Jurnal biografic

Claudiu Iordache a devenit cunoscut opiniei publice în urma Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989. Debutând în literatură în anul 1973, a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Iliescu, acesta arătându-se interesat de poeziile sale fără complexe, publicate în Revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. (Unul dintre poeme, Republica, a fost purtat de către Cenaclul Flacăra de-a lungul şi de-a latul României, culminând cu acordarea unui premiu pentru poezie) Relaţia dintre Claudiu Iordache şi Ion Iliescu s-a întrerupt odată cu plecarea acestuia din urmă la Iaşi. Aveau să nu se mai vadă vreme de 16 ani.

În 16 decembrie 1989 izbucnesc tulburările din faţa casei pastorului Laszlo Tokes. Claudiu Iordache nu va mai părăsi străzile Timişoarei decât odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste. În 16 şi 17 decembrie participă la confruntările cu forţele represiunii.

În 18 decembrie, va fi singura voce care se va opune, într-o şedinţă de ‘prelucrare’ a evenimentelor soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi, pentru a respinge tentativa partidului comunist de a le prezenta drept o intervenţie a unor forţe iredentiste şi huliganice.

În 20 decembrie 1989, împreună cu un mic grup de proiectanţi, va părăsi institutul la care lucra pentru a se alătura coloanelor muncitoreşti ce se revărsau spre centrul oraşului. O parte a acestora s-a îndreptat spre Piaţa Operei, o alta spre Consiliul Judeţean pcr.

În jurul orei 12,30 a aceleiaşi zile, ‘echilibrul’ dintre militarii care apărau Opera şi mulţimea adunată în jurul ei a fost forţat de Claudiu Iordache care, înaintând spre ofiţerul ce deţinea comanda, l-a somat să se dea la o parte ori să tragă! (În momentul acela fuseseră deja împuşcaţi 72 de oameni.) Timişorenii s-au apropiat de Operă şi primii care au pătruns înăuntru: Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu… au apărut în Balconul Operei, unde au făcut cunoscut miilor de timişoreni numele lor precum şi voinţa de a rezista până la capăt în războiul declarat de Ceauşescu poporului său, anunţând astfel începutul a ceea ce avea să se numească Revoluţia Română. Câteva ore mai târziu, în condiţii dramatice, ia fiinţă întâia formă organizată a revoltei de la Timişoara. Va fi întemeiat Frontul Democratic Român, primul partid antitotalitar din România, care îşi va asuma coordonarea acţiunilor ce vor culmina cu declararea Timişoarei drept primul oraş liber al României încă din ziua de 20 Decembrie 1989, cu două zile înainte de căderea dictatorului Ceauşescu.

Membru fondator al mişcării apărute în Balconul rezistenţei timişorene, Claudiu Iordache a deţinut funcţia de vicepreşedinte al F.D.R. După căderea dictaturii, Claudiu Iordache avea să fie numit de către Consiliul Judeţean al FDR membru în Biroul Executiv şi Preşedinte al Comisiei de Cultură şi Presă. În urma organizării primelor alegeri libere din România, Claudiu Iordache va fi ales în Consiliul Judeţean, respectiv în Comitetul său Executiv. Îşi va păstra funcţia în CFSN Timiş, cu care prilej îl va reîntâlni pe Ion Iliescu, preşedinte al CFSN. Acesta îi va propune mai târziu să formeze organizaţia FSN de Timiş. Cu ocazia primelor alegeri locale ale acestui partid, va obţine funcţia de preşedinte judeţean, pentru ca la alegerile naţionale ale FSN, desfăşurate la Bucureşti, să fie învestit vice-preşedinte al FSN.

Ales deputat de Timiş, Claudiu Iordache va deveni membru al Adunării Constituante. În Parlament, îi va fi oferită demnitatea de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care o va refuza pentru a permite unui reprezentant al Transilvaniei să primească această prerogativă. Ajuns vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Comisiei de Prietenie România – Franţa, în vara aceluiaşi an va fi numit prim-vicepreşedinte al FSN. În această calitate va rosti la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi, la 1 Decembrie 1990, a Zilei Naţionale a României, discursul: „Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?” evocând pământurile româneşti rămase în cuprinsul imperiului sovietic.

În 20 decembrie 1990, invitat la Timişoara să participe la comemorarea Revoluţiei, va cădea pradă unei cabale! Înconjurat de un grup violent, insultat, ameninţat, Claudiu Iordache va urca totuşi în Balconul unde fusese cu exact un an în urmă, de data aceasta pentru a-şi depune mandatul de deputat, solicitând un Scrutin Moral. Scrutinul va avea loc. Voturile cetăţenilor care îi oferiseră sprijinul pentru continuarea mandatului vor fi arse în piaţa centrală a oraşului. Câteva luni mai târziu, Claudiu Iordache părăseşte, deziluzionat, partidul de guvernământ, devenind deputat independent. În următorul an el va depune Moţiunea privind Accesul la Dosarele de Securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune ce-i poartă numele (sprijinită de semnătura a peste o sută de deputaţi, dar blocată prin subtilizarea documentului în Senatul României, moţiune care va constitui subiectul legii Ticu Dumitrescu de mai târziu.

În decembrie 1991 va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria-Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reîntregirea! Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci, şi până acum, din toate combinaţiile politice” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

La capătul anului 1992 părăseşte Parlamentul. În anul următor va înregistra, împreună cu liderii confederali Bogdan Hossu, Miron Mitrea, Victor Ciorbea, primul partid social-democrat, având asigurat parteneriatul sindical: Convenţia Solidarităţii Sociale, partid ce va fi blocat în urma intervenţiei puterii de la acea vreme. După ce, în vara anului 1991, un membru al familiei fusese agresat cu sălbăticie pe Bulevardul Magheru, presiunile la care era supus au continuat, numai intervenţia lui Virgil Măgureanu făcând ca acestea să se estompeze pentru o vreme. Dealtfel, Claudiu Iordache, hărţuit continuu, inclusiv cu scrisori prefabricate, pline de injurii ori de ameninţări, va traversa o perioadă în care până şi soluţia supravieţuirii îi va fi îngreunată. Vocaţia pe cont propriu va avea urmări dintre cele mai dramatice. Devenit prizonier de conştiinţă, când şomer, când inamic public, pentru vina de a fi rămas loial valorilor afirmate de „evenimentele” din Decembrie, viaţa sa va dovedi că, pentru protagoniştii săi, Revoluţia, discreditată metodic, a deschis calea tuturor persecuţiilor. Restauraţia făţişă a fostei puteri ceauşiste – fără Ceauşescu – la comanda adâncă a statului, declinul accelerat al României defraudate, îl vor găsi ca pe unul dintre rarii şi cei mai intransigenţi opozanţi. Nici cu pseudo-stânga, nici cu pseudo-dreapta, supus vexaţiilor din partea regimurilor postdecembriste, ]n 1994, la scurt timp după publicarea, în România Liberă, a articolului „Comuniștii din cultură”, Claudiu Iordache va asista neputincios, la eliminarea de la Opera Română a soţiei sale, mezzosoprana Cristina Iordăchescu, fiica mai mare a baritonului Dan Iordăchescu). Progresiv, lui Claudiu Iordache, cel care, într-una din ultimele sale cărţi, scria: „Folosiţi-mă, nu mă izolaţi, căci eu am dovedit că iubesc România!”, omului căruia un senator al României îi remarca luciditatea dramatică („Nu este soartă mai tragică decât să vezi clar într-o lume de orbi!” – Take Ionescu), atacat cu ferocitate comandată în presa scrisă (în care, după Consiliul de Cercetare a Arhivelor Securităţii, lucrează încă informatori şi colaboratori ai fostei Securităţi, din categoria numeroasă a delatorului politic – peste 400 000 de persoane, dintre care 137000 activi în decembrie 1989), prezentat insistent ca având caracterul labil, „instabil”, al unui inadaptat, ca fiind agent CIA ori KGB (acuzaţie ce avea să-l aducă în instanţă ca inculpat pe fostul premier Victor Ciorbea) pentru a putea fi compromis şi marginalizat, lui Claudiu Iordache i-au fost totodată cenzurate apariţiile la televiziune, fiind eliminat din publicistica naţională. („Cei ce spuneau adevărul erau conştienţi de riscurile pe care le înfruntau… Cel care şi-a forţat cetăţenii, încercând să-i elibereze de falsitate şi iluzie, şi-a riscat viaţa” – Hannah Arendt) Partidele pe care le-a întemeiat, Convenţia Solidarităţii Sociale şi A Treia Forţă i-au fost destrămate. A lansat Acţiunea Naţională pentru Eliberarea lui Ilie Ilaşcu şi Reîntregirea României, întreprindere anihilată câteva luni mai târziu. A anticipat formarea clasei politicianiste, a Clasei Nevrednice, complice la dezastrul României Pierdute (titluri ale unui ciclu de cărţi, împreună cu Singur între Români, publicate de Editura Irini).

În iarna anului 2000, sub guvernul Radu Vasile, va fi ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Comemorarea Revoluţiei, cu care prilej va propune inscripţionarea pe diplomele acordate răniţilor şi luptătorilor Revoluţiei a textului: Au binemeritat de la patrie!

La capătul aceluiaşi an, acuzând izolarea ce-i fusese impusă, a făcut cunoscută intenţia de a părăsi România împreună cu familia sa. A renunţat, în speranţa că schimbarea de regim va aduce o relaxare a presiunii invizibile care îl viza. S-a înşelat. În biroul omului de afaceri Dumitru Dragomir, un fost ofiţer de securitate i-a destăinuit că era lucrat informativ încă din anul 1990! (Informaţie confirmată, ani mai târziu, de către un general SRI). Într-o discuţie anterioară, scriitorul Dinu Săraru îl avertizase că nu va fi iertat niciodată pentru rolul jucat în Decembrie 1989.

În anul 2001, proiectul de a edita, împreună cu generalul Mircea Chelaru, revista Atitudinea Naţională, cu sprijinul unui influent om de afaceri, va fi blocat în urma unei intervenţii guvernamentale, acestuia din urmă interzicându-i-se să mai colaboreze cu Claudiu Iordache! Sesizându-l pe Preşedintele României în legătură cu presiunile ce îl vizau, acesta îi promite sprijinul, îl invită la Roma, cu ocazia vizitei oficiale la Vatican, merg pentru prima oară împreună la Timişoara pentru a participa la comemorarea Revoluţiei, dar situaţia continuă să se agraveze în jurul său. În vara anului 2001 i-a fost închisă, fără nici o explicaţie, ultima rubrică pe care o avea într-un săptămânal bucureştean, desăvârşind izolarea la care a fost constrâns de către regimul politic şi presa de serviciu. Nici cărţile sale n-au avut parte de un parcurs normal. Manuscrise sustrase din tipografii, cărţi nelivrate pieţei cu premeditare sau cumpărate en-gros dintr-o librărie bucureşteană, nu i-au permis să-şi difuzeze ideile.

În primăvara anului 2004, un director din Ministerul Culturii o „sfătuieşte” pe mezzosoprana Cristina Iordache să schimbe numele soţului dacă doreşte să mai cânte în România! Revolutat, Claudiu Iordache cere o audienţă preşedintelui Ion Iliescu, solicitându-i să-i apere drepturile cetăţeneşti. Surprinzător, Preşedintele îi propune să elaboreze proiectul unui Institut al Revoluţiei Române, invitându-l să i se alăture la Cotroceni în funcţia de consilier de stat pentru a lucra la acest proiect. Claudiu Iordache acceptă. Opt luni mai târziu, Parlamentul adoptă Proiectul de Lege. În 16 decembrie 2005, Claudiu Iordache e numit directorul general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. 

 

Activitate publică

Scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor

Participant la Revoluţia Română din Decembrie 1989, Timişoara

Membru fondator al Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar din România, înfiinţat în 20 decembrie 1989 în Balconul Operei din Timişoara, în zilele Revoluţiei Române

Membru în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) Timiş (1990)

Parlamentar în Adunarea Constituantă (deputat) (1990 – 1992)

Vicepreşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Deputaţilor (1990 – 1991)

Preşedintele Comisiei de Prietenie România – Franţa (1990 – 1991)

Prim-vicepreşedinte Frontul Salvării Naţionale (1990 – 1991)

Membru fondator al Partidului Convenţia Solidarităţii Sociale (1992)

Preşedinte al Partidului A Treia Forţă (1995)

Șef cabinet senatorial (1997-1998; 2001-2003)

Consilier de Stat la Preşedinţia României (2004)

Director General Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (2004 – prezent)

 

Distincții:

Medalia Revoluţia Română din Decembrie (1991)

Diploma şi Medalia Aniversară 10 ani de la Revoluţia Română (1990)

Ordinul Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (2004)

Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2004)

Cetățean de onoare al orașului Timișoara (2014)

 

Activitate literară

Poet, dramaturg, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor

Publicistică:

Redactor publicaţia Expres (1993), publicist, editor senior

Editor senior Privirea (1996)

Director editorial revista Lumea Magazin (1998)

Şef de secţie cotidianul Curentul (1999)

Redactor şef publicaţia Republica (2005)

Debut în volumul colectiv al Editurii Eminescu 13 Poeţi (1988)

Cărţi publicate: Unde, ce, cum – poezie; Iisus s-a născut la Timişoara – eseu; România Pierdută – eseu; Diamantul de gheaţă – roman; Fata şi moartea – eseu; Singur între români – eseu; Clasa nevrednică – eseu; Polul de Putere – eseu; O Românie de câştigat – eseu; Homo Europaeus – poem; Egeea – poem; Homo Posteritas – eseu;  Securitatea – Confiscarea unei națiuni – eseu; Grec – poem; Agonia postdecembristă – publicistică; Revoluția românilor – eseu; Apocalipsa după Cioran – eseu; România la asfințit – eseu; Nervurile transparenței – poeme, Omul de mlaștină – eseu, Anul 1989 – istorie, Românul frumos, eseu.

Piese de teatru jucate: Cine aprinde stelele – Teatrul Baia Mare; Într-un Tomis întârziat, Urma – Radio Bucureşti.

Premii: Literatura SF: premiul I și III, anii 1977/1978; Premiul UNITER: Un Tomis Întârziat, premiul II pentru Teatru Radiofonic, regia Adrian Pintea.

Activitatea publicistică

Orizont, România Literară, Luceafărul, Facla, Vatra, Flacăra (anterior lui 1989), Dimineaţa, Azi, Ziua, România Liberă, Expres, Privirea, Curentul, Caiete Critice, Glasul Naţiunii (Basarabia), Lumea Magazin, Convorbiri Literare, Dosarele Istoriei, Caietele Revoluţiei (după 1989)

Premii

Literatură SF: Premiile I şi III (anii 1977 – 1978)

Premiul Uniter: Un Tomis întârziat – premiul II pentru Teatru Radiofonic, regia Adrian Pintea

Fişa bibliografică a autorului în Dicţionarul General al Literaturii Române – Academia Română (2005)

Referinţe critice

Valeriu Cristea: „Poezia lui Claudiu Iordache este o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării.”

Leopoldina Bălănuţă: „Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache. Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre.”

Mihai Sin: „De ce mi se pare această carte deosebită? Pentru că extrem de rar un autor român a reuşit să aibă o privire cuprinzătoare europeană şi mondială, ba şi mai rar a reuşit să ne convingă că are o viziune personală, lipsită de complexe, asupra mişcărilor semnificative din lumea de astăzi şi, în acelaşi timp, „fondul românesc” să fie prezent.”

Alexandru Darie (regizor): „Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales curaj. Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, curajul de a face metafizică şi de a avea mister. Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană.” 

Mai multe referințe critice în pagina Curriculum Vitae

Un comentariu

Comments RSS TrackBack Identifier URI