Românul frumos

Această carte nu vrea să scrie istoria “românului frumos”, ci doar să consemneze prezentul acestuia în lumea tulbure a post-revoluției, unde joacă un rol atât de nefast! El este noul “turc”, noul fanariot, noul arendaș, noul hrăpăreț, noul parvenit, noul ciocoi, despre care D. Drăghicescu scria: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.” El este omul zilei. Expresia cea mai vizibilă a degradării românului contemporan confruntat cu criza supraviețuirii sale în timpurile întunecate care vin peste el, și pe care nu e pregătit să le înfrunte! El este cea mai răspândită și cea mai împărtășită întrupare a gloatei românești!

El este românul frumos!

Ştiu că şi această carte va înfrunta tăcerea indiferentă a generației mele,

dar ea trebuia scrisă!

Un fenomen de prostie populară bântuie România! Un amestec de mirosuri de bere răsuflată, fleici, parfumuri ieftine, burți nădușite, râsete lăbărțate, chipuri criptate de vulgaritate și cohorte de bâlbe sughițate, fac tabloul pestriț al unei populații de o tâmpenie viscerală, internată de bună voie într-un prezent insipid, cu indivizi cu personalitate simplificată, pentru a semăna tot mai mult sistemului care i-a anexat și care-i menține inerți și vlăguiți! Cu greu veți mai întâlni în altă parte a Europei spre care ne îndreptăm fără merite, bipede mai banale, mai dezacordate, mai nestatornice, mai flasce, mai incerte, mai indiferente la ceea li se întâmplă, lor și națiunii lor! Sufletul tern le-a devenit uniformă. În existența în devălmășie a românului contemporan, așa zis românul frumos, unde “banalitatea răului” a doamnei Hannah Arendt se împacă de minune cu banalitatea binelui în lumea omului românesc, nimănui nu-i mai pasă de nimeni, tot ceea ce e omenesc a fost abandonat în afara lăcomiei vulgare de a trăi. (Dacă n-am aminti decât gloatele de pălmași electorali care, după eliberarea, nu prin forțele lor, de sub regimul totalitar, dovedesc aceeași obediență oarbă, trudind fără răsplată la perpetuarea la putere a demagogilor lor; de n-am aminti decât adunătura de românași puși pe distracție pe ruinele gliei lor; de n-am aminti decât tribuna de chipuri hâde promovate ca modele de succes național! De ce ne mai pretinde ţara aceasta să o iubim fără condiţii? Caut disperat în mine resursa ultimă de a-i rămâne loial chiar şi în aceste vremuri de severă reexaminare a sentimentului apartenenţei. Nu mai respirăm aerul unui templu, ci odoarea de colonie de frizerie a barbarului român.

Trăim într-o țară bogată, în care șomerii îi roagă pe patroni să nu-i angajeze, sindicaliștii sunt gureși și obezi, țările vecine sunt invadate de români porniți pe distracție, interlopii dețin palate, latifundiarii moșii, miliardarii de carton huzuresc în bănci, muncitorii șmecheresc, privații se joacă de-a impozitul la stat și statul însuși îi încurajează pe toți să-l fure! Peste tot mașini luxoase, tripouri, viața de bordel, stupefiante, gay fest, prostituate, moguli, demnitari exoftalmici cu averi la Paris, cei mai mulți președinți pe kilometru pătrat, cluburi de fițe, țigani cu conace, boxuri și revolvere, iahturi scumpe, elicoptere personale, cluburi de fotbal, piscine, vile, Ferrari – nimic nu e prea scump în Capitala României! se ivește imediat cineva să le cumpere… Unde e România săracă? Orașele mustesc de opulență, câmpurile se usucă, apele se spurcă, gunoiul crește, pădurile chelesc, apocalipse mărunte, invizibile, fixează corpul națiunii într-o agonie agravantă. De unde va mai plăti România o sută de miliarde de euro, datorii făcute de alții în numele și sub semnătura ei? Cine îi va mai restitui copacii, cărbunele, uraniul, aurul, argintul, petrolul, și tot mai restrânsul patrimoniu al unei naturi generoase, cine va mai îngriji Grădina Maicii Domnului invadată de găinați? Mă uit adesea la chipul conducătorilor aleși pe viață, chip obez, comun, bulbucat, insolent, târâtor, purtător neobosit de zâmbet tâmp și de imobilism afectiv, și mă întreb dacă ei știu ce fac… Dar să nu atârnăm spânzurători doar peste cloaca politică. Aglomerațiile de borfași, de parveniți, coada nesfârșită de clienți la pomeni, sinecuri și stipendii, omul ieftin, ce mestecă timpul cu măsele de rumegător care speră să fie vândut, întunericul vârtos din vinele târgovețului, mereu vesel, procopsit la distracții, propășit la orașe, având drept origine țăranul mineral, dormitând în pragul casei dărăpănate, cu spatele la câmpul nesăpat, ori dus ca vita la votat, lenea biologică și bodega devenită biserică. (“Împotriva stupidității chiar și zeii luptă în zadar!” – Friedrich Schiller) Ce simplu e când nu gândești! Degeaba îi mai inundă Dunărea, ei tot acolo sunt, cu nădragii suflecați, așteptând răbdători potopul următor. Un Iov colectiv ce cerșește lumină de la soare, în măsură să trezească până și dezgustul oglinzii în care se apleacă!

Scriu această carte cu tot optimismul de care am nevoie! Dar situația e și mai grea. Neputința și-a instalat încet-încet dominația asupra țării mele! Românii nu mai văd o ieșire, iar când o descoperă o zidesc! Și dacă nu e destul, stau chiar de pază la poarta deschisă tuturor nedreptăților. Aroganța, abuzul, sunt monedă curentă. Plătești bacșiș ca să trăiești, și dacă nu plătești, pieri! Dar să nu cumva să îndrăznești să te plângi! Te execută chiar păgubiții. Părinții obligați să dea bir la profesori sunt primii ce reprimă încercarea oricăruia dintre ei de a se împotrivi sistemului. În spitale mori dacă nu plătești paznicilor, asistentelor, medicilor! În administrație șperțul e ca un bilet de voie. Adeverințe, autorizații îți sunt eliberate la paștele cailor dacă n-ai plătit șpagă! Sistemul merge ca uns și se întreține ca un perpetuum mobile. Nu poți ieși din el. Nu-l poți înfrunta, nu-l poți denunța, sunt prea multe slugile lui care îți sar în cap! Feudalismul românesc – un feudalism fără renaștere, fără sensibilitate preclasică, fără seninătate contemplativă, fără cerebralitate profundă, un pre-feudalism devenit, relativ brusc, post-feudalism, un feudalism sumar, monocord –  a schimbat doar marca mașinii. Doar că boierii sunt șefi, iar slugile nu se mai numesc iobagi. Obediența e o virtute ce te poate menține în viață. Stăpânii se lasă serviți ca să servească și ei, la rândul lor. În străinătate. O încruntătură din afară devine ordin înăuntru. Slugile cu ștaif de demnitar știu că fără peșcheș nu se rezistă în politică. De mici și până ajung mari, românii trăiesc cu frica de teamă! (La cât sunt de lași, câțiva țigani pot teroriza un vagon de români fără nici o reacție, o femeie poate să fie violată ziua în amiaza mare sub ochii lor. Ei tac mâlc!) Iar revoltele sunt rare, oricâte abuzuri ar suporta românii împotmoliți în staza lor troglodită. Dorința lor nu contează. Protestul lor nu sperie, întrucât e lipsit de tradiție. Funcționarul urlă la petent precum arendașul la desculțul speriat ce a supraviețuit în epica românească. Nu s-a schimbat nimic! Indiferența la aflarea știrilor nedreptății le divulgă spaima și umilința. Românii nu sunt cetățenii timpului în care trăiesc. Iar când li se întâmplă vreo nenorocire, ei tac cu gura pungă! (Mai nou consumă droguri ieftine, ori își beau mințile!) Sunt tot mai dese situațiile în care politicienii mitomani îi mint și îi fură pe față, și ei se prefac că “n-au auzit, n-au văzut!”. Ei nu știu nimic, asta e! Și se feresc din răsputeri să afle! Sunt abuzuri de putere ce nu se mai permit nicăieri, dar în România e totul cu putință. Le tai salariile și ei nu crâcnesc. Ba chiar le place, te aplaudă, te admiră, îți umplu blogurile cu like-uri, îți cer autografe, te întâmpină cu pâine și sare strămoșească, îmbrăcați în straie moșnenești, ori vin buluc la băile de mulțime ale comandanților de nave de uscat! Închizi spitalele și ei mor senin pe treptele lor. Le desființezi școlile și cui îi pasă? Nu le dai pensii și găsesc ei ceva de mâncare. Îi dai afară din Statul lor, și degeaba. În fața domniei lungi a politicianismului postdecembrist – o lungă dinastie de devastatori lacomi ai statului, fără culoare politică – o țară întreagă  a tăcut mâlc!  

