La moartea ultimului conducător al Securității ceaușiste

După 27 de ani

colaboraționismul ascuns a devenit unul pe față!

“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!

Chiar Securitatea de astăzi…

Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi!  Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!

Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?

Un ofiţer de securitate – Exact!”

⃰⃰  “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)

⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.”  (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)

⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)

⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”

“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)

⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!

Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)

⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.

În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu  militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.

⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)

⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)

⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)

⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)

⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…

⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.

⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)

⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.

⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.

⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“  Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011

Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?

În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a  Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „

Fragment din cartea Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.

Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009! 

 

Anunțuri

O cronică semnată Corneliu Vlad la cartea „Omul de mlaștină”

SCRIE DESPRE O ȚARĂ “LOCUITĂ GREȘIT”

„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt  și soarta României. O carte care nu poate fi  citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor.  O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției  Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în  viața publică românească.

Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit.  Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor.   Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune  înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?).  Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).

Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back)  fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!”  Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât  “omul  nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.

 “Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire.  Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.

Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?” 

Corneliu Vlad

Omul de mlastinaSocietatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!

Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!

În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!

Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?

Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.

Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!

(fragmente din cartea „Omul de mlaștină”)

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 6

21 Decembrie 1989, Piața Universității București

Slava îndoliată a Revoluției Române. 

Bucuresti, 21 Decembrie 1989, Bd Magheru

24 de ani de la Revoluția Română

A nu fi uitat!

Timișoara

“Conducerea partidului numea Timișoara

vestul sălbatic al țării.” 

Hans-Joachim Lower, STERN, decembrie 1989.

Protestul spontan al Timișoarei din ziua de 16 decembrie. Revolta din ziua de 17 decembrie ca răspuns la represiunea nemotivată a regimului Ceaușescu, insurecția din următoarele două zile și începutul Revoluției propriu zise din ziua de 20 decembrie, când a fost întemeiată prima formă politică organizată de luptă împotriva Regimului, Frontul Democratic Român, care a făcut cunoscut primul manifest al Revoluției: “A căzut Tirania”, difuzat în limbile etniilor Banatului (română, sârbă, maghiară, germană), prima Proclamație a Revoluției (21 decembrie 1989), primul apel adresat Marii Adunări mobilizate în Piața Operei din Timișoara, devenită centrul de acțiune al revoluționarilor, apel numit: Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi (22 decembrie 1989). (Alexandru Oșca, Revoluția Română în Banat)

Conducerea Frontului Democratic Român, formată din români ce nu se cunoscuseră anterior, a fost antrenată în primele discuții exploratorii și tratative cu primul ministru Nicolae Dăscălescu și cu alți demnitari ai pcr, Cornel Pacoste și Radu Bălan, acestora cerându-li-se demisia necondiționată a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Concomitent Frontul Democratic Român a declarat Greva Generală și transformarea Timișoarei, “acest oraș superb al sacrificiului”, în primul oraș liber de comunism al României!

O comună care se autoadministrează, care se autoguvernează, un oraș liber, o comună a libertății!”

Michel Winock, Vocile libertății

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

De altfel, iată, desfășurătorul dramatic al acelor zile, numite astăzi Cele șapte zile glorioase:

16 decembrie 1989. După amiază târzie a zilei. În faţa casei pastorului Tökés, o mulţime tăcută. Români, maghiari… Sosesc primii 28 de miliţieni, securişti şi câteva sute de activişti pcr. Aglomeraţia şi tensiunea cresc. Sunt blocate intrările în strada Timotei Cipariu. Mulţimea se agită. Pastorul reformat îndeamnă de la fereastră: “Vă rog să mergeţi acasă!”. Dar nimeni nu se clinteşte. Din tramvaiele blocate coboară alţi timişoreni. Miliţienii urlă: “Circulaţi!” Un ofiţer cere mulţimii să plece deoarece vor urma arestări. Sunt aruncate primele pietre… Apare în Piaţa Maria un pluton de intervenţie. Bastoane de cauciuc, scuturi, căşti de protecţie. Se ivesc maşinile de pompieri. În jurul orei 19, ciocniri, care pe care, între timişoreni şi forţele de represiune. Coloane noi de demonstranţi se formează în tot oraşul. La 19,30 la telefonul guvernamental se aude vocea Dictatorului: “De ce nu s-a dat ordin să se scoată armata în stradă? Într-o oră să lichidaţi situaţia!” Nu se va lichida! O coloană compactă se îndreaptă spre sediul judeţenei de partid, o alta se apropie de Operă dar este blocată de către scutieri. În jurul orei 20, în zona complexului studenţesc se strigă: “Studenţi, veniţi cu noi!” Vor veni puţini. În centru este devastată librăria cărţilor lui Ceauşescu. Un pluton de intervenţie al MI este pus pe fugă. Vor fi angrenate trupe de grăniceri. Timişorenii arestaţi de-a valma sunt bătuţi cu sălbăticie… Bătălii de stradă în pieţele Timişoarei. Pe Calea Torontalului, militarii în termen vânează oamenii care s-au izolat de coloane. Camioanele militare sunt aglomerate de arestaţi. Sufletul uriaş al revoltei scandează neîntrerupt: “Libertate! Libertate!” Se strigă: “Jos Ceauşescu! România liberă! Dreptate! Deşteaptă-te, române! Români, veniţi cu noi! Vrem pâine! Vrem căldură! Fără violenţă! Azi în Timişoara, mâine în toată ţara! Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Pentru tot mai puţini români, strigătele acelea se mai aud şi astăzi! Sunt distruse lozincile lui Ceauşescu. Se cântă Hora Unirii! Oamenii de lângă Catedrala Mitropolitană cer preotului de serviciu să deschidă lăcaşul de cult, ca să se tragă clopotele. Nici un răspuns. Timişorenii se adună la Gară, în Calea Aradului, Circumvalaţiunii, Calea Lipovei, Calea Buziaşului, Calea Girocului, Calea Şagului, Calea spre libertate! Deasupra lor, cerul deschis disperării şi speranţelor. Zgomotele luptelor de stradă se sting încet-încet. Luminile Timişoarei par o constelaţie adusă pe pământ. Pe de o parte “organele de partid”, pe de altă parte solidaritatea celor care au uitat de frica de partid! Miezul nopţii îi surprinde pe timişoreni cuprinşi de presimţiri, şi, cu ce preţ, fericiţi!

17 decembrie 1989

Noaptea de 16 spre 17. Apa, în sfârşit, curge în  robinete. Caloriferele sunt fierbinţi. Ordinul partidului: până dimineaţă, în tot oraşul totul să fie pus la punct. Vitrinele sparte vor fi înlocuite cu o viteză uluitoare. La 4 dimineaţa, pastorul Tökés este evacuat din Timişoara. Incinta Ministerului de Interne “adăposteşte” sute de arestaţi la întâmplare. Bătăi, insulte, umilinţe. “Ne studiau ca pe nişte animale ciudate!” Dinspre Calea Girocului, o companie de soldaţi, cu drapelul unităţii ridicat, se îndreaptă spre centru. Fanfara militară cântă marşuri mobilizatoare. Li se răspunde cu: “Libertate!” La Operă, la consiliul judeţean, cordoane militare apără citadelele Puterii. La ora 14, o maşină de pompieri împroaşcă jeturi de apă spre demonstranţi. Începe lupta între cei dezarmaţi şi cei înarmaţi. Trei maşini de pompieri sunt incendiate… Consiliul judeţean este luat cu asalt. Sunt aruncate de la ferestrele lui, ca la Braşov, efectele nomenclaturii. La ora 15 activiştii fug din sediu. La 16,30 începe, la Bucureşti, şedinţa extraordinară a Comitetului Politic Executiv. Armata îşi dispune unităţile la Operă, la Gara de Nord, la Consiliul judeţean, la primărie, în parcul Copiilor, la Băile Neptun, la Continental. Apar TAB-urile, apar tancurile. Sunt aduşi paraşutişti. Batalioane de securitate la ELBA, la ELECTROMOTOR, la IAM. La teleconferinţa naţională, Ceauşescu insistă: ”Am dat ordin să se tragă! “ La ora 17, un elicopter survolează revolta! Ajung, pe rând, la Timişoara Ion Coman, Macri, Teodorescu, Stănculescu, Guşe. În Piaţa Libertăţii, mulţimea se dezlănţuie. Izbucnesc rafalele. Prima victimă: Lepa Bărbat. O femeie cade sub privirile copilului ei! Mii de demonstranţi în faţa primăriei. Salve în aer. Librăria din centru e devastată. Cărţile dictatorului sunt arse în stradă. Tineri, vârstnici sunt arestaţi pe străzi. La 19,30 soldaţii  primesc cartuşe de război. Apar indivizi cu pistoale mitralieră. Demonstranții scandează: „Fără violență!” Victime pe Calea Lipovei. Oameni omorâţi în balcoane, pe casa scărilor de bloc. Timişorenii învaţă să moară. Spitalul militar primeşte primii răniţi. Este ridicată o baricadă în Piaţa Girocului. Câteva tancuri sunt blocate cu preţul unor noi jertfe. Cartierele proletare fierb. Alte blindate pătrund în Centru. Timișoara este izolată de restul țării.

“Inculpatul recunoaște că a cerut întreruperea legăturilor telefonice urbane și interurbane pentru ca populația să nu poată comunica în țară și în străinătate. De asemenea confirmă formarea unor dispozitive la intrările din oraș, care să împiedice accesul străinilor la Timișoara și să-i dirijeze pe cei aflați în tranzit.”

Procesul de la Timișoara, vol. IV, Audierea inculpatului Macri Emil

Gemete, strigătele răniţilor, foc deschis înspre pieptul încă plăpând al Revoluţiei care va să vină!

„Am privit fețele oamenilor. Exprimau înverșunare, încrâncenare și m-am gândit că acești oameni nu mai puteau fi opriți de nimeni și de nimic. Chiar dacă erau omorâți…”

Procesul de la Timișoara, audierea martorului Petroiu Spiridon, vol. IX

“Valul de manifestanță depășea puterea noastră de a-i stăvili”

Procesul de la Timișoara, audierea inculpatului Macri Emil, vol. I 

Timisoara - Decembrie 1989

18 decembrie 1989

 În dimineaţa zilei, la spitalul judeţean, 58 de cadavre şi 230 răniţi. În 17 decembrie fuseseră 26 morţi şi 200 răniţi. (Răniţii din 17, cu plăgi la picioare, vor ajunge în 18 morţi, împuşcaţi în cap!) O izotermă de la COMTIM e pregătită să transporte cadavre la Bucureşti. Directorul Spitalului Judeţean predă cadavrele fără forme legale.

„La spital au venit securiști să-i interogheze pe răniți, doctorul Barany le-a cerut să depună armele la intrare. Pe Rusu Cristian, fiind cel mai mic, l-a ferit de anchete, anesteziindu-l în sala de operații.”

(Audierea martorului Rusu Ioan, Procesul de la Timișoara, Vol. IX)

Izoterma va pleca. Ultimul drum al Timişoarei antedecembriste la Bucureşti! În marile întreprinderi, timişorenilor li se aduce la cunoştinţă că oraşul lor a căzut pradă huliganilor. Dar oamenii tac cu pumnii la gură, căci “huliganii şi maghiarii” încă nu şi-au terminat treaba, căci “huliganii şi maghiarii” Timişoarei sunt chiar ei… Familiile Timişoarei îşi caută copiii, fraţii, soţii. Spitalul Judeţean este luat cu asalt. Li se răspunde: “Nu avem răniţi!” La ora 16, în faţa catedralei, oamenii urcă treptele cu lumânări aprinse. Se scandează: “Noi suntem poporul!” Urmează: “Jos Ceauşescu!” Se trage iar şi iar. Un tânăr este ucis. Parcul din jurul Catedralei e încercuit. Oamenii sunt somaţi să se predea. Li se răspunde: “Laşilor! Aţi tras în popor!” În acel moment ei sunt poporul! Generalul Chiţac dă ordin să fie folosite grenadele lacrimogene. Întunericul va ascunde sângele scurs pe treptele catedralei. “Au fugit ca potârnichile!” se laudă viitorul ministru de interne. Circulă zvonuri privind aruncarea în aer a Solventului. În Calea Girocului se fabrică sticle incendiare. Vor lua curând direcţia TAB-urilor. La comandamentul diviziei, generalul Guşe numără pierderile în tancuri. Pierderea de vieţi omeneşti va fi contabilizată mai târziu. Prea târziu…

“Nimeni de la Județeana de Partid nu și-a exprimat dezacordul privind folosirea forței împotriva demonstranților.”

Procesul de la Timișoara, vol. IX, mărturia martorului Bolog Vasile

Alexandru Grama, 19 ani, ranit usor pe Calea Aradului, impuscat  in Spitalul Timisoara -17 decembrie 1989

19 decembrie 1989

La ora cinci dimineaţa, izoterma ajunge la Bucureşti. La Timişoara interogatoriile continuă. Unul din cinci arestaţi e minor. Închisoarea Popa Şapcă e plină ochi. Se aud încă focuri de armă. Timişoara e singură. Încercuită de trupe într-o ţară care continuă să tacă. Fabricile nu mai lucrează. Clasa muncitoare refuză să reia lucrul câtă vreme armata este în stradă. ELBA, Banatul, Detergentul, SPUMOTIM, ELECTROMOTOR, UMT. “Nu lucrăm sub arme!” Primul-secretar de partid pătrunde la ELBA. “Ce doriţi, tovarăşi?”Vrem eliberarea arestaţilor! Ceauşescu să-şi dea demisia! Unde ne sunt morţii?” Nomenclatura civilă către nomenclatura militară: “Dacă nu se retragearmata, nu ne asumăm nici o răspundere!” Furioasă, nomenclatura militară dă ordinul de retragere. Vine rândul generalului Guşe. Ajuns la ELBA, el este întâmpinat cu: “Ucigaşilor!” Guşe ezită. Coman îl admonestează: ”Şeful Statului major se sperie de câteva femei?” De la Bucureşti, Tudor Postelnicu protestează: ”Minorii nu trebuiau eliberaţi!” Nomenclatura, cuprinsă de negre presimţiri, sub presiunea unor evenimente care i-au scăpat de sub control, aşteaptă întoarcerea Dictatorului din Iran. Uriaşa construcţie spontană a Revoltei rezistase înaintea unei armate cu glonţul pe ţeavă! Revoluţiile încep întotdeauna cu o revoltă care reuşeşte! Timişoara traversează noaptea României întregi, îndreptându-se spre un 20 decembrie, cu privirile aţintite în viitorul unei libertăţi care, câteva zeci de ore mai târziu, va veni nu numai pentru ea, ci pentru România întreagă. 

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 decembrie 1989

 Numai un om liber poate să-şi transforme conştiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989 Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre libertate! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alţi zece mii învăluie Consiliul judeţean.

Rolul muncitorimii organizate care a ieșit în stradă încolonată a fost semnalul ultim care a făcut armata să se retragă în cazărmi. Ulterior, comentarii ale situației create în ziua de 20 au încercat să justifice ori să interpreteze semnificația acelor momente. În primul rând armata nu a fraternizat cu demonstranții, doar a primit ordinul să se retragă în cazărmi, în așteptarea unor ordine noi de la București. Schema afluxului de muncitori din Oltenia dirijat să ocupe centrul Timișoarei în ziua de 21 (prima mineriadă!) urma să fie coroborată cu marele miting muncitoresc din ziua de 22 decembrie. Dar partidului unic nimic nu-i mai mergea. Minerii olteni au fost primiți cu pâine și sare de către tovarășii acestora din stradă și au revenit la casele lor. Mitingul din 22 a devenit un gest sinucigaș pentru regim și conducătorul lui. În al doilea rând, muncitorimea a ocupat strada la lumina zilei, dar în întunericul nopților de 20 și 21 decembrie ea a fost absentă, făcând vulnerabilă conducerea FDR în fața unui atac al armatei ori securității. De altfel, atacul împotriva liderilor FDR, programat pentru dimineața zilei de 22 decembrie, a fost abandonat la aflarea veştii că și Bucureștiul fusese cuprins de revoltă. Meritul solidarității învingătoare în fața represiunii a fost al oamenilor din toate vârstele și categoriile sociale. Pensionari, adolescenți, femei curajoase, studenți, intelectuali, membri simpli de partid, muncitori; împreună vor rămâne ca ființe emblematice turnate în opera lor: Revoluția de la Timișoara!

La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. Cei dintâi  oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. În balconul Consiliului judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet similar este înmânată Consulului iugoslav la Timişoara, Mirko Atanackovic. La Operă, chemaţi din balcon, vin reprezentanţii marilor întreprinderi. La judeţeana de partid tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se cere greva generală pentru ziua următoare. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. FDR organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei.

„Radu Tinu a relatat că a fost chemat și dirijat să ia legătura cu generalul Gușe, să-i dea detalii cum s-ar putea intra, în mod secret, în clădirea Operei… Să trimită un grup de parașutiști, care veniseră de marți… Cei din M.Ap.n elaboraseră niște planuri pentru răpirea celor din Operă.”

(Filip Teodorescu)

O delegaţie de la Consiliul judeţean ia contact cu FDR, cerând concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea câştig de cauză, până la urmă, soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR se deplasează la Consiliul Judeţean, unde îi întâlneşte pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Judeţului Timiş. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă. Li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR cer: listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să vină spre Revoluţie! Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, se obţine asigurarea celor doi că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului, demonstranţi înarmaţi. Se ia calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş Consiliul Judeţean. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

21 decembrie 1989 

Cerul deasupra oraşului continuă să rămână primăvăratic. În balconul Operei tensiunea creşte. Nu vin ştiri că ţara s-ar revolta. Doar singurătatea acestei sute de mii de timişoreni, izolată într-o naţiune de 22 de milioane. Armata, retrasă în cazărmi, continuă în neclintirea ei rău prevestitoare. Nu armata venise alături de cauza Revoluţiei, ci suflete româneşti în haină militară. O singură garnizoană dacă s-ar fi desprins din zidul ceauşist şi totul ar fi luat sfârşit. Dar zidul pare impenetrabil. Gărzile FDR sunt din ce în ce mai numeroase. Ele controlează nu numai clădirea, ci şi străzile alăturate. Ştafetele Frontului merg spre tipografie, spre gară, spre telefoane. La Bucureşti, planuri disperat-scelerate… Timişoara trebuie pedepsită! Apare ideea ripostei “muncitoreşti”. Prima mineriadă nu a fost cea din 13 iunie 1990, ci cea din 21 decembrie 1989. Muncitorilor din Oltenia le revine misiunea de a scăpa Timişoara de “unguri” şi „huligani”. Vor fi urcaţi în vagoane, ca animalele, cu destinaţia Timişoara. Muncitorii olteni din Craiova, Târgu Severin, Târgu Jiu, Slatina, primesc bâte pentru spinarea muncitorilor bănăţeni. Ajunşi în capitala Banatului, sunt întâmpinaţi de o coloană care îi însoţeşte până la Operă. Fraternizarea este spontană. Chemat în balcon, un oltean explică: “Ieri dimineaţa, secretarul de partid ne-a comunicat că ungurii şi huliganii au ocupat oraşul!” Tipografia lucrează pentru FDR. Documentele Revoluţiei apar unele după altele. În Piaţa Operei se scandează: “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!” Sentinţa este deja dată! Greva generală continuă. În faţa Operei, sute de mii de “huligani”. Se citeşte, din oră în oră, un document al Frontului Democratic Român care cere demiterea lui Ceauşescu! Deodată, Bucureştiul se mişcă! Se mişcă o dată pentru totdeauna… ”Ce strigă? Ce se petrece?” întreabă Elena Ceauşescu la mitingul lor. La Timişoara, Chiţac murmură: “Timişoara va fi arată!” Oraşul liber Timişoara are vârsta de o zi! Poligrafia este ocupată de paraşutişti. Vor rămâne acolo până în 22, ora 4 dimineaţa! Guşe raportează la Bucureşti: ”Nu e vorba de golani! E vorba de oameni paşnici! Armata e cu poporul!” “În momentul când mi-am dat seama de sensul şi proporţiile luptei populare, am oprit orice amestec al armatei în desfăşurarea evenimentelor”. Generalul Milea răspunde: “Bine!” Generalul Stănculescu este rechemat la centru. Ion Coman ordonă să se distrugă rotativa de la ziare. La ora 15 din Tipografie pornesc primele pachete cu manifeste. “A căzut tirania!” este difuzat în patru limbi: română, maghiară, sârbă, germană. 

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

22 decembrie 1989

Timişoara e liberă! E rândul Capitalei! Sânge, moarte… O dictatură care vrea să tragă un popor după ea în mormânt! La ora 10, vestea morţii Generalului Milea… La ora 11, peste o sută de mii de bucureșteni înconjoară CC-ul. Sunt luate cu asalt porţile Citadelei! La ora 12,10  Nicolae Ceauşescu fuge de la locul faptei. La Timişoara bat toate clopotele. Frontul Democratic Român poartă tratative cu şefii militari. Nomenclatura trimisă de la București vrea să părăsească oraşul. Mulţi vor fi prinşi. La sediul Ministerului de Interne e distrusă arhiva! Din balcon este citită “Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi.” La Bucureşti e anunţată formarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, la 48 de ore după întemeierea Frontului Democratic Român. Un grup de “foşti” încearcă să-l impună pe Radu Bălan în fruntea FDR. Tentativă eşuată. O delegaţie FDR pleacă spre Bucureşti. Va fi blocată pe aerodromul din Arad. La ora 20, divizia mecanizată este atacată cu focuri de armă. Comitetul de la Operă e avertizat asupra iminenţei unui atac aeropurtat. La capătul zilei, pe o schimbare violentă de vreme, se trage în direcţia Balconului. Un bărbat este rănit după ora victoriei! Nu va fi şi ultima victimă. 

Revoluția de la Timișoara a sfidat tiparele care de-a lungul timpului au încercat să contureze definirea oricărei Revoluții. Ea nu a avut trecut clandestin, n-a fost urmarea unei conspirații anterioare, n-a avut un program politic, n-a fost a unei clase anume, nu a fost internaționalistă, nu a contat pe sprijin în rândul opozanților lui Ceaușescu dinăuntrul Partidului Comunist, nu a avut sprijin extern, nu a avut o conducere inițială, nu a avut un stat major care să-i planifice operațiile și nu a avut decât liderii pe care i-a ridicat și uitat pe rând strada revoltată. Ea a fost o capodoperă de spontaneitate! Cazul Tõkés este adiacent. El a putut amorsa, cel mult, o erupție mult timp amânată! Revoluția de la Timișoara se singularizează astfel prin suma tuturor atipiilor ei. Un argument în plus pentru cercetători de a analiza  motivele, desfășurările, schimbările de ritm, contradicțiile și urmările unei mișcări desfășurate mult în afara capitalei României, dacă ne gândim că doar în Polonia rezistența anticomunistă fățișă s-a declanșat la Gdansk și nu la Varșovia. Revoluția de la Timișoara amintește mai degrabă de Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1921) a lui Tudor Vladimirescu ori de mișcarea de la Craiova, Islaz (7-9 iunie 1848), de unde a pornit mișcarea pașoptistă din Oltenia, în drum spre mereu întârziatul București. Revoluția de la Timișoara a fost inspiratoarea unei revoluțiii fraternale, care a acționat din prezent, în prezent, asupra prezentului, viitorul nefiind preocuparea ei cea mai importantă. Ea a vrut căderea unui dictator, schimbarea unui regim, eliberarea unui neam din închisoarea ideologică și redobândirea dreptului la libertate, la dreptate și la credința în Dumnezeu. Revoluția de la Timișoara rămâne și pe mai departe o insulă pe continentul unei schimbări fundamentale, rod, în bună măsură, al elaborărilor vizionarilor lumii. Autoritatea sa este strict morală. Timişoara a indus sentimentul că libertatea poate fi obținută doar dacă lupți pentru ea! Influența revoluției timișorene s-a extins fulgerător la Lugoj, la Arad, la București, celelalte capitale provinciale aderând la principiile ei, mai puțin cunoscute atunci, mai mult întrevăzute. Revoluția de la Timișoara se evidențiază și prin faptul că n-a fost preocupată de preluarea puterii. Când, după victorie, zeci de delegații ale provinciei au sosit la Timișoara pentru a adera la programul Frontului Democratic Român, ele au fost îndreptate spre capitala României, semn al tulburătoarei modestii a celor ce au însuflețit-o cu lupta și sacrificiul lor! Revoluția de la Timișoara va rămâne și pe mai departe, în istoria neamului românesc, nu numai locul unde s-a deschis mormântul dictatorului comunist, ci și piatra prețioasă în coroana cu spini pe care România continuă să o poarte pe frunte de-a lungul veacurilor. Că în Decembrie 1989, astfel, Iisus s-a născut la Timișoara, nu mai este nici o îndoială! 

Bucuresti, 21 decembrie 1989, Bd Magheru

Mihai Gatlan,19 ani, impuscat in zona Inter-Sala Dalles, in Bucuresti, 21 decembrie 1989

Revoluția Română, începută la Timișoara, avea să declanșeze mișcări similare mai întâi la Lugoj, apoi la Arad, unde a fost format un Front Democrat Român după modelul celui de la Timișoara, condus de liderul Valentin Voicilă, apoi în marile orașe ale României: Brașov, Sibiu, Cluj, unde oamenii înfruntând armele au murit în numele libertăţii tuturor, culminând cu ziua de 21 când au fost ridicate primele baricade în Piața Universității din Capitala României. Putem vorbi în acest caz de conștiința marilor orașe!

„Conștiința marilor orașe: aproximativ 10% din populația  României, ceilalţi alegând să stea acasă în zilele și nopțile Revoluției şi să vadă cum curge sângele altora pe lângă ei fără să-i stropească, privind prin fereastră cum poate fi demolat comunismul! Putem vorbi în cazul acesta de frica preventivă, care întoarce spatele, frica de moartea celui curajos abandonat în stradă de viața celui laș. Asta explică, în bună măsură, refuzul de mai târziu al majorităţii românilor, care a văzut în Revoluția Română mâna altora, doar a ei nu! Și într-un fel avea dreptate: Revoluția Românilor din 1989 a rămas doar podoaba celor care au luptat și au riscat pentru ea! La 20 de ani de atunci, românii obișnuiți pur și simplu  pufnesc în  râs când rostești numele Revoluției, ca și atunci când le vorbești despre virtuțile lor abandonate! Deriziunea cu care este întâmpinată astăzi Revoluția celor merituoși ține și de inapetența românească de a se recunoaște în dimensiunile grave ale existenței. De aceea între comedia eroilor și tragedia destinelor, ei aleg involuntar comedia! O națiune care nu mai obosește să se autoflageleze. O națiune care se ia în râs!”

O conştiinţă exemplară ce a reușit să înfrunte Dictatura cu neînchipuite jertfe și să forțeze fuga Dictatorului din ziua de 22 decembrie 1989!

„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

Timișoara, 20 decembrie 1989. Nu merită să uităm!

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie! 

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate! 

Clipe întregi am tăcut, cu ochii în lacrimi, înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri. 

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie! 

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la această întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră. 

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile… 

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon, dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă… 

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşele din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!…  

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89! 

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit! 

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi! 

Claudiu Iordache – Iisus s-a născut la Timișoara (Editura Helicon, 1994)

20 decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

Primele discursuri libere din Balconul Operei din Timișoara – 20 decembrie 1989 

http://mariusmioc.wordpress.com/2008/08/24/timisoara-20-decembrie-1989-primele-cuvintari-din-balconul-operei 
(transcrierea inregistrarii)

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/timisoara-20-dec-1989-primele-cuvintari-din-balcon 
(inregistrarea audio)

Revoluția din Timișoara în înregistrări audio-video – un serial realizat de Marius Mioc   

Timisoara - Decembrie 1989

Represiunea

Lansarea cărții „România la asfințit”

În ziua de 19 decembrie 2012 va avea loc lansarea cărții scriitorului timișorean Claudiu Iordache „România la asfințit„. Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16. 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit