Cronici

„În simpla înviere cred…”

Nu m-am mirat când am aflat că dl Claudiu Iordache, unul din cei mai cunoscuți oameni politici ai României noi, participant la Revoluția de la Timișoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este și scriitor: poet, romancier și nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese „în lucru” la teatre din București și provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian și Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl Claudiu Iordache până la Revoluția din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu știu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbușirea acesteia – prăbușire la care a contribuit direct – și după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la Editura Facla, culegerea de poezii intitulată „Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl Claudiu Iordache, politehnician și nu filolog ca formație, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi, el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Și totuși, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!

Îl consider pe dl Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieții, a avut șansa (da, e vorba și de o șansă aici!), inspirația și, desigur, curajul – la care cu totii am visat dar pe care puțini dintre noi au izbutit să-l transforme, când a fost nevoie, din dorință în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în fața armelor, într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calități poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniștit însă repede, și m-am bucurat, constatând că autorul lui „Unde, ce, când…” este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu.

Volumul conține versuri frumoase, nu puține memorabile. Ca poet, dl Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: „…fumul nărilor subțiri dă/de gol ascunzătorile/căprioarei”, scrie, de pildă, admirabil autorul, simulând un fel de raționament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: „În turnul parfumat/al țigării/se rotește/balerina/de jad”. Cuvântul-cheie, și probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparență: „transparență peste transparență, până la întunecarea ușoară a ideii de lume!” Încercând să capteze „puținele graiuri ale înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecția alpină, de sus, simte „spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte, sau vede de aproape, ca într-un coșmar, cum „pe obrazul lunii/a început să curgă/emoția”. Statura poetică înaltă a autorului, de „salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori, nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav și visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenție viața „mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi țărănești sau vitele, a căror răsuflare „aburește cerul”), ca și viața, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ștevii și lucerne, cu grauri și vrăbii. „La marginea orașului, podoaba/vieților simple…”; poetul evocă, în special, după cum am spus, „cartierul periferiei”, „calea ferată”, „raiul râpelor”, modestia „căsuțelor ieftine”, ori „casele cu/acoperișuri înclinate/pe care curge uzura”, acoperișuri de șindrilă sau țiglă, „fumurile de amiază”, „curtea de jos”, imaginea unui „muncitor ce întoarce înserarea/acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, „atât de aglomerate de absențe”: „M-am trezit în zori, odată cu/strigătul sugarului gazdei./Acum scâncește; fragil e/drumul spre o mulțumire/ce încetează curând! Am/găsit pe masă o cană cu/lapte și pulberea fină a/nopții pierdute în lume”. Alteori orașul e văzut „din avion”: „S-a înseninat, orașul e/sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui: „orașul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariție unică, fata cu cârlionți, „atât de șlefuită de frumusețe”: „O arsură a seninului, sub/cerul înnourat, a făcut să/învie, pe asfalt, umbra/fetei cu cârlionți: e/atât de șlefuită de fru-/musețe încât pare un/porțelan, o pictură/sidefie pe transparență!…”

Valeriu Cristea 

MANUSCRISE  

Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.

Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.

De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.

Magdalena Bedrosian – director Editura „Cartea Românească”, ianuarie 1990

IISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA  

La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.

Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.

O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.

Igor Butnaru – cronică publicată în România Liberă, 17 decembrie 1994  

polul-de-putere  

POLUL DE PUTERE

Mărturisesc, dintru început, că n-am mai citit o asemenea carte de eseistică politică, dar care are şi o solidă armătură filozofică, culturală, istorică şi sociologică, scrisă de un autor român contemporan. (…) De ce mi se pare această carte deosebită? Pentru că extrem de rar un autor român a reuşit să aibă o privire cuprinzătoare, europeană şi mondială, într-un domeniu sau altul, ba şi mai rar a reuşit să ne convingă că are o viziune personală, necăznită, lipsită de complexe, asupra mişcărilor semnificative din lumea de astăzi şi, în acelaşi timp, „fondul” românesc să fie mereu prezent.

Din păcate, s-a reuşit dar am şi reuşit să ne izolăm unii de alţii, într-o vreme când un anumit tip de solidaritate şi mai ales acţiune intelectuală ar fi putut să gândească altfel România şi să mai atenueze astfel rapacitatea unei caste şi nu clase politice. Situaţia aceasta a fost, cred, principalul motiv pentru care Polul de Putere e prima carte a lui Claudiu Iordache pe care am citit-o. (…)

De altfel, nimeni nu se poate autoproclama „conştiinţă naţională”, dar o societate care are nevoie de acest tip de mari valori sau, dimpotrivă, crede că nu mai are nevoie, deţine desigur mijloacele pentru a acţiona într-un sens sau altul. Este şi cazul lui Claudiu Iordache, a cărui biografie decembristă şi postrevoluţionară l-ar fi recomandat pentru o astfel de nobilă receptare a românilor. E aproape de prisos să discutăm acum de ce acest lucru n-a fost posibil. Tema aceasta a „conştiinţelor naţionale”, considerată de atâţia „elitişti”, cu acea stupidă şi zglobie nonşalanţă, ca fiind depăşită într-o lume „post-modernă”, e prezentă, direct şi indirect, în cartea lui Claudiu Iordache. Iată un citat din Andrei Koleşnikov, preluat din „Izvestia”: „Epoca conformismului, a inutilităţii autorităţilor morale, a debarasării de cei ce sunt consideraţi conştiinţa naţiunii…” Şi nu întâmplător, înaintea acestuia sunt citate câteva consideraţii asupra „elitelor” sau „falselor elite”, care aparţin unui anume Alexandr Panarin: „Elitele locale sunt acum în serviciul învingătorului global… (…) De la sfârşitul războiului rece, prăpastia dintre elitele globaliizante şi popoarele lor a crescut.” Nimic nu e întâmplător pe lumea asta şi mai ales în politică… 

Polul de Putere, a cărui scriere a reprezentat „un drum spinos”, după mărturisirea autorului, poate să reprezinte „un drum spinos” şi pentru cititor, sau o aventură intelectuală şi civică specială, dar care nu se produce „cu sufletul la gură”, ci, cel puţin în cazul meu, cu dese opriri şi pierdere de suflu, însă niciodată de interes. Pentru că această carte e neobişnuit de densă (aş zice, pe unele porţiuni, „insuportabil” de densă), „polul” temei (ca să reiau expresia autorului) fiind susţinut de alte mari teme. Aproape totul este incitant în amplul eseu al lui Claudiu Iordache, dar, deşi nu dispun de date concrete, mă îndoiesc că, la vreo televiziune sau în presă, să-i spunem totuşi „de profil”, s-au organizat mari, serioase şi grave dezbateri. (…) De altfel, părţile cele mai interesante ale cărţii mi s-au părut chiar mărturiile autorului, fie legate de Revoluţie, fie de aiuritoarea perioadă post-revoluţionară.

Eseul lui Claudiu Iordache conţine doar o mică doză de speranţă şi una şi mai mică de optimism. Căci misiunea „sisifică” sau destinul „sisific” al omului, la care face trimitere în final, ţin mai mult de un „coşmar” al condiţiei umane, decât de o „doză” de speranţă.

Citită într-un timp scurt, printre tracasări cotidiene, cartea aceasta poate, da, printre atâtea satisfacţii, fie ele şi „amare”, dureri de cap. E genul acela de carte pentru care ar fi nevoie de zile sau de săptămâni mai liniştite şi care să facă posibilă meditaţia. Că le vom avea sau nu – e problema fiecăruia.

Închei cu convingerea că şi în acest eseu, printre rânduri, poate fi depistată o nostalgie a acţiunii, specifică intelectualului de anvergură.

Nu pot să-i doresc domnului Claudiu Iordache decât ceea ce doresc şi pentru noi: să reuşim să ducem „povara” care ne-a fost dată şi măcar pe aceea pe care ne-am asumat-o fiecare.

Mihai Sin – Cuvântul Liber, 22 martie 2003 

o-romanie-de-castigat 

O ROMÂNIE DE CÂŞTIGAT  

Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce, în batjocura alor săi!

Repudiată, insultată, umilită, România cu crucea pe umeri urcă răbdătoare dealul Golgotei.

Ea ştie că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Ştie şi continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei.

Claudiu Iordache  

 

O NAŢIUNE ÎN DESCOMPUNERE  

„De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă!” Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: sau „O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. Irini, 2006)

De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: „România Pierdută (1995) reia tradiţia eseistă interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran (Dicţionarul general al literaturii române, 2005)”; „Singur între români (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului.”

Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997) şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu. Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de căştigat, se înscrie într-o ecuaţie:

onestitate + realism = pesimism

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: „Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care raiul românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România.”

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR-PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit, s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale) Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele boierilor minţii, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare”.

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi.  Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.

Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997.  Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este o Românie de câştigat, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod.”)

Când s-a lansat cartea la Librăria Mihail Sadoveanu din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta.  Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.

Academician Florin Constantiniu – Revista „Dosarele Istoriei”, nr 117 (2006)   

 

o-romanie-de-castigat  

O ROMÂNIE DE CÂŞTIGAT SAU O NAŢIUNE ÎN DESCOMPUNERE  

(Elegie pentru generaţia mea)

Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atît de departe în uzurparea propriilor obligaţii.

În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. 

Unde facem recurs?

Dr. Mircea Chelaru, Bucureşti, 8 septembrie, de naşterea Maicii Domnului a anului 2004  

O ROMÂNIE DE CÂŞTIGAT   

Anii care au trecut de la acel Decembrie de foc din istoria românilor se caracterizează prin puţine – poate chiar prin prea puţine – împliniri şi prin multe, poate chiar prea multe decepţii. Libertăţile cucerite în Revoluţia din 1989 au permis îmbogăţirea câtorva indivizi care – prin iuţeala lor de mână şi nebăgarea celor mulţi de seamă – au jefuit averea ţării, aruncând în sărăcie şi mizerie milioane de români. Evoluţii grave, neliniştitoare frământă astăzi societatea românească. Analiza cauzelor unor asemenea evoluţii o găsim într-o lucrare de excepţie, care a apărut în Editura Irini, sub semnătura unuia dintre cei mai prestigioşi analişti ai fenomenelor contemporane, domnul Claudiu Iordache. O Românie de câştigat sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea) reprezintă, neîndoielnic, o cercetare aprofundată privind realităţile lumii de azi, în care sunt surprinse evoluţiile şi frământările societăţii româneşti: „Starea Naţiunii Române după Revoluţia din 1989”. Amintind afirmaţia unui gânditor francez că „Oamenii fac istoria fără a şti ce istorie fac!”, autorul observă că această afirmaţie defineşte cum nu se poate mai bine situaţia României după Revoluţia din Decembrie 1989… „Românii au făcut Revoluţia fără a şti ce revoluţie fac!” Ei nu aveau de unde să ştie că distrugând pentru a reconstrui, nu vor reuşi mai mult! Solidaritatea din decembrie „s-a transformat fulgerător în marele război al românilor împotriva României. De atunci, ani lungi şi critici au trecut, dar războiul continuă şi nu i se întrevede un deznodământ”.

Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism, avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!” Citând această constatare a acelui mare gânditor care a fost Mihai Eminescu, autorul cărţii evocă numeroase fapte şi fenomene din anii care s-au scurs după Revoluţia română, care confirmă existenţa unor stări de lucruri asemănătoare în România începutului de secol şi mileniu. Claudiu Iordache atrage atenţia că sunt pe lume oameni care rămân, pe viaţă, victimele înşelătorilor de vocaţie. Subspecia victimei coexistă, bine mersi, cu subspecia rechinului de „economie de piaţă”. Colibele şi palatele româneşti nu produc războaie sociale. „Palatele mai asasinează un Săhleanu, colibele îl mai primesc cu aplauze pe un Cataramă, la locul lor pricăjit de muncă”.

O comparaţie justificată face autorul cu stările de lucruri existente în timpul Revoluţiei de la 1789 din Franţa. La 215 ani de la îndemnul Revoluţiei franceze: „Pace colibelor, război palatelor!”, lumea noastră – notează autorul – a rămas, în parte, aceeaşi. „În loc ca muncitorii să pătrundă în fabricile lor şi să nu mai iasă de acolo, scandând: Ţara este proprietatea noastră!, ei consimt la masacrarea lor socială!”

Claudiu Iordache constată că Revoluţia română a redeschis „Olimpiada jefuitorilor”. În numai un deceniu, livezile României au devenit maidanele ei. Săracii i-au devenit şi mai săraci, bogaţii şi mai bogaţi. „România a rămas şi pe mai departe sub dictatura minoritarilor. Industria românească a fost vândută la colţul străzii. De prisos ar fi să evocăm prestaţiile bancherilor ce au luat cu hărnicie din averea tuturor pentru a înzestra proprietatea câtorva. Primele 100 de averi îşi găsesc originea în faimoasele „inginerii” care au transformat măruntele agoniseli ale românilor de rând în conturile bancare ale carnasierilor capitalismului de comandă”. 

Într-adevăr, asemănările cu lumea descrisă de Mihai Eminescu sunt izbitoare. Şi este meritul autorului nu numai că le observă, dar le şi descrie cu acel simţ al surprinderii realităţii pe care îl are Claudiu Iordache.

În viaţa politică nu facem politică, ci politicianism; în viaţa industrială şi agricolă nu muncim, ci ne pripim spre câştigul fără muncă. Pentru a ajunge în situaţia în care am ajuns, nu era nevoie de mâna străinilor duşmani. Căci duşmanii noştri nu sunt în afară de noi, ci sunt în noi înşine!” Evocând această concluzie a lui C. Rădulescu-Motru, autorul se întreabă şi ne întreabă: „Ce duşmani mai inflexibili a ajuns să aibă astăzi România, decât cei care îi vorbesc limba?”

Naţiunea română – constată autorul – „se clatină pe picioare în biografia fiecărui român”. O avalanşă de dovezi… Dincolo de acestea, axioma: „României nu i-a fost ameninţată mai întâi trăinicia, ci demnitatea” poate nelinişti conştiinţa publică. „O ţară care se surpă” – atrage atenţia Claudiu Iordache – „poate atinge, in extremis, dimensiunea unui dezastru european”. (…)  

O analiză de o sinceritate dezarmantă face autorul cu privire la profitorii post-revoluţionari, cei care – prin orice mijloace, de regulă imorale – încearcă să se îmbogăţească „fără muncă”, cum observa, la timpul său, C. Rădulescu-Motru. „Adevăraţii câştigători ai Revoluţiei” – notează Claudiu Iordache – „sunt ei, pleşcarii din trecut deveniţi pleşcarii post-decembrişti… Mâinile lor sunt la fel de transpirate, de pătate şi de murdare, căci pleşcarii noştri n-au teamă de Dumnezeu! Raiul şmecherilor şi pomenilor le ajunge… Pleşcarii sunt odraslele a două ideologii concurente, ei sunt Calea a Treia între răul totalitar şi mai răul democraţiei pleşcăriste”. 

DAŢI-MI ÎNAPOI ŢARA ÎN CARE NU S-A MURIT INUTIL, ORI VIAŢA CELOR CARE S-AU JERTFIT PENTRU VOI!” Acest apel, lansat în baza unei analize cutremurătoare a fenomenelor post-decembriste, ar trebui să aibă ecoul aşteptat în sufletul şi ar trebui să se regăsească în acţiunea tuturor românilor. Autorul ajunge la concluzia că „poţi înţelege, dar nu poţi respecta fiinţa care nu se mai ridică în apărarea demnităţii sale”. Să accepţi resemnat să rămâi la periferia umanului, „să nu-ţi poţi creşte copiii ori îngriji bătrânii, să n-ai parte de un acoperiş deasupra capului şi de un petic de pământ pe care să-ţi îngrijeşti grădina, să mori cu zile şi să nu te întrebi de ce?” este un comportament al unei fiinţe care în libertate îngăduie unui regim oligarhic să o trateze ca în sclavie. 

Claudiu Iordache notează că , până în decembrie 1989, am putut crede „că n-am fost liberi pentru că am fost constrânşi la non-libertate”, dar astăzi „continuăm să fim la fel de neînsemnat de liberi. Nu un dictator ne-a răpit libertatea, libertatea a plecat de lângă noi, dezgustată de apatia noastră”. În opinia autorului este „vai de ţara care nu se mai poate salva decât cu sprijinul reticent al străinului”; întoarcerea în lume a unei ţări – consideră Claudiu Iordache – „nu se mai obţine doar printr-o revoluţie, fie ea mai puţin ratată decât cea din decembrie 1989. E nevoie de un spirit superior împărtăşit al demnităţii de a trăi altfel”. 

Cartea pe care ne-a dăruit-o Claudiu Iordache – un luptător autentic pentru libertate în decembrie 1989 – înfăţişează adevăratele fenomene ale lumii postdecembriste. Nu este o carte tristă – cum s-ar putea crede la prima vedere. Este o carte unică prin realismul cu car ne introduce „în prezentul postdecembrist”, cu luminile şi umbrele, adesea neobservate ori neglijate sau neînţelese… Este o carte care ne convinge că n-ar trebui să precupeţim nici un efort pentru a ne recuceri libertatea şi demnitatea pentru care s-au jertfit atâţia români în acele zile şi nopţi de Dramatism şi Speranţă ale Revoluţiei din Decembrie 1989! 

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

O ROMÂNIE DE CÂŞTIGAT?

În cartea lui Claudiu Iordache („O Românie de Câştigat sau O naţiune în descompunere„), recent lansată la Braşov, descoperim o veritabilă diatribă la adresa poporului român, scrisă alert în direcţia imprecaţiei nemărturisite, dar cu bunul simţ al celui ce, iubind, ceartă fără să desfiinţeze. Este, dacă vreţi, o lecţie a paradoxului iubirii necondiţionate dar apostatice, fiindcă nu înţelegem aici acea iubire de mucava inspirată de propaganda deşănţată a comuniştilor, împotriva cărora Claudiu Iordache a luptat în prima linie în asediata Timişoară a lui Decembrie 1989. Experienţei sale de revoluţionar, dedicat total gestului plin de curaj şi responsabilitate, i s-au adăugat erudiţia de scriitor şi sensibilitatea de poet, un mixtum compositum uman împins la exacerbare din năzuinţa pentru adevăr şi dreptate, aşa cum stă bine celui urcat pe baricada balconului Operei din Timişoara, cu riscul suprem de pierdere a libertăţii şi a vieţii chiar, în timp ce Nicolae Ceauşescu ordona isteric înăbuşirea cuibului de protestatari, ignobil declaraţi de către oficialităţi ca fiind derbedei şi provocatori plătiţi de „agenturili” străine. Şansa i-a surâs, a scăpat întreg şi nevătămat, dar, posterior faptelor lui, s-a ales cu duşmănii în loc de glorie, s-a garnisit cu sărăcie în loc de viaţă decentă, s-a înzestrat cu dezamăgire în locul unui triumf firesc. De fapt, în conformitate cu regulile generale ale evoluţiei umanităţii, revoluţia şi-a devorat fiii, acest canibalism istoric având efectele sale până şi azi, în anul de graţie 2007! Impostori de tot felul rescriu paginile Revoluţiei din Decembrie după criteriile lor convenabile şi false, ei sunt cei care beneficiază de drepturile conferite de lege şi, dacă ar fi căutaţi mai atent prin dosare, s-ar şi putea stabili cu certitudine că în acel disperat decembrie ei erau pe o altă parte a baricadei. Aceştia nu doresc nimic altceva decât să-şi conserve impostura, minciuna şi raptul. De aceea, revoluţionarilor autentici li s-a pus pumnul în gură, au fost marginalizaţi, aruncaţi în sindromul culpei şi al deznădejdii, fără a mai vorbi despre lipsurile materiale care le fac viaţa mizerabilă şi insuportabilă. Câţi au dispărut, câţi s-au sinucis, câţi au murit cu zile? Claudiu Iordache a gustat înzecit din toate acestea, dar a scăpat şi de această dată, şansa vieţii lui fiind asigurată de sublima defulare prin scris. Menirea, care îi era asigurată de undeva, de Sus, avea un singur scop: devoalarea! Cineva trebuia să spună adevărul, iar adevărul lui Claudiu Iordache a depăşit labilitatea strictei răzbunări pe impostura de convenţie. Damnarea lui ca revoluţionar nu se putea încheia aici, fiindcă scriitorul şi analistul din mixtura care îl consacră ca persoană şi ca personalitate au decis că lupta trebuie să continue.

Nu sunt gratuite aceste cuvinte, altminteri nici nu ar putea exista o altă explicaţie a curajului şi demnităţii, duse până spre absurd, de a condamna după 16 ani ceea ce începuse prin rechizitoriul său din acel balcon, înălţător şi excomunicant în acelaşi timp. Scriind, Claudiu Iordache a observat, cu o stupoare bine cântărită, că textul scris cu o încrâncenare analitică demnă de un adevărat antropolog se transformă într-un dramatic şi întins eseu despre pătimirile poporului său, constatând, cu spaimă, că explicaţiile unor eşecuri naţionale pleacă din interiorul genetic al neamului românesc, asupra căruia apasă blestemul ingratitudinii permanente. Nimic nu îl mai poate întoarce din drumul unor deduceri deja comise prin însuşi actul scrierii deliberate, dar şi eliberate de convenţii, de metafore cu iz justificativ şi de subiectivisme sentimentale, deformatoare, în orice caz, în plan ideatic. În acest fel, cartea lui Claudiu Iordache se transformă încet şi sigur într-o diatribă tragică, a cărei concluzie unică se grăbeşte în a se focaliza în fraza aproape homeriană: „A început execuţia României!” De unde până unde s-a ajuns la această fatalitate? Îl cităm tot pe autor: „Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care îl fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. În fond asistăm la ceea ce se poate numi disoluţia României prin fiecare act de fugă al românului din ţara sa, prin fiecare act al abdicării românului în faţa sărăciei, a nedreptăţii, imposturii, inculturii şi, mai ales, în faţa găştilor politice puse pe jaf şi trădare.

De aceea, varianta de titlu „O Românie de câştigat” rămâne doar un deziderat, un reziduu de speranţă care oferă un oarece interes în a împinge cititorul spre a lectura volumul până la sfârşit. Căci speranţă este fraza: „Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce în batjocura alor săi! Repudiată, umilită, România, cu crucea pe umeri, urcă răbdătoare dealul Golgotei. Ea ştie că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Ştie şi continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei„. Tristă experienţă pentru cel care a ieşit printre primii din România, în acel Decembrie dezgheţat, tocmai bun pentru a face Revoluţie. Orice sens şi simptom al evoluţiei dispar grotesc şi doar ideea credinţei în sacrificiul christic mai dă vocaţia supravieţuirii cu orice preţ. Textul cu valoare soteriologică al scriitorului şi eroului de la Timişoara va fi receptat lucid peste câteva generaţii, când, probabil, va fi definit ca un act romantic, tardiv şi quichotesc. Altminteri, cartea lui Claudiu Iordache este aproape o capodoperă. E păcat şi e trist totodată…

Mircea Brenciu, scriitor – cronică publicată în Argument, septembrie 2007 

homo-posteritas 

HOMO POSTERITAS 

Claudiu Iordache este un voievod al românismului, un Avram Iancu contemporan care, cu cărţile sale la şerpar, cutreieră patria română blestemând sărăcia care ne macină şi astăzi, o sărăcie cu zurgălăi şi trompete, de parcă Iadul nu e mulţumit nici acum de modul cum îi realizăm planificările. Poporul român e părăsit, fiecare se salvează cum poate, gândindu-se – odată la patru ani – la un parlament cinstit al sorţii noastre.

În cartea sa Homo Posteritas, ca în toate cărţile sale, Claudiu Iordache deplânge soarta românului, care-a fost înfruntată scrâşnind din dinţi, surprinde, într-un mod sublim şi tragic în acelaşi timp, deznădejdea poporului care a sperat şi răbdat, aşteptând cerul dreptăţii.

Prin scrisul său, prin expresia magică a naţionalismului său curat, prin tot ce face, Claudiu Iordache îngenunchează de fapt lângă mormintele înflorite în fiecare primăvară ale eroilor neamului, care au murit sub cerul patriei străbune şi ascultă sufletul lor nevăzut şi neauzit pe care-l amestecă, în creaţia sa, cu noaptea, cu murmurul vântului, cu foşnetul stejarului, ca simbol al veşniciei noastre pe aceste pământuri…

Cărţile lui Claudiu Iordache reprezintă o DOINĂ prelungă, înălţată – ca şi DOINA lui Eminescu – la rang de imn de stat şi la rang de drapel naţional, pentru că a fost sortită zilelor noastre o mare şi grea durere. Se vede treaba că şi acum, la 18 ani după Revoluţie, trebuie să ispăşim păcate grele, fiind puşi la chinuitoare încercări.

Poate am supărat pe acela care pe toate le vede şi le rânduieşte, poate am ocolit Biserica şi am avut preoţi vânduţi Diavolului, dar, oricât am fi păcătuit noi, românii, suferinţa nu-i de ajuns şi ne va fi îndreptar spre izbânda de mâine.

Asta ne spune Claudiu Iordache, prin strigătul său sfâşietor: să nu lăsăm urmaşilor o Românie ştirbită, fiindcă blestemul acesta ni se va cuveni pe deplin şi ruşinea va pune pecetea ei de foc pe obrazul fiecăruia.

Oameni buni, dacă m-aş încumeta să fac o UNIUNE A CITITORILOR, în oglindă cu UNIUNEA SCRIITORILOR, aş impune fiecărui individ care doreşte să fie membru o condiţie minimă: să fi citit măcar cărţile lui Claudiu Iordache, această sumă lirică de voievozi… suferă pentru noi şi pentru idealurile sale nobile… 

Dumitru Sârghie, ziarist 

homo-posteritas 

Homo Posteritas 

Adevărurile şi decepţiile poetului revoluţionar

Orice om care şi-a văzut moartea cu ochii are dreptul şi forţa să scrie despre viaţă numai cu pana muiată în cerneala vitriolantă a adevărului. Între aceia care şi-au dobândit dulcea povată de a sluji prin scris doar crudul şi durerosul adevăr, se află şi poetul – filozof – revoluţionar Claudiu Iordache. Iar proba că fiinţa sa arde şi respiră doar pe tărâmul adevărului şi lucidităţii o reprezintă şi cea mai recentă carte scrisă de el, purtând titlul Homo Posteritas

De la bun început se impune o precizare: cartea este „dedicată scepticului pur al neamului românesc, surâsului şi candorii lui Emil Cioran”, fiind tipărită la doisprezece ani de la moartea lui. De altfel, multe din gândurile cu sclipiri de fulger ale lui Claudiu Iordache interferează cu aforismele lui Cioran, autorul mărturisind că de la el a învăţat îndoiala, iar lecturile din el sunt „o muşcătură a îndoielii într-un măr al incertitudinii”. 

După ce a citit o bibliotecă de cărţi – jurnale, trimiterile fiind citate din Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Cesare Pavese, Paul Valery, La Bruyere, Gide, Camus, Puskin, Montale, Alfred de Vignz, Mihail Sebastian, Constantin Argetoianu, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt şi fireste din Cioran, Claudiu Iordache scrie un alt fel de jurnal. Teoretizând şi conchizând că „jurnalele sunt fructele asediului şi ale refugiului interior”, Claudiu Iordache scrutează mereu viitorul şi constată cu tristeţe că acesta este permanent invadat de trecut. 

Racordat cu toate fibrele fiinţei sale la prezentul României, pe care nu se sinchiseşte să o adore la scenă deschisă, scriind „Frumoasa mea Românie!” Claudiu Iordache radiografiază cu bisturiul cuvintelor o realitate intitulată „vremuri noi cu oameni vechi”.

Când scrie că vede „copii care mor de foame şi parveniţi care zgârâie cerul cu artificii”, autorul îşi declară totala sa dezamăgire de poet revoluţionar. Uneori, din consemnările sale răzbate nu numai decepţia omului care a vrut să schimbe lumea şi n-a dus demersul până la capăt, ci chiar jena că a putut visa atât de departe. El se simte un învins deşi s-a numărat printre învingătorii Revoluţiei.

Claudiu Iordache a adunat în el atâta revoltă, în cei optsprezece ani care au trecut de la Decembrie ’89, încât ar putea face singur o revoluţie. Dar nu sunt sigur că şi-ar mai dori asta încă o dată.

Jurnalul lui Claudiu Iordache ar putea fi al unui om liber. Dar nu este. Pentru că, o spune chiar el, „un om liber rătăcit între prizonieri se simte continuu prizonier”.

Homo Posteritas, cartea care pledează pentru Omul dintotdeauna, regăsit simbolic în Sfântul Copil din Biserica Sfântul Nicolae de pe ţărmul Mării Egee, este jurnalul unui revoluţionar dezgustat şi nefericit.

Un exeget de-al lui Cioran l-a întrebat: „Dacă aţi putea semna o operă dintre cele pe care le admiraţi, pe care aţi alege-o?” „Pe cea a unuia dintre acei inşi care au trăit plini de speranţă o revoluţie, iar apoi au fost decepţionaţi de ea!”

Dacă ar trăi Cioran, sunt aproape sigur, ar fi ales să semneze şi cartea lui Claudiu Iordache! 

Eugen Burghelea

Anunțuri

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s