E ușor să insulți, e mai greu să oferi soluții, e și mai greu să vindeci! Terapeutica prin insultă nu funcționează în România. Oamenii locului s-au obișnuit. N-ai decât să spui ce vrei. Ei n-au decât un singur răspuns patriotic: “românul frumos!” Cronică e suferința, acută e stăruința în suferință! Ce e de făcut? Rușii și-au pus de mult întrebarea: „Что делать?”, românii niciodată! De ce ai schimba antrenorul dacă echipa merge? Și în vremea asta țara săracă se comportă ca o țară bogată. Nu sunt bani pentru școli, pentru medicamente, sunt bani, în schimb, pentru risipă și extravaganțe. Birul pe pensie n-a fost urmat și de birul pe averile mlăștinoase. Proștii mor pe drumuri, deștepții își tratează bătăturile la Viena! Proștii n-au bani de școală, deștepții se instruiesc la Paris! Îmi sunt dragi proștii, nevindecabili cum sunt! Cum nu mai au ei mamă și tată când se năpustesc ca hienele asupra mărfurilor expirate, cum se mai calcă ei în picioare la inaugurarea unor mall-uri ca să prindă niște cratițe pe gratis, ori la slujbele de înviere… Cum votează ei pe cei ce le dau la cap! Cum mai urcă ei pe brânci dealurile patriei cu lumânarea aprinsă! Cum se roagă ei la Domnul trăind strâmb… Adio, revoluție! “Singura soluție! Încă o revoluție!” Obsesie inutilă. Nimeni nu va schimba nimic, nicicând, nicăieri! Așa trăiește poporul înzestrat de Dumnezeu cu prea multă răbdare și prea puțină minte! (Ion Creangă ar fi fost astăzi un scriitor fericit, căci personajele sale chiar au prins viață, la 130 de ani de la nașterea lor. Păcală și Tândală, Ivan Turbincă, Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac… O faună voievodală!) Și toate îi merg. Zi de zi ies în stradă și privesc români fericiți. Mi-e drag să-i știu cu oligarhi fericiți, care odată ajunși în închisoare scriu cărți, ca să poată ieși cât mai repede de acolo pentru a-i fura din nou! (Caz unic în lume: la noi hoții de lux trudesc la manuscrisele  ̶ scrise de alții, din afară!  ̶ dedicate Bibliotecii condamnaților la închisoare! Simpatic cod de procedură, made in Romania!) Mi-e drag să-i văd cum se îmbrâncesc pe scările tramvaielor, cum se înjură în intersecții, cum se încaieră în piețe, cum o iau pe jos când nămeții primarilor ascund Casa Poporului de privirile lor răbdătoare și înțelepte. Și ce prisos de energie… Blestemele nu mai apucă să le iasă pe gură. Dragostea românului pentru români atinge cote amețitoare. Ce se lasă cu aglomerări la Urgențe. Altfel, o țară de singuratici. Trebuie să-i înțelegi cusururile dacă vrei s-o cunoști. Și dacă vrei s-o cunoști trebuie s-o accepți așa cum e. Și nu cum ai vrea să fie. Ca pe un mozaic viu, ca pe o tapiserie care palpită. Contemplarea României actuale cere spirit artistic!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali!

„România, marea defrișare ilegală. Munți întregi au rămas fără nici un copac, iar instituțiile statului nu pot să facă nimic… Pierdem în fiecare zi hectare întregi de pădure, iar în locul lor nu mai punem nimic. Pentru a ajunge la vârsta maturității, unui copac îi trebuie 70 de ani. O viață de om. Suntem la coada clasamentului atunci când vine vorba de împăduriri. La furturi, însă, suntem campioni. Din furtul din pădure s-au făcut miliarde de euro în ultimii ani. Abia acum, în 2013, un raport al Curții de Conturi a confirmat aceste date. 366.000 de hectare de pădure au fost tăiate ilegal în ultimii 23 de ani. Iar paguba este uriașă.”

(Romania, Te Iubesc)

Deceniile umilinței! Ultimii ani au demonstrat cât poate suporta o populație actele de trădare ale conducătorilor ei! Lipsiți de rușine în fața istoriei, frigizi la idea națională, ei au înstrăinat, au cedat, au restituit, au abandonat, au vândut pe aproape nimic proprietatea unui popor ce abia se eliberase de o dictatură sălbatică. Așa s-au dus pe apa sâmbetei visele unei renașteri necesare într-un stat înlănțuit în proiect. Raptul a luat de la început dimensiuni grotești. Neputința, insolența, cinismul, lăcomia, nepăsarea, necunoașterea sentimentelor induse de aspirații, ideal și speranță, au rănit România aproape ca un nou război pierdut! Duse au fost avantajele unui nou început! Sub ochii lumii, o victorie strălucită a libertății s-a transformat într-un eșec total. Drepturi vechi au fost pierdute, drepturi noi n-au fost câștigate, suflecându-și mânecile românii s-au luat la bătaie cu fârtații lor, dar și cu statul lor, iar rezultatul este astăzi trăit ca o fatalitate! O Românie înrobită, pauperă, falită, lipsită de vitalitate. Datoria ei publică e deja coșmarul generației viitoare. Uneori nu mai ajungi să crești, stagnezi, dar te împotrivești, faci eforturi, înfrunți inevitabilul, te lupți cu el, semn că vrei să supraviețuiești. Dar noua elită pare detașată de România. Parcă nu s-ar fi născut la sânul ei! Cosmopolitismul i-a venit ca o mănușă. Țara ei e acolo unde e bine pentru ea. Mondialismul a momit-o. Corporațiile, multinaționalele, cu cultura lor descărnată, – cosmopolitismul funcțional, vremurile în care familiile omului își părăsesc locul de origine. Omul vid. Spiritul fără suflet! – au învățat să viseze ziua în amiaza mare! Ambițiile ei își au domiciliul în afară. Copiii îi învață limbaje tranzacționale. Pregătiți să se descurce fără confortul apartenenței. Pentru ea România înseamnă să te mai uiți din când în albume de fotografii îngălbenite. Succesul se trăiește deplin exclusiv în afară. Câte familii de intelectuali nu-și doresc să scape de o țară în care simt că nu mai au nimic de făcut? Iar sentimentalismele nu-și mai au loc. Bănățenii au început să viseze la Mitteleuropa.

Științele sociologice au primit de curând o știre din România, și anume că prostia socială se ia! E ca un morb, ca o gripă sub formă de endemie. Două decenii masele populare au urmărit, hipnotizate, cum un pumn de oameni au semnat contracte cu străinătatea în care păgubite au fost chiar existențele lor. Prosperitatea Europei a contat și pe “afacerea valahă”, ce i-a adus profituri la care nu se putea gândi. Rând pe rând, datoriile statului proștilor au crescut până la a-l face insolvabil. Alro, Arcelor Mittal, ApaNova, Bechtel (1,4 miliarde euro pentru 52 kilometri!) au stors de ultimele puteri o visterie asaltată de minți flămânde. Și în vremea asta, corul românilor frumoși a cântat doar ode ale bucuriei! Străinătatea avea de ce să se mire. Peste mica și înapoiata Americă de la paralela 45 au dat brusc conchistadorii austrieci, italieni, francezi, germani. Prostia românească le-a adus bani frumoși.

Rareori un erou istoric are statuie în altă parte decât în locul de baștină. Țară rotundă de o omogenitate fisurată (și totuși, câtă delăsare “în tot acest aur!”), ea permite apropieri întâmplătoare. De-ar fi altfel, românii neaoși ar fi sărit de mult în ajutorul românilor din ținuturile secuiești. Dar nu le pasă. Cum nu le pasă de prestația celor ce îi conduc. Fie ei maghiari ori evrei. Ba chiar le place cnutul, ori trădarea străinului. Asta explică de ce și cum au pierdut Bucovina! Un ministru alogen a desăvârșit semnarea primului act din istoria lor în care au acceptat abandonarea drepturilor asupra pământului lui Ștefan cel Mare. Și așa, pe rând, au pierdut toate pariurile. Și încă n-au ajuns la fundul sacului. Și uite așa, românii din afară se simt mai singuri ca niciodată. Cei din Timoc se roagă cu disperare la urechea înghețată care tace la București. Românii din Bulgaria, Basarabia, Transnistria, Grecia, Rutenia, sunt orfani cu mamă vie! Veste bună pentru vecini! Veste proastă pentru românism. Nu ne tragem lângă neamuri. Furtunile ne găsesc pe lângă drum, mereu singuri. Asta e… Am rămas de căruță, senină alienare, rătăciți de steaua polară.

