Îngerul: Iar eu … ce cuvinte asemănătoare să caut … şi să găsesc pentru răceala dumitale … de cremene?

     BunaVestire: Vă rog!…

     Îngerul: Oh! Nu ne luaţi în seamă! Noi ne tachinăm numai! Mârâierile noastre nu înseamnă neapărat … muşcături! Nici măcar lătrături!… Ci abia neînsemnate provocări amicale!… Deşi, în confruntarea asta … n-am nici o şansă! Nici una! Priviţi! Cât e de zdravăn … gata să ia în cârcă … realitatea! Şi cu toate astea  a ales scrisul! Mai degrabă mi s-ar fi potrivit mie scrisul domnului! Învaţă-mă să scriu, domnule! Şi, în schimb, aş putea să-ţi dau!… Aş putea!… Dar ai nevoie într-adevăr … de aşa ceva? Ai nevoie?

     Scriitorul: De ce?

     Îngerul: De puterea … îngăduinţei! Doar … de îngăduinţă! (De lângă fereastră) Este frumos … Nemaipomenit de frumos … e totul! Şi nici măcar nu ştim … de ce e frumos! Oare natura … nu are suflet? Sufletul ei … ce încearcă … să ne vorbească? Şi să ne spună cumva ce suntem … şi să-i spunem cumva … ce este!? Doar poate că în noi … natura e împietrită … în perlă … şi … la rândul nostru … suntem risipiţi în natură … ca norul … şi ninsoarea! Ori ca ploaia şi vântul!… Cred … că numai împreună … suntem … ideea .. de tot! De-aş avea la îndemână … cuvintele dumnealui … aş … aş! Cum spunea bunica mea … dumnezeu să o ierte … Limba boului e lungă dar nu poate să spună! Să fie oare … bietul bou … chiar atât de bou, prietene? Râzi! Râzi! Chinuit … dar mă mulţumesc şi cu atât! Şi cu ce se cuvine … şi cu ce se poate!… (Încet) Oare … Ovidiu … simte … Schimbarea … prieteni! Schimbarea! Marea şi neânsemnata … schimbare!… Simte … valul enorm … de timp … care vine spumegând … dinspre mare! Aş vrea să fiu … în clipa asta … cu el … cu Ovidiu … şi să recit … să recit …

     Scriitorul: Sponte sua carmen numeros veniebat ad aptos ă et, quod tentabam dicere, versus erat!

     Îngerul: Ce minunat!… O! De-aş avea instrucţia dumnealui! Numai că eu … eu! Ce-aţi zice să-i facem o vizită … acum! Iar dacă nu acum … măcar … în noaptea aceasta! Măcar … în zorii zilei! Măcar … cândva … împreună!

     BunaVestire: Aş veni … cu voi … cu plăcere!

     Îngerul: Chiar aşa? Chiar aşa … domnişoară  BunaVestire?

     BunaVestire: BunaVestire… BunaVestire… Cât sunteţi de inocent!…

     Îngerul: Inocent?

     BunaVestire: Cine mai poate aduce în zilele noastre … o Bună Vestire?

     Îngerul: De ce nu?… o femeie ca dumneavoastră! Ori!…

     Scriitorul: Un Înger!

     Îngerul: Un înger, nu! El nu este inocent! Este, doar, gardianul … inocenţei! El o apără … şi îi deschide calea spre oameni! Numai că …      Îngerul… asemenea Poetului … trebuie să aibă inspiraţia … de a descoperi … în acoperirea omenească … cea mai întâmplătoare … mugurul inocenţei! Uneori, primesc şi eu semnale … de la simţul acesta! Dar rar … rar de tot! Şi, de la o vreme aproape de loc! Dar astăzi … dar acum … domnişoară scumpă … simt … că dumneata … dumneata!… Dar poate că mă înşel!… Ori mă amăgesc … ca de obicei!

     BunaVestire: Nu mai sunt o inocentă, domnule! Sunt … o experimentată!

    Îngerul: O experimentată?

    BunaVestire: Am experienţa impurului, domnule! Sufletul meu … se simte stânjenit!… umilit … şi aproape impasibil … la inocenţă!

    Îngerul: Cum puteţi  spune una ca asta? Pentru om niciodată nimic nu este pierdut! Chiar şi în cel secătuit … rămâne … un colţişor în care încolţeşte … firul de iarbă … şi cercelul florii de câmp!

∞

    Scriitorul: Dar cum să fie bărbatul?

    BunaVestire: Un bărbat care alături de femeia lui să lumineze dreptul speciei sale în istoria întunecoasă a rostului lumii! Poate că pentru astfel de motive lumea noastră nu funcţionează cum trebuie!

    Scriitorul: Simplu! Ori, şi mai rău, de-a dreptul simplist! Degradarea umanului nu priveşte un sex anume, ci omul însuşi! Dealtfel, îngerul are convingerea că noi, toţi, trăim sub semnul lui Alcibiade! Al bărbatului originar decăzut, al idealului eşuat într-o vale largă de neputinţă! Este, poate, motivul misterios pentru care ne fascinează marea! Şi ne atrage, mai ales, pentru că peste dunga vânătă a orizontului ei flutură ambra măreţiei noastre defuncte! Îngere, noaptea aceasta neobişnuită a adus şi în calea noastră o Timandra! Timandra! Drumul vieţii este în declin! Ti-ai dorit să-l vizitezi pe Ovidiu. Ei bine, în zori, să mergem să fim alături de Publius Ovidius Naso, când luminile noi pornesc spre ţărmurile vechi şi le incendiază din propriul lor exces! Şi poate că ajunşi acolo, cuprinşi de presimţiri, fericiţi şi înspăimântaţi, vom ţipa amândoi omeneşte!

      Îngerul: Domnişoara mi-e martor cât de mult mă poate mâhni un om ca dumneata care depune armele şi întoarce spatele acelei dârzenii de suflet ce rezistă răului ce ne asalteaz încontinuu! Ei bine, eu, în zori, voi merge să întâmpin nu trecutul, ci viitorul! Eu vreau să intru încrezător în primăvara care urmează! Am în sânge viziunea viitorului, chiar dacă proiectul lui îmi depăşeşte bietele mele puteri! E adevărat, sunt mic şi neînsemnat înaintea răspunderii înfricoşătoare pe care o datorăm destinului nostru! Dar mare şi însemnat de gloria de a-mi iubi viaţa! Viaţa! Viaţa! Ce se întâmplă cu mine?

    BunaVestire: Omul bun cedează totdeauna primul… Am intuit, simt asta… Binele omenesc este bolnav de fragilitate.

    Ingerul: Vă urmăresc buzele… Dar nu vă mai aud! Oare de ce?

    BunaVestirea: Binele, emoţia, dăruirea, braţele deschise şi palma deschisă… Femeile nasc binele pe care lumea tuturor îl va martiriza mai târziu. Îngerul nostru face parte din familia omului bun! Şi iată-l acum coboară primul în marea de întuneric de la capătul nopţii. Îngerul nostru, care nefiind bărbat nu poate fi nici femeie. Cum spunea atât de minunat, Îngerul nostru, Îngerul de lângă noi: Ei bine, eu, în zori, voi merge să întâmpin trecutul, nu viitorul!

    Scriitorul:Dacă va mai exista viitor de atâta trecut!

    Îngerul: Iarăşi, nu mă simt bine.Nu mă simt bine! Telefonul! Telefonul!

    BunaVestire: Telefonul?

    Scriitorul: De prea multe ori în seara asta i s-a făcut rău!

    BunaVestire: I-a crescut febra!  

    Scriitorul: Să încercăm să chemăm Salvarea! Deşi… (Telefonează). E ocupat! Ocupat! Mereu ocupat! Noaptea aceasta nu împiedică omenirea să moară!

     BunaVestire: Dragul meu! Trebuie să facem ceva! Ah! Parcă mi-a luat cineva un văl de pe ochi căci el este tânăr! Este un Înger!

     BunaVestire: Cât de neajutorată mă simt!

     Scriitorul (de lângă patul Îngerului): Priviţi! Şi când e trecătoare, neînsufleţirea omenească imită marmora!

     BunaVestire: M-am hotărât! Plec după ajutor!

     Scriitorul: Ar fi o imprudenţă! Oamenii aceia pot fi în acelaşi loc! Înrăiţi în perseverenţă!

     BunaVestire: Dintre noi doi, numai eu cunosc acest oraş.

     Îngerul: Nu! (Încleştează mâna femeii.) BunaVestire, spune ce vezi? Spune ce ştii? Spune ce simţi? Oare bucuria ne aşteaptă acolo?

     BunaVestire: Ce văd? Ce ştiu? Ce simt?

     Îngerul: Vă rog mult de tot!

     Scriitorul: Ce mai aşteptaţi? Spuneţi-i tot tot! Altfel, la ce bună o Bună Vestire?

     BunaVestire: Liniştiţi-vă!

     Îngerul: BunaVestire!  BunaVestire!

    BunaVestire: Da! Eu sunt  BunaVestirea, fie, dacă vrei tu! BunaVestirea!

      Îngerul: Oh! Ce bine! Ce bine!       

       BunaVestire (desprinzându-se de patul Ingerului): Acum plec!

       Scriitorul: Vin cu dumneata!

       BunaVestire! Cineva trebuie să rămână aici!

       Îngerul: Ingerul!

       Scriitorul: Fâlfâie, mortuar în jurul lui,ingerul pe care doar el îl mai vede! Fie… Până nu este prea târziu… Plecaţi! Dar aveţi grijă! Orele nu ne sunt faste! Ninge! Ninge din răsputeri! Un zid de gheaţă spulberată care ne izolează, casă de casă, puls de puls, om de om, ca un înfricoşător blestem! Şi nu ne-au mai rămas decât câteva minute, câteva biete clipe până la sfârşitul mileniului!  Ascultaţi, domnişoară BunaVestire, ascultaţi! Viscoleşte! Viscoleşte!

∞

Partea a II-a

A doua zi, dimineaţa. 1 ianuarie. Anul 2000

    Scriitorul: Vezi ce simplu e să înţelegi… orice?… şi acum… ce-ar fi să mergem… la o biserică… de ce nu?… ori să ne plimbăm… pur şi simplu… şi să mai stăm de vorbă… în răgazul de o zi ce ne-a mai rămas până la sosirea prietenului meu… ce ar putea fi şi al dumitale! şi atunci, poate se vor clarifica multe!…

    Îngerul: Nu! Cred că n-aş rezista la o nouă complicaţie! Deşi cu dumneata… m-am obişnuit!… Hai, te rog! Citeşte-mi ceva ori spune-mi câte ceva… despre dumneata!… Doamne, ce mă mai doare capul!… Am durerea asta… ca o lipitoare pe tâmpla stângă!… În sfârşit… proprietarii noştri… or fi petrecut mai bine decât noi?… Sau au avut şi ei … pe unde sunt… deliruri… şi presimţiri?…

    Scriitorul: După cum şi cunosc eu… nici de unele nici de altele! Ei se bucură… din plin… de lumea şi viaţa lor!

    Îngerul: Fericiţii!

    Scriitorul: Sărmanii!

    Îngerul: De ce neapărat… sărmani?

    Scriitorul: Sărmani fericiţi!… Pentru că unii sunt fericiţii… aşa cum alţii sunt… invalizi! Căci în fericirea lor… ba le lipseşte un membru ori un simţ… cu care ar fi putut percepe mai bine… realitatea!…

    Îngerul: Prea eşti exigent, dumneata!…

    Scriitorul: Realitatea!… Înaintea ei, Înţeleptul devine prudent şi retractil ca o broască ţestoasă… şi nu zâmbăreţ şi chefliu, ca un ginerică!

    Îngerul: O! Ce n-aş da să fiu fericit şi nu înţelept!

    Scriitorul: Parcă numai dumneata! În acest capăt năruit… de istorie… starea de conştiinţă. Este încă o povară!…

    Îngerul: Se vede treaba că aşa trebuie să fie!

    Scriitorul: Ce neghiobie!

    Îngerul: Fie şi neghiobie!…

    Scriitorul: Dacă te satisface!… Dar oare toată neghiobia asta… însuşirea celui neghiob e ceva înnăscut… ori numai dobândit?.. Toată mediocritatea asta… înfiată de-a valma de indivizi şi mulţimi… la ce bun?… Dumneata nu ţi-ai pus niciodată întrebarea… pe ce lume trăim?…

    Îngerul: Mi-am pus-o! Şi mi-am răspuns!

    Scriitorul: Ei?

    Îngerul: Şi mi-am răspuns că trăim pe singura care ne-a mai rămas!… şi nu pe cea pe care ne-o visam încă! Mediocritatea noastră… cum susţii dumneata… ne ţine loc de înţelepciune, domnule! De înţelepciune! Căci eu cred că e mult mai înţelept cel care acceptă ineluctabilul şi convieţuieşte cu el decât cel ce nu-l acceptă dar nu-l poate învinge! Lumea este tot ce am putut face… şi de-am fi putut mai mult… tot lumea noastră ar fi fost! Casa umanităţii!…

    Scriitorul: Sau azilul ei! Cu filozofia asta a dumitale nu ne mai rămâne decât să ne suportăm aşa cum suntem… încă o mie de ani! Phui! La dracul cu Alcibiade al dumitale!  Eu aş fi vrut să trăiesc asemenea lui Pericle!…

    Îngerul: Şi cine te-a împiedicat? Lumea? Ori dumneata însuţi? Nu ajungem niciodată altceva decât altceva decât ce putem fi. Este dreptul nostru cel mai firesc. Dreptul unora de a ajunge nişte fraieri, ori a altora de a ajunge Napoleoni. Fă-te Napoleon, domnule! Fă-te, domnule, un Pericle! Că de un Pericle avm nevoie, noi, românii, nu glumă! Noi ăştialalţi, care nu putem deveni Pericle, aşteptăm cu suflarea la gură apariţia lui Pericle! Numai că el întârzie, întârzie, şi pânâ una-alta, ne mai amăgim cu câte un nenorocit de Escu!…

    Scriitorul: Tirada dumitale îmi aminteşte o frază a lui Saint-Exupery: „Există încă prea mulţi oameni care sunt lăsaţi să doarmă! Dar cea ce mă tulbură nu este această mizerie, înăuntrul căreia, în cele din urmă, te instalezi tot atât de bine ca în orice trândăvie! Ci faptul că în fiecare din oamenii… de aici… zace… un Mozart asasinat!”… Oare, Îngere, oamenii.. care nu ajung Mozart… s-au asasinat singuri?… Nu, domnule Târgovişte, au fost asasinaţi ca Mozarţi… de o lume care nu suferă mozarţii… dar suportă…Eşti, Mitici şi Fănici! Nu e adevărat că suntem liberi să devenim ! Secolul ce abia a trecut ne-a dovedit-o îndeajuns! Trăim, în plin, experienţa… mizeriei omeneşti… dar nu atât… mizeria guvernaţilor… ci, mai ales… mizeria… guvernanţilor! şi, mai ales, mizeria structurilor… cărora le admitem să fie mai presus decât noi! Răul, nu de la om vine ci de la alăturarea omului de om! De la amplificarea prin altul… prin celălalt… a răului din om… care este binele sau… nimicul. Dar ce-ţi spun eu toate astea pe care ar fi fost de datoria ta să le gândeşti singur! Mai bine s-o lăsăm baltă!…

    Îngerul: Ba să n-o lăsăm baltă! Să nu lăsăm să putrezească între noi… neînţelegerea … o zi întreagă! Să încercăm să drenăm balta asta! Să ajutăm apele sănătoase… să curgă!

    Scriitorul: Unde?… În direcţia altor mlaştini?

    Îngerul: Doamne, tu simţi lumea… ca pe o mlaştină? Ce mai e de făcut cu dumneata? Spune?… Descarcă-te! Vorbeşte… măcar… pentru a te auzi… şi poate că prezenţa mea neînsemnată… te va ajuta să te auzi! Despre ce scrii?

    Scriitorul: Despre ce aş mai putea scrie?… Căci am luat hotărârea solemnă… să nu mai scriu un rând… în veacul aceasta!

    Îngerul: Despre ce ai scris, atunci?…

    Scriitorul: Mă duc să pregătesc o cafea!

    Îngerul: Nu! Rămâi! Cine eşti dumneata? Ce vârstă ai?… Tinere?

    Scriitorul: Vârsta unchiului Vanea… bătrâne?… Vârsta tuturor năruirilor! Vârsta apusului! Şi câte ambiţii nu am avut şi eu cândva! Cât m-am mai schingiuit… ca să scriu… să scriu… să secret opera… opera mea!… Şi poftim! unde am ajuns! Am ajuns eu însumi să fiu… opera… manuscriselor mele!…

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Dar nu poţi pretinde unui om… ceea ce pretindem… unei idei!…

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Şi eu… mi-am pretins… mi-am pretins!…

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Nu-i aşa? Numai prin constrângere, toate tind spre perfecţiunea lor!

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Şi eu m-am constrâns! Mamă, ce m-am mai constrâns!…

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Pentru mine, toate drumurile au fost: ori drumul meu… ori niciunul!…

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Ce contează ce vârstă am?… Câtă vreme… până şi viaţa cea mai lungă… e abia o crestătură pe fibra timpului!

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Poftim?

    Îngerul:… !

    Scriitorul: Da, prietene, am stins, la rândul meu, ani după ani!…

    Îngerul: … !

    Scriitorul: Deşi… în creierul meu… stelele sunt mereu… aprinse!

∞

      Îngerul: Ar cam trebui să mă îngrijesc de drum! Şi mai am încă atâtea de făcut.

      Scriitorul: Atâtea de făcut?

      Îngerul: Da! Să-l vizitez pe Ovidiu!… Să-l salut! Şi, mai ales, să văd marea! Marea asta… ca o memorie netulburată… şi insensibilă la ideea că noi, oamenii, am şi ajuns în anul 2000… Şi o zi! Marea pe care nu am apucat să o văd niciodată! Şi zici că… Ana… Ana…Buna Vestirea noastră… n-a fost decât o iluzie, decat o plăsmuire?.. Păcat! Mare păcat! Căci te plăcea, să ştii! Te plăcea! Cunosc privirea pe care o cedează bărbatului, femeia care îl place! O privire ce nu s-a oprit niciodată astfel… asupra mea! Iată, şi un petic de cer senin, acolo. Primul pe anul acesta! Ce albastru este albastrul când reuşeşte să se descleşteze din cenuşe, din ceţuri, din cenuşiuri!… Poţi privi… prin albastru… până la Dumnezeire! De-am şti ce neînsemnaţi putem fi, ne-am înfricoşa de măreţia noastră! Căci noi ţinem pe umeri conştiinţa universului întreg! Asta nu e puţin, nu poate fi puţin, domnule!…

      Scriitorul: … !

      Îngerul: Nu mă bat cu dumneata pentru atâta lucru! Gata! L-a acoperit deja, norul… cu pleoapa lui! Mai că aş trage o plimbare pe afară!… Dar mă mai reţine ceva… aici… lângă dumneata! Oare aş accepta să trăiesc… doar cu dumneata… singuri… pe lună?… Fără să te pismuiesc… ca pe un rege… ori să te doresc ca pe o femeie? Aşa, fără să mă mai lege altceva decât prietenia pură faţă de dumneata? Greu de spus! Parcă totuşi, nu m-aş încumeta să fac experienţa asta! Ce cumplite sunt alegerile oamenilor când nu ai decât o singură viaţă! O! Alta ar fi situaţia dacă ar veni cu noi… Ana! Da! Acolo, pe lună!…

    Scriitorul: … !

    Îngerul: Ei bine, da! Şi eu am scris! Uneori! Scrisori! Scrisori către Temistocle! Către Xerxes… cel care a biciuit marea! Către Dionissos cel Bătrân!… Scrisori către ceilalţi, domnule! Un teanc enorm de scrisori rămase pe şifonierul din garsoniera mea! Am şi eu vraful meu de hârtie, nu numai dumneata! Dumitale îţi place de Roxana? Are o vechime de mii de ani! Este consemnată o Roxana… în vremea lui Alexandru!… Hai să-i zicem Roxana!…

    Scriitorul: Cui?

    Îngerul: Anei? Cui altcuiva? Anei noastre, prietene! Cum de a putut pleca, luând cu ea până şi mireasma numelui său? Iar dacă nu a existat… să o inventăm… pur şi simplu! Aşa cum Creaţiunea a rupt femeia din coasta bărbatului… s-o rupem şi noi din nostalgia… şi imaginaţia noastră. Cum vrei să fie? Să fie o cadră la care se închină oşteni biruiţi… ori să fie o fântână în pustiuri?… Să fie ca un nufăr, ca o plantă unduitoare sub vâsla pescarului ori să fie ca o ploaie… aşteptată… în secetă… o vară întreagă? Ori să fie ca o ninsoare blândă… dăruită copiilor… în nopţile de Crăciun?… Dar mai ales, să fie… Promisiunea! Ea, singura ce mai poate însori orizontul bărbatului! Până şi speranţa este de genul feminin, prietene!…

    Scriitorul: Nebun ce eşti! Nebun de legat!

    Îngerul: S-o inventăm dacă nu există… dar dacă… ea există… cu adevărat… să o lăsăm… fără teamă… să fie! A fost ori nu a fost?

∞

Scriitorul: (într-un târziu) Nu se mai aude nimic… Să fi fost oare, totul, cu adevărat? Şi dacă va trebui să ies de aici, încotro să o iau? Unde să mai merg? Viaţa mea, casa mea, lehamitea, clopotul pustiu în care am ales să cer adăpost… Simt că nu voi mai avea un loc în secolul care vine… Eu am apus, Îngere! Am apus şi tocmai asta am uitat să-ţi spun, în loc de bun rămas… Că noi deja am apus pentru totdeauna. Existenţa noastră, un scâncet între două tunete ale timpului… Dar nu, nu voi putea trece mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… S-a întâmplat să rămân în urmă…    împreună cu secolul meu, orfani în veacul care vine… Ei, Târgoviştea… ce oraş de ispravă… cu aleea lui de castani peste care adie respiraţia scurtă a Poetului! Ce e cu mine? La urma urmei, ar fi trebuit să fiu şi eu… Să trebuiască să fii fericit şi să nu poţi fi fericit, asta este, până la urmă, toată problema… Dar pentru mine, nici măcar Târgoviştea nu mai e cu putinţă. Nu mai am la dispoziţie decât Clipa, clipa cu care, Dumnezeule, nu mai am ce să fac. Clipa aceasta, care, iată, mie îmi prisoseşte… Altfel, noapte bună, lumina mea!

                         

   FINE

CLAUDIU IORDACHE – BUNAVESTIRE (fragmente)

Piesă de teatru scrisă înaintea lui Decembrie 1989

Din volumul CLAUDIU IORDACHE – TEATRU, aflat în pregătire la Editura Irini

Sappho

În curând…

SAPPHO – CLAUDIU IORDACHE

 „Ultimele pagini atinse de mâna ei, încă vie… Un fragment de poem… un hohot prelung din plânsul în care și-a ferecat singurătatea. “Dincolo de spaima de moarte și teama de viață…” Nu se mai gândea la ea, instrument sfâșiat de sensibilitatea cu care atingea lumea din care fusese alungată. Ana poetă… Nici un scâncet, doar înaltul val al neantului ce se apropia de inima ei neînfricoșată. Singură înaintea lui… scriind în ultimele ore ale vieții… Scriind… petală după petală, albă mângâiere la atingerea pământului ce acum ne-o răpise pentru totdeauna… Ana! Ana din nimbul luminii mele…

Și ultimele ei cuvinte:

A sosit noaptea, Mozart!”

Într-o lume sălbăticită se produce, la un moment dat, o minune! Acest roman este povestea unui miracol. O fată răpită, violată, maltratată, vândută, își pierde familia, țara, sănătatea, dar nu speranța. Ea se va întoarce în lumea oamenilor buni, într-un bucurești asediat de brutalitate. Își va descoperi dragostea pentru o ființă omenească asemenea ei. Va învăța din nou să surâdă… Chiar și atunci când moartea vinovată va sosi să-i ia sufletul. Este povestea Anei. Și, poate, metafora unei țări răpite, maltratate, siluite, vândute, care într-o zi va reuși să revină la ea însăși. Numele fetei din această tulburătoare istorie este Ana. Numele țării sale este cel al lumii eșuate căreia, astăzi, îi vorbim limba. 

CLAUDIU IORDACHE – SAPPHO

Lansarea cărții ‘Românul frumos’ la București

În ziua de 21 iunie 2017 a avut loc, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, lansarea cărții mele Românul frumos, un eseu despre lumea românească de astăzi. Au vorbit despre carte sociologul Vladimir Pasti, doctor în științe politice, generalul (r) Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Corneliu Vlad, publicist. Și pentru prima dată la un astfel de eveniment personal au fost prezenți toți cei trei copii ai mei, Claudiu Alexandru, Claudiu Cristian, Alice Coralie!

În aceeași zi cartea mea, urmându-și destinul,  a plecat spre publicul bucureștean. Ea va putea fi  achiziționată  de la Librăria Mihail Sadoveanu. 

Claudiu Iordache

 

Lansarea cărții “Românul frumos” la Brașov

În 15 iunie 2017, la invitația pictorului Gabriel Stan, directorul Galeriei de Artă KronArt din Brașov, am avut bucuria de a-mi lansa cea mai recentă carte: “Românul frumos“. Am fost întâmpinat cu ospitalitate și căldură de către camarazii mei. La eveniment a participat și Etelka Babeș, soția pictorului Liviu Corneliu Babeș, cel care în 2 martie 1989 a recurs la gestul autoincendierii pentru a protesta împotriva Regimului Ceaușescu, cu zece ani înainte de izbucnirea Revoluției Române care l-a izgonit pe dictator de la putere! (De-ar mai fi putut rezista cele câteva luni până într-un decembrie 1989, astăzi ar fi fost alături de familia lui, atât de greu încercată prin tragica sa dispariție!) Cartea „Românul frumos” a fost prezentată de către amfitrionul întâlnirii, dl Gabriel Stan, de către scriitorul Mircea Brenciu (autorul singurei monografii dedicate lui Corneliu Liviu Babeș) și de către criticul literar Iulian Cătălui. Aveam să iau la rândul meu cuvântul pentru a explica temeiurile scrierii acestei cărți, în fapt un eseu “dedicat” mic-burghezului post-decembrist, pentru care cuvintele omenie, demnitate, cinste, generozitate, virtute, altruism și-au pierdut sensul, într-o vreme tot mai întunecată a României contemporane!

Lansarea cărții mele printre prieteni adevărați a fost pentru mine o adevărată recompensă sufletească!

Între cei prezenți s-au aflat Bela Henter, Gheorghe Iosif, Mircea Sevaciuc, Emil Stoica, Vasile Mardare și alții.  Le mulțumesc  încă o dată! Zi cu adevărat de sărbătoare pentru stăruința umilului autor!

Claudiu Iordache

Românul frumos

Această carte nu vrea să scrie istoria “românului frumos”, ci doar să consemneze prezentul acestuia în lumea tulbure a post-revoluției, unde joacă un rol atât de nefast! El este noul “turc”, noul fanariot, noul arendaș, noul hrăpăreț, noul parvenit, noul ciocoi, despre care D. Drăghicescu scria: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.” El este omul zilei. Expresia cea mai vizibilă a degradării românului contemporan confruntat cu criza supraviețuirii sale în timpurile întunecate care vin peste el, și pe care nu e pregătit să le înfrunte! El este cea mai răspândită și cea mai împărtășită întrupare a gloatei românești!

El este românul frumos!

Ştiu că şi această carte va înfrunta tăcerea indiferentă a generației mele,

dar ea trebuia scrisă!

Un fenomen de prostie populară bântuie România! Un amestec de mirosuri de bere răsuflată, fleici, parfumuri ieftine, burți nădușite, râsete lăbărțate, chipuri criptate de vulgaritate și cohorte de bâlbe sughițate, fac tabloul pestriț al unei populații de o tâmpenie viscerală, internată de bună voie într-un prezent insipid, cu indivizi cu personalitate simplificată, pentru a semăna tot mai mult sistemului care i-a anexat și care-i menține inerți și vlăguiți! Cu greu veți mai întâlni în altă parte a Europei spre care ne îndreptăm fără merite, bipede mai banale, mai dezacordate, mai nestatornice, mai flasce, mai incerte, mai indiferente la ceea li se întâmplă, lor și națiunii lor! Sufletul tern le-a devenit uniformă. În existența în devălmășie a românului contemporan, așa zis românul frumos, unde “banalitatea răului” a doamnei Hannah Arendt se împacă de minune cu banalitatea binelui în lumea omului românesc, nimănui nu-i mai pasă de nimeni, tot ceea ce e omenesc a fost abandonat în afara lăcomiei vulgare de a trăi. (Dacă n-am aminti decât gloatele de pălmași electorali care, după eliberarea, nu prin forțele lor, de sub regimul totalitar, dovedesc aceeași obediență oarbă, trudind fără răsplată la perpetuarea la putere a demagogilor lor; de n-am aminti decât adunătura de românași puși pe distracție pe ruinele gliei lor; de n-am aminti decât tribuna de chipuri hâde promovate ca modele de succes național! De ce ne mai pretinde ţara aceasta să o iubim fără condiţii? Caut disperat în mine resursa ultimă de a-i rămâne loial chiar şi în aceste vremuri de severă reexaminare a sentimentului apartenenţei. Nu mai respirăm aerul unui templu, ci odoarea de colonie de frizerie a barbarului român.

Trăim într-o țară bogată, în care șomerii îi roagă pe patroni să nu-i angajeze, sindicaliștii sunt gureși și obezi, țările vecine sunt invadate de români porniți pe distracție, interlopii dețin palate, latifundiarii moșii, miliardarii de carton huzuresc în bănci, muncitorii șmecheresc, privații se joacă de-a impozitul la stat și statul însuși îi încurajează pe toți să-l fure! Peste tot mașini luxoase, tripouri, viața de bordel, stupefiante, gay fest, prostituate, moguli, demnitari exoftalmici cu averi la Paris, cei mai mulți președinți pe kilometru pătrat, cluburi de fițe, țigani cu conace, boxuri și revolvere, iahturi scumpe, elicoptere personale, cluburi de fotbal, piscine, vile, Ferrari – nimic nu e prea scump în Capitala României! se ivește imediat cineva să le cumpere… Unde e România săracă? Orașele mustesc de opulență, câmpurile se usucă, apele se spurcă, gunoiul crește, pădurile chelesc, apocalipse mărunte, invizibile, fixează corpul națiunii într-o agonie agravantă. De unde va mai plăti România o sută de miliarde de euro, datorii făcute de alții în numele și sub semnătura ei? Cine îi va mai restitui copacii, cărbunele, uraniul, aurul, argintul, petrolul, și tot mai restrânsul patrimoniu al unei naturi generoase, cine va mai îngriji Grădina Maicii Domnului invadată de găinați? Mă uit adesea la chipul conducătorilor aleși pe viață, chip obez, comun, bulbucat, insolent, târâtor, purtător neobosit de zâmbet tâmp și de imobilism afectiv, și mă întreb dacă ei știu ce fac… Dar să nu atârnăm spânzurători doar peste cloaca politică. Aglomerațiile de borfași, de parveniți, coada nesfârșită de clienți la pomeni, sinecuri și stipendii, omul ieftin, ce mestecă timpul cu măsele de rumegător care speră să fie vândut, întunericul vârtos din vinele târgovețului, mereu vesel, procopsit la distracții, propășit la orașe, având drept origine țăranul mineral, dormitând în pragul casei dărăpănate, cu spatele la câmpul nesăpat, ori dus ca vita la votat, lenea biologică și bodega devenită biserică. (“Împotriva stupidității chiar și zeii luptă în zadar!” – Friedrich Schiller) Ce simplu e când nu gândești! Degeaba îi mai inundă Dunărea, ei tot acolo sunt, cu nădragii suflecați, așteptând răbdători potopul următor. Un Iov colectiv ce cerșește lumină de la soare, în măsură să trezească până și dezgustul oglinzii în care se apleacă!

Scriu această carte cu tot optimismul de care am nevoie! Dar situația e și mai grea. Neputința și-a instalat încet-încet dominația asupra țării mele! Românii nu mai văd o ieșire, iar când o descoperă o zidesc! Și dacă nu e destul, stau chiar de pază la poarta deschisă tuturor nedreptăților. Aroganța, abuzul, sunt monedă curentă. Plătești bacșiș ca să trăiești, și dacă nu plătești, pieri! Dar să nu cumva să îndrăznești să te plângi! Te execută chiar păgubiții. Părinții obligați să dea bir la profesori sunt primii ce reprimă încercarea oricăruia dintre ei de a se împotrivi sistemului. În spitale mori dacă nu plătești paznicilor, asistentelor, medicilor! În administrație șperțul e ca un bilet de voie. Adeverințe, autorizații îți sunt eliberate la paștele cailor dacă n-ai plătit șpagă! Sistemul merge ca uns și se întreține ca un perpetuum mobile. Nu poți ieși din el. Nu-l poți înfrunta, nu-l poți denunța, sunt prea multe slugile lui care îți sar în cap! Feudalismul românesc – un feudalism fără renaștere, fără sensibilitate preclasică, fără seninătate contemplativă, fără cerebralitate profundă, un pre-feudalism devenit, relativ brusc, post-feudalism, un feudalism sumar, monocord –  a schimbat doar marca mașinii. Doar că boierii sunt șefi, iar slugile nu se mai numesc iobagi. Obediența e o virtute ce te poate menține în viață. Stăpânii se lasă serviți ca să servească și ei, la rândul lor. În străinătate. O încruntătură din afară devine ordin înăuntru. Slugile cu ștaif de demnitar știu că fără peșcheș nu se rezistă în politică. De mici și până ajung mari, românii trăiesc cu frica de teamă! (La cât sunt de lași, câțiva țigani pot teroriza un vagon de români fără nici o reacție, o femeie poate să fie violată ziua în amiaza mare sub ochii lor. Ei tac mâlc!) Iar revoltele sunt rare, oricâte abuzuri ar suporta românii împotmoliți în staza lor troglodită. Dorința lor nu contează. Protestul lor nu sperie, întrucât e lipsit de tradiție. Funcționarul urlă la petent precum arendașul la desculțul speriat ce a supraviețuit în epica românească. Nu s-a schimbat nimic! Indiferența la aflarea știrilor nedreptății le divulgă spaima și umilința. Românii nu sunt cetățenii timpului în care trăiesc. Iar când li se întâmplă vreo nenorocire, ei tac cu gura pungă! (Mai nou consumă droguri ieftine, ori își beau mințile!) Sunt tot mai dese situațiile în care politicienii mitomani îi mint și îi fură pe față, și ei se prefac că “n-au auzit, n-au văzut!”. Ei nu știu nimic, asta e! Și se feresc din răsputeri să afle! Sunt abuzuri de putere ce nu se mai permit nicăieri, dar în România e totul cu putință. Le tai salariile și ei nu crâcnesc. Ba chiar le place, te aplaudă, te admiră, îți umplu blogurile cu like-uri, îți cer autografe, te întâmpină cu pâine și sare strămoșească, îmbrăcați în straie moșnenești, ori vin buluc la băile de mulțime ale comandanților de nave de uscat! Închizi spitalele și ei mor senin pe treptele lor. Le desființezi școlile și cui îi pasă? Nu le dai pensii și găsesc ei ceva de mâncare. Îi dai afară din Statul lor, și degeaba. În fața domniei lungi a politicianismului postdecembrist – o lungă dinastie de devastatori lacomi ai statului, fără culoare politică – o țară întreagă  a tăcut mâlc!  

E ușor să insulți, e mai greu să oferi soluții, e și mai greu să vindeci! Terapeutica prin insultă nu funcționează în România. Oamenii locului s-au obișnuit. N-ai decât să spui ce vrei. Ei n-au decât un singur răspuns patriotic: “românul frumos!” Cronică e suferința, acută e stăruința în suferință! Ce e de făcut? Rușii și-au pus de mult întrebarea: „Что делать?”, românii niciodată! De ce ai schimba antrenorul dacă echipa merge? Și în vremea asta țara săracă se comportă ca o țară bogată. Nu sunt bani pentru școli, pentru medicamente, sunt bani, în schimb, pentru risipă și extravaganțe. Birul pe pensie n-a fost urmat și de birul pe averile mlăștinoase. Proștii mor pe drumuri, deștepții își tratează bătăturile la Viena! Proștii n-au bani de școală, deștepții se instruiesc la Paris! Îmi sunt dragi proștii, nevindecabili cum sunt! Cum nu mai au ei mamă și tată când se năpustesc ca hienele asupra mărfurilor expirate, cum se mai calcă ei în picioare la inaugurarea unor mall-uri ca să prindă niște cratițe pe gratis, ori la slujbele de înviere… Cum votează ei pe cei ce le dau la cap! Cum mai urcă ei pe brânci dealurile patriei cu lumânarea aprinsă! Cum se roagă ei la Domnul trăind strâmb… Adio, revoluție! “Singura soluție! Încă o revoluție!” Obsesie inutilă. Nimeni nu va schimba nimic, nicicând, nicăieri! Așa trăiește poporul înzestrat de Dumnezeu cu prea multă răbdare și prea puțină minte! (Ion Creangă ar fi fost astăzi un scriitor fericit, căci personajele sale chiar au prins viață, la 130 de ani de la nașterea lor. Păcală și Tândală, Ivan Turbincă, Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac… O faună voievodală!) Și toate îi merg. Zi de zi ies în stradă și privesc români fericiți. Mi-e drag să-i știu cu oligarhi fericiți, care odată ajunși în închisoare scriu cărți, ca să poată ieși cât mai repede de acolo pentru a-i fura din nou! (Caz unic în lume: la noi hoții de lux trudesc la manuscrisele  ̶ scrise de alții, din afară!  ̶ dedicate Bibliotecii condamnaților la închisoare! Simpatic cod de procedură, made in Romania!) Mi-e drag să-i văd cum se îmbrâncesc pe scările tramvaielor, cum se înjură în intersecții, cum se încaieră în piețe, cum o iau pe jos când nămeții primarilor ascund Casa Poporului de privirile lor răbdătoare și înțelepte. Și ce prisos de energie… Blestemele nu mai apucă să le iasă pe gură. Dragostea românului pentru români atinge cote amețitoare. Ce se lasă cu aglomerări la Urgențe. Altfel, o țară de singuratici. Trebuie să-i înțelegi cusururile dacă vrei s-o cunoști. Și dacă vrei s-o cunoști trebuie s-o accepți așa cum e. Și nu cum ai vrea să fie. Ca pe un mozaic viu, ca pe o tapiserie care palpită. Contemplarea României actuale cere spirit artistic!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali!

„România, marea defrișare ilegală. Munți întregi au rămas fără nici un copac, iar instituțiile statului nu pot să facă nimic… Pierdem în fiecare zi hectare întregi de pădure, iar în locul lor nu mai punem nimic. Pentru a ajunge la vârsta maturității, unui copac îi trebuie 70 de ani. O viață de om. Suntem la coada clasamentului atunci când vine vorba de împăduriri. La furturi, însă, suntem campioni. Din furtul din pădure s-au făcut miliarde de euro în ultimii ani. Abia acum, în 2013, un raport al Curții de Conturi a confirmat aceste date. 366.000 de hectare de pădure au fost tăiate ilegal în ultimii 23 de ani. Iar paguba este uriașă.”

(Romania, Te Iubesc)

Deceniile umilinței! Ultimii ani au demonstrat cât poate suporta o populație actele de trădare ale conducătorilor ei! Lipsiți de rușine în fața istoriei, frigizi la idea națională, ei au înstrăinat, au cedat, au restituit, au abandonat, au vândut pe aproape nimic proprietatea unui popor ce abia se eliberase de o dictatură sălbatică. Așa s-au dus pe apa sâmbetei visele unei renașteri necesare într-un stat înlănțuit în proiect. Raptul a luat de la început dimensiuni grotești. Neputința, insolența, cinismul, lăcomia, nepăsarea, necunoașterea sentimentelor induse de aspirații, ideal și speranță, au rănit România aproape ca un nou război pierdut! Duse au fost avantajele unui nou început! Sub ochii lumii, o victorie strălucită a libertății s-a transformat într-un eșec total. Drepturi vechi au fost pierdute, drepturi noi n-au fost câștigate, suflecându-și mânecile românii s-au luat la bătaie cu fârtații lor, dar și cu statul lor, iar rezultatul este astăzi trăit ca o fatalitate! O Românie înrobită, pauperă, falită, lipsită de vitalitate. Datoria ei publică e deja coșmarul generației viitoare. Uneori nu mai ajungi să crești, stagnezi, dar te împotrivești, faci eforturi, înfrunți inevitabilul, te lupți cu el, semn că vrei să supraviețuiești. Dar noua elită pare detașată de România. Parcă nu s-ar fi născut la sânul ei! Cosmopolitismul i-a venit ca o mănușă. Țara ei e acolo unde e bine pentru ea. Mondialismul a momit-o. Corporațiile, multinaționalele, cu cultura lor descărnată, – cosmopolitismul funcțional, vremurile în care familiile omului își părăsesc locul de origine. Omul vid. Spiritul fără suflet! – au învățat să viseze ziua în amiaza mare! Ambițiile ei își au domiciliul în afară. Copiii îi învață limbaje tranzacționale. Pregătiți să se descurce fără confortul apartenenței. Pentru ea România înseamnă să te mai uiți din când în albume de fotografii îngălbenite. Succesul se trăiește deplin exclusiv în afară. Câte familii de intelectuali nu-și doresc să scape de o țară în care simt că nu mai au nimic de făcut? Iar sentimentalismele nu-și mai au loc. Bănățenii au început să viseze la Mitteleuropa.

Științele sociologice au primit de curând o știre din România, și anume că prostia socială se ia! E ca un morb, ca o gripă sub formă de endemie. Două decenii masele populare au urmărit, hipnotizate, cum un pumn de oameni au semnat contracte cu străinătatea în care păgubite au fost chiar existențele lor. Prosperitatea Europei a contat și pe “afacerea valahă”, ce i-a adus profituri la care nu se putea gândi. Rând pe rând, datoriile statului proștilor au crescut până la a-l face insolvabil. Alro, Arcelor Mittal, ApaNova, Bechtel (1,4 miliarde euro pentru 52 kilometri!) au stors de ultimele puteri o visterie asaltată de minți flămânde. Și în vremea asta, corul românilor frumoși a cântat doar ode ale bucuriei! Străinătatea avea de ce să se mire. Peste mica și înapoiata Americă de la paralela 45 au dat brusc conchistadorii austrieci, italieni, francezi, germani. Prostia românească le-a adus bani frumoși.

Rareori un erou istoric are statuie în altă parte decât în locul de baștină. Țară rotundă de o omogenitate fisurată (și totuși, câtă delăsare “în tot acest aur!”), ea permite apropieri întâmplătoare. De-ar fi altfel, românii neaoși ar fi sărit de mult în ajutorul românilor din ținuturile secuiești. Dar nu le pasă. Cum nu le pasă de prestația celor ce îi conduc. Fie ei maghiari ori evrei. Ba chiar le place cnutul, ori trădarea străinului. Asta explică de ce și cum au pierdut Bucovina! Un ministru alogen a desăvârșit semnarea primului act din istoria lor în care au acceptat abandonarea drepturilor asupra pământului lui Ștefan cel Mare. Și așa, pe rând, au pierdut toate pariurile. Și încă n-au ajuns la fundul sacului. Și uite așa, românii din afară se simt mai singuri ca niciodată. Cei din Timoc se roagă cu disperare la urechea înghețată care tace la București. Românii din Bulgaria, Basarabia, Transnistria, Grecia, Rutenia, sunt orfani cu mamă vie! Veste bună pentru vecini! Veste proastă pentru românism. Nu ne tragem lângă neamuri. Furtunile ne găsesc pe lângă drum, mereu singuri. Asta e… Am rămas de căruță, senină alienare, rătăciți de steaua polară.

Melancolie. Regrete. Totul a fost cu putință cândva. Totul a fost altfel. Modernitatea a sluțit chipul regatului de la nord de Dunăre. Chipul, inima, spiritul, candoarea, bunăvoința… Am fost. Și totuși, dacă au mai rămas ceva vestigii ale umanului, ale purității trăite în ritmul aștrilor, îndepărtează-te de Capitală, de puterea concentrată a vulgarității, a concupiscenței, a luxurii, a puterii morbide.  La București cerul este de piatră. Bisericile sunt înghețate în timp. Nici o milă pentru nimeni, nicăieri. Dumnezeu e aproape adus la tăcere. Și omul seamănă tot mai mult cu îngerul său slut! Sunt momente în care aș fi vrut să trăiesc sub ocrotirea unei păduri, la umbra unui deal, mângâiat de miresmele cerului, fără alt strigăt decât al nostalgiei, al viselor. Vecin cu coțofenele și veverițele. Acolo unde să las să-mi scrie poeziile un fluture. Să privesc gărgărița care mă escaladează, netemătoare. Și să simt, adânc, că exist! Un vis pe care nu-l voi mai trăi niciodată.

La atâta amar de vreme de la desfășurarea violentă a Revoluției n-au mai rămas decât memoriile contrafăcute și artefactele unor narațiuni perfide și malițioase. Timp de un sfert de veac generația ei n-a fost în stare să-i scrie o istorie onestă și adevărată. Cât permite istoria însăși să lase cercetate enigmele sale…

“Mă plimb pe străzile din Moscova, mă uit la oameni, le ascult conversaţiile şi sunt terifiat. Nu văd, nu vor să ştie, nu gândesc. Oamenii nu sunt de vină. Au vieţile lor, necazurile de zi cu zi. Însă a fi orb, a nu gândi şi a fi neutru costă mult în astfel de momente istorice. Vremuri grele aşteaptă ţara mea.”

(Boris Akunin, scriitor)

Decalogul prea bine cunoscut al filozofului contemporan Noam Chomsky privind instrumentele manipulării, din care aș cita: “Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei. Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta devin o turmă şi sunt uşor de controlat…” omite un punct prețios: disponibilitatea românilor de a se debarasa de obligațiile față de țara lor.

Anii din urmă au constituit fundalul loviturilor de stat ale marii finanțe globalizatoare asupra marilor state din ce în ce mai puțin democratice, în care rapacitatea nemiloasă a bancherilor a pretins guvernelor să încarce nota de plată a cetățenilor proprii. Rând pe rând, țările sărace, împovărate cu tot mai mulți indivizi de prisos, fără educație, fără calificare, fără locuri de muncă, au fost atacate frontal, obligându-le să stoarcă ultimii bani, închizând școli, spitale, aruncându-și oamenii în șomaj, reducându-le sălbatic salariile, făcând din pensii o formă de pomană, impunându-le măsuri nemiloase de dezagregare socială: vagabondajul conjugal, cultura concupiscenței, dezrădăcinarea, încurajarea minorităților ca soluție de subminare a drepturilor majorității, debarasarea de ritualuri, de credințe, cutume și religii, compromiterea solidarității, destrămarea familiilor (după modelul devenit dominant ce rescrie definiția familiei în favoarea însoțirilor între persoane de acelaşi sex). Grecia, Italia, Spania, Bulgaria, Portugalia, s-au lăsat îngenuncheate fără împotrivire, căci guvernele lor le-au trădat, aruncându-le în mizerie. Astăzi, opțiunea politică a popoarelor este blocată. Strivită între amenințarea unei dictaturi neoliberale și democrația coruptă, lumea se zbate împotmolită în prezentul promiscuu din care încă nu se întrevede o ieșire. Concluzia e sumbră. Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, nu la București! Adevărul ascuns al  națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru mult altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când poate nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui. 

Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate, ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români, cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, dar nu la București! Adevărul ascuns al națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru multe altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui!

„A fi liber nu înseamnă doar a te descotorosi de lanţuri, ci a trăi într-un mod care arată respect pentru libertatea celorlalţi şi care le-o sporeşte”. Nelson Mandela

Ce mai are România al ei? Orgoliul decăzut, vanitatea înfloritoare, mândria demagogă și uitarea de sine…

“România e manevrată acolo unde vor cei care o conduc. Dacă va fi o revoltă, aceasta va fi controlată și orientată exact cum trebuie… România, din toamnă, va fi o țară falimentară… Vom trăi, majoritatea, mai rău decât în regimul ceaușist. Nu mai este nici o speranță, decât dacă ne mințim, iar la asta ne pricepem, ca neam. Ce urmează? Ne vor lua totul.”   

(Cotidianul)

Doar individul care le-a tăiat pensile a avut parte de un parcurs fericit! El continuă să facă băi de mulțime cu ciobani euforici și țărăncuțe îmbujorate, căci așa e datina la românii frumoși, vitele se gudură când își întâlnesc măcelarii!

“Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!”

Asaltul asupra Europei, început sub Attila și Ginghis Han, continuă și astăzi. Singurul loc din lume unde cultura a luminat civilizația (“Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!” a devenit, între timp, un îndemn pustiu!) a ajuns sub asediu! Ultraliberalismul, și el de origine extra-europeană, s-a lăsat ca un nor toxic peste fruntea continentului îmblânzit de înțelepciunea filozofilor săi. Degeaba luciditatea oamenilor de spirit: „Să nu lăsăm finanțele nebune să ne conducă!” – Robert M. Gates. Globalismul, clocit în cuiburile Americii (similar unui optimism sumar și unei deșarte veselii globale!),  împreună cu milenarul pericol galben, îi întunecă viitorul. Statele Unite (altfel o țară putredă pe la margini!) nu oferă alternativă la viziunea imperială ce continuă să le inspire! Democrația modelului său e cel mult o dictatură soft, de natură implacabilă. Un mai bine american, dar fără alternativă! Iar istoria cu față umană se lasă încă amânată! Dacă vom mai supraviețui acestei sumbre așteptări!

Cât încă libertatea Bătrânului Continent este o afacere a guvernelor și nu a popoarelor, războiul altora i-a ajuns din nou la porți! Pentru ea tot mai puțin uman înseamnă sfârșitul. Amurgul i-l resimțim deja. Europa a căzut în cursa perfidă întinsă iluminismului său. Și își trăiește drama de una singură. Și în timpul acesta, în jurul ei, statele militariste se îndesesc! Liderul autocrat face ravagii! Popoarele sătule de libertate i se supun cu ușurare. Dar America nu e sensibilă la lamentații și agonii. Rusia crește sub flamura flămândă a pan-rusismului. În China partidul comuniștilor de cândva e condus de noii săi oligarhi. (De altfel, oligarhiei de oriunde îî e recunoscut deja dreptul anticonstituțional de a decide în politica statelor, ca o a cincea putere a lor, constituind totodată cauza profundă a șubrezirii puterii morale în statele democratice, confirmând, pe undeva, la rândul lor, starea de putreziciune acută pe care au atins-o! State supuse jafului colectiv, state confiscate, state sub talpa dictaturilor mascate, (vicii grave ale civilizației!) statele beneficiilor exclusive și rezervate, state supraviețuitoare din evul mediu târziu, state mafiote… Dar iată ce consemnează Albert Camus într-unul din Caietele sale: „În secolul al IV-lea, în anumite cetăți grecești oligarhii rosteau acest jurământ: „Voi fi întotdeauna inamic al poporului și voi propune să se facă exact ceea ce voi ști că-i este dăunător!”) Și foarte curând o alianță totală între omul de nimic, omul prost, suporter nevremelnic al celor care ăși bat joc de soarta lui vremelnică, și răul absolut ar putea veșteji ideea de Europa! În India sărăcia a devenit doctrină. Turcii reiau lecțiile de medievalism otoman. Africa rămâne neagră până în albul dinților și măduva oaselor. Iar revoluțiile, când se produc, unde se mai produc, sunt spânzurate, pe rând, la poarta tuturor restaurațiilor!

Și în timpul ăsta, unde e România? Dar să nu-i întrebați pe români. Ei cred că sunt Everest! Problema lor e să coasă, harnic, cel mai mare steag din lume, în spatele căruia să-și ascundă gunoaiele.

“Marele război de apărare a patriei” a început imediat după Decembrie 1989, și încă nu i se întrevede sfârșitul! După retragerea revoluționarilor de pe străzi, Securitatea, Nomenclatura (și-au schimbat între ele locurile!) s-au angajat într-o cursă disperată pentru a ajunge printre primii la ofrandele națiunii. Istoricul conflictelor este deja cunoscut. A câștigat Securitatea, care a construit rapid bănci, presă, televiziuni, firme, partide (chiar asociații de revoluționari!), invadând și acaparând demnitățile și structurile statului, o plasă densă aruncată peste grumazul din nou înfrânt al unui popor buimăcit, punând bazele unei atotcuprinzătoare economii a raptului și corupției, situație rămasă neschimbată până în zilele noastre, uitând un singur lucru: să recunoască, să regrete și să-și ceară iertare pentru crimele ei! La rându-i, străinătatea interesată i-a încurajat pe politicieni să risipească, să înstrăineze, să vândă, să cedeze, să abandoneze, în schimbul unor bacșișuri infinit mai mici decât pagubele pe care le produseseră! Astăzi poate fi trasă o linie de doliu. Statul nu mai deține nimic! Cu excepția datoriilor astronomice. În această luptă inegală, românii iubitori de România n-au avut nici o șansă. Avertismentele lor n-au trezit din beție turma românească. Doar cei puțini au devenit, cel mult, și mai singuri! Doar ei, doar conștiința lor, doar țara lor risipită! Marele război de apărare a patriei a început imediat după Decembrie 1989 și după numai douăzeci și șase de ani de dezastre a devenit definitiv pierdut!

Anul 1989 s-a dovedit a fi un an de ruptură. Lumea nu a mai fost la fel după el. A dispărut comunismul? Ce-l va înlocui? Eșecul său e definitiv. Foamete, teroare, lagăre, genocid, toate în numele fericirii omului viitorului… Dar condiția umană refuză să mai urce în Patul lui Procust. I-a ajuns! Vârtejul în care s-a înecat comunismul a atras după sine și iluzia, utopia, sensul unei purificări. Comunismul a dispărut, blestemat de crimele sale. Ce-a lăsat în urmă? Această societate rebarbativă, complice la josnicie, acest capitalism bolnav, desfrânat, cârpănos, cu vicii exacerbate, disperat să ne facă să credem că dispariția lui va coincide cu sfârșitul lumii… Să fie, oare, adevărat că omenirea a pătruns în apusul speranței, amintind primitivismul târziu? Să fie, oare, de actualitate afirmația lui André Glucksmann că am consolidat cu mijloace moderne „legătura apocaliptică și primitivă cu nonsensul”? Și câtă parte de adevăr există în analizele lui Aleksandr Dughin, care crede că “ordinea globală existentă (ultraliberalismul, atlanticismul, dominația elitelor financiare oligarhice și cosmopolite, antropologia individualistă și ideologia drepturilor omului) este o dictatură a celor mai rele elemente ale societăților occidentale!”? Să fie, oare, adevărat că Fukuyama a avut dreptate atunci când a scris că sfârșitul istoriei este maximum la ce ne putem aștepta? Să fie, oare, adevărat că, în numele modernității, citadela mondială, măcinată de o corupție generalizată, tratându-și viitorul cu condescendența celor încă prea puternici, își refuză mesianismul? Și să ne resemnăm cu gândul că societatea omenească a îmbătrânit urât? “Ne vom mulțumi de acum înainte să facem troc de mărfuri, să gestionăm prezentul, să menținem o ordine legală, să regularizăm de pe o zi pe alta contradicțiile sau să ținem în frâu violențele care ne dau târcoale.” (Jean-Claude Guillebaud)? “Renunțarea la viitorul radios nu face decât să confirme starea de doliu!” avertiza Francois Flahaut. “În sfârșit, a murit devenirea!” – René-Jean Dupuy. În realitatea de care nu ne putem desprinde, să fi fost deja uitate templele hidoase în care este încă arestată libertatea lumii? Să fi murit viitorul promis de zei unei ordii de ființe asmuțite asupra unui pământ tot mai secat, ars de un soare tot mai pârjolitor? Viața în prezentul exclusiv sună ca o condamnare la moarte, cel mult amânată. Cât va mai putea fi suportat statusul de întunecare a minții? Dacă lumea în care trăim este un imperiu al nedreptăților și normalitatea lumii o tolerează, atunci putem gândi la nevoia unor noi revoluții! Ele, singurul bisturiu ce poate deschide focarul de infecție… Și oricât de teribilă e astăzi represiunea invizibilă – ce nu mai face victime, cât prizonieri! – va sosi un moment în care nimic nu va mai putea fi la fel, și viitorul ar putea fi cu totul altfel! Și atunci se va vorbi – ca la 1789, ca la 1848, ca și în 1989 – despre Deus ex machina, ca despre un tulburător remediu la cancerul planetar, despre starea de revoluție!

Dar ideea de revoluție, confruntarea asumată, conștientă, supremă, între trecut și viitor, e atât de departe de spiritul defetist al românilor, încât e de mirare că a avut trei!

Și iată-ne revenind din nou la “calomniatorul” Emil Cioran. (Poate, alături de Eminescu, cel mai inteligent român al tuturor timpurilor!) El prevestea oboseala popoarelor vechi ce nu-și mai pot decât retrăi trecutul, sugerând că salvarea istoriei vine întotdeauna de la popoarele tinere, pentru care istoria de abia a început! Dar conflictul între cele ce au dominat și cele ce vor domina timpul nu e chiar atât de aproape. Trecutul are, încă, resurse: dominația, manipularea, ierarhiile, monopolul constrângerilor! Viitorul are, în schimb, de partea sa dreptul la alternativă! Cândva popoarele se vor desprinde de pe soclul lor și vor emigra, pâlcuri-pâlcuri, spre o viață mai bună. Omenirea în re-clivaj. De la ultimul război mondial a trecut deja prea mult. Numai că de data aceasta nu teritoriile își vor schimba stăpânii, ci oamenii își vor schimba teritoriile, derobându-se de un mod de existență fără speranță. Lumea va fi tot mai puțin europeană, tot mai puțin atlantică… Oare cum va arăta orizontul acesta în care noi popoare se vor desprinde, în rânduri dense, din sângele uman revărsat? Dar, e de știut, declinul Europei nu coincide cu declinul umanității! Nu-și duc până la capăt ideile cei ce se opresc aici. Războiul pentru viitor va fi mai persuasiv, dar și mai cumplit totodată. (Omul! Dați-i un război pentru a-și arăta chipul adevărat!) Căci doar cei care vor stăpâni substanța volatilă a viitorului vor domina lumea. Dar mai are nevoie lumea de dominatori? asta e întrebarea! La frontiera între omenire și umanitate există un no man´s land în care tăcerile trecutului vorbesc, amenință, avertizează, prevăd. Vocația vizionarilor întârzie, asemenea beduinilor însetați ce se odihnesc pe drum în grădinile secrete ale Saharei, la umbra apei limpezi și reci! Gândirea liberă va medita aici, încercând să se ridice deasupra prejudecăților sufocante. Și poate, cine știe, ea va desemna, într-un sfârșit, și numele călăuzei ce va scoate la liman omul rătăcit, a câta oară, pe țara Canaanului. Iar acesta va avea cândva și un nume, pe care numai viitorul i-l poate cunoaște! Se va numi…

Dar până atunci, prezentul se dilată sub umbrele noastre. Pare că nu mai merge, că i se scurg doar clipele în delta unor existențe epuizate. Pare că am ajuns cu toții la porțile destinului. Pare că ne-am oprit! Poate că nu mai știm să pornim! Ca un epilog absurd al atâtor biografii risipite. Viața rusaliilor umane se comprimă în spasme tot mai scurte. Un roi epuizat coboară pe curenții liniștiți ai amurgului. Iar la limita timpului, o lume la trecut îngenunchează în fața lui. Doar că înainte de a-i atinge lemnul porții, ea moare. Iar viitorul își cunoaște pentru prima oară sfârșitul.

Natura oferă continuu resurse pentru a supraviețui în acord cu ea! Dar românii nu sunt mulțumiți din fire cu ce li se dă. Ei caută mai departe de țara lor ceea ce țara lor are să le ofere. Oare logodna între un popor și o patrie este veșnică? Suntem ajunși în anul 2016. Lumea fierbe de ignoranță și nedreptate. Răscoalele izbucnesc orbește. Junte ascunse, înarmate până în dinți, plasate în sfinte alianțe ascunse, orizontale, lichide, dezbină, corup, asupresc, dezinformează. Guvernele, totdeauna ale puterii banilor, ale celor bogați, nu pregetă să scoată armata pe străzi împotriva propriilor popoare. (Nu înainte de a le obliga să cumpere vaccinuri otrăvitoare, să consume alimente contrafacute, ori să se lase evacuate din casele cărora nu le-a mai putut plăti ratele ucigașe!) Se trage cu fereală, ori la lumina zilei. Servicii secrete, bastoane, grenade non-letale, gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc. Gărzi naționale, hoarde de tineri asmuțiți împotriva părinților lor… După căderea Zidului Berlinului, Europa s-a aliniat abandonării intereselor tuturor națiunilor. La rândul lor, celelalte continente își aliniază puterea represoare. Europa, continuu sub semnul balansului, se conformează, supusă, “austerității”, darul grec al Germaniei oligarhice. Status-quo-ul trebuie menținut. Defavorizații se vor supune hegemonismului economic. Și așa fac degeaba umbră pământului! Și așa consumă prea mult! Partidele își trădează, pentru a câta oară, electoratul pe care-l disprețuiesc. Oportunismul face ravagii. Sindicatele devin tot mai galbene. Niște Schröder, Blair, Obama, Hollande, Merkel, cu toți evident pro-business, stânga de dreapta! (social-democrația ultraliberală!), abjură în văzul lumii de la doctrina socială, obligând vistieria statelor să hrănească îmbuibarea bogaților (speță milenară a umanului alterat!) și nu li se întâmplă nimic! Internetul e confiscat! (“Europa seamănă tot mai mult cu America” – Vasile Cârjă) Statele Unite își îndatorează tot mai mult cetățenii căzuți în vraja visului american, al unui american beauty! Prea americani, prea optimiști, prea “patrioți”, prea dornici de fericire cu orice preț ca să înțeleagă, să critice ori să se revolte! Constituțiile bancherilor sar ca broaștele sprintene dintr-o baltă în alta. Un capitalism de tip nou, cu apucături totalitariste! Intelectualii, altfel o categorie emasculată, strânși cu ușa între majoritatea troglodiților făcuți pe bandă rulantă și puterea vicioasă, se lasă corupți. Clasa mijlocie e sub asediu. Cu complicitatea agențiilor de presă, refuznicii, dizidenții, se sufocă în suc propriu. Cine să-i mai înțeleagă, cine să-i urmeze? (În epoca imbecilismului mondial sacrificiile sunt absurde!) Bisericile, prea interesate ori prea smerite, își refuză menirea. O întrețesere de interese abjecte: Grupul Bilderberg, Trilaterala, Troika, Banca Mondială, Illuminati, Google Zeitgeist, FMI – ce pregătesc umanității Noua Ordine Mondială! – ridică puterea capitalurilor și averilor mult deasupra drepturilor reziduale ale cetățenilor anonimi.

“Nu există om pe Pământ care să aibă peste 100 milioane dolari şi să fi făcut banii cinstit. De ce nu te uiți la ce-au făcut Vanderbilts, Carnegies, Gettys, Morgans, Hursts, Rockefellers… De unde crezi că au banii? Au anexat teritorii, licențe şi afaceri, i-au ucis pe amerindieni, au importat sclavi, au vândut arme şi Nordului, şi Sudului, în Războiul Civil. Au manipulat politicienii şi sunt eroi, eroi americani! Ne învățăm copiii că onestitatea şi munca sunt cheile reuşitei? Copiii mei nu vor merge la război, vor merge la Yale sau Harvard. Copiii proşti din rasa albă şi negrii din ghetouri vor purta războaiele inutile ale Americii. Ei vor avea grijă de siguranța şi afacerile americanilor. Vor fi afacerile mele. Afacerile mele vor fi tot mai mari, iar bonusurile la fel. E aceeaşi poveste. Bancherii, proprietarii şi consilierii se îmbogățesc! Iar oamenii mici care cumpără acțiuni vor pierde mereu la sfârşit. Oamenii ca tine!… Nu te obligă nimeni să tranzacționezi, prietene. Asta se cheamă capitalism.”

 (Personaj din filmul american Assault on Wall Street, regizor Uwe Boll, anul 2013)

Nu e de mirare că le sunt tăiate brutal alocațiile, salariile, pensiile! Că oamenii sunt scoși cu forța din case. Că sunt vândute pe aproape nimic proprietăți străvechi ale statelor! Spionajul global (mână în mână cu “fericirea” de a fi spionat a omului obișnuit, care-și varsă nonstop pe târgurile online, Facebook,  Twitter, Youtube, nimicurile…) lucrează cu motoarele turate. Protestele sunt blocate din fașă. Manifestațiile în stradă sunt ascunse de mass-media complice. Conștiințele rebele sunt persecutate și izolate. Închisorile gem de populații infractoare. Supravegheate atent, din motive care arareori sunt ale libertății lor, popoarele tac, anesteziate. O nouă civilizație malignă se prefigurează la proximul orizont. Și singurul sentiment grav rănit este chiar respectul și dragostea pentru celălalt, pentru ceilalți, pentru Africile flămânde, pentru Asiile doborâte sub dictaturi, pentru poporul migrator care curge dintr-un continent în altul în căutarea milei universale… Sau poate Oda Bucuriei a și murit?

Bogații lumii se vor baricada, înspăimântați chiar de realitatea pe care au produs-o. Căci ei vor deveni viitoarele ținte! Nu clasa muncitoare se va avânta în noi revoluții, care pentru ea, e deja dovedit, nu vor duce la aproape nimic, ci clasa noilor barbari săraci, fără șansă, fără patrie, fără complexe, fără noroc, a noilor emigranți, mai rezistenți, mai prolifici, mai agresivi, asemenea incendiilor ce pătrund într-o pădure bătrână! Căci, de data aceasta, ei chiar nu mai au nimic de pierdut decât lanțurile!

Producția spontană și deja necontrolabilă de oameni de nimic revarsă în flux continuu, pe piețele vechilor națiuni, noi și noi ființe stupide, redundante, debusolate. Adio, democrație a oamenilor conștienți că mai ales lor le revine rolul s-o apere! (Re-sălbăticirea lumii sub asaltul instinctelor de dominare, oasele tăioase înfipte în carnea civilizației ascunse sub formula: Political correctness! Și acesta nu e cel mai pesimist scenariu!) Adio, Europa drepturilor omului, incendiată, pe rând, la Bruxelles, la Koln, la Londra, la Tel Aviv, la Montreal, la Madrid, la Nisa, la Paris, la Marsilia! Adio, libertate! Și, destul de curând, smulsă din brațele celor care o mai respectă, adio România!

O nouă dezmembrare a ei e posibilă printr-o acțiune din interior! Un popor decăzut într-o populație  de români frumoși „îmbuibată cu cârnați vreme de două decenii”, o elită politicianistă care și-ar vinde țara de dragul intereselor ei, un context global zguduit de crize și ajuns la concluzia că statele nefuncționale nu mai merită sprijinite, o înțelegere (gen Dictatul de la Viena) a marilor puteri vecine privind desprinderea Transilvaniei Occidentale și transformarea restului României într-un stat pubelă, țigănesc ori de tranzit, ar putea duce la dezintegrarea României. Și acesta, din păcate, nu e singurul chip al nenorocirii care ne paște…

“Astăzi totul intră sub legile competiţiei şi selecţiei naturale, iar cei puternici îi exploatează pe cei neputincioşi. O astfel de economie ucide!”

(Papa Francisc, Exhortaţie Apostolică, noiembrie 2013)

“Mă încearcă o urmă de tristețe gândindu-mă cât de nepregătiți suntem noi, românii, pentru tot acest viitor cu politicienii noștri mărunți, cu o țară măcinată de corupție și indiferență, cu o populație îndobitocită și sărăcită…”

(Reportaje-Live, 2016)

Cu atât mai ridicol e să ne gândim la natura servilității autoimpuse a unui popor mic care și-a trimis la întâlnirea cu autoritatea abuzivă a unui Carol al II-lea floarea gândirii sale. Cum a arătat chemarea la ordin a unui Octavian Goga ori a unui Nicolae Iorga, îmbrăcați în uniforma cu fireturi regale? Libertatea popoarelor este încă o poveste frumoasă pe care o șoptesc bătrânii la urechea nepoțeilor ațipiți. A fost odată ca niciodată! Ori nu a fost niciodată? Oricât de îmbuibată ar fi o mulțime, ea nu va putea fi mai presus decât poporul căruia i-a luat locul în istoria națiunilor. Dreptul ei la libertate este încă îngrădit. Dar cea mai mare parte a vinei nu o împarte cu nimeni! De altfel, îi este recunoscută capacitatea de a conviețui răbdător cu dezastrul, ca și cum acesta n-ar exista! Despoții sunt liniștiți lângă ea. Pentru români sensul vieții este mereu în altă parte. Ei nu-l resimt, și demonstrează că se poate supraviețui și astfel. Dacă n-ar fi, din când în când, tulburați din afară, ar trăi netulburați înăuntru. Căci acestui popor aproape că îi prisosește istoria. Pentru el existența este  o clipă! 

“Inerția și superficialitatea marilor mase de oameni din întreaga lume, care înghit tot ce li se servește drept viață zilnică și realitate palpabilă. Mase de oameni care se lasă docil conduse, precum o turmă de oi de peste 6 miliarde de capete…”

(Nicu Parlog)

“Lucrurile stau mult mai grav decât în urmă cu 12 ani, când am scris ”Confesiunile”. Asasinii economici și șacalii s-au extins uriaș, inclusiv în Statele Unite și în Europa. Când lucram eu, erau limitați la ceea ce numim lumea a treia sau țările în curs de dezvoltare, însă acum sunt peste tot. De fapt, cancerul imperiului corporatist a dat metastazele a ceea ce pot numi economia globală a morții. Este o economie care se bazează pe distrugerea resurselor de care depinde și pe forța militară. Este un model care a devenit global și este sortit eșecului. America nu mai este beneficiara acestei economii, ci a devenit o victimă, spune Perkins. ”În trecut, economia asasinilor a fost propagată pentru ca America să fie mai bogată și americanii să o ducă mai bine, dar cum procesul s-a extins în SUA și în Europa, acum vedem o creștere uriașă a bogăției în detrimentul tuturor. La nivel mondial, știm că există 62 de indivizi care au la fel de multă avere cât jumătate din populația planetei. În Statele Unite vedem cum guvernul nostru este paralizat, nu funcționează. Este controlat de mari corporații. Ele au înțeles că noua piață, noua resursă, sunt SUA și Europa, iar lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat în Grecia, Irlanda și Islanda se întâmplă acum și în SUA. Acum statisticile arată o creștere economică, dar în același timp crește șomajul și oamenii își pierd locuințele.” ”Când eram asasin economic trebuia să împrumut cu foarte mulți bani țările, dar acei bani nu ajungeau niciodată în acele țări, mergeau la propriile noastre corporații care contruiau infrastructură în acele țări. Și când aceste țări nu mai puteau plăti datoria, insistam să privatizeze sistemele de distribuție a apei, canalizarea, sistemul electric. Acum vedem aceleași lucruri aici, în SUA. Este un imperiu corporatist care este protejat și susținut de armata SUA, de CIA. Dar nu este un imperiu american, nu îi ajută pe americani. Ne exploatează la fel cum îi exploatează pe cei din alte țări.” ”Trebuie să le arătăm că sarcina corporațiilor este să serveasca interesele publicului. Avem nevoie de investitori, dar, dincolo de asta, fiecare corporație trebuie să servească interesul public, al generațiilor viitoare”.

Cât privește marile acorduri de liber schimb negociate de Statele Unite (Parteneriatul Transpacific sau Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții), Perkins este foarte limpede: ”Sunt devastatoare, guvernele își cedează suveranitatea în fața corporațiilor. E ridicol”.

(John Perkins)

Expresie ultimă a “democrației” planetare! Bogații lumii, impunând silnic restului lumii austeritate pe viață (Doctrina Merkel), își asigură dreptul la supraviețuire luxoasă atunci când, tot datorită lor, omenirea va pătrunde în fața ultimului ei război!

Asta este tot ceea ce mai suntem, tot ceea ce mai trăim! Cupiditate și ipocrizie. Istoria din urmă consemnează voracitatea și batjocorirea sfidătoare a adevărurilor tutelare! Omul este un excretor de minciună. Totul la el este neadevărat, este fals: religia, morala, actele obscure ale supraviețuirii unei specii întunecate. A luat drept moștenire miasmele turbelor putrezite din care s-a ivit. Pentru asta s-a născut Dumnezeu, ca să-l albească în fața viitorului care îl așteaptă pe o planetă bântuită de maimuțe fără păr? Conștiința lui este imundă. Cât poate înșela, cât poate minți, cât poate mistifica? Actele sale bune sunt o picătură în oceanul de scârnă. Câți Mozart la  șapte miliarde? Câtă muzică a sferelor la imnurile desfrânării? Cât de bete sunt femelele în trupul lor? Câți criminali potențiali? Cât se mai pot sustrage doliului zilnic al scurgerii clipelor? (Căci nu putem trăi decât întru moarte. Răul care se revarsă în izvorul său!) Ăsta e rostul civilizației, să justifice, să apere, să ascundă impulsurile marginale? Dar mai poate rezista cineva sub povara adevărurilor tuturor? Ființa aceasta nu merită menajată. Ea, care a pus mâna pe spațiul și timpul lumii, înclinându-le înspre dezastru… Înțelepții fug din lumea lui, se sinucid ori se fac educatori disperați ai odraslelor lui homo posteritas pe care îi vor pierde, înecați în vârtejul ucigaș al ultimei civilizații. Respect poeților dreptul de a rosti cuvintele îngerilor! Sirene asurzite de surzenia oamenilor, inocențe pângărite, generozități reprimate… Dar nu mai e timp! Nu mai întinde mâna în ajutorul nimănui. Îți va fi arsă! Nu mai face semnul crucii, căci te minți singur. Nu tu ești cel sortit să-L poți urma pe Dumnezeu pe căile Lui. Ești un alungat ori un fugar din grădina Sa. Trăiește cum mai poți, cum te-au învățat ai tăi, cum îți pretinde puterea vinovată a lumii tale. Iar înspre Ianus privește cu îndoială. El are întotdeauna mai mult de două fețe!

Asta e epoca din urmă urmă a atacului feroce la informația mondială, a democrațiilor discriminatorii și represive, a egoismului de clasă dus până în pânzele albe, a contrafăcutelor social-democrații și al sinistrului neoliberalism inuman („Arată-mi un capitalist, și îți voi arăta un vampir”, Malcolm X), − a falselor dreptăți și egalități, a luptei de clasă de sus în jos, când nu mai are în spate gândirea unui Marx, ci a unui Milton Friedman și a cinicei sale “Free to Choose”, a “libertății de a alege” având în spate o armată de supermiliardari (1426 de inși ce dețin 5400 miliarde de dolari!), a acestui atotcuprinzător și reinventat bolșevism al celor bogați!

Doctrinele ultraliberalismului folosesc subtilitatea teoriilor sale doar pentru a ascunde cruzimea și josnicia lor! Căci ele întorc continuu omul la forma sa primară de stăpân al puterilor care îi prisosesc și de prizonier al ambițiilor sale de putere! Scara blocată care ar fi trebuit să conducă ființa umană dincolo de brutul originii sale este o structură neoliberală! Neoliberalismul este astăzi groparul lui Dumnezeu!

Nu le întrevăd alt sfârșit bogaților decât decadența, îmbuibarea fatală, descompunerea, abrutizarea, prostia, senilitatea! Vor pieri la rândul lor, prăbușindu-se în fisura unui dezechilibru! Dar dacă acesta e finalul în această tot mai chinuită “istorie a stupidității” (Stephen Hawking) a rasei umane?! Dar dacă așa vrea destinul? Dar dacă noi așteptăm altceva de la soarta tuturor? Dacă ieșim în stradă pentru a apăra un singur pom? Dacă spunem guvernelor: “Fără noi nu sunteți nimic!” Dacă începem să gândim ca ființe ale omului, și nu ca gropari ai lui? Când nimicul ne înfricoșează mai mult, totul e de făcut!

Aceste fenomene tragice de domesticire gregară, de „prostire” generalizată a popoarelor ce-și pierd cu frenezie rațiunea în numele unei supraviețuiri nesigure, și care le transformă în mulțimi unanime de animale umane, solidare în răul pe care și-l produc ele însele, această alienare totală a conștiințelor unor grupuri sociale care brusc își pierd resursele de inteligență pentru a capitula în fața unei servituți imperioase ori a unui abandon irațional, la comanda unor impulsuri irepresibile, nu-și găsesc o explicație decât în imundul ascuns în sufletul prea puțin schimbat al acestui „chiriaș sărac pe Pământ” − Andre Makine, al primitivului încadrat în haita originară. Este încă istoria lui! Gloria de a fi popor, pentru încă mult prea multe populații care au capitulat înaintea dictatorilor e departe de ele. Milenara obediență japoneză, chineză, rusă ori germană, au desenat pe harta războaielor lumii cicatrici de neșters. Nimeni, nici astăzi, nu poate explica de ce a fost lăsat un Stalin să ucidă milioane de suflete, un Mao să-și mâne neamul în comuna primitivă, ori un Hitler să fie asistat de poporul german să ducă până la capăt distrugerea Germaniei! Dealtfel, calitatea jalnică a popoarelor contemporane, înstrăinate de marile lor religii fondatoare, cu marile lor metropole transformate în suburbii nămoloase, cu autoritatea publică asediată în propriile-i sedii, cu guverne autiste și defetiste, dominate de minorități vicioase, cu distrugerea statelor sociale, cu statul  destrămat, anexat altor interese decât ale lui, 

cu cultura degenerată și cu societatea distopică, dezagregată și coruptă, scufundându-se în istoria viitoare asemenea unor epave cârpăcite… Altfel spus, întoarcerea popoarelor la primitivism, la tribalism, la rinocerizare, la mulțimi, la dictatori, la Stalin, la Mao, la Ceaușescu, la Putin, la măcelarii de democrații. Libertatea este pe moarte…

„Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu. Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnifici copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

“Uitați-vă la cimitirele lui Decembrie 1989. Pentru că, iertați-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Știu, sunteți dezamăgiți că totuși au fost doar 1000 de oameni uciși. De la șaizeci de mii în sus ați fi fost și dumneavoastră indignați… Dar o mie… N-aveți timp de fleacuri… Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ‘89, ei ori noi?”

(Călin Nemeș)

Și, de la un moment dat, nu am mai întâlnit îngerii! Îngerii României, blânzi, îngăduitori, răbdători, dăruitori, în prezența cărora să te poți vindeca de clipă… Luminile lor s-au stins sau ochii mei au obosit să-i mai vadă?

Înconjurat, de 26 de ani, de ostilitatea, tăcerea și indiferența generației mele, mai pot scrie această carte ca și cum astfel m-aș adresa poporului meu? Sau o scriu ca și cum așa mi-am împlinit datoria? Dar ce destin poate să aibă o carte tipărită în câteva biete zeci de exemplare? Să fie răsfoită de cel mult o duzină de cititori? Ori să fie citită până la capăt de unul singur? De cel mult unul, care simte, ca mine, disperarea de a-și vedea patria năruindu-i-se?

Am notat, cândva, într-unul din manuscrisele mele: „Mi-am dorit să aparțin unui popor mare! Nu a fost să fie așa. Iată cât de scurtă este respirația virtuților lui, cât de invalid îi e patosul. Dumnezeu i-a dat o săptămână într-un secol pentru a-și înfrunta nenorocirea. Dar nu l-a inspirat și în încercarea de a o înfrunta. Astăzi ascult resemnat acel puls al mulțimii ce semnalizează continuu că în România nu s-a schimbat niciodată nimic! Fundamental s-a schimbat: s-a lăsat deteriorată, până la urmă, chiar și spaima de a trăi. Promiscuitatea rămâne ultima amantă a acestui popor ce a îndepărtat de sine vestitorii credinței. Păgân la el acasă, nu mai poate vindeca indiferența națiunilor decât reînvestindu-se cu puterea de a se respecta și iubi. Mi l-aș fi dorit dacă nu mare, măcar înnobilat de pasiunile care îl consumă. Dar nu este decât un slujbaș neglijent în serviciul eternității lui.” Pentru a adăuga aceluiași sentiment, într-o altă carte: „Am vrut să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!” Dar cui? E puțin spus… Voi pleca de aici nemângâiat. Tribul românesc se aliniază sinelui său moștenit. Moartea îi vine din interior.  Dar în trecutul prezent în care continuă să rătăcească România, toate aceste mulțimi tot mai rarefiate, ce nu se mai regăsesc în sentimentul originar și care nu ezită să fugă din soarta lor într-o migrație disperată, semnalează inconștient hemoragia, agonia, risipa, pierderea abruptă și definitivă a sensului: chiar destinul lor! Dar toate aceste trăiri, toate aceste sentimente, nu-i așa? sunt pe cont propriu. Definiția vulgară a pesimismului: „El nu mai vede soarele pe cer!” Dar unde sunt răsăritul, amiaza și amurgul neamului în toți acești ani, în toate aceste clipe? Las optimiștii să ofere românilor viitorul lor! Altfel spus… Totul este atât de simplu…

Criza gândirii morale a civilizației în care trăim nu mai poate fi negată. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, lumea  este ca o navă fără busolă. Ea nu mai navighează, băltește. Prost este să fii sărac și deștept este să fii bogat. Dar săracii sunt 90% și ceilalți 10% la sută îi călăresc până la deșelare. Recent, un sondaj național l-a indicat pe președintele Ronald Reagan cel mai iubit președinte al Americii! Pentru că sub mandatele sale cei mai mulți americani și-au pierdut locurile de muncă, pensiile, asigurările, locuințele. Un adevărat secol de aur de numai zece ani, pe care America încă nu l-a putut uita!

Anul 2016 găsește România în devălmășie totală. Aproape insolvabilă, îndatorată pe termen lung, părăsită de către cei mai buni fii ai săi, cu viitorul amanetat, ea continuă să se târască la marginea supraviețuirii în timp ce elitele ei, în sângele cărora este împietrit trecutul totalitar, se amăgesc că vor rămâne pe viață la cârma statului avariat! Una dintre puținele țări ale Europei locuită de o populație captivă formată din mase de „idioți utili” (Deutsche Welle), trăiește de azi pe mâine și se minunează că nenorocirea n-a ocolit-o încă! În rest, totul e bine! Și în timp ce inegalitățile ucid lumea, o monstruoasă coaliție între politicieni și servicii manipulează nesperat de ușor, în drumul tuturor spre dezastrul final. România de astăzi nu e o democrație, cum nu mai e o dictatură, este un hibrid hidos al ideii de locuire bazată pe drepturi, obligații, libertăți și tradiții. Iar mizanscena oferă spectacolul  agoniei unei națiuni care își scurtează durata în lume. Dar, mai ales, nu se întrevede nici o ieșire! Pe cine să cheme ea în ajutor?  Câtă vreme oamenii nu au ce alege, pentru că ei înșiși sunt asemenea celor pe care-i aleg! Câtă vreme apostolii ei sunt meschini, iar haiducii îi sunt hoți! Altfel spus, toți ca unul și unul ca toți, cu toții o apă și-un pământ!

Această confesiune nu și-a propus nici o clipă să facă dreptate morală! Ea doar conturează spectacolul funest al unei țări în amurg, doar descrie o tulburătoare stare de fapt, laolaltă cu propriile mele trăiri, propriul meu sentiment despre fundătura în care a fost împins poporul meu… Ce mi-am dorit, doar scriind-o? Să nu uit? Să amintesc și altora că nu putem trăi la nesfârșit la voia întâmplării? Că nu putem chema mereu în ajutor zeii Istoriei, care ne-au salvat de mai multe ori? Și până când? Ca să evoc, într-o litanie resemnată, obligații uitate și datorii neîmplinite ale unei națiuni care în străfundurile timpului a avut drept strămoși triburi îndrăznețe, totemice, “ce legau cu credințele lor ideile de “strămoși-origine”, “viață-continuitate”, “pământ strămoșesc de culoarea roșie și neagră a tumulurilor funerare”? (Vasile Cârjă) Dar noi ce-am făcut pentru respectarea pioasă și demnă a trecutului nostru, altceva decât să-l uităm? Ca să ajungem unde? La această Românie atinsă de cutremure, de crivăț, de secetă, de inundații, capitulând în fața jafului continuu, “locuită de ființe despiritualizate, de cadavre însuflețite” (Adrian Majuru), umilită de cei ce o conduc, ca și de cei ce, din lașitate ori indolență, se lasă conduși, alunecând accelerat într-o derivă implacabilă, pradă timpurilor flămânde? România, încotro? Iat-o trăind în liniște și pace la limita dezastrului. Fără a cere ajutorul nimănui. Nici măcar sieși. Dar cui îi pasă? Păsări ce pier pe limba lor, popoarele… Dar de ce chiar al nostru? Numai mie mi-e teamă? Și în timpul ăsta… Asta e… Doar mă tângui… Doar scriu! Deși nu contez pe un cititor anume. El are mereu altceva de făcut! Scriu, totuși, pentru a mă trăi mai exact. Poate, înainte de a-mi lua rămas bun! Dumnezeu știe când! Cântecul meu de o viață. Ultimele mele firișoare de iarbă. Dorul din urmă. Țara mea tot mai îndepărtată de speranțele mele. Și nevoia de a mă asigura, la ceasul plecării, că pot spune, cu mâna pe inimă: “Am încercat!”

Oamenii mor pentru a fi uitați! Ecarisajul memoriei colective aparține societății. Aproape că au trecut 27 de ani de atunci. Cele 1104 victime nu mai au nume. Între timp, părinții le-au luat urma. Copiii lor învață să înoate în noroiul noii Românii. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Cimitirele sunt niște garaje pentru vecie. Ele tac, posomorât, la marginea cartierelor, dormitoare insalubre pentru pegra orașelor. Doar preoții mai fac afaceri cu morții.  La ce bun să mai privim înapoi? Trecutul românesc este fără ecouri. Revoluția e un cuvânt tot mai rar scris pe o pagină de hârtie. Suntem pentru a nu mai fi. Ingratitudinea supraviețuitorilor e firească. Americanii fac la cinci minute un erou, pe care apoi îl uită! Dar eroul adevărat este supraviețuitorul! Altfel, natura e indiferentă la convulsiile speciilor. Pentru ea nu există istoria. Ea nu privește, nu contemplă, nu judecă; există! Natura n-are cunoștință de cele aproape 7 miliarde de suflete ce se aprind și se sting pe cerul pământului. Omul nu e treaba naturii. Viața și moartea lui n-o privesc. Natura este imanența! (Dacă nu cumva chiar Dumnezeu e un apostat al acesteia!) Natura nu cunoaște întrebări. Natura e fără timpuri. Și totuși, lumea viitoare nu va mai fi la fel! Dar o putem întrevedea printre zăbrelele prezentului! Ultimii zei tutelari vor fi detronați. Inimile oamenilor se vor răci. Popoarele se vor topi ca banchizele. Culturile vor fi garate la poarta muzeelor. Voluptatea mocirloasă va sufoca bucuria pură, emoția, pasiunea! O hemoragie de orgasme, de simțuri revărsate, de suflete sleite… Un templu devastat, de femele răstignite pe nuditatea lor, de copii decăzuți din spirit și de o virilitate oarbă rătăcită între corzile dezacordate ale propriilor instincte. De fetuși abandonați… De noi nelegiuiri… Iar animalele moderne ale timpului vor rătăci tot mai des drumul! Dispar, încet-încet, fiorul, tandrețea, compasiunea, noblețea, omul lui Michelangelo, al lui Haendel, al lui Bach, omul ce ascultă recules Ave Maria, omul îndrăgostiților lui Rodin… Omul – o sculptură a sufletului… Vor apărea, în schimb, noi pustiuri și jungle… Străbătute de o voce monocordă, guturală… Și de o sălbăticie reinventată… O viață delirantă, în malaxor! Sfârșitul răsăriturilor și capătul timpului! O senzație vastă a nostalgiilor destrămării. Și poate că pentru prima dată în istoria lui, răul are control absolut asupra mijloacelor de a nimici rezistența oamenilor la acesta! Imperiile se sprijină între ele când victima gândește, doar că lumea tuturor este din ce în ce mai nedreaptă! Iar omul însuși este o ființă scindată. Între dreptul de a fi liber și dreptul de a supraviețui oricum a fost ridicată o frontieră nouă. Revolta trebuie strivită nu atunci când izbucnește, ci în mintea celor care ar alege să o provoace. În numele delictului de a fi liber i se scotocește trecutul și prezentul, sentimentele și opiniile, i se percheziționează gândurile.  Este izolat și stigmatizat! I se inoculează teama de libertate! Dar mai presus de toate omul cu onoare, omul cu demnitate, omul cu curaj, e tot mai singur. Discursul său a tăcut. Revoluțiile se înăbușă nu cu tancurile pe străzile orașelor, ci în leagănul oamenilor, din care vor ieși asemenea unor sclavi condamnați la supunere! Și toate astea în numele fățarnicei ordine democratică! Asistăm, de fapt, neputincioși la sfârșitul omului liber!

Lacrimi pentru

viitor curg

pe obrazul prezentului.

Cine știe ce va

mai fi? Știm numai locul

unde a fost îngropat

trecutul…

Și într-o zi soarele nu a mai răsărit! Românii aveau să continue să trăiască încă mulți ani fără ca memoria să-i tulbure. Ce a fost a fost. Ce este nu va fi mai bine. A fost odată ca niciodată… Și nu s-a mai mirat nimeni că într-o dimineață soarele nu a mai răsărit! La ce bun? Ne-am obișnuit cu un somn bun. Și cu un cer fără vise.

O viață o trăiești o dată, și șansa aceasta nu o vei mai avea niciodată! Pot spune că am avut-o pe a mea. Dar ce lasă omul în spatele său? Copii, nevastă, o casă, un trecut, și o lume tot mai încețoșată ce rămâne în urmă. Care este povestea unui sicriu? O ultimă călătorie și uitarea inevitabilă. Care e povestea unui cimitir? Un depozit de oseminte. De-am înțelege cât de simplă e trecerea omului pe pământ! Să ne lăsăm, atunci, chemați fără spaimă de uitarea cea mare! Să ne rezervăm lacrimile doar pentru bucurie, rouă rară de mărgăritare din grădinile ofilite. Dar de la o vreme până și trecutul ne este interzis… Aștern aceste cuvinte doar pentru a mă mira o dată în plus? Iată! Am fost! Ei, și? Și totuși, o simt!, supraviețuiesc firișoarele agoniei, se înalță coloane funerare, piramidele cariate încă strălucesc sub soarele Egiptului. Ele, toate, sunt triumful sclavului timpului. Cu atât mai reconfortant e să intuiești cu ultimele simțuri că vei mai fi într-un un cuvânt, într-o literă, într-o carte, o voce mută în istoria anodină! Să te dedici, atunci, definitiv seninătății și modestiei. În spitalele incurabililor poate fi înțeleasă mai bine vrednicia de a trăi! Acolo unde omul poate adormi, ori poate că se va trezi pentru ultima dată! De-ar mai putea șopti cineva la urechea morții: “A trebuit să fiu! A meritat să fiu! Sunt o cărămidă de aur în zidirea vieții!” Dar stingerea unei vieți este totdeauna esențială. Restituirea întreagă a unui împrumut, a unei datorii… De la o vreme, mă gândesc tot mai des la aceste ultime clipe… Ele vor veni… Câți ani de viață am îngropat până aici… Și de la cine mi-aș dori să-mi iau rămas bun mai întâi? De la chipul delicat, dăltuit în umbră, al copiilor mei, de la surâsul chinuit al mamei lor, încurajându-mă blând, și pe care abia îl mai văd… de la fiorul îmbrățișărilor ei, pe care abia le mai simt… de la acordurile din urmă ale Recviemului, de la o frază blândă, delicată, din Saint-Exupéry? Sau de la bietele mele manuscrise? Ori de la lumea ființelor hăituite, terorizate de goarnele Ierihonului? O, Doamne, de ce oare te joci cu noi? Clipe din urmă se sting pe rând. Una. Și încă una… (Afară se aude o portieră trântită. Un scrâșnet metalic. Un urlet. O înjurătură… Altă înjurătură… Omul de mlaștină… iarăși în stradă”! Și apoi un pic de liniște, de tăcere înaltă… sculptată pe cer… Mireasma teilor înfloriți în ceară albă… Luna vidă, văduvă a pământului…) Și doar povestea vastă a unui simplu, dumnezeiesc de simplu, a fost!

Și, pe neașteptate, în primele zile ale noii primăveri a ținutului românesc, au început năvalnic să se ridice la suprafață muguri, petale, ghiocei și miresme… Păsări gureșe jubilau la lumina unui soare izbăvitor, peticele parcurilor izvorau dintr-un verde amețitor, iar prin parcurile rărite bătrânii se bucurau de viață. Copiii zburdau! Și deodată m-a podidit plânsul. Mila de sufletul ce sperase la altceva, mila de șansa irosită a reînfloririi unui popor fără sărbători, mila pentru ruinele dezamăgirii celor ce nu uitaseră moartea celor inocenți dintr-un îndepărtat și aproape uitat decembrie 1989! Primăvara solară a anului 2016 sfida istoria funerară! Ar fi putut trăi alături de noi cei peste o mie și o sută de români fără de noroc; s-ar fi bucurat de fiecare clipă, de fiecare împlinire, de fiecare primăvară, în țara lor în sfârșit recunoscătoare! Dar n-a fost să fie așa! Memoria acestei generații, când nu desfide, îngroapă martiriul, eroismul, sacrificiul, lupta, curajul… mânjește tot ce atinge, lăsând în urmă, fără regrete, un vis care s-a sfârșit…

Puneți flori în deșert, o dată, de două ori, de o mie de ori, și într-o bună zi deșertul va înflori!

Claudiu Iordache – Românul frumos

Clasa nevrednică

1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… 

Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce  violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri! 

Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu.  Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!

 

“Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…

După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău
ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?

“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:

                “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.” 

                “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

                “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

                                               

                “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

                                               

                “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

                “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

                                               

                “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

                Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!

Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”

Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”

       12 octombrie 1996

 

Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

„Omul de mlaștină” – lansarea cărții

În ziua de 17 decembrie 2014 a avut loc la Librăria Mihail Eminescu din București lansarea celei mai recente cărți a scriitorului Claudiu Iordache, cu titlul „Omul de mlaștină„.

La evenimentul cultural au participat și au luat cuvântul doamna Lucia Hossu Longin, doamna Georgeta Munteanu, domnii Alexandru Mironov, Mircea Chelaru, Igor Butnaru, Titus Suciu.

Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.

„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

Lansarea cărții „România la asfințit”

În ziua de 19 decembrie 2012 va avea loc lansarea cărții scriitorului timișorean Claudiu Iordache „România la asfințit„. Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16. 

Antinous

O! Antinous,

dacă te-aș fi cunoscut!

 

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

 

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

 

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

 

 

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

 

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

 

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

 

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008) 

Emil Cioran – 8 aprilie 2011

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

„Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: „Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… „

„Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: „Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

„Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… „Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007

Mihai Eminescu

La 161 de ani

de la nașterea lui

Mihai Eminescu,

în timpul prăbușirii României

sub privirile goale

ale românilor contemporani…

Patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu!