Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

Anunțuri

Homo Europaeus – Ziua Europei

Se dedică speranţei încrustate în aspiraţia fondatorilor Europei Unite:

Unir L’Europe dans la paix et la democratie!

Se dedică lui Adolfo Casais Moriente, poetul,

primul care a judecat cu sufletul

misteriosul destin al Europei.

 

Totodată, părintelui vizionar al ideii unei Europe regăsite

în spiritul

şi materialitatea ei,

omul de stat

Robert Schuman.

 

Se dedica a la esperanza incrustada en la aspiracion

de los fundadores de la Europa Unida:

Unir l’Europe dans la paix et la democratie!

Al mismo tiempo al padre fundador de la idea de una

Europa

hallada de nuevo en su espiritu, alma y materialidad,

el hombre de estado Robert Schuman.

 

Dedicated to the hope encrusted in the aspiration

of the founders of United Europe:

Unir L’ Europe dans la paix et la democratie!

In the same time to the founding father of the idea of a

Europe

found again in its spirit, soul and materiality,

the statesman Robert Schuman.

homo-europaeus

 

Ab Iove Principium

Să începem cu Jupiter!

http://europa.eu

Visul unei Europe

puternice şi unite!

L’Europe

continent des valeurs humanistes, de la

Magna Carta,

du Bill of Rights,

de la Revolution francaise…

––––––––––––

Nu

puterea

te ridică

mai presus

de ambiţiile tale,

ci mărinimia!

Poţi

fi încă

un custode

smerit

al speranţei universale.

Secolul acesta

va trebui să fie

uman

ori

nu va

fi deloc!

––––––––-

Aici

Aristotel a scris

Politica

şi Seneca

a semnat

Epistulae ad Lucilium,

prietenul

de departe.

Izvoarele fântânii

europene

pot hrăni cu apa vie

omenirea însetată.

Uitate vor fi

cândva

tropăiturile

armatelor

şi ordinele răstite

ale cazărmilor,

lumea

nu mai este

de cucerit, nu

poţi constrânge o floare

să nu înflorească!

Oare de ce

dintre toate metaforele

permise poeţilor

o aleg acum

pe cea mai comună:

„Eu văd Europa

ca pe o grădină!”

–––––––– 

Când pământul ne va

părăsi

nu va conta ce am posedat

ci ceea ce am trăit,

nu

a avea,

ci

a fi,

nu

puterea,

ci

puterea asupra ei!

Posteritatea

să ne datoreze

piatra

de temelie

în care fisura timpului

nu s-a ivit

încă!

Nu e puţin lucru să speri

chiar dacă prezentul

este

dedicat

reveriilor cinice.

A combate în

altă parte

violenţa din noi

este o eroare.

Iisus

a întors şi celălalt

obraz,

Europa

să nu ostenească

să întindă

ramura

de măslin.

Duşmanii

ţi-i faci,

nu se nasc, ei

nu apar din senin.

Violenţa

e temeiul

răului pe pământ.

––––––––- 

Europa, nici o ambiţie

nu e mai zadarnică

decât

aceea

de a domina

asupra dezbinărilor

care te dispută.

Dumnezeu

are

un plan

pentru inte.

Cine-L poate împiedica

să-l ducă

la împlinire?

–––––––– 

Dar odată

ajunsă

aici

nu mai ai de ales,

continentele

se îndepărtează de tine,

cum tu însăţi te-ai

lepădat

de Grecia,

abandonând Roma,

în cimitire de ierburi…

Ca şi cum fericirea

nu te-ar privi!

–––––––––- 

Ai condus un imperiu,

lasă-te acum călăuzită

de o speranţă

şi de o idee: fraternitatea!

S-a născut bastardă

la sânul tău,

oferă-i

acolada legitimă!

Fii tu

antidotul

autocratului egoism.

Cheamă la tine puterea

credinţei noastre,

şi nu te întrece

decât cu tine însăţi,

şi dăruie-te

după ce

atâtea milenii de plumb

ai pretins

biruri aspre.

Vindecă-ţi rănile,

netezeşte-ţi cicatricile,

grăbeşte întâlnirea

cu noua ta

renaştere!

Cândva

maşină a dezastrelor,

cere-ţi iertare, fii

instrument al inimilor

care te cheamă

cu numele

mamei

nativităţii!

Nu un stat al statelor,

ci o patrie

a patriilor

 care merg împreună

în urma

destinului.

Lumea este la fel,

numai noi

suntem diferiţi.

Aceiaşi oameni să

construiască

o altă

Europă!

Tu, care i-ai oferit

lui Iisus

casa ta, când

a fost izgonit

din casa

Lui!

Poate că într-o zi

se va putea spune

despre tine,

Europa,

că ai oferit

adăpost

trestiei gânditoare

„care şi-a găsit

odihna

în raţiunea sa!”

(Nu întâmplător

într-una

din limbile tale

Kahlil Gibran

ne-a dăruit

Profetul!)

Oameni ai Europei,

faceţi semnul iubirii

către cei

ce vă ating, stingheri,

poarta,

căci ei sunt

ori fără adăpost

peste noapte,

ori

spirite

ale libertăţii

alungate

de la casele lor!

–––––––––- 

Dumnezeu

să fie respectat

în ceea ce vei clădi

în numele Lui.

Fii cetatea Sa

în care suferinţa

războiului să

nu mai aibă

sens.

Nu ipocrit

ori

naiv ecologică,

verde, pacifistă, ci

o Europă

cu adevărat

de trăit

până la capătul zilelor

noastre.

Să-ţi poţi spune

în sfârşit,

eliberată

de remuşcări, nelinişti

şi spaime:

Ecce homo europaeus!

Sunt european!

Fără a fi mai puţin

român, sârb, celt,

helvet ori flamand.

Descifrează în

vechea Evanghelie

a destinului tău

Vestea Bună a

noii Europe!

Numele tău

să aprindă

speranţa noii zidiri

universale.

Fii atunci, umilă,

însufleţirea

unei singure chemări

răscolitoare

şi irezistibile:

Europa!

––––––– 

Şi aş mai vrea

să vorbesc

despre omul european

omul

care se naşte liber

pentru a-şi împlini

libertatea,

omul

care, acasă ajuns,

o deschide

tuturor

drepturilor.

Homo europaeus.

Lui i-am dedicat

speranţele mele

ştiind ce fel de Europa

am primit

de la părinţii noştri,

ştiind ce Europa

vom lăsa copiilor

noştri.

Eu,

european

prin naştere, avere

şi drepturi,

mărinimos,

generos, darnic, înţelept,

temerar, tolerant

şi sentimental,

omul

care îşi

deschide

fără teamă

biserica

tuturor necredinţelor

doar pentru a le

îmblânzi.

În sfârşit,

omul-continent,

omul

unei magnifice

şi vigilente

meniri.

Nu Walt Whitman,

marele american, scria

cu secole

în urmă: „Eu pledez

pentru fraţi

şi pentru surori„?

A sosit rândul nostru.

Homo europaeus,

omul de la începuturi

şi până la capăt,

omul ce a părăsit

iarba

osuarelor împăcate

pentru a atinge

cu vârfurile clorofilei

sale

vitale

nervurile

transparenţei

cereşti…

O nouă dimineaţă

luminează

lumea!

Milioane de fraţi îşi trezesc

sufletul

– Schone Seele,

sufletul frumos

al lui Mozart! –

şi pleacă

la întâlnirea

cu Europa…

Claudiu IordacheHomo Europaeus (Editura Irini, 2006)

21 martie – Ziua internațională a Poeziei

De n-ar fi decât atât

şi tot ar fi destul!

Poesia este

nevinovata fecioară

care nu-şi cunoaşte copiii,

deşi îi cheamă cu numele

poetului refuzat…

Tu, Pessoa, îţi

citesc cartea ca şi cum

ţi-aş fi scris-o…

Mi-am regăsit în tine

febra sărată a sângelui, schijă

desprinsă din tulburătoarea

odă maritimă şi

ritmul acelor chemări

ce m-au fermecat

dintotdeauna. Tu

eşti ceea ce

am încercat să aflu

de la mine

şi n-am reuşit.

Lira ta murmură

pentru Europa întreagă

invizibilul tău descânt.

Portugalie

cu poeţii

care nu-ţi mai cresc

la piept,

amânând să te piardă!

Ţară mică,

mari poeţi,

tolănită voluptate

pe un colţ

de Mediterana…

 *

Dacă magistrul meu,

Montale,

porneşte totdeauna

de la adevăr, eu nu

am întâlnit adevărul

de la care să pornesc. Îl

inventez,

în schimb, în

acord cu morala creştină

a întoarcerii Mântuitorului

pe pământ. De ce-ar

mai veni, dacă

de 2000 de ani

doar noi ne întoarcem

la El, spăşiţi

şi vinovaţi

de a fi rătăcit

adevărul?

De aceea nu-l cred

pe Montale, nici

atunci

când scria, nici acum

când îl citesc,

în valahă,

dintr-o carte

de ocazie.

Adevărul acesta

trebuie

continuu trăit.

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 *

Între Pinochet și

Pablo Neruda,

voi, oameni,

deloc buni, deloc

răi, ce alegeți?

Îngerul exterminator

ori diavolul îmblânzit?

Tăietorul de capete, ce ar fi putut fi

ale voastre, ori

îmblânzitorul de

suflete, virtutea înfricoșătoare

cu pușca în mână

ori credința înarmată

cu o ramură de măslin?

Pinochet a

fost măsura calculată

a inumanului. Neruda

continuă să fie

o pasăre deszidită.

Primul a alimentat

moartea, altul

 a îmblânzit-o. Pe

primul l-au iubit

armele, pe

ultimul, fluturii. Primul

a întunecat pe cer

soarele, ultimul

l-a desprins din neguri.

Ce idee,

că un simplu vers poate

opri în loc glontele

ce se îndreaptă

spre tâmpla omenirii!

Și totuși,

versul lui Neruda, glontele

lui Pinochet

nu-l poate ucide…

Pentru cine îmi scriu

poeziile?

Unele vor fi mai bune,

altele

nu vor

fi.

Pentru cine

îmi scriu

poeziile

dacă poporul

lipsește?

Lanțul i s-a

prins de gât

ori de gleznă, dar

nu de inimă

și de suflet.

Pare liber,

dar e un sclav

înlănțuit

înăuntru!

 *

Mi-ar fi plăcut

să fiu italian

ca să cânt

Mediterana

cu cuvintele

lui Montale!

Mi-ar fi plăcut să fiu

chilian

ca să iubesc

sălbăticia

femeii,

negru de noapte

și alb de sudoare,

ca Pablo Neruda!

Mi-ar fi plăcut să fiu

grec

ca să trăiesc fiorii

libertății

în închisorile

spaimei

și lăcomia de viață

cu senina împăcare

cu destinul

fără milă

al Greciei,

Mi-ar fi plăcut

să fiu,

pe rând,

Elytis, Ritsos

Seferis,

și alături de ei

să aprind

torța

speranței

peste

sumbra istorie.

Mi-ar fi plăcut să fiu

român, ca

să pot scrie

despre

suferințele

lumii

în limba lui 

Eminescu!

Și sunt!

Deci tac,

rătăcit

în muțenie,

caut calea, culmea,

erupția

viitorului

în tăcerea sumbră

a trecutului.

Mi-ar fi plăcut

să fiu

ce pot fi!

Fericirea interzisă,

patima ascunsă.

Umilitate…

 

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

 

Eugenio Montale

Fernando Pessoa

Pablo Neruda

Yiannis Ritsos

Mihai Eminescu

Lansarea cărții „Nervurile transparenței”

După o absenţă de peste douăzeci de ani, poetul timișorean Claudiu Iordache revine cu un al doilea volum de poezie, Nervurile Transparenţei, voind parcă să nu lase neîncheiată o aventură pe cont propriu a transparenţei trăirilor omeneşti. Cititorii vor putea descoperi vocaţia unei sensibilităţi apte să evoce acut arsura existenţei şi negura sfâșietoarelor ei apusuri. 

Poate pentru a ne aminti sufletele atât de asemănătoare ale celor ce au trăit atât de vulnerabil destinul tuturor, în atât de puţini ani de la Revoluția din Decembrie.

Lansarea cărții va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (Bd. Magheru), din București, în ziua de 18 decembrie 2013, ora 16

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Cântece pentru o patrie stinsă

Dedicate camarazilor mei

din Decembrie 1989

De unde a scos poporul

Revoluţia sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care şi-au dus la târg

libertatea

şi acum nu

le pasă.

Voi, cei curajoşi, cei

puternici, în

ce colţ de garaj aţi aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Ţara voastră

e îngenunchiată, umilită,

şi voi

nu o vedeţi,

nu o auziţi,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiţi

să o ștergeţi în lumea altora!

Iar voi,

care aţi luptat atunci cu moartea,

aţi uitat

pentru ce aţi făcut

toate astea, pentru

ce aţi trăit?

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din Decembrie 1989!

Moţăie la umbra

uitării,

şi în vremea asta hoţii lumii, pas

cu pas şi

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferinţă, câţi

mai sunteţi, inima

voastră, atunci, a bătut altfel!

Oare mai semănaţi

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

ţara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toţi ceilalţi,

cu degetele stropite

de sângele pădurilor, apelor,

câmpiilor

şi munţilor înstrăinaţi,

blestemată să vă fie uitarea!

Aţi reușit să stingeţi

inima României!

Fiţi fericiţi!

 

*

În ţara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de seminţe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăţi

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

 

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În ţara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluţi

şi-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în ţara

peste care se abat

mereu

bezne ale anotimpurilor

trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

 

Unde, în această viaţă, în

această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obişnuit cu incendiul

şi așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit şi corpul

îi mai trăieşte, dacă

dragostea a secat

şi copilul

nu se mai naşte?

Dacă florile nu

şi-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o ţară

n-a devenit o marfă,

dacă toţi aceștia

ce-şi seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

tău? Unde,

în această viaţă,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei ţări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am dreptul

la acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

cum sunt

în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăţa vreodată

să surâdă?

Dar dacă va veni şi o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la ţărmul

unei ţări întunecate?

Ce alt sentiment

poate susţine

privirea care se înalţă

din închisorile ascunse

ale neputinţei

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de şampanie gâlgâie

ţipătul înăbuşit, timpul

se colbuieşte, păsările

se clatină,

bete de cenuşă,

sub cer, inimile

tac înfricoşate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzeşte,

morţii

nu-şi mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

şi nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ţi-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

***

La 23 de ani de la revoluția românilor simpli, de la Revoluția noastră!

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

De unde a scos

poporul Revoluția sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

 Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care și-au dus la târg

libertatea

și acum nu

le pasă.

 

Voi, cei curajoși, cei

puternici, cei mulți, în

ce colț de garaj ați aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Țara voastră

e îngenunchiată, umilită,

și voi

nu o vedeți,

 nu o auziți,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiți

să o ștergeți în lumea altora!

 Iar voi,

cei puțini

care au luptat atunci cu moartea,

ați uitat

pentru ce ați făcut

toate astea, pentru

ce ați trăit?

 

***

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din decembrie 1989!

Moțăie la umbra

uitării,

și în vremea asta hoții lumii, pas

cu pas și

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

 în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferință, câți

mai sunteți, inima

voastră,

atunci,

a bătut altfel!

Oare mai semănați

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei,

oare,

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

țara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toți ceilalți,

 cei cu degetele

stropite de sângele pădurilor, apelor, câmpiilor

și munților înstrăinați,

 blestemată să vă fie uitarea!

Ați reușit să stingeți

inima României!

Fiți fericiți!

 

***

 

În țara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de semințe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu i-am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăți

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În țara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluți

și-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în țara

peste care se abat

mereu

 bezne ale anotimpurilor

 trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

***

(Poezie pentru o patrie stinsă)

Unde, în această viață,

în această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obișnuit cu incendiul

și așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit și corpul

îi mai trăiește, dacă

dragostea a secat

și copilul

nu se mai naște?

Dacă florile nu

și-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o țară

n-a devenit o marfă,

dacă toți aceștia

ce-și seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

 tău? Unde,

în această viață,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

 Mă

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei țări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am oare dreptul la

acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

 cum sunt

 în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăța vreodată

să surâdă?

Dacă va veni și o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la țărmul

 unei țări întunecate?

 Ce alt sentiment

poate susține

privirea care se înalță

din închisorile ascunse

ale neputinței

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de șampanie gâlgâie

țipătul înăbușit, timpul

se colbuiește, păsările

se clatină,

bete de cenușă,

sub cer, inimile

tac înfricoșate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzește,

 morții

nu-și mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

și nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ți-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

 

***

 

 

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

râurile de sânge, ura

cu gura hâdă, ochiul

sticlos

al armelor

îndreptate

spre inima ta?

România, întoarce-te!

Totul  pare pierdut,

o noapte

înecată

 în sânge,

o istorie

istovită,

când

au ieșit

pe străzi

morții,

toți ai tăi,

ca să te apere

de suferință,

oferindu-ți sufletul

lor!

România, întoarce-te!

La chemarea

luptei

au ieșit femeile

să-ți îndemne

curajul

de a rezista,

copiii ce-și

cereau copilăria

pierdută,

bătrânii

dăruindu-ți

ultima lor clipă

de viață!

La Timișoara, la

București, au

murit

ființe

omenești

care îți rosteau

numele

în limba ta

maternă!

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

cizmele

care ți-au călcat

trandafirii?

Crăciunul

celor schingiuiți

în numele

nașterii

lui Iisus,

revenit

pe pământ

pentru a te învia

din nou?

România, întoarce-te!

Au tras fără milă,

au uneltit,

i-au îngropat

pe furiș

în cimitire,

dar tu,

din nou

udată de lacrimile

văduvelor tale, ai

învins

în iarna asasină

și te-ai întors

la noi!

După care

ai plecat din nou.

România, întoarce-te!

Un popor de martiri,

ce

o iau de la capăt

în numele tău,

îndepărtați,

huliți, trădați,

pedepsiți

pentru vina

de a te fi

iubit!

România, întoarce-te!

Coroana

Iibertății tale

s-a numit

revoluție!

Ți-ai

alungat tiranul

pentru a nu-I

mai lăsa  

să se întoarcă.

România, întoarce-te!

Acum, când mai

trăiesc

umbrele

celor uciși,

rătăcite

între

trupurile vii

ale celor

ce i-au ucis,

când poezia

revoltei

a tăcut

și barbarii

te siluiesc

din nou,

nu-ți uita datoriile

față de fiii tăi.

Cheamă-i și să

o luăm de la capăt!

România, întoarce-te!

În lipsa ta

ți-au vândut

sufletele și

pământurile,

ți-au tăiat

lanurile și pădurile,

ți-au pârjolit câmpiile,

ți-au abandonat

noii născuți

și ți-au pângărit

copilele!

România, întoarce-te!

Dictatorii mor

ultimii

în inima

celor pe care

i-au supus.

A murit Ceaușescu?

Fă-l să fie uitat!

România, întoarce-te!

În locul oamenilor

liberi,

vaietul sclavilor

îți va ara pământul,

și în urma lor

biciul torționarului,

cuțitul hoțului,

banda ucigașilor

îți vor smulge

icoanele

din biserici.

România, întoarce-te!

Cum a răsărit

pe cerul tău

soarele

în ziua eliberării

tale, la

întâi ianuarie

1990?

Ne treziserăm

parcă

dintr-un vis

monstruos.

Dictatorul pierise

și noi speranțe

urmau

să încolțească

în primăvara

românilor

liberi.

Și deodată totul

s-a prăbușit!

România, întoarce-te!

Decât o viață de slugi

pe pământul tău

pângărit,

mai bine o clipă

în zborul vulturului

ce veghează

din stema ta!

România, întoarce-te!

Trezește mormintele,

grăbește nașterile,

cheamă-i pe toți

în ajutorul tău,

descoperă-ți iar

pieptul

în fața gloanțelor

ucigașe,

pentru a ne apăra,

pentru a ne mântui

de teama și

rușinea noastră,

România, întoarce-te!

Căci numai împreună

mai avem un viitor

de trăit!

Și cântă,

iarăși,

patrie năpăstuită,

cu vocea ta

împletită

în corul morților

și viiilor

Timișoarei,

ca și atunci:

Există Dumnezeu!

România, întoarce-te!

 

16 decembrie 2012

Timisoara Decembrie 1989

A sosit noaptea, Mozart…

Actele de divorţ

dintre lume şi geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei, lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Şi de atunci scena

se tot repetă.

 

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii,

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul ou

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

 

A sosit noaptea,

Mozart!

 

De-ar fi să plec

spre Tine,

Doamne,

îți las în grijă iubita, copiii,

poezia, și pe tine,

Mozart!

De abia când vocile, amintirea, chemările și muzica ta,

singură pentru totdeauna

între vremelniciile

firii, vor

fi șterse, sfios,

în aburul inimii mele,

de abia atunci când nu te voi mai auzi

niciodată, niciodată,

de abia atunci voi muri.

Tu, Mozart!

 

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 

Moartea lui

Mozart

l-a smuls, geloasă, cu

mormânt

cu tot, invidiilor

grăbite să-l

uite.

Mormântul lui

Mozart

a fost săpat

în grădina funerară

unde moartea

își păstrează

bijuteriile îngropate.

Mozart este

un inel strălucitor

pe mâna

înghețată

a

vieţii

cu coasa!

Iar

în lumea

care va veni,

Mozart este

  numai al ei!

  

Doamne!

de-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează,

tăcut,

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart! 

Mozart-St.-Marx-Copyright-by-Merisi-003-viennaforbeginners.com

Photo © Merisi

Merisi’s Vienna for Beginners

(click pe imaginea Îngerului pentru a citi, a simți, a plânge)

 Wolfgang Amadeus Mozart 1789

© Claudiu Iordache – fragmente din volumul de poezie „Nervurile transparenței” (în pregătire) 

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

România pierdută

În ianuarie 2012, la 22 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, pe teritoriul statului român trăiesc cu trei milioane de români mai puțin. Restul s-au refugiat în cer sau la străini!

Gata! Am scăpat de România! Țara asta nu mai e a noastră! I-am risipit avuția, i-am vândut zestrea, i-am risipit moștenirea, am înstrăinat-o de sentimentele noastre! Nu o mai iubim! Nu mai e mama noastră! Nu mai e decât o humă pârjolită de lăcomia noastră. E tot mai mică și suntem și tot mai puțini! Ne naștem tot mai rar și murim tot mai des. O vindem pe te miri ce și când va putrezi pe temelii o vom schimba pentru o baracă în Spania! Gata, am scăpat de România! Dumnezeu să ne ierte. Uitate-i vor fi grădinile Maicii Domnului, sfinții Andrei, icoanele, odăjdiile, crucile, cimitirele cu străbuni. România nu mai aduce profit. Nu cu mâna noastră și hărnicia noastră! E gata, ca o baltă secată. O țară de vânzare! Cine dă mai mult, e a lui! Când străinii ne-au dat un sfanț, am dat-o și pe degeaba! Cine vrea cumpără ce vrea! Un prunc, o fecioară, o servitoare, un salahor, un sat, un județ, o Timișoara, un Cluj, un Brașov, un litoral, un Negoiu, o Dunăre, o vie în Vrancea, un pogon de veci! Ducă-se! Nu mai e a noastră. Cui îi mai trebuie? Stă singură, săraca, într-un colț, pe un raft, într-un talcioc de patrii triste, sterpe, lepădate, părăsite. I-am uitat până și cuvintele. Ne e jenă să vorbim românește. Îi hulim limba, i-o stâlcim, i-o disprețuim, o izbim peste bot cu barbarisme yankee. O băgăm în mă-sa! Și gata! Va veni o zi în care pe aici vor mai trece umbrele străbunilor, mânând umbrele mioarelor la păscut sub pământ. Hello! Hello! Ați văzut pe aici un colț de România? N-am văzut! N-am văzut! Ici-colo plăcuțe de proprietate, pe aici nu se trece! Nu priviți spre cer! E moșie particulară!  Dacă va mai întreba cineva… Dacă își va aminti cineva… 20 de milioane, 19 milioane, 18 milioane… Până în anul 2050 am jurat să nu mai fim pe pământ. Adio, Ioane, Vasile, Ileană, Niculae … Adio, Ardeal, adio Oltenia, Moldova, adio București… Adio, biată grădină veștejită, adio leagăne cu prunci, adio meri și struguri românești…  Adio, Alecsandri! Adio, Alecu Russo, adio, Caragiale, adio, luceferi, adio, Eminescu! Gata! Ne-am lepădat de voi! Imediat ce coborâm la est de Tisa,  la nord de Dunăre, la vest de Prut, la sud de Bucovina, o haltă în câmp,  un miros de tăciuni, de gârlă, de scaieți, de pâslă de pir… Și ighen! și hello și zdrazvuite, și benvenuto, și willkommen, și … Nici pâs românește! Asta e… Și nu peste multă vreme, poate, într-o seară tristă, în amurgul tăcut al unui colț pustiu de pământ, dintr-un schit năruit într-o râpă va ieși un pustnic cu trup pirpiriu și suflet stins, cu o lacrimă uscată coborâtă din sicriul unui surâs, și fără a mai privi înapoi se va pierde ca un abur sub cer.  Îngerul veghetor al românilor, chemat de Dumnezeul unui neam pe care până și el – de ce, Doamne, l-ai lăsat din brațe? – l-a părăsit… 

România. Păcat!  

Unii au patria

de iubit.

Eu nu am decât

poporul meu

necăjit

căruia îi port

suferințele

și furia…

M-am născut

în arborele lui

jefuit

în care flăcările

au ars ce e mai bun

din el

și din mine.

Însoțitori

de drum

o vreme

până când moartea

se va îndura

și mă va lua

de lângă el

și poporul meu

va rămâne singur

de mine, biet

poet

refuzat

la curtea

sfințeniei lui

demult

risipite…  

Claudiu Iordache