Melancolie. Regrete. Totul a fost cu putință cândva. Totul a fost altfel. Modernitatea a sluțit chipul regatului de la nord de Dunăre. Chipul, inima, spiritul, candoarea, bunăvoința… Am fost. Și totuși, dacă au mai rămas ceva vestigii ale umanului, ale purității trăite în ritmul aștrilor, îndepărtează-te de Capitală, de puterea concentrată a vulgarității, a concupiscenței, a luxurii, a puterii morbide.  La București cerul este de piatră. Bisericile sunt înghețate în timp. Nici o milă pentru nimeni, nicăieri. Dumnezeu e aproape adus la tăcere. Și omul seamănă tot mai mult cu îngerul său slut! Sunt momente în care aș fi vrut să trăiesc sub ocrotirea unei păduri, la umbra unui deal, mângâiat de miresmele cerului, fără alt strigăt decât al nostalgiei, al viselor. Vecin cu coțofenele și veverițele. Acolo unde să las să-mi scrie poeziile un fluture. Să privesc gărgărița care mă escaladează, netemătoare. Și să simt, adânc, că exist! Un vis pe care nu-l voi mai trăi niciodată.

La atâta amar de vreme de la desfășurarea violentă a Revoluției n-au mai rămas decât memoriile contrafăcute și artefactele unor narațiuni perfide și malițioase. Timp de un sfert de veac generația ei n-a fost în stare să-i scrie o istorie onestă și adevărată. Cât permite istoria însăși să lase cercetate enigmele sale…

“Mă plimb pe străzile din Moscova, mă uit la oameni, le ascult conversaţiile şi sunt terifiat. Nu văd, nu vor să ştie, nu gândesc. Oamenii nu sunt de vină. Au vieţile lor, necazurile de zi cu zi. Însă a fi orb, a nu gândi şi a fi neutru costă mult în astfel de momente istorice. Vremuri grele aşteaptă ţara mea.”

(Boris Akunin, scriitor)

Decalogul prea bine cunoscut al filozofului contemporan Noam Chomsky privind instrumentele manipulării, din care aș cita: “Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei. Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta devin o turmă şi sunt uşor de controlat…” omite un punct prețios: disponibilitatea românilor de a se debarasa de obligațiile față de țara lor.

Anii din urmă au constituit fundalul loviturilor de stat ale marii finanțe globalizatoare asupra marilor state din ce în ce mai puțin democratice, în care rapacitatea nemiloasă a bancherilor a pretins guvernelor să încarce nota de plată a cetățenilor proprii. Rând pe rând, țările sărace, împovărate cu tot mai mulți indivizi de prisos, fără educație, fără calificare, fără locuri de muncă, au fost atacate frontal, obligându-le să stoarcă ultimii bani, închizând școli, spitale, aruncându-și oamenii în șomaj, reducându-le sălbatic salariile, făcând din pensii o formă de pomană, impunându-le măsuri nemiloase de dezagregare socială: vagabondajul conjugal, cultura concupiscenței, dezrădăcinarea, încurajarea minorităților ca soluție de subminare a drepturilor majorității, debarasarea de ritualuri, de credințe, cutume și religii, compromiterea solidarității, destrămarea familiilor (după modelul devenit dominant ce rescrie definiția familiei în favoarea însoțirilor între persoane de acelaşi sex). Grecia, Italia, Spania, Bulgaria, Portugalia, s-au lăsat îngenuncheate fără împotrivire, căci guvernele lor le-au trădat, aruncându-le în mizerie. Astăzi, opțiunea politică a popoarelor este blocată. Strivită între amenințarea unei dictaturi neoliberale și democrația coruptă, lumea se zbate împotmolită în prezentul promiscuu din care încă nu se întrevede o ieșire. Concluzia e sumbră. Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, nu la București! Adevărul ascuns al  națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru mult altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când poate nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui. 

Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate, ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români, cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, dar nu la București! Adevărul ascuns al națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru multe altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui!

„A fi liber nu înseamnă doar a te descotorosi de lanţuri, ci a trăi într-un mod care arată respect pentru libertatea celorlalţi şi care le-o sporeşte”. Nelson Mandela

Ce mai are România al ei? Orgoliul decăzut, vanitatea înfloritoare, mândria demagogă și uitarea de sine…

“România e manevrată acolo unde vor cei care o conduc. Dacă va fi o revoltă, aceasta va fi controlată și orientată exact cum trebuie… România, din toamnă, va fi o țară falimentară… Vom trăi, majoritatea, mai rău decât în regimul ceaușist. Nu mai este nici o speranță, decât dacă ne mințim, iar la asta ne pricepem, ca neam. Ce urmează? Ne vor lua totul.”   

(Cotidianul)

Doar individul care le-a tăiat pensile a avut parte de un parcurs fericit! El continuă să facă băi de mulțime cu ciobani euforici și țărăncuțe îmbujorate, căci așa e datina la românii frumoși, vitele se gudură când își întâlnesc măcelarii!

“Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!”

Asaltul asupra Europei, început sub Attila și Ginghis Han, continuă și astăzi. Singurul loc din lume unde cultura a luminat civilizația (“Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!” a devenit, între timp, un îndemn pustiu!) a ajuns sub asediu! Ultraliberalismul, și el de origine extra-europeană, s-a lăsat ca un nor toxic peste fruntea continentului îmblânzit de înțelepciunea filozofilor săi. Degeaba luciditatea oamenilor de spirit: „Să nu lăsăm finanțele nebune să ne conducă!” – Robert M. Gates. Globalismul, clocit în cuiburile Americii (similar unui optimism sumar și unei deșarte veselii globale!),  împreună cu milenarul pericol galben, îi întunecă viitorul. Statele Unite (altfel o țară putredă pe la margini!) nu oferă alternativă la viziunea imperială ce continuă să le inspire! Democrația modelului său e cel mult o dictatură soft, de natură implacabilă. Un mai bine american, dar fără alternativă! Iar istoria cu față umană se lasă încă amânată! Dacă vom mai supraviețui acestei sumbre așteptări!

Cât încă libertatea Bătrânului Continent este o afacere a guvernelor și nu a popoarelor, războiul altora i-a ajuns din nou la porți! Pentru ea tot mai puțin uman înseamnă sfârșitul. Amurgul i-l resimțim deja. Europa a căzut în cursa perfidă întinsă iluminismului său. Și își trăiește drama de una singură. Și în timpul acesta, în jurul ei, statele militariste se îndesesc! Liderul autocrat face ravagii! Popoarele sătule de libertate i se supun cu ușurare. Dar America nu e sensibilă la lamentații și agonii. Rusia crește sub flamura flămândă a pan-rusismului. În China partidul comuniștilor de cândva e condus de noii săi oligarhi. (De altfel, oligarhiei de oriunde îî e recunoscut deja dreptul anticonstituțional de a decide în politica statelor, ca o a cincea putere a lor, constituind totodată cauza profundă a șubrezirii puterii morale în statele democratice, confirmând, pe undeva, la rândul lor, starea de putreziciune acută pe care au atins-o! State supuse jafului colectiv, state confiscate, state sub talpa dictaturilor mascate, (vicii grave ale civilizației!) statele beneficiilor exclusive și rezervate, state supraviețuitoare din evul mediu târziu, state mafiote… Dar iată ce consemnează Albert Camus într-unul din Caietele sale: „În secolul al IV-lea, în anumite cetăți grecești oligarhii rosteau acest jurământ: „Voi fi întotdeauna inamic al poporului și voi propune să se facă exact ceea ce voi ști că-i este dăunător!”) Și foarte curând o alianță totală între omul de nimic, omul prost, suporter nevremelnic al celor care ăși bat joc de soarta lui vremelnică, și răul absolut ar putea veșteji ideea de Europa! În India sărăcia a devenit doctrină. Turcii reiau lecțiile de medievalism otoman. Africa rămâne neagră până în albul dinților și măduva oaselor. Iar revoluțiile, când se produc, unde se mai produc, sunt spânzurate, pe rând, la poarta tuturor restaurațiilor!

Și în timpul ăsta, unde e România? Dar să nu-i întrebați pe români. Ei cred că sunt Everest! Problema lor e să coasă, harnic, cel mai mare steag din lume, în spatele căruia să-și ascundă gunoaiele.

