Mozart…
Pe treptele de aer
ce urcă
spre o slavă a
cerului,
vocalizele germane
ale Dumnezeirii…
Seninătatea netulburată a muzicii lui Mozart! Izvor amar în care Cerescul oamenilor își scaldă surâsul plâns. Una dintre puținele ființe pentru care Dumnezeu ne iartă. Și ne lasă să mergem mai departe…
Mozart, tu beatitudine, tu respirație oceanică, tu puritate inviolabilă, tu muzică invincibilă, tu poezie, tu nume al genialității care ne salvează de realitate oferindu-ne, din fântâna sa nesfârșită, cristalele unui cer pe care puțini l-au văzut! Numai un Dumnezeu putea să ne facă astfel de daruri!
Acolo unde timpul s-a oprit
și ține în brațe trupul lui
Mozart, Dumnezeu și-a trimis
Îngerul
să vegheze asupra ființei
ajunse atât de aproape de
Sufletul său!
Mi-i imaginez în nișa
ultimei sale nopți
ascultând Sunetul
primei și ultimei lui
respirații!
Și atât de aproape Omul
de Dumnezeul său!
Și parcă le privești
împreunate în bronz
Lacrimile!
(Viena. Noaptea lui noiembrie, 2018)
În odihna morții ajungem
cândva
când larma va inceta
și odată cu ea și
ceața
amintirilor
voioase,
lacrimi, îmbrățișări, surâsuri
și strigăte
șoptite, împreună, rostind
cu frenezie:
Trăiesc!
până când Dumnezeu
va îmblânzi
cuvântul
si ne vom întoarce
împăcați
în vis,
în cel din urmă
vis
în care vom uita
cu totul
ce-a fost odată:
copiii-fluturi
ce zburdă veseli
printre
morminte.
Doamne!
De-aș putea alege
locul
uitării,
aș vrea să fiu
aproape
de
respirația
zăpezii
stinse
la gura
Îngerului ce
veghează
tăcut
somnul
fără margini
al dragului nostru
Mozart!
Aplecat peste mormântul lui Mozart ca peste leagănul unui Înger reînviat!
Munți de slavă cerească și sub ei o zidire de clopote! Salzburg.
Salzburg. Cel mai frumos portret al lui Mozart! Frumusețe nepieritoare…
Dacă Dumnezeu ar fi ascultat Laudate Dominum avându-L aproape pe copilul Său, poate că lumea noastră ar fi fost mai frumoasă cu un vis care încă nu i-a fost împlinit! Unde ai fost, Doamne, când inima Îngerului Tău, recunoscător și senin, Ți-a cântat?
I-au cântat mai târziu Recviemul ca unui mort! El care nu murise…
În ultima lui noapte când singurătatea lumii l-a vegheat, tăcerea i-a sculptat respirația pierită pe tâmplele cariate al ultimului său refugiu, pământul pe care îl părăsea pentru a sosi copil în fața lui Dumnezeu. Oh, Mozart, tu care ne supraviețuiești pentru totdeauna! Noaptea Vienei… (Lângă nișa zăbrelită unde ți-a fost depus trupul nefericit!)
Scriind pentru lume
a sfârşit
prin a scrie
pentru îngeri.
Ca să înspăimânţi
mediocritatea
e destul să
rosteşti: „Mozart!”
Copilul umanităţii
căreia i-a grăbit
maturitatea,
linia de interferenţă
între Creator
şi fiinţa Sa
ce nu-i seamănă
decât
atunci
când Îl aminteşte.
Între dionisiac
şi apolinic, Flautul
şi Recviemul,
ultimul fruct
depus în coşul
culegătorului.
Viaţa alege
din totdeauna
parfumul
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
tânăr
ţinând în
mâna sa de dantele
tremurânde
ultima operă…
Acolo unde el a fost dus în ultima lui noapte
Îngerii îi veghează
absența
ca pe o ultimă coroană
a Geniului!
Căci nimeni și nimic
nu va mai putea urca
pe Scara care duce
la Dumnezeire
ca Îngerul copil al sufletului lui
Mozart!
Înălțat prin imnuri cerești
și coborât în absurdul
pământ!
Și doar prin El
ființa omenească
e supranaturală!
Și doar prin El
ființa supranaturală
este ființa noastră!
Oh! Mozart!
Te-am vegheat azi noapte, ascultând împreună bujorii blânzi care înfloreau pentru tine! Și poate atunci, tu, Mozart, am simțit că suntem frați! Eu, umilul, tu, un înger copil rechemat în Dumnezeire…
Și dacă n-ar mai exista în lume decât muzica lui Mozart, sufletul omenesc tot ar înflori! Muzica lui Mozart este ceața de lumină ce învăluie mângâietor nefericita frunte a omenirii înnoptate atunci când Dumnezeu visează!
Un tunet este o floare care se veștejește repede! Mozart e un flaut ce nu se veștejește niciodată!
Și totuși sunt mii de oaze dumnezeiești pe pământ! E destul să asculți muzica lui Mozart!
Să asculți înseninat seria sonatelor pentru pian ale lui Mozart ca și cum spiritul ți-ar fi chemat la oficierea contemplării ordinii miraculoase a lumii mereu reînflorite în grădina leagănului propriei frumuseți! Un Rai mereu însorit!
Mozart în Missa și Recviem trebuie cântat în biserici ca o rugăciune!
Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Morții sacri tresar și pe porți nevăzute urcă spre lume amintirea inocenței pierdute. Doar de Mozart nu se mai știe nimic. Se spune că cenușa lui s-a aprins în norii de stele. Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor, clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Tot mai departe de minunile apuse trăim și murim.
Mă simt pustiit! Lumina e mereu a altora. Caut misterul meu, cuibul meu, pasărea mea, perechea mea cu aripi de păuniță, caut văzduhul în care e ascunsă moartea. Și mai caut cuvântul cu care să te caut! Mereu există un nume numai al tău. Caută-mă, iubito, în cartea mea cu firișoare de iarbă, în surâsul tău, în trupul tău ce m-a ținut în brațe și în surâsul tău care m-a iubit. “Că a Ta este Împărăția, Slava și Puterea/ÎnnumeleTatălui/Al Fiului, Al Sfântului Duh, Amin!” Dumnezeu știe să ne mângâie. Într-o zi vom fi din nou împreună. Cel de Sus știe să își țină promisiunea!
Dragostea mea ia chipul mării cu cele patru anotimpuri, cu frumuseți svântate ori delicate, dragostea mea ia chipul muntelui sub a cărui frunte e ascuns un mister al unei lumi pierdute, dragostea mea ia chipul norilor ce se scaldă într-o oglindă, dragostea mea ia chipul porumbiței ce s-a oprit din zbor pe un colț de lună și acum visează! Dragostea mea e ca o eșarfă de miresme depusă pe obrazul sorții! Dragostea mea tânjește în noaptea nunții la împreunarea dintre lună și soare. Dragostea mea e toată o matcă de fluturi adăpostiți sub privirea visătoare a iubitei, dragostea mea, dragostea din inima mea ce tânjește năucă, dragostea mea de sfinți, de poeți, de tăceri care o îngână, dragostea mea doar un suflet, doar o inimă, doar un nume, dragostea din mine ce te caută, îți murmură, te dezmiardă… Dragostea mea de rouă, unde ești? Unde ești tu, dragostea mea? Unde te-ai ascuns atâta timp amar de mine, dragostea mea?
Paradoxal, de la o vreme am început să uit, cuvinte, amintiri, emoții, poeme dar, paradoxal, să mă simt mult mai tânăr; mult mai răsfățat de viitor decât de trecut! Să-l asculți pe Mozart, ca și cum l-ai auzi pentru prima oară…
Dar măcar acum la final să mă pot spovedi! Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe Calea Lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu ca pe o icoană cu două chipuri. Bucuria și, vai!, vice-versa! Iar ființele pe care le iubesc au sosit înainte de a mă scufunda în neantul tuturor! Și, era să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii… Și roua de pe obrazul unei inimi zguduite de presimțiri, în sfârșit, fericite…
La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.
Dumnezeu,
nu cunosc un poem mai frumos!
(Cristinei și fiilor ei)
Claudiu Iordache – poeme alese din volumul
„Arcadia există! Mozart și alte poezii…”
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Claudiu Iordache 
Lasă un comentariu