Adevărul versus Ion Iliescu

În legătură cu declarațiile publice făcute de Președintele Ion Iliescu în ziua de 5 aprilie 2018 consider necesar să răspund public!

Președintele Iliescu a afirmat următoarele:

“În data de 30 martie 2018 a avut loc reuniunea Colegiului IRRD, al cărui președinte sunt. Din motive personale, nu am putut participa la reuniune, de aceea l-am mandatat pe acad. Răzvan Teodorescu – membru al Colegiului să mă reprezinte.

In cadrul reuniunii, s-au exprimat critici în legătură cu lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD și cu modul defectuos în care este condus Institutul de către directorul său , dl. Claudiu Iordache.

Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă.

Insă, în ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului – activitatea dlui Iordache și implicit, a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe.

Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu – DCNews)

 

Adevărul este cu totul altul!

În ultimul an i-am solicitat de câteva ori Președintelui Iliescu o întâlnire pentru a explicita dezacordurile deja grave care subzistau între noi, privind ascensiunea Securității, eşecul Revoluţiei şi dezastrul post-decembrist, dar (nu din vina mea) întâlnirea nu a avut loc. A apărut, în schimb, o așa–zisă Comisie de Analiză, care și-a propus să “verifice” realizările Institutului, o comisie ad-hoc pe care am acceptat-o la gândul că măcar astfel o parte a Colegiului Național avea să afle cum funcționează Institutul pe care formal îl conduceau! Numai că această Comisie Cutean (după numele unuia dintre membrii ei eminenți) primise ordinul eliminării mele! Timp de două luni de zile așa-zisa Comisie de Analiză a perturbat activitatea Institutului, somând să-i fie puse la dispoziție rapoarte, acte (inclusiv dintre cele pe care nu avea dreptul legal să le ceară, cum ar fi actele cu regim personal), fotografiind condica la intrare, amenințând și intimidând angajații, comportându-se precum un vechil pe moșie, “lucrând” zi de zi la un Raport de Activitate pe care până la urmă nu l-a mai prezentat nicăieri! Acționând fără menajamente, prezidată, în absența voită a președintelui Iliescu, de către Răzvan Theodorescu, Comisia Cutean și-a făcut “datoria”, și anume înlăturarea mea de la conducerea executivă a Institutului Revoluției Române! După câteva „ședințe de lucru” ce au constat, de fapt, într-un șir nesfârșit de acuzații mincinoase, defăimări, amenințări, încercări de șantaj, strigăte, înjurături, blesteme, în ședința din 30 martie s-a votat, “ilegal și injust”, după cum a sesizat domnul Petre Roman, demiterea mea!

De altfel, declarația publică a domnului Petre Roman descrie cu precizie situația de fond: ședința din 30 martie a avut drept singur scop demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea IRRD, iar grupul care a dat această lovitură de forță nu s-a mai împiedicat nici măcar în formă, renunțând să mai definitiveze așa-zisul Raport de Analiză a activității IRRD sub mandatul directorului general Claudiu Iordache! Președintele Ion Iliescu știe perfect că în timpul acestei ședințe infame nu s-au exprimat critici în legătură cu „lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD” și cu „modul defectuos” în care este condus Institutul de către directorul său, Claudiu Iordache – în această ședință s-a acuzat mincinos, fără nici o dovadă, s-au făcut afirmații fără nici o bază legală, s-au strigat defăimări, amenințări, încercări de șantaj, insulte!

“În ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului, activitatea dlui Iordache și implicit a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe”, mai spune Președintele Iliescu. Membrii Colegiului n-au remarcat nimic corect – cea mai mare parte dintre ei nici măcar n-au citit producția de cercetare a Institutului din ultimii 12 ani! Membrii Colegiului au votat, în anul 2014, același director general pentru al treilea mandat – oare pentru multiplele deficiențe ale Institutului sub mandatele sale anterioare?! Cum, oare, s-au trezit membrii Colegiului să constate modul defectuos în care e condus Institutul de directorul său general și multiplele deficiențe din activitatea IRRD la jumătatea celui de-al treilea mandat pe care ei înșiși l-au votat în 2014?!

Dar poate cel mai mare neadevăr dintre toate cele rostite în declarația publică a președintelui Iliescu se află aici:

“Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu)

Conform Legii de funcționare a IRRD (Legea 556/2004), directorul general este propus de Președintele IRRD, iar propunerea este supusă votului Colegiului Național al IRRD, care este organ deliberativ. În urma propunerii Președintelui Ion Iliescu, Colegiul Național a votat de trei ori numirea în funcția de director general a lui Claudiu Iordache. În Legea Institutului nu e precizată modalitatea de demitere a directorului general, situație în care se aplică principiul legal “cine te numește te deznumește”. Prin urmare, Colegiul Național nu putea exprima opțiunea” de a mă demite de la conducerea Institutului, ci putea doar să voteze propunerea de demitere făcută de către președintele Institutului, Ion Iliescu! Ceea ce a și făcut!

De altfel, aproape de finalul acestei ședințe Răzvan Theodorescu l-a sunat pe președintele Iliescu și a întrebat, în auzul tuturor celor aflați în sală: “Avem în discuție să-l suspendăm sau să-l demitem, ce propuneți, dle președinte?” De la capătul firului i-a venit răspunsul, Răzvan Theodorescu a rostit, tare: “Deci îl demitem!”, apoi mi-a întins telefonul pentru a vorbi eu însumi cu Ion Iliescu, ceea ce am refuzat să fac! Imediat după ce a închis telefonul, cei care mai erau în sală au votat demiterea mea, singurele voturi împotrivă fiind ale domnilor Petre Roman și Ioan Savu. Iar la câteva minute după semnarea Deciziei au dat buzna în biroul meu și au vrut să-mi sigileze computerul! O mică bijuterie de samavolnicie dâmbovițeană!

Precizez că această Comisie a lui Ion Iliescu, departe de a prezenta un raport doveditor al erorilor mele manageriale, cum se angajase, n-a mai prezentat nimic la şedinţa din 30 martie, ci a acuzat, la nivel de strigăte, o neclaritate privind Consiliul Ştiinţific (întrebare la care ar fi trebuit să răspundă profesorul Calafeteanu, directorul ştiinţific al IRRD, care din motive de curaj personal a ales să nu fie prezent la această şedinţă, deşi era obligat s-o facă), precum şi o observaţie legată de felul în care Regulamentul de Funcţionare (ROF) a ajuns la preşedintele IRRD, deşi crearea ROF era, prin lege, obligaţia Colegiului Naţional, nu a directorului general! Cât priveşte “gravele abateri” pe care le-ar fi sesizat Curtea de Conturi, menţionez că ultimele controale ale acesteia nu au identificat nici o eroare majoră, ultimul Raport al Curţii de Conturi fiind chiar publicat în Caietele Revoluţiei! Dar nimic n-a contat odată ce membrii Grupului de Bucureşti aveau de executat ordinul preşedintelui Iliescu! Aş fi putut contesta legal cele întâmplate la această ultimă şedinţă, dar am ales să nu mă mai întorc acolo, în Colegiu, alături de ei. Acesta este şi motivul pentru care mi-am dat demisia din Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei! Într-o şedinţă anterioară, în acelaşi mod a fost “convins” Lorin Fortuna, liderul Revoluţiei de la Timişoara, să nu mai vină la şedinţele Colegiului, cel care l-a dat afară din sala de şedinţe fiind chiar Ion Iliescu.

Este adevărat că în acest ultim an marcat de atacurile lor, am simțit că mi-e tot mai greu să mai rămân într-o instituție dominată de Grupul de București, aservit voinței ex-președintelui Iliescu, ce nu-și dorea decât un institut docil, pus să facă apologia echipei emanate ce a luat, în urma Revoluției din Decembrie 1989, puterea în România! Am știut, în toți acești ani, cât de dificil le-a fost să suporte faptul că sub conducerea mea Institutul funcționa neatins de influențe politice ori de cenzură. A fost condiția pe care am pus-o încă de la început, în anul 2004, când președintele de atunci al României, Ion Iliescu, mi-a propus să elaborez proiectul unui Institut al Revoluției, și apoi să-l conduc – condiție pe care Președintele Iliescu a acceptat-o!

În ziua în care am fost demis din funcția de director general al IRRD am lăsat în urmă un Raport General de Activități, depus la Senatul României și la Curtea de Conturi, solicitând un Audit al activităților IRRD! Acest Raport conține, între altele, consemnarea celor peste 80 de titluri de carte, exprimând cercetarea științifică a IRRD, cărți depuse în principalele biblioteci ale țării, instituții, institute de cercetare, Președinte, Senat, Camera Deputaților, SRI, Curtea Constituțională, Academia Română, inclusiv traduceri ale unor teme principale (vezi Cartea Represiunii, în engleză, franceză, spaniolă, germană), dar și cele 72 de numere ale Caietelor Revoluției, serie ce a tratat temele generale ale istoriei Revoluției Române, precum și urmările ei. (Am intuit că dacă generația aceasta nu este interesată de textul scris, măcar cea care va veni după ea să primească informația necesară!) În Raport este detaliată întreaga activitate a Institutului pe parcursul acestor ani: conferințe, simpozioane, mese rotunde organizate de IRRD, participarea la evenimentele comemorative, deschiderea de centre regionale, formarea unei echipe tinere de cercetători care să studieze într-o manieră obiectivă Revoluția, dezvoltarea comunicării prin intermediul rețelelor de socializare, dar mai presus de orice lucrările publicate! Aceste lucrări de cercetare istorică se află acum în biblioteci, în instituții ale statului, în institute de cercetare, din țară și din străinătate! Istoria Revoluției Române din Decembrie 1989 nu mai poate fi uitată ori mistificată! Acesta a fost proiectul meu, aceasta a fost construcția mea, acesta a fost motivul pentru care “am stat lângă ei”, așa cum mi s-a reproșat! E atât de simplu să critici – și mult mai greu să construiești! Din decembrie 1989 am știut că datorez libertatea mea și a țării mele acelora care atunci au luptat și au murit pentru ea! Și am știut că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere pentru a le păstra vie amintirea! Munca mea de la Institut a fost dedicată Revoluției curate a lui Decembrie 1989, și mai ales celor care au făcut-o cu putință!

Revenind la declarația președintelui Iliescu, voi mai spune atât: nu regret ruptura care s-a produs! Îmi propusesem chiar eu să fac primul pas, la capătul acestui an ce prefigura aniversarea celor treizeci de ani trecuți de la Revoluția Română. Doar că președintele a forțat plecarea mea, calculând că nu se va putea bizui pe Institut în perspectiva marilor procese penale în care este implicat! Și a făcut-o, ca de obicei, proferând neadevăruri – și tot ca de obicei, prin interpuși! (Are a mulțumi celor ce l-au împins în această situație dezonorantă. Îi cunoaștem amândoi!) Cred că va avea curând motive să-și regrete decizia – pierderea credibilității Institutului sub actuala conducere este deja un fapt împlinit! Deși există încă suficiente temeiuri juridice la care să apelez pentru a câștiga un proces care să-mi permită reîntoarcerea la Institut, dezgustul mă va ține definitiv departe de puciștii lui Ion Iliescu, ca și de el însuși! Îmi voi rezerva, în schimb, dreptul de a interveni de fiecare dată când “alegațiile” fostului președinte (precum și cele conținute în ultima sa declarație!) vor denatura într-atât motivele îndepărtării mele de Institutul pe care l-am făcut cu putință, încât mă voi simţi continuu provocat să-i amintesc să privească în ochi adevărul!

Închei cu un fragment din ultima scrisoare pe care i-am trimis-o președintelui IRRD, Ion Iliescu, după “ședința de lucru” a Comisiei Cutean din 9 martie 2018: „Domnule Președinte Ion Iliescu, azi am lăsat în urmă o infamie! Pentru mine acum lucrurile sunt clare! Sunt obosit de această mizerie umană! Momentul mi-a amintit memoriile lui Belu Zilber, unde descria procesele politice în care sentința era cunoscută înaintea desfășurării lor! Un lucru, însă, e sigur! De obicei părăseam locurile în care coteriile post-decembriste acționau împotriva mea! De data aceasta aștept să am onoarea să fiu destituit din Institutul care reprezintă munca mea, de către Cutean, Iorga, Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Cazimir Ionescu!”

Claudiu Iordache

 

Petre Roman: Votul a fost ilegal. Nu înțeleg de ce a cerut Ion Iliescu așa insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.

„Eu oricum votam împotrivă, dar în momentul în care s-a ajuns la vot am spus că eu nu particip la un vot ilegal. (…) S-a produs o chestiune care aruncă o lumină foarte urâtă asupra institutului și cel puțin pe mine m-a determinat să nu mai conlucrez cu dânșii.“

„Au făcut un fel de grup de analiză ad-hoc, iar când a propus demiterea grupul nu avea un document de susținere în legătură cu propunerea de demitere (…) Ei au încercat să îl scoată pe Claudiu Iordache vinovat de manipularea banilor publici. Pe mine în niciun caz nu m-au convins. Dar ce m-a deranjat rău a fost faptul că era de la bun început gândită această eliminare a lui Claudiu Iordache, fără să existe o bază pentru așa ceva.”

“Eu nu văd ce eroare sau greșeală ar fi comis Claudiu Iordache, sau să fi făcut ceva care să îl încrimineze pentru a fi pus la stâlpul infamiei. Nu merita el așa ceva. Eu cred că datorită și lui Claudiu Iordache (meritul lui e clar!) IRR a menținut o linie corectă, a reușit să documenteze foarte, foarte multe aspecte din Revoluția Română. Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat, dar este și un moment care poate să evidențieze faptul că IRR condus de Claudiu Iordache și-a făcut datoria.”

“Scoaterea lui, vă spun cu toată sinceritatea, nu o înțeleg. Nu știu de ce Ion Iliescu a cerut așa de clar, așa de insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.”

 

„Cel care a declanșat toata chestiunea a fost Cazimir Ionescu, care a cerut înființarea grupului de analiză. Noi toți am fost de acord la început. Cei trei (Emilian Cutean, Eugenia Iorga și Petre Balint) au început un fel de vânătoare împotriva lui Claudiu Iordache„.

„Să încerce să aducă mai multe instituții, mai ales de ordin științific și civic în aniversarea celor 30 de ani de la Revoluție, care se întâmplă anul viitor. Pe mine m-a deranjat faptul că această asociație voia să dea la o parte documentarea, voia pur și simplu să mobilizeze cumva opinia publică, pentru că, spuneau ei, documentele, lucrările științifice nu au valoare. Sunt categoric împotriva acestei afirmații! Claudiu Iordache a fost și el surprins de această evaluare și până la urmă, asociația nu a reușit să aducă alte instituții alături de IRR (…)”

“Sunt foarte multe lucrări editate de IRR în perioada în care a fost condus de Claudiu Iordache, lucrări care au un rol deosebit de calificat în luminarea aspectelor Revoluției. De ce să îl demiți pe Claudiu Iordache fără o evaluare, care până acum a fost foarte bună, în legătură cu ce a făcut până acum? De aici vine supărarea mea: cum sa spui dintr-o dată ‘Nu-l mai vrem’?!”

Nu erau deloc întrunite condițiile pentru a se propune măcar demiterea. De aceea am spus că nu particip la acest vot ilegal.”

„Inițial cred că a fost ideea ca altcineva să îi ia locul, pur si simplu pentru că își dorea lucrul acesta, iar când am văzut ce anume acuzații se aduceau și ce analiză s-a făcut acolo mi-am dat seama că e vorba despre scoaterea lui Claudiu Iordache și punct„.

„In niciun caz lucrurile nu se fac așa. Dacă ar fi fost o discuție despre nereușitele institutului, despre neîmpliniri, la care să se asocieze în sens negativ numele și activitatea lui, bun, era o discuție care putea eventual să conducă la această demitere. Dar eu cred că nu e cazul, pentru că IRR și-a făcut datoria, iar Claudiu Iordache nu poate fi acuzat de părtinire, începând cu revoluția de la Timișoara el a avut poziția unui om vertical, cu o conștiință curată, limpede.”

Petre Roman – declarație publică pentru ziare.com

http://www.ziare.com/ion-iliescu/presedinte/miscari-de-trupe-la-institutul-revolutiei-romane-ion-iliescu-lanseaza-un-nou-partid-la-30-de-ani-de-la-evenimentele-din-1989-1508296

Anunțuri

Asociația Revoluția 30

 

 

Omul acesta, în impostură morală de la început și până la sfârșit!

Ion Iliescu

Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dovedește o dată în plus puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția nu a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la 89 de ani!

Dar să-i urmărim manevrele până la sfârșit!

 

Drumul scurt spre preluarea Institutului. Lașitatea complicilor și tăcerea conspiraților!

Abia acum a devenit Institutul lui Iliescu!

 

Pe neașteptate, cu câteva luni în urmă, o revistă online, acuză conducerea Institutului Revoluției Române de absență voită de la dezbaterile publice din jurul acuzațiilor aduse lui Ion Iliescu! Titlul intervenției: Rebranduirea!

Institutul răspunde într-un editorial cu următorul conținut: “Nu Institutul Revoluției Române e responsabil pentru repudierea ideii de Revoluție Română, ci „exemplul politic”: promovarea fostei Nomenclaturi și a oamenilor fostei Securități la vârful statului și societății, împreună cu disculparea rolului criminal pe care Securitatea l-a avut în reprimarea românilor revoltați, colaboraționismul tot mai fățis al intelectualității cândva ceaușiste, tragerea savant de timp, pentru ca uitarea să îngroape memoria crimelor din Decembrie 1989, manipularea continuă ce și-a propus să compromită însăși ideea de Revoluție Română, căderea maselor sărăcite în plasa propagandei pro-ceaușiste. Toate acestea și multe altele au condus la situația în care mii și mii de români postdecembriști și-au pierdut încrederea într-o revoluție care a adus cu sine moartea a peste o mie de români nevinovați, ce s-au oferit fără să ezite sacrificiului în numele libertății neamului lor, binemeritând de la patrie! Și nu indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română – care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției înseși – au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face un loc în nomenclatorul său!  Și numai Institutul Revoluției Române și-a dedicat menirea cunoașterii și apărării adevărurilor celei de a treia Revoluții a românilor din istoria sa modernă! Și numai el! După 272 de victime! Și după 27 de ani!” (Caietele Revoluției,  nr. 69-70. 2018)

La scurt timp după asta, președintele Ion Iliescu îmi solicită să angajez imediat un ziarist apropiat lui, Octavian Știreanu, cerându-mi imperativ să-i asigur funcția nr. 2 în Organigramă. Îl refuz din motive de legalitate. Mi se propune o întâlnire cu Octavian Știreanu. Întâlnirea are loc. Ziaristul îmi vorbește despre un proiect Revoluția 30, obiectivul fiind o colaborare a mai multor entități cu scopul aniversării Revoluției Române. Accept ideea. E solicitată o ședință a Colegiului Național având pe ordinea de zi acest proiect. Dl Stireanu îmi înmânează actele proiectului, pentru a fi transmise membrilor Colegiului, în print și prin mail. Din păcate, în varianta ajunsă în mapa membrilor Colegiului dispare ideea inițială „mai multe entități”, rămânând una singură: Asociația Revoluția 30! O Asociație care încă nu există, dar care, conform proiectului, solicită IRRD un spațiu, accesul la bugetul și la programele Institutului! Proiectul conține și elemente ale noii Asociații, precum conducerea Asociației, propunerile sale privind componența, dar și câteva considerații inacceptabile! Îmi exprim opoziția față de acest proiect. Pe neașteptate, o comisie ad-hoc se hotărăște să inspecteze activitățile IRRD  din ultimii 12 ani, în pofida faptului că însuși Colegiul aprobă la fiecare capăt de an aceste activități. În curând membrii Comisiei devin hăitașii directorului General. Calomnii, insulte, acuzații, atitudini arbitrare și samavolnice, un întreg repertoriu! Ultima ședință a Colegiului, din 30 martie 2018, le-a permis să obțină demiterea mea, după o intervenție nemijlocită, telefonică, a președintelui Iliescu! Instrumentul demiterii a fost Grupul de București, cu complicitatea unor membri ai Colegiului de la Timișoara! De semnalat tăcerea oarbă a celor din jur, oportunismul, frica și lașitatea celor ce au colaborat cu mine de-a lungul anilor! S-au opus acestui proces infamant domnul Petre Roman și colegul meu de la Timișoara, Ioan Savu! Nici o voce din puzderia de asociații revoluționare nu a reacționat! Nici un institut de cercetare istorică, nici o Academie, nici un membru important al intelighenţiei! Până la urmă, acesta este efectul cel mai grav! În România, adevărul moare pe mâna lui!

Claudiu Iordache

*

Proiectul „Asociația Revoluția 30” (denumire rezervată la Ministerul Justiției 16.02.2018 de către Asociația Presei Române) a fost introdus pe ordinea de zi a ședinței Colegiului Național al IRRD din 9.03.2018. Pentru pregătirea discutării proiectului dl Octavian Știreanu a fost trimis de Ion Iliescu, președintele IRRD, pentru a discuta cu mine, ocazie cu care am primit din partea dlui Știreanu mai multe documente privind Asociația „Revoluția 30”, pe care mi-a solicitat să le pun la dispoziția tuturor membrilor Colegiului, în print și prin mail. Citind documentele am înțeles ce se dorește a fi această Asociație, care practic urma să confiște Institutul, să-i preia prerogativele și să-i acceseze resursele. Opoziția mea la subordonarea Institutului de către Asociația „Revoluția 30” a fost ceea ce a declanșat atacul final al Grupului de București. Proiectul acestei asociații a fost atașat Scrisorii Deschise adresate Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, în data de 30 martie 2018.

 

„Nimeni – în etapa actuală, în care cătușele sunt la ușă – nu mai are nevoie de cărți și studii savante despre adevărul istoric – s-au scris atâtea și iată unde am ajuns, la procesul penal împotriva liderilor Revoluției!”
(Preambul – proiectul „Asociația Revoluția 30”)

„Noi, Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Alexandru Mironov, Cazimir Ionescu, Octavian Știreanu,

Eugenia Iorga, Constantin Corneanu, Sorin Meșter (…)”

„Organul de conducere a Asociației (Fundație în proiectul inițial) este Consiliul director format din:

Președinte Ion Iliescu, Prim-vicepreședinte Răzvan Theodorescu (…)”

„SEDIU – IRRD să ceară de la SAIFI acceptul pentru a încheia un Contract de comodat cu Asociația,

pentru 1 cameră din sediul propriu.”

FINANȚAREA ASOCIAȚIEI – Asociația Revoluția 30 va încheia un contract de asociere/colaborare pe proiect cu IRRD,

pentru a avea acces la fondurile și bazele de date de care dispune Institutul.”

„În contextul de mai sus, IRRD poate folosi prilejul omagierii celor 30 de ani de la Revoluție pentru ași face un fel de „rebranduire”,

care să schimbe radical modul de lucru și de manifestare publică a acestei instituții”

„Conferințele de presă nu folosesc la nimic: nu va veni nimeni și nici mesajele nu vor fi preluate de vreo televiziune.”

„Comunicatele de presă, dese și ofensive, pot fi o modalitate de a arăta că IRR există și că se implică în tot ceea ce ține de apărarea Revoluției.”

„Editarea unei colecții de DVD cu filmul Revoluției, subtitrat în mai multe limbi și în tiraj copleșitor ar fi un lucru necesar; să poată fi difuzat în străinătate cu orice prilej; în fiecare zi s-ar vinde câteva sute de seturi numai turiștilor care sunt aduși la biserica Crețulescu, li se arată balconul și li se povestește despre Ceaușescu; recuperarea înregistrărilor de atunci să se facă prin achiziție publică, pe bani, pe bază de dat sfoară-n țară: cine are casete, le poate vinde IRR; o imagine cu Ion Caramitru comandând „foc!” asupra BCU va avea impact public cât 1000 de cărți despre revoluție!

„În general, cred că IRRD trebuie să treacă de la faza contemplării și cercetării, la faza acțiunii și implicării.

Nimeni – în etapa actuală, în care cătușele sunt la ușă – nu mai are nevoie de cărți și studii savante despre adevărul istoric – s-au scris atâtea

și iată unde am ajuns, la procesul penal împotriva liderilor Revoluției!”

Acum e nevoie de o altă abordare – ofensivă, implicată, combativă!

E nevoie de o revoluție a metodelor de apărarea a Revoluției!”

(Preambul – proiectul „Asociația Revoluția 30”)

Scrisoare Deschisă adresată Domnului Președinte al României, Klaus Iohannis

Domnule Președinte al României

Klaus Iohannis,

Conform Legii nr 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, sunteți singurul care puteți interveni, în acest moment, pentru a mai putea opri confiscarea Institutului Revoluției Române de către un grup de membri ai Colegiului Național de București, ce încearcă să deturneze programele sale de cercetare și bugetul instituției!

Conform Legii, Colegiul Național al IRRD este format din 25 de persoane inamovibile. În urma decesului a cinci dintre ei și a absenței continue de la lucrări a multor altora din restul țării, unii membri ai Grupului de București (inculpați, de altfel, în procese penale privind desfășurarea Revoluției Române și a Mineriadei din 1990), pot aduna voturile unei majorități relative pentru a împiedica cercetarea științifică nepărtinitoare a fenomenului Revoluției Române (însuși sensul de a exista al Institutului), eveniment sângeros în urma căruia și-au pierdut viața peste 1160 de români! Forțând din propria voință înființarea unei așa-zise Comisii de analiză, aceştia au somat abuziv Institutul să-i pună la dispoziție acte și documente din departamentele financiar-contabil și personal, ignorând faptul că Colegiul Național al IRRD, fiind organ deliberativ, nu se poate substitui organelor de control ale statului (Senatul României, Curtea de Conturi) Prin acțiunile pe care le întreprinde această Comisie dovedește că scopul ei real este acela de a-l îndepărta pe Directorul General, care se împotrivește semnării unui protocol de așa zisă colaborare cu o Asociație, încă neînființată, numită “Revoluția 30”, gândită să preia prerogativele Institutului și a beneficia nelegal de sediul și bugetul său! În fapt, s-a cerut demiterea mea pentru singura vină de a fi condus imparțial INSTITUTUL REVOLUȚIEI ROMÂNE!

Acțiunea de dată recentă, precipitată și de iminența încheierii proceselor politice care-i privesc pe unii dintre membrii ei, are ca finalitate accesul acestei Asociații la deciziile și activitatea Institutului, cu perspectiva transformării unei instituții științifice a statului într-o anexă a unei Asociații nonguvernamentale în al cărei statut este prevăzut un Manifest politic și o Chartă ideologică, identificându-se mai degrabă cu o mișcare politică prin Statut și Obiective. Acțiunile pe care această Comisie le-a desfășurat în ultima lună în sediul Institutului au avut drept rezultat imixtiuni grave în activitatea IRRD, împiedicat să-și continue activitățile conform procedurilor și normelor unui institut de cercetare ce nu s-a abătut de la obligațiile prevăzute în Legea sa de funcționare!

Domnule Președinte al României, solicit totodată intervenția dumneavoastră grabnică pentru deschiderea unei anchete prezidențiale privind verificarea adevăratelor merite dovedite în Revoluția Română ale tuturor celor ce formează astăzi Colegiul Național IRRD, urmând a fi decisă înlocuirea celor aflați cel puțin în impostură morală în componența acestui Colegiu!

Actuala Comisie de analiză, amintind izbitor procesele staliniste în care o sentință era dată cu mult înaintea desfășurării unui proces, a primit deja comanda de a vota cât mai curând demiterea mea în urma unor acuzații inventate și total neadevărate! Vă solicit, domnule Președinte al României, să vă sesizați pentru ca Institutul Revoluției Române să nu devină o pradă a acestui grup clandestin de putere, nefiind vorba, în nici un caz, despre salvarea postului meu, ci despre supraviețuirea unui Institut de Cercetare Istorică al statului român!

Vă adresez, de asemenea, solicitarea ca în baza prerogativelor pe care le dețineți să numiți în Colegiul Național IRRD, în locul celor decedați, cinci noi membri promovați dintre oameni care în Revoluția din Decembrie 1989 au dovedit participarea lor de onoare, curajoasă și semnificativă, la victoria Revoluției Române!

Menționez că în urma numirii unui nou Colegiu Național – singurul care ar putea împiedica acum acapararea Institutului într-o aventură ce ar compromite definitiv menirea sa esențială – voi părăsi  funcția de director general!

Atașez acestui Memoriu un Raport General al tuturor activităților Institutului Revoluției din Decembrie 1989, din anul 2004 și până în prezent. Atașez, de asemenea, Legea 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 componența actuală a Colegiului Național precum și o copie după propunerea înaintată Colegiului Național privind parteneriatul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 cu Asociația “Revoluția 30” (încă inexistentă), propunere ce s-ar putea materializa prin preluarea de către Asociația “Revoluția 30” a prerogativelor, programelor, sediului și bugetului Institutului.

În așteptarea intervenției dumneavoastră urgente, primiți, vă rog, asigurarea întregii mele considerații!

Claudiu Iordache

29.03.2018

 

Domnule Preşedinte Klaus Iohannis,

Când am redactat această scrisoare deschisă (29 martie 2018) aveam funcţia de Director General al IRRD. În acest moment, 30 martie 2018, orele 14.00 am fost demis din funcţie de către Colegiul Naţional pentru motivele pe care vi le-am detaliat în această scrisoare deschisă, şi imediat după demiterea mea a fost numit în funcţia de Director General al IRRD Gelu Voican Voiculescu, prin decizia Colegiului Naţional.

Urmare a acestui fapt mi-am dat demisia din Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Claudiu Iordache

30.03.2018

 

“Nu Institutul Revoluției Române e responsabil pentru repudierea ideii de Revoluție Română, ci „exemplul politic”: promovarea fostei Nomenclaturi și a oamenilor fostei Securități la vârful statului și societății, împreună cu disculparea rolului criminal pe care Securitatea l-a avut în reprimarea românilor revoltați, colaboraționismul tot mai fățiș al intelectualității cândva ceaușiste, tragerea de timp, pentru ca uitarea să îngroape memoria crimelor din Decembrie 1989, manipularea continuă ce și-a propus să compromită însăși ideea de Revoluție Română, căderea maselor sărăcite în plasa propagandei pro-ceaușiste. Toate acestea, și multe altele, au condus la situația în care mii și mii de români postdecembriști și-au pierdut încrederea într-o revoluție care a adus cu sine moartea a peste o mie de români nevinovați, ce s-au oferit fără să ezite sacrificiului în numele libertății neamului lor, binemeritând de la patrie! Și nu indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română (care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției) au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face un loc în nomenclatorul său!”

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (69)/2017

 

ANEXE LA SCRISOARE 

 

Legea 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989  precum și componența actuală a Colegiului Național (extras):

Art.4.- În cadrul Institutului se constituie:
a) Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, denumit în continuare Colegiu național, ca organ deliberativ de conducere a Institutului, cu mandat permanent, format dintr-un număr de 25 de personalități reprezentative și recunoscute ale Revoluției române din decembrie 1989.
Membrii Colegiului național sunt desemnați de către Președintele României, cu consultarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 și a Comisiei parlamentare a revoluționarilor din decembrie 1989.

Componența Colegiului Național IRRD:

Presedinte : ION ILIESCU

Membri :
01. BALINT Petrica – Lugoj
02. CHIRIACESCU Sergiu – Brasov  †
03. CUTEAN Vasile Emilian – Bucuresti
04. DAN Iosif – Bucuresti  †
05. DUMITRESCU Emil – Bucuresti
06. FORTUNA Lorin – Timisoara  †
07. IONESCU Cazimir – Bucuresti
08. IORDACHE Claudiu – Timişoara
09. IORGA Eugenia – Bucuresti
10. ISPAS Mihail – Bucuresti
11. MAZILU Dumitru – Bucuresti
12. MIRONOV Alexandru – Bucuresti
13. NICOLAESCU Sergiu – Bucuresti  †
14. PASTOR Gheorghe – Cluj
15. RAICU Romeo – Bucuresti
16. ROMAN Petre – Bucuresti
17. SANDA Adrian – Timisoara
18. SAVU Ioan – Timisoara
19. THEODORESCU Razvan – Bucuresti
20. TOADER Dan – Sibiu
21. TIGAU Doru – Iasi  †
22. VISAN Dorel – Cluj
23. VLADESAN Emil – Timisoara
24. VOICULESCU Gelu Voican – Bucuresti
25. VOICILA Valentin – Arad

*

Copie după Propunerea înaintată Colegiului Național privind parteneriatul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 cu Asociația “Revoluția 30” (încă inexistentă), ce s-ar materializa prin preluarea de către Asociația “Revoluția 30” a prerogativelor, programelor și bugetului Institutului.

*

Intervenţii din cadrul şedinţei Colegiului Naţional din data 9 martie 2018, ora 11.00. Această şedinţă a fost anterioară celei din data de 30 martie 2018 în care am fost demis din funcţia de Director General al IRRD.

*

Raportul General al activităților IRRD din 2004-2018, în mandatul meu de Director General

Claudiu Iordache

30.03.2018

 

*

 

Proiectul „Asociația Revoluția 30” (denumire rezervată la Ministerul Justiției 16.02.2018 de către Asociația Presei Române) a fost introdus pe ordinea de zi a ședinței Colegiului Național al IRRD din 9.03.2018. Pentru pregătirea discutării proiectului dl Octavian Știreanu a fost trimis de Ion Iliescu, președintele IRRD, pentru a discuta cu mine, ocazie cu care am primit din partea dlui Știreanu mai multe documente privind Asociația „Revoluția 30”, pe care mi-a solicitat să le pun la dispoziția tuturor membrilor Colegiului, în print și prin mail. Citind documentele am înțeles ce se dorește a fi această Asociație, care practic urma să confiște Institutul, să-i preia prerogativele și să-i acceseze resursele. Opoziția mea la subordonarea Institutului de către Asociația „Revoluția 30” a fost ceea ce a declanșat atacul final al Grupului de București. Proiectul acestei asociații a fost atașat Scrisorii Deschise adresate Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, în data de 30 martie 2018.

 

Nimeni – în etapa actuală, în care cătușele sunt la ușă – nu mai are nevoie de cărți și studii savante despre adevărul istoric – s-au scris atâtea și iată unde am ajuns, la procesul penal împotriva liderilor Revoluției!”

(Preambul – proiectul „Asociația Revoluția 30”)

După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române!

   

Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! Am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când istoricul Constantin Corneanu, angajat al Institutului, a scris într-o carte a sa: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București: Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu, a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara, foștii mei „camarazi” Adrian Sanda, Emil Vlădesan – cu excepția lui Ioan Savu! A fost o acțiune de forță care mi-a amintit de procesele staliniste despre care am aflat din cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un singur motiv legal, fundamentat, care să explice decizia!

După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea!

Urmare a celor întâmplate am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, întrucât mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS!

Deocamdată atât!

Claudiu Iordache

Iasi, 14 Decembrie 1989. Cand istoria se revolta!

Iași

14 decembrie 1989

Când istoria se revoltă!

 

“Despre revolta plănuită pe 14 decembrie 1989 de dizidenții din Iași ai regimului Ceaușescu s-au scris mii de pagini, de ziare și cărți. Pentru prima data în ultimii 20 de ani, publicația 7est a încercat, împreună cu capii revoltei, să reconstituie imaginea cât mai fidelă a Pieței Unirii așa cum arăta ea la ora 16, pe 14 decembrie. Grupul care a organizat manifestarea populară programată de pe 14 decembrie 1989 era compus din dizidenți cunoscuți de Securitate. Ștefan Prutianu de la CUG, colegul său Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, frații Vasile și Emilian Stoica, precum și Titi Iacob, “vinovat”, deja, de o revoltă a muncitorilor de la Uzinele Nicolina, din 1987. “S-a acționat organizat, cu planuri făcute cu câteva săptamâni inainte. Auzisem despre schimbările din URSS, de mișcările de la Berlin, simțeam, după Congresul al XIV-lea, c-a venit și vremea României. Nu am avut alți sfătuitori, doar că eram noi tineri și nebuni”, a spus Ștefan Prutianu, în prezent profesor la FEAA de la Universitatea “Al.I.Cuza”. Grupul de la ultimul nivel, al organizatorilor, se baza pe câteva mii de oameni care să se strângă în Piața Unirii, ca un semnal de alarmă contra regimului Ceaușescu. “Organizarea fusese anevoioasă, ne temeam de oamenii Securității. Primii cărora le-am spus planurile au fost apropiații. Planul era ca fiecare om să anunțe alți trei și tot așa, iar parola pentru a se strânge și a merge spre centru era «se dau portocale în centru». Ziua stabilită pentru demonstrație a fost 14 decembrie.Eu n-am respectat planul, am anunțat mai mulți”, a spus Titi Iacob, alt participant la ceea ce putea transforma Iașul în Timișoara României. Doar vigilența Securității a mutat izbucnirea revoltei contra regimului Ceaușescu la câteva sute de kilometri distanță. Unii contestatari ai celor care au organizat mișcarea de la Iași, de pe 14 decembrie, susțin că în oraș a fost liniște și nu s-a întâmplat nimic. Totuși, mărturiile organizatorilor, dar și amintirile ieșenilor, îi contrazic pe contestatari. Desfășurarea de forțe din centrul orașului, menită să descurajeze orice tentativă de revoltă, spune totul despre faptul că autoritățile comuniste aflaseră că aici se va petrece ceva. “Erau mașini de pompieri, mașini militare și de miliție în toată zona centrală. Concentrarea de forțe era fantastică în Piața Unirii și în apropiere. Au organizat, de fațadă, nu știu ce dinamoviadă de arte marțiale la Iași, iar câteva sute de sportivi apăruseră ca din pământ în oraș. Erau oamenii Securității, strânși din țară pentru a interveni aici. De fapt, Piața Unirii a fost plină de oamenii lor și de oamenii noștri”, a declarat profesorul Ștefan Prutianu. «Ne-am văzut in Piața Unirii, lângă Traian, apoi am coborât cu toții in pasaj și ne-am dat mâna. Atunci, după ce văzusem ce se întâmpla în Piață, le-am spus: «cineva a trădat». A doua întâlnire cu Prutianu a fost pe Ștefan cel Mare, la intersecția cu strada care se cheamă acum 14 decembrie 1989. Am stat de vorbă, eram derutați, văzusem Piața ocupată și nu știam ce să facem. Prutianu, Cassian și alți câțiva s-au îndreptat spre restaurantul de la Unirea, să vorbească la masă. De acolo au și fost arestați, am aflat seara, pentru c-am fost la Prutianu acasă și mi-a spus familia. Eu m-am dus către spitalul de izolare, apoi m-am întors la Traian, am trecut chiar pe lângă un securist cu un aparat foto în mână. Mai târziu, dupa ce m-au arestat, pe 19 decembrie, am văzut și fotografii făcute de acel securist”, a mai spus Titi Iacob. Un alt amănunt observat de participanți, puțini câți au mai fost: geamurile de la ultimele etaje ale blocului situat în dreapta Hotelului Unirea erau deschise. “Cel mai probabil ar fi fost o baie de sânge în Piață, dacă încercam ceva”. “Eu știu c-a fost și știu c-am participat activ. Dacă a fost înscenată sau provocată mișcarea din afară, habar n-am. A fost o surpriză pentru mine mișcarea de la Iași, n-am avut legătură nici cu Iliescu, nici cu Bârlădeanu, nici cu nu știu mai cine. Am fost noi și atât», a susținut Titi Iacob.”

(7est)

 

Onoare lor!

Lorin Fortuna. Un an de la plecarea în lumea celor drepți.

A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc    n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!

 

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna! 

Recviem pentru Lorin Fortuna

 

 

La moartea ultimului conducător al Securității ceaușiste

După 27 de ani

colaboraționismul ascuns a devenit unul pe față!

“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!

Chiar Securitatea de astăzi…

Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi!  Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!

Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?

Un ofiţer de securitate – Exact!”

⃰⃰  “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)

⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.”  (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)

⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)

⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”

“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)

⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!

Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)

⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.

În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu  militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.

⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)

⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)

⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)

⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)

⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…

⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.

⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)

⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.

⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.

⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“  Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011

Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?

În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a  Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „

Fragment din cartea Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.

Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009!