“Marele război de apărare a patriei” a început imediat după Decembrie 1989, și încă nu i se întrevede sfârșitul! După retragerea revoluționarilor de pe străzi, Securitatea, Nomenclatura (și-au schimbat între ele locurile!) s-au angajat într-o cursă disperată pentru a ajunge printre primii la ofrandele națiunii. Istoricul conflictelor este deja cunoscut. A câștigat Securitatea, care a construit rapid bănci, presă, televiziuni, firme, partide (chiar asociații de revoluționari!), invadând și acaparând demnitățile și structurile statului, o plasă densă aruncată peste grumazul din nou înfrânt al unui popor buimăcit, punând bazele unei atotcuprinzătoare economii a raptului și corupției, situație rămasă neschimbată până în zilele noastre, uitând un singur lucru: să recunoască, să regrete și să-și ceară iertare pentru crimele ei! La rându-i, străinătatea interesată i-a încurajat pe politicieni să risipească, să înstrăineze, să vândă, să cedeze, să abandoneze, în schimbul unor bacșișuri infinit mai mici decât pagubele pe care le produseseră! Astăzi poate fi trasă o linie de doliu. Statul nu mai deține nimic! Cu excepția datoriilor astronomice. În această luptă inegală, românii iubitori de România n-au avut nici o șansă. Avertismentele lor n-au trezit din beție turma românească. Doar cei puțini au devenit, cel mult, și mai singuri! Doar ei, doar conștiința lor, doar țara lor risipită! Marele război de apărare a patriei a început imediat după Decembrie 1989 și după numai douăzeci și șase de ani de dezastre a devenit definitiv pierdut!

Anul 1989 s-a dovedit a fi un an de ruptură. Lumea nu a mai fost la fel după el. A dispărut comunismul? Ce-l va înlocui? Eșecul său e definitiv. Foamete, teroare, lagăre, genocid, toate în numele fericirii omului viitorului… Dar condiția umană refuză să mai urce în Patul lui Procust. I-a ajuns! Vârtejul în care s-a înecat comunismul a atras după sine și iluzia, utopia, sensul unei purificări. Comunismul a dispărut, blestemat de crimele sale. Ce-a lăsat în urmă? Această societate rebarbativă, complice la josnicie, acest capitalism bolnav, desfrânat, cârpănos, cu vicii exacerbate, disperat să ne facă să credem că dispariția lui va coincide cu sfârșitul lumii… Să fie, oare, adevărat că omenirea a pătruns în apusul speranței, amintind primitivismul târziu? Să fie, oare, de actualitate afirmația lui André Glucksmann că am consolidat cu mijloace moderne „legătura apocaliptică și primitivă cu nonsensul”? Și câtă parte de adevăr există în analizele lui Aleksandr Dughin, care crede că “ordinea globală existentă (ultraliberalismul, atlanticismul, dominația elitelor financiare oligarhice și cosmopolite, antropologia individualistă și ideologia drepturilor omului) este o dictatură a celor mai rele elemente ale societăților occidentale!”? Să fie, oare, adevărat că Fukuyama a avut dreptate atunci când a scris că sfârșitul istoriei este maximum la ce ne putem aștepta? Să fie, oare, adevărat că, în numele modernității, citadela mondială, măcinată de o corupție generalizată, tratându-și viitorul cu condescendența celor încă prea puternici, își refuză mesianismul? Și să ne resemnăm cu gândul că societatea omenească a îmbătrânit urât? “Ne vom mulțumi de acum înainte să facem troc de mărfuri, să gestionăm prezentul, să menținem o ordine legală, să regularizăm de pe o zi pe alta contradicțiile sau să ținem în frâu violențele care ne dau târcoale.” (Jean-Claude Guillebaud)? “Renunțarea la viitorul radios nu face decât să confirme starea de doliu!” avertiza Francois Flahaut. “În sfârșit, a murit devenirea!” – René-Jean Dupuy. În realitatea de care nu ne putem desprinde, să fi fost deja uitate templele hidoase în care este încă arestată libertatea lumii? Să fi murit viitorul promis de zei unei ordii de ființe asmuțite asupra unui pământ tot mai secat, ars de un soare tot mai pârjolitor? Viața în prezentul exclusiv sună ca o condamnare la moarte, cel mult amânată. Cât va mai putea fi suportat statusul de întunecare a minții? Dacă lumea în care trăim este un imperiu al nedreptăților și normalitatea lumii o tolerează, atunci putem gândi la nevoia unor noi revoluții! Ele, singurul bisturiu ce poate deschide focarul de infecție… Și oricât de teribilă e astăzi represiunea invizibilă – ce nu mai face victime, cât prizonieri! – va sosi un moment în care nimic nu va mai putea fi la fel, și viitorul ar putea fi cu totul altfel! Și atunci se va vorbi – ca la 1789, ca la 1848, ca și în 1989 – despre Deus ex machina, ca despre un tulburător remediu la cancerul planetar, despre starea de revoluție!

Dar ideea de revoluție, confruntarea asumată, conștientă, supremă, între trecut și viitor, e atât de departe de spiritul defetist al românilor, încât e de mirare că a avut trei!

Și iată-ne revenind din nou la “calomniatorul” Emil Cioran. (Poate, alături de Eminescu, cel mai inteligent român al tuturor timpurilor!) El prevestea oboseala popoarelor vechi ce nu-și mai pot decât retrăi trecutul, sugerând că salvarea istoriei vine întotdeauna de la popoarele tinere, pentru care istoria de abia a început! Dar conflictul între cele ce au dominat și cele ce vor domina timpul nu e chiar atât de aproape. Trecutul are, încă, resurse: dominația, manipularea, ierarhiile, monopolul constrângerilor! Viitorul are, în schimb, de partea sa dreptul la alternativă! Cândva popoarele se vor desprinde de pe soclul lor și vor emigra, pâlcuri-pâlcuri, spre o viață mai bună. Omenirea în re-clivaj. De la ultimul război mondial a trecut deja prea mult. Numai că de data aceasta nu teritoriile își vor schimba stăpânii, ci oamenii își vor schimba teritoriile, derobându-se de un mod de existență fără speranță. Lumea va fi tot mai puțin europeană, tot mai puțin atlantică… Oare cum va arăta orizontul acesta în care noi popoare se vor desprinde, în rânduri dense, din sângele uman revărsat? Dar, e de știut, declinul Europei nu coincide cu declinul umanității! Nu-și duc până la capăt ideile cei ce se opresc aici. Războiul pentru viitor va fi mai persuasiv, dar și mai cumplit totodată. (Omul! Dați-i un război pentru a-și arăta chipul adevărat!) Căci doar cei care vor stăpâni substanța volatilă a viitorului vor domina lumea. Dar mai are nevoie lumea de dominatori? asta e întrebarea! La frontiera între omenire și umanitate există un no man´s land în care tăcerile trecutului vorbesc, amenință, avertizează, prevăd. Vocația vizionarilor întârzie, asemenea beduinilor însetați ce se odihnesc pe drum în grădinile secrete ale Saharei, la umbra apei limpezi și reci! Gândirea liberă va medita aici, încercând să se ridice deasupra prejudecăților sufocante. Și poate, cine știe, ea va desemna, într-un sfârșit, și numele călăuzei ce va scoate la liman omul rătăcit, a câta oară, pe țara Canaanului. Iar acesta va avea cândva și un nume, pe care numai viitorul i-l poate cunoaște! Se va numi…

Dar până atunci, prezentul se dilată sub umbrele noastre. Pare că nu mai merge, că i se scurg doar clipele în delta unor existențe epuizate. Pare că am ajuns cu toții la porțile destinului. Pare că ne-am oprit! Poate că nu mai știm să pornim! Ca un epilog absurd al atâtor biografii risipite. Viața rusaliilor umane se comprimă în spasme tot mai scurte. Un roi epuizat coboară pe curenții liniștiți ai amurgului. Iar la limita timpului, o lume la trecut îngenunchează în fața lui. Doar că înainte de a-i atinge lemnul porții, ea moare. Iar viitorul își cunoaște pentru prima oară sfârșitul.

Natura oferă continuu resurse pentru a supraviețui în acord cu ea! Dar românii nu sunt mulțumiți din fire cu ce li se dă. Ei caută mai departe de țara lor ceea ce țara lor are să le ofere. Oare logodna între un popor și o patrie este veșnică? Suntem ajunși în anul 2016. Lumea fierbe de ignoranță și nedreptate. Răscoalele izbucnesc orbește. Junte ascunse, înarmate până în dinți, plasate în sfinte alianțe ascunse, orizontale, lichide, dezbină, corup, asupresc, dezinformează. Guvernele, totdeauna ale puterii banilor, ale celor bogați, nu pregetă să scoată armata pe străzi împotriva propriilor popoare. (Nu înainte de a le obliga să cumpere vaccinuri otrăvitoare, să consume alimente contrafacute, ori să se lase evacuate din casele cărora nu le-a mai putut plăti ratele ucigașe!) Se trage cu fereală, ori la lumina zilei. Servicii secrete, bastoane, grenade non-letale, gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc. Gărzi naționale, hoarde de tineri asmuțiți împotriva părinților lor… După căderea Zidului Berlinului, Europa s-a aliniat abandonării intereselor tuturor națiunilor. La rândul lor, celelalte continente își aliniază puterea represoare. Europa, continuu sub semnul balansului, se conformează, supusă, “austerității”, darul grec al Germaniei oligarhice. Status-quo-ul trebuie menținut. Defavorizații se vor supune hegemonismului economic. Și așa fac degeaba umbră pământului! Și așa consumă prea mult! Partidele își trădează, pentru a câta oară, electoratul pe care-l disprețuiesc. Oportunismul face ravagii. Sindicatele devin tot mai galbene. Niște Schröder, Blair, Obama, Hollande, Merkel, cu toți evident pro-business, stânga de dreapta! (social-democrația ultraliberală!), abjură în văzul lumii de la doctrina socială, obligând vistieria statelor să hrănească îmbuibarea bogaților (speță milenară a umanului alterat!) și nu li se întâmplă nimic! Internetul e confiscat! (“Europa seamănă tot mai mult cu America” – Vasile Cârjă) Statele Unite își îndatorează tot mai mult cetățenii căzuți în vraja visului american, al unui american beauty! Prea americani, prea optimiști, prea “patrioți”, prea dornici de fericire cu orice preț ca să înțeleagă, să critice ori să se revolte! Constituțiile bancherilor sar ca broaștele sprintene dintr-o baltă în alta. Un capitalism de tip nou, cu apucături totalitariste! Intelectualii, altfel o categorie emasculată, strânși cu ușa între majoritatea troglodiților făcuți pe bandă rulantă și puterea vicioasă, se lasă corupți. Clasa mijlocie e sub asediu. Cu complicitatea agențiilor de presă, refuznicii, dizidenții, se sufocă în suc propriu. Cine să-i mai înțeleagă, cine să-i urmeze? (În epoca imbecilismului mondial sacrificiile sunt absurde!) Bisericile, prea interesate ori prea smerite, își refuză menirea. O întrețesere de interese abjecte: Grupul Bilderberg, Trilaterala, Troika, Banca Mondială, Illuminati, Google Zeitgeist, FMI – ce pregătesc umanității Noua Ordine Mondială! – ridică puterea capitalurilor și averilor mult deasupra drepturilor reziduale ale cetățenilor anonimi.

“Nu există om pe Pământ care să aibă peste 100 milioane dolari şi să fi făcut banii cinstit. De ce nu te uiți la ce-au făcut Vanderbilts, Carnegies, Gettys, Morgans, Hursts, Rockefellers… De unde crezi că au banii? Au anexat teritorii, licențe şi afaceri, i-au ucis pe amerindieni, au importat sclavi, au vândut arme şi Nordului, şi Sudului, în Războiul Civil. Au manipulat politicienii şi sunt eroi, eroi americani! Ne învățăm copiii că onestitatea şi munca sunt cheile reuşitei? Copiii mei nu vor merge la război, vor merge la Yale sau Harvard. Copiii proşti din rasa albă şi negrii din ghetouri vor purta războaiele inutile ale Americii. Ei vor avea grijă de siguranța şi afacerile americanilor. Vor fi afacerile mele. Afacerile mele vor fi tot mai mari, iar bonusurile la fel. E aceeaşi poveste. Bancherii, proprietarii şi consilierii se îmbogățesc! Iar oamenii mici care cumpără acțiuni vor pierde mereu la sfârşit. Oamenii ca tine!… Nu te obligă nimeni să tranzacționezi, prietene. Asta se cheamă capitalism.”

 (Personaj din filmul american Assault on Wall Street, regizor Uwe Boll, anul 2013)

Nu e de mirare că le sunt tăiate brutal alocațiile, salariile, pensiile! Că oamenii sunt scoși cu forța din case. Că sunt vândute pe aproape nimic proprietăți străvechi ale statelor! Spionajul global (mână în mână cu “fericirea” de a fi spionat a omului obișnuit, care-și varsă nonstop pe târgurile online, Facebook,  Twitter, Youtube, nimicurile…) lucrează cu motoarele turate. Protestele sunt blocate din fașă. Manifestațiile în stradă sunt ascunse de mass-media complice. Conștiințele rebele sunt persecutate și izolate. Închisorile gem de populații infractoare. Supravegheate atent, din motive care arareori sunt ale libertății lor, popoarele tac, anesteziate. O nouă civilizație malignă se prefigurează la proximul orizont. Și singurul sentiment grav rănit este chiar respectul și dragostea pentru celălalt, pentru ceilalți, pentru Africile flămânde, pentru Asiile doborâte sub dictaturi, pentru poporul migrator care curge dintr-un continent în altul în căutarea milei universale… Sau poate Oda Bucuriei a și murit?

Bogații lumii se vor baricada, înspăimântați chiar de realitatea pe care au produs-o. Căci ei vor deveni viitoarele ținte! Nu clasa muncitoare se va avânta în noi revoluții, care pentru ea, e deja dovedit, nu vor duce la aproape nimic, ci clasa noilor barbari săraci, fără șansă, fără patrie, fără complexe, fără noroc, a noilor emigranți, mai rezistenți, mai prolifici, mai agresivi, asemenea incendiilor ce pătrund într-o pădure bătrână! Căci, de data aceasta, ei chiar nu mai au nimic de pierdut decât lanțurile!

Producția spontană și deja necontrolabilă de oameni de nimic revarsă în flux continuu, pe piețele vechilor națiuni, noi și noi ființe stupide, redundante, debusolate. Adio, democrație a oamenilor conștienți că mai ales lor le revine rolul s-o apere! (Re-sălbăticirea lumii sub asaltul instinctelor de dominare, oasele tăioase înfipte în carnea civilizației ascunse sub formula: Political correctness! Și acesta nu e cel mai pesimist scenariu!) Adio, Europa drepturilor omului, incendiată, pe rând, la Bruxelles, la Koln, la Londra, la Tel Aviv, la Montreal, la Madrid, la Nisa, la Paris, la Marsilia! Adio, libertate! Și, destul de curând, smulsă din brațele celor care o mai respectă, adio România!

O nouă dezmembrare a ei e posibilă printr-o acțiune din interior! Un popor decăzut într-o populație  de români frumoși „îmbuibată cu cârnați vreme de două decenii”, o elită politicianistă care și-ar vinde țara de dragul intereselor ei, un context global zguduit de crize și ajuns la concluzia că statele nefuncționale nu mai merită sprijinite, o înțelegere (gen Dictatul de la Viena) a marilor puteri vecine privind desprinderea Transilvaniei Occidentale și transformarea restului României într-un stat pubelă, țigănesc ori de tranzit, ar putea duce la dezintegrarea României. Și acesta, din păcate, nu e singurul chip al nenorocirii care ne paște…

“Astăzi totul intră sub legile competiţiei şi selecţiei naturale, iar cei puternici îi exploatează pe cei neputincioşi. O astfel de economie ucide!”

(Papa Francisc, Exhortaţie Apostolică, noiembrie 2013)

“Mă încearcă o urmă de tristețe gândindu-mă cât de nepregătiți suntem noi, românii, pentru tot acest viitor cu politicienii noștri mărunți, cu o țară măcinată de corupție și indiferență, cu o populație îndobitocită și sărăcită…”

(Reportaje-Live, 2016)

Cu atât mai ridicol e să ne gândim la natura servilității autoimpuse a unui popor mic care și-a trimis la întâlnirea cu autoritatea abuzivă a unui Carol al II-lea floarea gândirii sale. Cum a arătat chemarea la ordin a unui Octavian Goga ori a unui Nicolae Iorga, îmbrăcați în uniforma cu fireturi regale? Libertatea popoarelor este încă o poveste frumoasă pe care o șoptesc bătrânii la urechea nepoțeilor ațipiți. A fost odată ca niciodată! Ori nu a fost niciodată? Oricât de îmbuibată ar fi o mulțime, ea nu va putea fi mai presus decât poporul căruia i-a luat locul în istoria națiunilor. Dreptul ei la libertate este încă îngrădit. Dar cea mai mare parte a vinei nu o împarte cu nimeni! De altfel, îi este recunoscută capacitatea de a conviețui răbdător cu dezastrul, ca și cum acesta n-ar exista! Despoții sunt liniștiți lângă ea. Pentru români sensul vieții este mereu în altă parte. Ei nu-l resimt, și demonstrează că se poate supraviețui și astfel. Dacă n-ar fi, din când în când, tulburați din afară, ar trăi netulburați înăuntru. Căci acestui popor aproape că îi prisosește istoria. Pentru el existența este  o clipă! 

“Inerția și superficialitatea marilor mase de oameni din întreaga lume, care înghit tot ce li se servește drept viață zilnică și realitate palpabilă. Mase de oameni care se lasă docil conduse, precum o turmă de oi de peste 6 miliarde de capete…”

(Nicu Parlog)

“Lucrurile stau mult mai grav decât în urmă cu 12 ani, când am scris ”Confesiunile”. Asasinii economici și șacalii s-au extins uriaș, inclusiv în Statele Unite și în Europa. Când lucram eu, erau limitați la ceea ce numim lumea a treia sau țările în curs de dezvoltare, însă acum sunt peste tot. De fapt, cancerul imperiului corporatist a dat metastazele a ceea ce pot numi economia globală a morții. Este o economie care se bazează pe distrugerea resurselor de care depinde și pe forța militară. Este un model care a devenit global și este sortit eșecului. America nu mai este beneficiara acestei economii, ci a devenit o victimă, spune Perkins. ”În trecut, economia asasinilor a fost propagată pentru ca America să fie mai bogată și americanii să o ducă mai bine, dar cum procesul s-a extins în SUA și în Europa, acum vedem o creștere uriașă a bogăției în detrimentul tuturor. La nivel mondial, știm că există 62 de indivizi care au la fel de multă avere cât jumătate din populația planetei. În Statele Unite vedem cum guvernul nostru este paralizat, nu funcționează. Este controlat de mari corporații. Ele au înțeles că noua piață, noua resursă, sunt SUA și Europa, iar lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat în Grecia, Irlanda și Islanda se întâmplă acum și în SUA. Acum statisticile arată o creștere economică, dar în același timp crește șomajul și oamenii își pierd locuințele.” ”Când eram asasin economic trebuia să împrumut cu foarte mulți bani țările, dar acei bani nu ajungeau niciodată în acele țări, mergeau la propriile noastre corporații care contruiau infrastructură în acele țări. Și când aceste țări nu mai puteau plăti datoria, insistam să privatizeze sistemele de distribuție a apei, canalizarea, sistemul electric. Acum vedem aceleași lucruri aici, în SUA. Este un imperiu corporatist care este protejat și susținut de armata SUA, de CIA. Dar nu este un imperiu american, nu îi ajută pe americani. Ne exploatează la fel cum îi exploatează pe cei din alte țări.” ”Trebuie să le arătăm că sarcina corporațiilor este să serveasca interesele publicului. Avem nevoie de investitori, dar, dincolo de asta, fiecare corporație trebuie să servească interesul public, al generațiilor viitoare”.

Cât privește marile acorduri de liber schimb negociate de Statele Unite (Parteneriatul Transpacific sau Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții), Perkins este foarte limpede: ”Sunt devastatoare, guvernele își cedează suveranitatea în fața corporațiilor. E ridicol”.

(John Perkins)

Expresie ultimă a “democrației” planetare! Bogații lumii, impunând silnic restului lumii austeritate pe viață (Doctrina Merkel), își asigură dreptul la supraviețuire luxoasă atunci când, tot datorită lor, omenirea va pătrunde în fața ultimului ei război!

Asta este tot ceea ce mai suntem, tot ceea ce mai trăim! Cupiditate și ipocrizie. Istoria din urmă consemnează voracitatea și batjocorirea sfidătoare a adevărurilor tutelare! Omul este un excretor de minciună. Totul la el este neadevărat, este fals: religia, morala, actele obscure ale supraviețuirii unei specii întunecate. A luat drept moștenire miasmele turbelor putrezite din care s-a ivit. Pentru asta s-a născut Dumnezeu, ca să-l albească în fața viitorului care îl așteaptă pe o planetă bântuită de maimuțe fără păr? Conștiința lui este imundă. Cât poate înșela, cât poate minți, cât poate mistifica? Actele sale bune sunt o picătură în oceanul de scârnă. Câți Mozart la  șapte miliarde? Câtă muzică a sferelor la imnurile desfrânării? Cât de bete sunt femelele în trupul lor? Câți criminali potențiali? Cât se mai pot sustrage doliului zilnic al scurgerii clipelor? (Căci nu putem trăi decât întru moarte. Răul care se revarsă în izvorul său!) Ăsta e rostul civilizației, să justifice, să apere, să ascundă impulsurile marginale? Dar mai poate rezista cineva sub povara adevărurilor tuturor? Ființa aceasta nu merită menajată. Ea, care a pus mâna pe spațiul și timpul lumii, înclinându-le înspre dezastru… Înțelepții fug din lumea lui, se sinucid ori se fac educatori disperați ai odraslelor lui homo posteritas pe care îi vor pierde, înecați în vârtejul ucigaș al ultimei civilizații. Respect poeților dreptul de a rosti cuvintele îngerilor! Sirene asurzite de surzenia oamenilor, inocențe pângărite, generozități reprimate… Dar nu mai e timp! Nu mai întinde mâna în ajutorul nimănui. Îți va fi arsă! Nu mai face semnul crucii, căci te minți singur. Nu tu ești cel sortit să-L poți urma pe Dumnezeu pe căile Lui. Ești un alungat ori un fugar din grădina Sa. Trăiește cum mai poți, cum te-au învățat ai tăi, cum îți pretinde puterea vinovată a lumii tale. Iar înspre Ianus privește cu îndoială. El are întotdeauna mai mult de două fețe!

Asta e epoca din urmă urmă a atacului feroce la informația mondială, a democrațiilor discriminatorii și represive, a egoismului de clasă dus până în pânzele albe, a contrafăcutelor social-democrații și al sinistrului neoliberalism inuman („Arată-mi un capitalist, și îți voi arăta un vampir”, Malcolm X), − a falselor dreptăți și egalități, a luptei de clasă de sus în jos, când nu mai are în spate gândirea unui Marx, ci a unui Milton Friedman și a cinicei sale “Free to Choose”, a “libertății de a alege” având în spate o armată de supermiliardari (1426 de inși ce dețin 5400 miliarde de dolari!), a acestui atotcuprinzător și reinventat bolșevism al celor bogați!

Doctrinele ultraliberalismului folosesc subtilitatea teoriilor sale doar pentru a ascunde cruzimea și josnicia lor! Căci ele întorc continuu omul la forma sa primară de stăpân al puterilor care îi prisosesc și de prizonier al ambițiilor sale de putere! Scara blocată care ar fi trebuit să conducă ființa umană dincolo de brutul originii sale este o structură neoliberală! Neoliberalismul este astăzi groparul lui Dumnezeu!

Nu le întrevăd alt sfârșit bogaților decât decadența, îmbuibarea fatală, descompunerea, abrutizarea, prostia, senilitatea! Vor pieri la rândul lor, prăbușindu-se în fisura unui dezechilibru! Dar dacă acesta e finalul în această tot mai chinuită “istorie a stupidității” (Stephen Hawking) a rasei umane?! Dar dacă așa vrea destinul? Dar dacă noi așteptăm altceva de la soarta tuturor? Dacă ieșim în stradă pentru a apăra un singur pom? Dacă spunem guvernelor: “Fără noi nu sunteți nimic!” Dacă începem să gândim ca ființe ale omului, și nu ca gropari ai lui? Când nimicul ne înfricoșează mai mult, totul e de făcut!

Aceste fenomene tragice de domesticire gregară, de „prostire” generalizată a popoarelor ce-și pierd cu frenezie rațiunea în numele unei supraviețuiri nesigure, și care le transformă în mulțimi unanime de animale umane, solidare în răul pe care și-l produc ele însele, această alienare totală a conștiințelor unor grupuri sociale care brusc își pierd resursele de inteligență pentru a capitula în fața unei servituți imperioase ori a unui abandon irațional, la comanda unor impulsuri irepresibile, nu-și găsesc o explicație decât în imundul ascuns în sufletul prea puțin schimbat al acestui „chiriaș sărac pe Pământ” − Andre Makine, al primitivului încadrat în haita originară. Este încă istoria lui! Gloria de a fi popor, pentru încă mult prea multe populații care au capitulat înaintea dictatorilor e departe de ele. Milenara obediență japoneză, chineză, rusă ori germană, au desenat pe harta războaielor lumii cicatrici de neșters. Nimeni, nici astăzi, nu poate explica de ce a fost lăsat un Stalin să ucidă milioane de suflete, un Mao să-și mâne neamul în comuna primitivă, ori un Hitler să fie asistat de poporul german să ducă până la capăt distrugerea Germaniei! Dealtfel, calitatea jalnică a popoarelor contemporane, înstrăinate de marile lor religii fondatoare, cu marile lor metropole transformate în suburbii nămoloase, cu autoritatea publică asediată în propriile-i sedii, cu guverne autiste și defetiste, dominate de minorități vicioase, cu distrugerea statelor sociale, cu statul  destrămat, anexat altor interese decât ale lui, 

cu cultura degenerată și cu societatea distopică, dezagregată și coruptă, scufundându-se în istoria viitoare asemenea unor epave cârpăcite… Altfel spus, întoarcerea popoarelor la primitivism, la tribalism, la rinocerizare, la mulțimi, la dictatori, la Stalin, la Mao, la Ceaușescu, la Putin, la măcelarii de democrații. Libertatea este pe moarte…

„Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu. Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnifici copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

“Uitați-vă la cimitirele lui Decembrie 1989. Pentru că, iertați-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Știu, sunteți dezamăgiți că totuși au fost doar 1000 de oameni uciși. De la șaizeci de mii în sus ați fi fost și dumneavoastră indignați… Dar o mie… N-aveți timp de fleacuri… Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ‘89, ei ori noi?”

(Călin Nemeș)

Și, de la un moment dat, nu am mai întâlnit îngerii! Îngerii României, blânzi, îngăduitori, răbdători, dăruitori, în prezența cărora să te poți vindeca de clipă… Luminile lor s-au stins sau ochii mei au obosit să-i mai vadă?

Înconjurat, de 26 de ani, de ostilitatea, tăcerea și indiferența generației mele, mai pot scrie această carte ca și cum astfel m-aș adresa poporului meu? Sau o scriu ca și cum așa mi-am împlinit datoria? Dar ce destin poate să aibă o carte tipărită în câteva biete zeci de exemplare? Să fie răsfoită de cel mult o duzină de cititori? Ori să fie citită până la capăt de unul singur? De cel mult unul, care simte, ca mine, disperarea de a-și vedea patria năruindu-i-se?

Am notat, cândva, într-unul din manuscrisele mele: „Mi-am dorit să aparțin unui popor mare! Nu a fost să fie așa. Iată cât de scurtă este respirația virtuților lui, cât de invalid îi e patosul. Dumnezeu i-a dat o săptămână într-un secol pentru a-și înfrunta nenorocirea. Dar nu l-a inspirat și în încercarea de a o înfrunta. Astăzi ascult resemnat acel puls al mulțimii ce semnalizează continuu că în România nu s-a schimbat niciodată nimic! Fundamental s-a schimbat: s-a lăsat deteriorată, până la urmă, chiar și spaima de a trăi. Promiscuitatea rămâne ultima amantă a acestui popor ce a îndepărtat de sine vestitorii credinței. Păgân la el acasă, nu mai poate vindeca indiferența națiunilor decât reînvestindu-se cu puterea de a se respecta și iubi. Mi l-aș fi dorit dacă nu mare, măcar înnobilat de pasiunile care îl consumă. Dar nu este decât un slujbaș neglijent în serviciul eternității lui.” Pentru a adăuga aceluiași sentiment, într-o altă carte: „Am vrut să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!” Dar cui? E puțin spus… Voi pleca de aici nemângâiat. Tribul românesc se aliniază sinelui său moștenit. Moartea îi vine din interior.  Dar în trecutul prezent în care continuă să rătăcească România, toate aceste mulțimi tot mai rarefiate, ce nu se mai regăsesc în sentimentul originar și care nu ezită să fugă din soarta lor într-o migrație disperată, semnalează inconștient hemoragia, agonia, risipa, pierderea abruptă și definitivă a sensului: chiar destinul lor! Dar toate aceste trăiri, toate aceste sentimente, nu-i așa? sunt pe cont propriu. Definiția vulgară a pesimismului: „El nu mai vede soarele pe cer!” Dar unde sunt răsăritul, amiaza și amurgul neamului în toți acești ani, în toate aceste clipe? Las optimiștii să ofere românilor viitorul lor! Altfel spus… Totul este atât de simplu…

Criza gândirii morale a civilizației în care trăim nu mai poate fi negată. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, lumea  este ca o navă fără busolă. Ea nu mai navighează, băltește. Prost este să fii sărac și deștept este să fii bogat. Dar săracii sunt 90% și ceilalți 10% la sută îi călăresc până la deșelare. Recent, un sondaj național l-a indicat pe președintele Ronald Reagan cel mai iubit președinte al Americii! Pentru că sub mandatele sale cei mai mulți americani și-au pierdut locurile de muncă, pensiile, asigurările, locuințele. Un adevărat secol de aur de numai zece ani, pe care America încă nu l-a putut uita!

Anul 2016 găsește România în devălmășie totală. Aproape insolvabilă, îndatorată pe termen lung, părăsită de către cei mai buni fii ai săi, cu viitorul amanetat, ea continuă să se târască la marginea supraviețuirii în timp ce elitele ei, în sângele cărora este împietrit trecutul totalitar, se amăgesc că vor rămâne pe viață la cârma statului avariat! Una dintre puținele țări ale Europei locuită de o populație captivă formată din mase de „idioți utili” (Deutsche Welle), trăiește de azi pe mâine și se minunează că nenorocirea n-a ocolit-o încă! În rest, totul e bine! Și în timp ce inegalitățile ucid lumea, o monstruoasă coaliție între politicieni și servicii manipulează nesperat de ușor, în drumul tuturor spre dezastrul final. România de astăzi nu e o democrație, cum nu mai e o dictatură, este un hibrid hidos al ideii de locuire bazată pe drepturi, obligații, libertăți și tradiții. Iar mizanscena oferă spectacolul  agoniei unei națiuni care își scurtează durata în lume. Dar, mai ales, nu se întrevede nici o ieșire! Pe cine să cheme ea în ajutor?  Câtă vreme oamenii nu au ce alege, pentru că ei înșiși sunt asemenea celor pe care-i aleg! Câtă vreme apostolii ei sunt meschini, iar haiducii îi sunt hoți! Altfel spus, toți ca unul și unul ca toți, cu toții o apă și-un pământ!

Această confesiune nu și-a propus nici o clipă să facă dreptate morală! Ea doar conturează spectacolul funest al unei țări în amurg, doar descrie o tulburătoare stare de fapt, laolaltă cu propriile mele trăiri, propriul meu sentiment despre fundătura în care a fost împins poporul meu… Ce mi-am dorit, doar scriind-o? Să nu uit? Să amintesc și altora că nu putem trăi la nesfârșit la voia întâmplării? Că nu putem chema mereu în ajutor zeii Istoriei, care ne-au salvat de mai multe ori? Și până când? Ca să evoc, într-o litanie resemnată, obligații uitate și datorii neîmplinite ale unei națiuni care în străfundurile timpului a avut drept strămoși triburi îndrăznețe, totemice, “ce legau cu credințele lor ideile de “strămoși-origine”, “viață-continuitate”, “pământ strămoșesc de culoarea roșie și neagră a tumulurilor funerare”? (Vasile Cârjă) Dar noi ce-am făcut pentru respectarea pioasă și demnă a trecutului nostru, altceva decât să-l uităm? Ca să ajungem unde? La această Românie atinsă de cutremure, de crivăț, de secetă, de inundații, capitulând în fața jafului continuu, “locuită de ființe despiritualizate, de cadavre însuflețite” (Adrian Majuru), umilită de cei ce o conduc, ca și de cei ce, din lașitate ori indolență, se lasă conduși, alunecând accelerat într-o derivă implacabilă, pradă timpurilor flămânde? România, încotro? Iat-o trăind în liniște și pace la limita dezastrului. Fără a cere ajutorul nimănui. Nici măcar sieși. Dar cui îi pasă? Păsări ce pier pe limba lor, popoarele… Dar de ce chiar al nostru? Numai mie mi-e teamă? Și în timpul ăsta… Asta e… Doar mă tângui… Doar scriu! Deși nu contez pe un cititor anume. El are mereu altceva de făcut! Scriu, totuși, pentru a mă trăi mai exact. Poate, înainte de a-mi lua rămas bun! Dumnezeu știe când! Cântecul meu de o viață. Ultimele mele firișoare de iarbă. Dorul din urmă. Țara mea tot mai îndepărtată de speranțele mele. Și nevoia de a mă asigura, la ceasul plecării, că pot spune, cu mâna pe inimă: “Am încercat!”

Oamenii mor pentru a fi uitați! Ecarisajul memoriei colective aparține societății. Aproape că au trecut 27 de ani de atunci. Cele 1104 victime nu mai au nume. Între timp, părinții le-au luat urma. Copiii lor învață să înoate în noroiul noii Românii. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Cimitirele sunt niște garaje pentru vecie. Ele tac, posomorât, la marginea cartierelor, dormitoare insalubre pentru pegra orașelor. Doar preoții mai fac afaceri cu morții.  La ce bun să mai privim înapoi? Trecutul românesc este fără ecouri. Revoluția e un cuvânt tot mai rar scris pe o pagină de hârtie. Suntem pentru a nu mai fi. Ingratitudinea supraviețuitorilor e firească. Americanii fac la cinci minute un erou, pe care apoi îl uită! Dar eroul adevărat este supraviețuitorul! Altfel, natura e indiferentă la convulsiile speciilor. Pentru ea nu există istoria. Ea nu privește, nu contemplă, nu judecă; există! Natura n-are cunoștință de cele aproape 7 miliarde de suflete ce se aprind și se sting pe cerul pământului. Omul nu e treaba naturii. Viața și moartea lui n-o privesc. Natura este imanența! (Dacă nu cumva chiar Dumnezeu e un apostat al acesteia!) Natura nu cunoaște întrebări. Natura e fără timpuri. Și totuși, lumea viitoare nu va mai fi la fel! Dar o putem întrevedea printre zăbrelele prezentului! Ultimii zei tutelari vor fi detronați. Inimile oamenilor se vor răci. Popoarele se vor topi ca banchizele. Culturile vor fi garate la poarta muzeelor. Voluptatea mocirloasă va sufoca bucuria pură, emoția, pasiunea! O hemoragie de orgasme, de simțuri revărsate, de suflete sleite… Un templu devastat, de femele răstignite pe nuditatea lor, de copii decăzuți din spirit și de o virilitate oarbă rătăcită între corzile dezacordate ale propriilor instincte. De fetuși abandonați… De noi nelegiuiri… Iar animalele moderne ale timpului vor rătăci tot mai des drumul! Dispar, încet-încet, fiorul, tandrețea, compasiunea, noblețea, omul lui Michelangelo, al lui Haendel, al lui Bach, omul ce ascultă recules Ave Maria, omul îndrăgostiților lui Rodin… Omul – o sculptură a sufletului… Vor apărea, în schimb, noi pustiuri și jungle… Străbătute de o voce monocordă, guturală… Și de o sălbăticie reinventată… O viață delirantă, în malaxor! Sfârșitul răsăriturilor și capătul timpului! O senzație vastă a nostalgiilor destrămării. Și poate că pentru prima dată în istoria lui, răul are control absolut asupra mijloacelor de a nimici rezistența oamenilor la acesta! Imperiile se sprijină între ele când victima gândește, doar că lumea tuturor este din ce în ce mai nedreaptă! Iar omul însuși este o ființă scindată. Între dreptul de a fi liber și dreptul de a supraviețui oricum a fost ridicată o frontieră nouă. Revolta trebuie strivită nu atunci când izbucnește, ci în mintea celor care ar alege să o provoace. În numele delictului de a fi liber i se scotocește trecutul și prezentul, sentimentele și opiniile, i se percheziționează gândurile.  Este izolat și stigmatizat! I se inoculează teama de libertate! Dar mai presus de toate omul cu onoare, omul cu demnitate, omul cu curaj, e tot mai singur. Discursul său a tăcut. Revoluțiile se înăbușă nu cu tancurile pe străzile orașelor, ci în leagănul oamenilor, din care vor ieși asemenea unor sclavi condamnați la supunere! Și toate astea în numele fățarnicei ordine democratică! Asistăm, de fapt, neputincioși la sfârșitul omului liber!

Lacrimi pentru

viitor curg

pe obrazul prezentului.

Cine știe ce va

mai fi? Știm numai locul

unde a fost îngropat

trecutul…

Și într-o zi soarele nu a mai răsărit! Românii aveau să continue să trăiască încă mulți ani fără ca memoria să-i tulbure. Ce a fost a fost. Ce este nu va fi mai bine. A fost odată ca niciodată… Și nu s-a mai mirat nimeni că într-o dimineață soarele nu a mai răsărit! La ce bun? Ne-am obișnuit cu un somn bun. Și cu un cer fără vise.

O viață o trăiești o dată, și șansa aceasta nu o vei mai avea niciodată! Pot spune că am avut-o pe a mea. Dar ce lasă omul în spatele său? Copii, nevastă, o casă, un trecut, și o lume tot mai încețoșată ce rămâne în urmă. Care este povestea unui sicriu? O ultimă călătorie și uitarea inevitabilă. Care e povestea unui cimitir? Un depozit de oseminte. De-am înțelege cât de simplă e trecerea omului pe pământ! Să ne lăsăm, atunci, chemați fără spaimă de uitarea cea mare! Să ne rezervăm lacrimile doar pentru bucurie, rouă rară de mărgăritare din grădinile ofilite. Dar de la o vreme până și trecutul ne este interzis… Aștern aceste cuvinte doar pentru a mă mira o dată în plus? Iată! Am fost! Ei, și? Și totuși, o simt!, supraviețuiesc firișoarele agoniei, se înalță coloane funerare, piramidele cariate încă strălucesc sub soarele Egiptului. Ele, toate, sunt triumful sclavului timpului. Cu atât mai reconfortant e să intuiești cu ultimele simțuri că vei mai fi într-un un cuvânt, într-o literă, într-o carte, o voce mută în istoria anodină! Să te dedici, atunci, definitiv seninătății și modestiei. În spitalele incurabililor poate fi înțeleasă mai bine vrednicia de a trăi! Acolo unde omul poate adormi, ori poate că se va trezi pentru ultima dată! De-ar mai putea șopti cineva la urechea morții: “A trebuit să fiu! A meritat să fiu! Sunt o cărămidă de aur în zidirea vieții!” Dar stingerea unei vieți este totdeauna esențială. Restituirea întreagă a unui împrumut, a unei datorii… De la o vreme, mă gândesc tot mai des la aceste ultime clipe… Ele vor veni… Câți ani de viață am îngropat până aici… Și de la cine mi-aș dori să-mi iau rămas bun mai întâi? De la chipul delicat, dăltuit în umbră, al copiilor mei, de la surâsul chinuit al mamei lor, încurajându-mă blând, și pe care abia îl mai văd… de la fiorul îmbrățișărilor ei, pe care abia le mai simt… de la acordurile din urmă ale Recviemului, de la o frază blândă, delicată, din Saint-Exupéry? Sau de la bietele mele manuscrise? Ori de la lumea ființelor hăituite, terorizate de goarnele Ierihonului? O, Doamne, de ce oare te joci cu noi? Clipe din urmă se sting pe rând. Una. Și încă una… (Afară se aude o portieră trântită. Un scrâșnet metalic. Un urlet. O înjurătură… Altă înjurătură… Omul de mlaștină… iarăși în stradă”! Și apoi un pic de liniște, de tăcere înaltă… sculptată pe cer… Mireasma teilor înfloriți în ceară albă… Luna vidă, văduvă a pământului…) Și doar povestea vastă a unui simplu, dumnezeiesc de simplu, a fost!

Și, pe neașteptate, în primele zile ale noii primăveri a ținutului românesc, au început năvalnic să se ridice la suprafață muguri, petale, ghiocei și miresme… Păsări gureșe jubilau la lumina unui soare izbăvitor, peticele parcurilor izvorau dintr-un verde amețitor, iar prin parcurile rărite bătrânii se bucurau de viață. Copiii zburdau! Și deodată m-a podidit plânsul. Mila de sufletul ce sperase la altceva, mila de șansa irosită a reînfloririi unui popor fără sărbători, mila pentru ruinele dezamăgirii celor ce nu uitaseră moartea celor inocenți dintr-un îndepărtat și aproape uitat decembrie 1989! Primăvara solară a anului 2016 sfida istoria funerară! Ar fi putut trăi alături de noi cei peste o mie și o sută de români fără de noroc; s-ar fi bucurat de fiecare clipă, de fiecare împlinire, de fiecare primăvară, în țara lor în sfârșit recunoscătoare! Dar n-a fost să fie așa! Memoria acestei generații, când nu desfide, îngroapă martiriul, eroismul, sacrificiul, lupta, curajul… mânjește tot ce atinge, lăsând în urmă, fără regrete, un vis care s-a sfârșit…

Puneți flori în deșert, o dată, de două ori, de o mie de ori, și într-o bună zi deșertul va înflori!

Claudiu Iordache – Românul frumos

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI