O cronică semnată Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu la cartea „Apocalipsa după Cioran”

“APOCALIPSA DUPĂ CIORAN”

O cercetare de referinţă cu privire la realităţile din România

după Revoluţia din 1989

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

O analiză aprofundată cu privire la evoluţiile şi realităţile din România după Revoluţia din 1989 face unul din cei mai respectaţi şi admiraţi participanţi la mişcarea revoluţionară de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, în cartea sa: Apocalipsa după Cioran. Cercetarea este dedicată unuia din cei mai mari gânditori ai românilor, Emil Cioran, precum şi “Celor patru mari bărbaţi ai conştiinţei naţionale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Ion Luca Caragiale”. Cuvintele mele se alătură, peste timp – precizează autorul – “tristeţii şi nefericii lor” (op.cit., p.5).

“După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”

Sintetizând evoluţiile României după Revoluţia din 1989, autorul găseşte inspirat formula: “După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”. Unele popoare – se observă în cercetarea efectuată – “ştiu să trăiască, unele popoare nu ştiu decât să supravieţuiască” (p.9).

La trecerea aproape a unui veac de la plecarea lui Cioran, autorul constată că acesta a lăsat în urmă “agonia ţării sale”, o Românie care a fost mult deasupra unei Românii care a venit “după moartea lui”, o lipsă de vitalitate, o decădere, o descompunere, un  dezastru. O ţară guvernată de un optimism primitiv, de o dragoste de patrie “ca o goarnă de bâlci” (p.5).

În anii care au trecut de la Revoluţia română din 1989 s-a conturat “o societate care năruieşte virtutea, sacrificiul, martiriul, eroismul, generozitatea, altruismul, o societate de o indiferenţă intratabilă, aglomerată de un om colectiv care doar ne vorbeşte limba” şi se întreabă autorul: “De ce într-o mulţime constantă de oameni sunt tot mai puţini cei ce merită de la toţi ceilalţi?” (p.6). Este evident că această societate, această mulţime constantă de oameni datorează multe din virtuţile năruite socialismului sălbatic pe care l-au parcurs, dar şi capitalismului sălbatic, impus nouă, românilor, şi altor neamuri din Centrul şi Estul Continentului European, după revoluţiile din anii 1989-1991. Ce vedem astăzi – în perioada post revoluţionară – este, frecvent, “desfrâu, distracţii, fleici, burţi abundente, priviri de cârpă, guşi revărsate, beizadele, fiţe, fete gratis, băieţi deştepţi, târfe, şuţi, bişniţari” (p.6). În anii capitalismului sălbatic, românii îşi fură statul așa cum statul îi fură pe ei, într-o simbioză perfectă. După revoluţie, românii se plâng, dar nu vor să afle cine i-a jefuit. S-a extins sclavia. Noii stăpâni – Consiliul Investitorilor Străini – au impus în România “un Cod al muncii care oficializează sclavia”, cod pe care un Guvern obedient în relaţiile cu transnaţionalele, care stăpânesc ţara, l-a impus prin “asumare de răspundere”. Lucius Annaeus Seneca – marele filosof, scriitor şi om de stat roman – nota în anul 59 e.n. că “nici o robie nu-i mai ruşinoasă decât cea de bunăvoie. Puţini oameni sunt supuşi robiei, cei mai mulţi îşi pun ei înşişi lanţurile -, iar marele William Shakespeare atrăgea atenţia, în anul 1615, că “nu-i sclav pe lume să nu aibă puterea care sfarmă cătuşa”.

Guvernanţii nu au găsit timpul necesar să studieze şi să înţeleagă mesajul lui Mihai Eminescu, mesaj transmis încă din 1888: “Un stat este ca şi omul … are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac este totdeauna sclav şi inegal cu cel ce stă deasupra lui”. Întrebarea firească care se pune este: de ce guvernanţii post-revoluţionari – unii într-o măsură mai mică, alţii cu supra de măsură – au acceptat, şi chiar au facilitat, transformarea sclaviei “într-una oficială”? Autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei constată că “această sclavie oficială” se poate compara cu un “iobăgism târziu”,  care le-a marcat oamenilor soarta cu stigmate de foc, ca urmele lăsate de fierul înroşit pe crupa animalelor de povară”. Se înţelege că acest capitalism sălbatic – promovat în România şi în alte ţări din Centrul şi Estul Continentului – a reuşit să impună “sclavia oficială” cu ajutorul “cozilor de topor” dinlăuntrul “frontierelor statului”, pentru că – aşa cum observă oamenii din popor – “un topor nu taie decât atunci când are coadă”. Iar în anii post-revoluţionari “noile imperii coloniale” au descoperit în ţara de după Cioran “nesperat de multe cozi de topor”, care şi-au arătat disponibilitatea de a servi transnaţionalele în operaţiunea lor deliberată de jefuire a bogăţiilor adunate de acest popor “cu lacrimi şi sânge” pe parcursul anilor …

“Niciodată sărăcia celor mulţi nu a produs atâta bogăţie pentru tot mai puţini”

Jean-Jacques Rousseau – unul din marii gânditori ai Franţei şi ai lumii – în anul 1762, în anii premergători Revoluţiei Franceze, atrăgea atenţia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă” (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157). Celebrul gânditor nota că “dacă vreţi să daţi statului trăinicie, apropiaţi cât mai mult cu putinţă treptele  extreme, nu permiteţi să existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale-afară. Aceste două stări, în mod firesc inseparabile, sunt deopotrivă de funeste pentru binele comun … traficul cu libertatea publică are loc totdeauna între ei: unul o cumpără, altul o vinde”.

Claudiu Iordache – observator atent al realităţilor post-revoluţionare – constată cum “o mână de parveniţi” s-a îmbogăţit pe seama celor mulţi, jefuindu-le bogăţiile care le aparţineau de drept. Bogăţiile însuşite de această mână de pareveniţi confirmă ceea ce a observat poporul român în decursul timpului. Aceşti indivizi s-au îmbogăţit prin furt, profitând “de iuţeala lor de mână şi de nebăgarea noastră de seamă”.

Bogăţia acumulată de ei este – în cea mai mare parte “o bogăţie toxică, extrasă prin jaf din lada de zestre a unei ţări îngenuncheate… O ţară „africană” la marginea Europei… O „elită” cu cazier penal, altfel spus: o penalocraţie” (p.31).

Autorul acestei cercetări ştiinţifice de excepţie îşi argumentează şi demonstrează punctele de vedere prin comparaţii, prin evocarea unor date şi fapte concludente. Astfel, el atrage atenţia că “în anul 1990 existau peste şase milioane de angajaţi ai statului, iar în anul 2011 nu mai erau decât un milion, statul însuşi fiind declarat falit, deoarece acest stat – statul român – nu-şi mai putea plăti profesorii, armata, poliţia, instituţiile, administraţia, judecătorii şi medicii …” Autorul precizează că “falit e un stat care fură de la săraci pentru a-şi îndopa parveniţii, un  stat ce nu mai poate plăti pensiile şi îngriji copiii”; un stat care-şi alungă fecioarele în stradă şi-şi abandonează adolescenţii pe stadioane; e un stat în care, de peste o sută de ani, minciuna stă cu regele la masă, iar poporul tace, înăbuşit de propriile spaime” (p.30) Claudiu Iordache subliniază că “doar un  stat falit ridică la putere pe cei care îl detestă, doar un  stat falit îşi abandonează teritoriile, lepădându-se de ele ca şi cum n-ar fi fost niciodată ale lui. Doar un stat falit! Şi oricât nu v-ar plăcea: un stat datornic, un stat ticăloşit, pur şi simplu, statul falit!”

În această analiză găsim argumentele unei remarcabile personalităţi care – în decembrie 1989 – s-a implicat cu toată fiinţa sa, cu inima şi cu viaţa sa, într-un proces în care spera cu tărie “într-o schimbare în bine a ţării sale”. Rezultă că autorul acestei lucrări nu şi-a imaginat că în anii ce vor urma decepţia va atinge cotele din 2011-2012 şi că statul pe care poporul răsculat voia să-l construiască va deveni un instrument în mâna răufăcătorilor dinlăuntrul şi din afara României. Poporul român nu s-a aşteptat la surpriza ca – în anul 2011 – să constate că statul său este “ca o locomotivă defectă, abandonată în dărăpănatul depou politic”.

Cercetarea efectuată ne înfăţişează o stare îngrijorătoare a mortalităţii. România are cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile din Europa, înregistrându-se moartea a 10 copii la fiecare 1000 de naşteri, ceea ce reprezintă o rată dublă faţă de media europeană (p.32).

Cei care au murit atunci nu mai au cum să vă ierte”

Fiind martorul nemijlocit al confruntărilor dramatice din decembrie 1989, iar în cele de la Timişoara fiind implicat direct, Claudiu Iordache dă expresie convingerii că “cei care au murit nu mai au cum să vă ierte”. Autorul notează că cei care le-au supravieţuit, cu toate că se încearcă să fie făcuţi inofensivi, “nu vă vor ierta niciodată că aţi avut „curajul” abject de a împinge ignominia până la capăt!” (p.142).

O întrebare stăruie în mişcarea revoluţionară din Decembrie 1989: “Cum este cu putinţă ca în actualele guverne să fie oameni care devin palizi când aud cuvântul „Revoluție”?”

Claudiu Iordache constată în cartea sa, cu revoltă şi indignare, “uşurinţa cu care tâlharii pun mâna pe puterea celor mulţi!” In “Căderea zidului tăcerii”, Alice Miller – citată de autor – observă că “numeroşi oameni cu structura de personalitate a lui Hitler şi Ceauşescu trăiesc în continuare pe planeta noastră şi distrug viaţa acolo unde pot” (p.143).

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

Cronică la cartea Apocalipsa după Cioran a scriitorului Claudiu Iordache

Revista Istorie și Civilizație nr. 38, Noiembrie 2012 

Apocalipsa dupa Cioran