Scrisoare adresată domnului Volodea Tismăneanu

Urmăresc cu tristă curiozitate aventura dumneavoastră prin istoria recentă a României! Bărbat cu o robustă cultură comunistă, aţi avut posibilitatea pe care v-a oferit-o victoria Revoluţiei Române să vă convertiţi surprinzător la o dreaptă abuzivă şi necruţătoare. Cu ocazia discuţiilor pe care le-am purtat împreună în anul ‘90 nu mi-aţi făcut impresia aceasta. Păreaţi avid să aflaţi date noi despre desfăşurarea Revoluţiei şi interesul dv. m-a bucurat. Nu aveam cum să anticipez că, 20 de ani mai târziu, aveaţi să deveniţi Marele Inchizitor al “evenimentelor” din decembrie!

Ce nu vă place la această Revoluţie? Că n-aţi participat în nici un fel la succesul ei? Vă mistuie remuşcările? Regretaţi că nu v-au izbit pe dumneavoastră gloanţele dictaturii? Regretaţi că nu vă puteţi bucura că aţi scăpat cu viaţă în zilele lui Decembrie?  Nu vi se pare că aţi avut noroc că n-aţi făcut parte din lotul de români împuşcaţi în spitale la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti? Ori astăzi nu vă mai împăcaţi cu insignifianţa dumneavoastră? Eu o trec cu vederea. Oamenii sunt ceea ce fac. În Revoluţia Română, împreună cu camarazii mei, mi-am făcut datoria. Am apărat libertatea unui popor orfan de drepturi. Dumneavoastră, în schimb, aţi beneficiat din plin de aceste drepturi. Într-o discuţie cu fostul ministru de externe Ştefan Andrei, acesta mi-a spus: “Accept ca dumneavoastră să ne condamnaţi, dar un Tismăneanu în nici un caz! A fost un favorit al Elenei!” Merită să continuaţi dumneavoastră această discuţie cu dl. Ştefan Andrei. Dar, până una-alta, constat că trofeul Revoluţiei vă tentează până la orbirea bunului simţ!

Pretindeţi, după ce l-aţi eliminat pe Marius Oprea cu mijloace strict bolşevice, să acaparaţi şi Institutul Revoluţiei Române. Cu ce drept? Cu ce temei? Până la înfiinţarea IRRD (anul 2004) nici un institut de Istorie recentă nu a dedicat studiul său faptelor Revoluţiei. IRRD a apărut pe un teren virgin şi în condiţii dificile, cu un buget restrâns, într-o ţară ocupată de forţele trecutului (ce pretind tot mai agresiv că în Decembrie 1989 nu a avut loc o Revoluţie, ci o Lovitură de Stat – teza lui N. Ceauşescu), cercetarea sa istorică a reuşit să edifice Biblioteca Revoluţiei Române. Au fost editate publicaţii şi cărţi puse în serviciul adevărului istoric. A fost scrisă o Istorie a Revoluţiei Române, istorie tradusă în engleză, franceză şi spaniolă şi oferită la capătul anului trecut ambasadorilor europeni acreditaţi la Bucureşti, au fost tipărite Istoria Revoluţiei în Banat, Istoria Revoluţiei la Bucureşti, Istoria Revoluţiei în Transilvania, Dicţionarul General al Revoluţiei Române, Cronologia Revoluţiei, volume de documente şi mărturii, Istoria CPUN, a fost editată revista Clio şi 25 de numere ale Caietelor Revoluţiei, au fost organizate simpozioane internaţionale la lucrările cărora au participat zeci de cercetători din Europa şi Statele Unite… Dar mă opresc aici. Nu dumneavoastră trebuie să vă prezint un raport de activitate, ci opiniei publice! Astăzi, la peste 20 de ani de la Revoluţia noastră, dumneavoastră vă programaţi, pe terenul confiscat al fostului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, să deschideţi noi cercetări pe problematica Revoluţiei şi a mineriadelor. Prea târziu, domnule Tismăneanu! Colegiul Naţional al IRRD este format din persoane care au avut un rol dominant în Revoluţie, la Timişoara, la Bucureşti, la Braşov, la Sibiu, la Cluj, la Arad. Ei, împreună cu istoricii Consiliului Ştiinţific, decid asupra cercetării IRRD. Ei cauţionează acurateţea studiilor sale. Spre dezamăgirea dumneavoastră, probabil, IRRD nu este „Institutul lui Iliescu”, Ion Iliescu fiind însă singurul dintre cei trei preşedinţi post-decembrişti care a sprijinit înfiinţarea lui! IRRD caută să salveze de asaltul forţelor restauraţiei securiste dovezile curajului şi abnegaţiei unui popor întreg. Desigur, sunteţi om de ştiinţă şi vă interesează adevărul! Căutaţi-l, mai degrabă, în oglinda în care obişnuiţi să vă scăldaţi uneori conştiinţa.

Stimate domnule Tismăneanu, v-aş mai reaminti ceva! Aţi condus Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. (Aţi avut chiar cinismul să vă condamnaţi tatăl, un comunist care a crezut în convingerile sale!) Cu ce efect? V-aţi pus, de fapt, în serviciul acelor forţe întunecate care au menţinut sub teroare România vreme de 45 de ani. Vă permiteţi astăzi să emiteţi judecăţi şi să daţi sentinţe morale? Dumneavoastră? Şi oamenii din coteria dv. cu trecut cel puţin obscur? Nu dumneavoastră aţi fost membru fondator al Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar întemeiat în 20 decembrie 1989! Nu dumneavoastră aţi fost membru fondator al Societăţii Timişoara! Nu dumneavoastră aţi propus Parlamentului anilor ‘90 Moţiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească! Nu dumneavoastră aţi publicat cu orice risc, în decembrie anul trecut, cartea Securitatea – confiscarea unei naţiuni. Nu dumneavoastră aţi trăit ani în şir ca prizonier de conştiinţă în propria lui ţară, pentru vina de a nu fi lăsat să fie uitate crimele din Decembrie!

În calitatea pe care o am, de director al IRRD, pot ieşi în întâmpinarea unor bune intenţii, dacă le aveţi. Dar mă tem că pur şi simplu executaţi o comandă imundă! Istoria recentă nu poate fi anexată. Şi nu vom accepta să fie confiscată! Ameninţările dumneavoastră nu ne tulbură! Nu mai aveţi ce cerceta acolo unde aţi ajuns cu o întârziere de 20 de ani! În folosul cui vreţi să lichidaţi Institutul Revoluţiei? Am convingerea că deja cunosc răspunsul. Generaţia mea trebuie să afle adevărul, şi nu mistificarea lui fabricată sub egida dumneavoastră.

În sfârşit, dacă vă prieşte dialogul, vă invit la o televiziune naţională la o oră de vârf! O întâlnire la care eu voi aduce o bibliotecă.  Dumneavoastră, în schimb?

Închei prin a folosi o expresie dragă anilor totalitarismului pe care îl cunoaşteţi mai bine decât mine: „Jos labele de pe Revoluţia Română!” Revoluţia n-a fost a dumneavoastră şi a patronilor şi colaboraţioniştilor din jurul dumneavoastră, ci a celor care au pătimit pentru ea!  Nu o revoluţie a imposturii şi a renegaţilor, ci a morţilor şi viilor ei!

Şi să nu uitaţi o observaţie a dizidentului rus Vladimir Bukovski: „Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul!”

Ei controlează totul! Ei, cei care vă controlează şi pe dumneavoastră, biografia, abjurările şi remuşcările dumneavoastră!

„Ocupaţi-vă de dictatură înainte de a se ocupa ea de voi!” – Dinu Flămând

Anunțuri

Proclamaţia de la Timişoara

România nu a avut nevoie de Revoluţia din Decembrie 1989, nu şi-a dorit jertfa a 1104 români, mutilarea, arestarea şi schingiuirea altor câteva zeci de mii, nu şi-a dorit să sângereze din cauza iresponsabilităţii unui regim în agonie care a ordonat să se tragă în poporul pe care l-a condus la dezastru!

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în timp ce regimul Ceauşescu se afla la putere, Frontul Democratic Român, prima formaţiune politică a Revoluţiei, a citit înaintea zecilor de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei Proclamaţia prin care cerea demisia lui Ceauşescu, declarând totodată Timişoara primul oraş liber de dictatură. După căderea lui Ceauşescu, o delegaţie a FDR a sosit la Bucureşti pentru a contacta conducerea Consiliului FSN şi a-i cunoaşte liderii şi programele. În 12 ianuarie 1990, o mişcare de stradă violentă şi dirijată a dus la contestarea autorităţii Frontului Democratic Român şi la schimbarea liderului Lorin Fortuna! Analizând situaţia, conducerea FDR a ajuns la concluzia că vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii pcr, ce beneficiaseră de toleranţa noii puteri, pregătiseră si organizaseră răsturnarea Frontului Democratic Român. Atunci s-a pus problema înfiinţării unei publicaţii proprii, precum şi a adoptării unor măsuri pentru a face faţă acţiunilor ostile ale fostului regim. Astfel a fost înfiinţat cotidianul “Timişoara”, publicaţie a “Societăţii Timişoara”, societate al cărei membru fondator am fost împreună cu alţi scriitori din jurul revistei Orizont. Echipa iniţială a Societăţii a fost formată în biroul de presă al CFSN Timiş, având ca fond suma de şapte mii lei oferită de maiorul Viorel Oancea. Autorizaţia de funcţionare, sediul, cota de hârtie, accesul la tipografie şi difuzare le-am asigurat eu, în calitate de preşedinte al Comisiei de Presă şi Cultură a CFSN. Societatea Timişoara si-a elaborat programele plecând de la realitatea că, în urma Revoluţiei, doar familia Ceauşescu fusese răsturnată de la putere, nu şi Regimul lor! Discuţiile privind conţinutul unei prevederi care să impună, prin lege, retragerea din viaţa politică a celor care sprijiniseră până în ultima clipă o dictatură sângeroasă, aveau să devină motivul de mai târziu al Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara! În principiu, opinia majorităţii membrilor Societăţii a înclinat spre adoptarea unei atare demers, ce trebuia transferat din planul moral într-unul legal. Aveam ulterior să sesizez că principiul lustraţiei (nu şi cuvântul), ce fusese inclus în ciorna viitoarei Proclamaţii, îşi propunea să obţină eliminarea din viaţa politică a lui Ion Iliescu, mai degrabă decât a responsabililor crimelor din Decembrie, motiv pentru care am cerut colegilor mei George Şerban, Vasile Popovici, să nu sacrifice principiul de dragul eliminării unui adversar politic!

În urma modului diferit de a vedea lucrurile, am părăsit Societatea Timişoara, al cărei preşedinte fusesem. Ceea ce a urmat este deja istorie. Proclamaţia de la Timişoara, după un avânt fulgerător, a divizat România. Punctul 8 a rămas un deziderat. Timişoara însăşi s-a trezit izolată. Membrii fostei Securităţi, nomenclatura, au revenit curând la suprafaţa societăţii. A urmat o perioadă de maximă instabilitate, soldată cu pierderea multor oportunităţi naţionale. O lege a lustraţiei promovată în anul 1990 ar fi intrat în logica schimbărilor de care avea nevoie România. Ales în Adunarea Constituantă, aveam să propun primul, în 1991, Moţiunea privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune care n-a fost susţinută nici de putere, nici de opoziţie! Ajunsă la Senat, Moţiunea care mi-a purtat numele a fost pur si simplu sustrasă şi n-a mai apărut niciodată. Ulterior, domnul Ticu Dumitrescu, devenit senator, mi-a propus să reluăm proiectul, devenit apoi Legea Ticu.

Astăzi ne putem întreba dacă România postrevoluţionară şi-a atins obiectivele… Cred şi pe mai departe în nevoia asanării clasei politice. Dar o lege a Lustraţiei la 20 de ani de la revoluţie ar fi, probabil, o lege a unei reforme întârziate! Cine va mai putea lustra averile uriaşe dobândite în afara cadrului legii în aceşti 20 de ani? Cum va acţiona o lege a Lustraţiei în cazul atâtor demnitari, preşedinţi, parlamentari, miniştri care ani la rândul au comis nepedepsiţi sperjurul, nedeclarându-şi apartenenţa la fosta Securitate? Cum mai pot fi ei îndepărtaţi de la luarea deciziilor naţionale? Se recunoaşte România anului 2010 în faptele românilor din Decembrie 1989? Îşi mai aminteşte ea de jertfa miilor de români? Le mai respectă ea dreptul la istorie, dreptul la merit, dreptul la adevăr?  Dimpotrivă, simbolurile Revoluţiei au ajuns să fie minimalizate. Tema loviturii de stat, emanând din mediile fostei Securităţi, vrea să convingă memoria generală că poporul român nici măcar o revoluţie n-a fost în stare sa facă, ori că schimbările din Decembrie au fost opera ei, a securităţii, ori a altor servicii secrete străine, ignorând că în celelalte revoluţii ale Estului nu şi-a pierdut viaţa nici o fiinţă omenească, iar în România, 1104! Acesta este aportul generaţiei noastre: sacrificiul fără de care marile puteri n-ar fi reuşit în efortul lor imediat de a-l schimba pe Ceauşescu. Românii au ieşit în stradă pentru a-şi revendica libertatea. Regimul comunist a tras în români. Când până şi pentru slugile lui Ceauşescu (singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor) a devenit clar că dictatorul nu mai are cale întoarsă, l-au trădat! Aceasta este diferenţa capitală între cei ce au făcut cu putinţa victoria Revoluţiei şi cei ce au profitat de pe urma ei! Şi totuşi, suntem o naţiune norocoasă! Faptele eroice din Decembrie 1989 au urcat România, nu au coborât-o. Dar oamenii Revoluţiei au rămas şi pe mai departe nişte marginali, nişte necunoscuţi.

Dacă societatea americană, care ne-a devenit etalon, este împărţită între mintea rece a celor care o conduc şi sentimentalismul sincer al celor ce se lasă conduşi, nici liderii nici poporul n-ar îndrăzni astăzi, la peste 200 de ani, să se îndoiască de Revoluţia lor ori de cuvintele de lege ale Constituţiei Părinţilor Fondatori! La noi, din păcate, mulţi dintre cei care au condus România postdecembristă au încercat să ignore, să falsifice, să compromită ori să facă uitată Revoluţia Română!  Se doreşte, oare, ştergerea ultimelor urme?

Încet, dar sigur, subiectul Revoluţiei a fost expulzat din programele Televiziunilor controlate, inclusiv cele publice. Liderii de opinie fac mercenariat de vocaţie, manipulând o istorie la care nu au participat. Presa de serviciu tratează cu suficienţă cel puţin nejustificată faptul că, în urmă cu două decenii, 1104 oameni şi-au pierdut viaţa pentru ca presa însăşi să fie liberă! Şi în acest caz nu putem vorbi despre ingratitudine, ci despre un fenomen mult mai grav.

Astăzi putem constata amploarea unui uriaş proces de uzurpare de roluri şi merite! Iar puterea uzurpatoare, atotcuprinzătoare, a coteriilor familiei securist – nomenclaturiste, dar şi clubul închis al celor care au făcut din anticomunism doctrina schimbării la faţă a renegaţilor ori a unor interese meschine, au pus lacăt pe mijloacele schimbării României. Nu s-a murit pentru ca o nouă oligarhie să urce nestingherită pe umerii celei vechi – cu care, de altfel, se înrudeşte strâns. Iar dacă mai subzistă o speranţă în ceea ce priveşte o reparaţie meritată, aceasta nu poate veni de la un CNSAS ambiguu ori blocat, ori de la o Lustraţie manipulată ori mimată, odată ce, iată, mai toate partidele au lustraţi de vârf în conducerea lor!

Cinismul parvenit al celor ce traversează în elicoptere România săracilor, aerul autosatisfăcut al miliardarilor cu origini in Codul Penal, deşertăciunea morală a foştilor colaboraţionişti care se prezintă naţiunii ca atleţi ai democraţiei, reprezintă astăzi spectacolul cotidian al unei Românii abătute de la istoria ei. Dar ura oligarhiei merge atât de departe încât oamenii Revoluţiei continuă şi acum, după 20 ani, să fie hărţuiţi, cenzuraţi, izolaţi cu mijloace “invizibile” într-o societate care se încăpăţânează să nu fie liberă! Cine a câştigat, de fapt, în Decembrie 1989? Tinerii care au înfruntat cu piepturile goale tancurile dictaturii, intelectualii ce au dat un sens revoltelor, muncitorii înaintea cărora Regimul şi Ceauşescu au dat bir cu fugiţii, noi, poporul român, ori ei, cei ce l-au asuprit vreme de 45 de ani şi astăzi continuă să-l amăgească, să-l înşele, să-l jefuiască? Care este numele adevăraţilor “învingători” ai Revoluţiei? Avem, oare, astăzi curajul de a-l rosti?

În perspectiva timpului, o lege a Lustraţiei, propusă de Proclamaţia de la Timişoara în primăvara anului 1990, cu scopul dovedit de a îndepărta din viaţa publică nomenclatura Regimului Comunist, ar fi deschis României o poartă a dreptăţii. N-a fost să fie aşa. Am ajuns acum să sperăm prea mult de la o lege care continuă să nu aibă asigurată susţinerea generală.

Astăzi trăim ceea ce merităm. Mai putem îndrepta ceva, aceasta e întrebarea?

„Europa nu-şi va regăsi sensurile decât atunci când cuvântul Revoluţie va evoca ruşine şi nu orgoliu! O ţară care se laudă cu revoluţia sa glorioasă este la fel de golită de sens ca şi un om care se laudă cu apendicita lui glorioasă.”

Salvador de Madariaga – scriitor, diplomat, istoric spaniol