Adevărul versus Ion Iliescu

În legătură cu declarațiile publice făcute de Președintele Ion Iliescu în ziua de 5 aprilie 2018 consider necesar să răspund public!

Președintele Iliescu a afirmat următoarele:

“În data de 30 martie 2018 a avut loc reuniunea Colegiului IRRD, al cărui președinte sunt. Din motive personale, nu am putut participa la reuniune, de aceea l-am mandatat pe acad. Răzvan Teodorescu – membru al Colegiului să mă reprezinte.

In cadrul reuniunii, s-au exprimat critici în legătură cu lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD și cu modul defectuos în care este condus Institutul de către directorul său , dl. Claudiu Iordache.

Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă.

Insă, în ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului – activitatea dlui Iordache și implicit, a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe.

Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu – DCNews)

 

Adevărul este cu totul altul!

În ultimul an i-am solicitat de câteva ori Președintelui Iliescu o întâlnire pentru a explicita dezacordurile deja grave care subzistau între noi, privind ascensiunea Securității, eşecul Revoluţiei şi dezastrul post-decembrist, dar (nu din vina mea) întâlnirea nu a avut loc. A apărut, în schimb, o așa–zisă Comisie de Analiză, care și-a propus să “verifice” realizările Institutului, o comisie ad-hoc pe care am acceptat-o la gândul că măcar astfel o parte a Colegiului Național avea să afle cum funcționează Institutul pe care formal îl conduceau! Numai că această Comisie Cutean (după numele unuia dintre membrii ei eminenți) primise ordinul eliminării mele! Timp de două luni de zile așa-zisa Comisie de Analiză a perturbat activitatea Institutului, somând să-i fie puse la dispoziție rapoarte, acte (inclusiv dintre cele pe care nu avea dreptul legal să le ceară, cum ar fi actele cu regim personal), fotografiind condica la intrare, amenințând și intimidând angajații, comportându-se precum un vechil pe moșie, “lucrând” zi de zi la un Raport de Activitate pe care până la urmă nu l-a mai prezentat nicăieri! Acționând fără menajamente, prezidată, în absența voită a președintelui Iliescu, de către Răzvan Theodorescu, Comisia Cutean și-a făcut “datoria”, și anume înlăturarea mea de la conducerea executivă a Institutului Revoluției Române! După câteva „ședințe de lucru” ce au constat, de fapt, într-un șir nesfârșit de acuzații mincinoase, defăimări, amenințări, încercări de șantaj, strigăte, înjurături, blesteme, în ședința din 30 martie s-a votat, “ilegal și injust”, după cum a sesizat domnul Petre Roman, demiterea mea!

De altfel, declarația publică a domnului Petre Roman descrie cu precizie situația de fond: ședința din 30 martie a avut drept singur scop demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea IRRD, iar grupul care a dat această lovitură de forță nu s-a mai împiedicat nici măcar în formă, renunțând să mai definitiveze așa-zisul Raport de Analiză a activității IRRD sub mandatul directorului general Claudiu Iordache! Președintele Ion Iliescu știe perfect că în timpul acestei ședințe infame nu s-au exprimat critici în legătură cu „lipsa de activitate, din ultimii ani, a IRRD” și cu „modul defectuos” în care este condus Institutul de către directorul său, Claudiu Iordache – în această ședință s-a acuzat mincinos, fără nici o dovadă, s-au făcut afirmații fără nici o bază legală, s-au strigat defăimări, amenințări, încercări de șantaj, insulte!

“În ultimii ani, așa cum corect au remarcat membrii Colegiului, activitatea dlui Iordache și implicit a Institutului, a cunoscut multiple deficiențe”, mai spune Președintele Iliescu. Membrii Colegiului n-au remarcat nimic corect – cea mai mare parte dintre ei nici măcar n-au citit producția de cercetare a Institutului din ultimii 12 ani! Membrii Colegiului au votat, în anul 2014, același director general pentru al treilea mandat – oare pentru multiplele deficiențe ale Institutului sub mandatele sale anterioare?! Cum, oare, s-au trezit membrii Colegiului să constate modul defectuos în care e condus Institutul de directorul său general și multiplele deficiențe din activitatea IRRD la jumătatea celui de-al treilea mandat pe care ei înșiși l-au votat în 2014?!

Dar poate cel mai mare neadevăr dintre toate cele rostite în declarația publică a președintelui Iliescu se află aici:

“Nu eu am sugerat, așa cum incorect relatează dl. Iordache, înlăturarea domniei sale din funcție, ci aceasta a fost opțiunea exprimată de participanții la ședința de analiză – despre care am fost informat telefonic, acceptând decizia finală a majoritații membrilor Colegiului.” (Ion Iliescu)

Conform Legii de funcționare a IRRD (Legea 556/2004), directorul general este propus de Președintele IRRD, iar propunerea este supusă votului Colegiului Național al IRRD, care este organ deliberativ. În urma propunerii Președintelui Ion Iliescu, Colegiul Național a votat de trei ori numirea în funcția de director general a lui Claudiu Iordache. În Legea Institutului nu e precizată modalitatea de demitere a directorului general, situație în care se aplică principiul legal “cine te numește te deznumește”. Prin urmare, Colegiul Național nu putea exprima opțiunea” de a mă demite de la conducerea Institutului, ci putea doar să voteze propunerea de demitere făcută de către președintele Institutului, Ion Iliescu! Ceea ce a și făcut!

De altfel, aproape de finalul acestei ședințe Răzvan Theodorescu l-a sunat pe președintele Iliescu și a întrebat, în auzul tuturor celor aflați în sală: “Avem în discuție să-l suspendăm sau să-l demitem, ce propuneți, dle președinte?” De la capătul firului i-a venit răspunsul, Răzvan Theodorescu a rostit, tare: “Deci îl demitem!”, apoi mi-a întins telefonul pentru a vorbi eu însumi cu Ion Iliescu, ceea ce am refuzat să fac! Imediat după ce a închis telefonul, cei care mai erau în sală au votat demiterea mea, singurele voturi împotrivă fiind ale domnilor Petre Roman și Ioan Savu. Iar la câteva minute după semnarea Deciziei au dat buzna în biroul meu și au vrut să-mi sigileze computerul! O mică bijuterie de samavolnicie dâmbovițeană!

Precizez că această Comisie a lui Ion Iliescu, departe de a prezenta un raport doveditor al erorilor mele manageriale, cum se angajase, n-a mai prezentat nimic la şedinţa din 30 martie, ci a acuzat, la nivel de strigăte, o neclaritate privind Consiliul Ştiinţific (întrebare la care ar fi trebuit să răspundă profesorul Calafeteanu, directorul ştiinţific al IRRD, care din motive de curaj personal a ales să nu fie prezent la această şedinţă, deşi era obligat s-o facă), precum şi o observaţie legată de felul în care Regulamentul de Funcţionare (ROF) a ajuns la preşedintele IRRD, deşi crearea ROF era, prin lege, obligaţia Colegiului Naţional, nu a directorului general! Cât priveşte “gravele abateri” pe care le-ar fi sesizat Curtea de Conturi, menţionez că ultimele controale ale acesteia nu au identificat nici o eroare majoră, ultimul Raport al Curţii de Conturi fiind chiar publicat în Caietele Revoluţiei! Dar nimic n-a contat odată ce membrii Grupului de Bucureşti aveau de executat ordinul preşedintelui Iliescu! Aş fi putut contesta legal cele întâmplate la această ultimă şedinţă, dar am ales să nu mă mai întorc acolo, în Colegiu, alături de ei. Acesta este şi motivul pentru care mi-am dat demisia din Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei! Într-o şedinţă anterioară, în acelaşi mod a fost “convins” Lorin Fortuna, liderul Revoluţiei de la Timişoara, să nu mai vină la şedinţele Colegiului, cel care l-a dat afară din sala de şedinţe fiind chiar Ion Iliescu.

Este adevărat că în acest ultim an marcat de atacurile lor, am simțit că mi-e tot mai greu să mai rămân într-o instituție dominată de Grupul de București, aservit voinței ex-președintelui Iliescu, ce nu-și dorea decât un institut docil, pus să facă apologia echipei emanate ce a luat, în urma Revoluției din Decembrie 1989, puterea în România! Am știut, în toți acești ani, cât de dificil le-a fost să suporte faptul că sub conducerea mea Institutul funcționa neatins de influențe politice ori de cenzură. A fost condiția pe care am pus-o încă de la început, în anul 2004, când președintele de atunci al României, Ion Iliescu, mi-a propus să elaborez proiectul unui Institut al Revoluției, și apoi să-l conduc – condiție pe care Președintele Iliescu a acceptat-o!

În ziua în care am fost demis din funcția de director general al IRRD am lăsat în urmă un Raport General de Activități, depus la Senatul României și la Curtea de Conturi, solicitând un Audit al activităților IRRD! Acest Raport conține, între altele, consemnarea celor peste 80 de titluri de carte, exprimând cercetarea științifică a IRRD, cărți depuse în principalele biblioteci ale țării, instituții, institute de cercetare, Președinte, Senat, Camera Deputaților, SRI, Curtea Constituțională, Academia Română, inclusiv traduceri ale unor teme principale (vezi Cartea Represiunii, în engleză, franceză, spaniolă, germană), dar și cele 72 de numere ale Caietelor Revoluției, serie ce a tratat temele generale ale istoriei Revoluției Române, precum și urmările ei. (Am intuit că dacă generația aceasta nu este interesată de textul scris, măcar cea care va veni după ea să primească informația necesară!) În Raport este detaliată întreaga activitate a Institutului pe parcursul acestor ani: conferințe, simpozioane, mese rotunde organizate de IRRD, participarea la evenimentele comemorative, deschiderea de centre regionale, formarea unei echipe tinere de cercetători care să studieze într-o manieră obiectivă Revoluția, dezvoltarea comunicării prin intermediul rețelelor de socializare, dar mai presus de orice lucrările publicate! Aceste lucrări de cercetare istorică se află acum în biblioteci, în instituții ale statului, în institute de cercetare, din țară și din străinătate! Istoria Revoluției Române din Decembrie 1989 nu mai poate fi uitată ori mistificată! Acesta a fost proiectul meu, aceasta a fost construcția mea, acesta a fost motivul pentru care “am stat lângă ei”, așa cum mi s-a reproșat! E atât de simplu să critici – și mult mai greu să construiești! Din decembrie 1989 am știut că datorez libertatea mea și a țării mele acelora care atunci au luptat și au murit pentru ea! Și am știut că trebuie să fac tot ce-mi stă în putere pentru a le păstra vie amintirea! Munca mea de la Institut a fost dedicată Revoluției curate a lui Decembrie 1989, și mai ales celor care au făcut-o cu putință!

Revenind la declarația președintelui Iliescu, voi mai spune atât: nu regret ruptura care s-a produs! Îmi propusesem chiar eu să fac primul pas, la capătul acestui an ce prefigura aniversarea celor treizeci de ani trecuți de la Revoluția Română. Doar că președintele a forțat plecarea mea, calculând că nu se va putea bizui pe Institut în perspectiva marilor procese penale în care este implicat! Și a făcut-o, ca de obicei, proferând neadevăruri – și tot ca de obicei, prin interpuși! (Are a mulțumi celor ce l-au împins în această situație dezonorantă. Îi cunoaștem amândoi!) Cred că va avea curând motive să-și regrete decizia – pierderea credibilității Institutului sub actuala conducere este deja un fapt împlinit! Deși există încă suficiente temeiuri juridice la care să apelez pentru a câștiga un proces care să-mi permită reîntoarcerea la Institut, dezgustul mă va ține definitiv departe de puciștii lui Ion Iliescu, ca și de el însuși! Îmi voi rezerva, în schimb, dreptul de a interveni de fiecare dată când “alegațiile” fostului președinte (precum și cele conținute în ultima sa declarație!) vor denatura într-atât motivele îndepărtării mele de Institutul pe care l-am făcut cu putință, încât mă voi simţi continuu provocat să-i amintesc să privească în ochi adevărul!

Închei cu un fragment din ultima scrisoare pe care i-am trimis-o președintelui IRRD, Ion Iliescu, după “ședința de lucru” a Comisiei Cutean din 9 martie 2018: „Domnule Președinte Ion Iliescu, azi am lăsat în urmă o infamie! Pentru mine acum lucrurile sunt clare! Sunt obosit de această mizerie umană! Momentul mi-a amintit memoriile lui Belu Zilber, unde descria procesele politice în care sentința era cunoscută înaintea desfășurării lor! Un lucru, însă, e sigur! De obicei părăseam locurile în care coteriile post-decembriste acționau împotriva mea! De data aceasta aștept să am onoarea să fiu destituit din Institutul care reprezintă munca mea, de către Cutean, Iorga, Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Cazimir Ionescu!”

Claudiu Iordache

 

Petre Roman: Votul a fost ilegal. Nu înțeleg de ce a cerut Ion Iliescu așa insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.

„Eu oricum votam împotrivă, dar în momentul în care s-a ajuns la vot am spus că eu nu particip la un vot ilegal. (…) S-a produs o chestiune care aruncă o lumină foarte urâtă asupra institutului și cel puțin pe mine m-a determinat să nu mai conlucrez cu dânșii.“

„Au făcut un fel de grup de analiză ad-hoc, iar când a propus demiterea grupul nu avea un document de susținere în legătură cu propunerea de demitere (…) Ei au încercat să îl scoată pe Claudiu Iordache vinovat de manipularea banilor publici. Pe mine în niciun caz nu m-au convins. Dar ce m-a deranjat rău a fost faptul că era de la bun început gândită această eliminare a lui Claudiu Iordache, fără să existe o bază pentru așa ceva.”

“Eu nu văd ce eroare sau greșeală ar fi comis Claudiu Iordache, sau să fi făcut ceva care să îl încrimineze pentru a fi pus la stâlpul infamiei. Nu merita el așa ceva. Eu cred că datorită și lui Claudiu Iordache (meritul lui e clar!) IRR a menținut o linie corectă, a reușit să documenteze foarte, foarte multe aspecte din Revoluția Română. Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat, dar este și un moment care poate să evidențieze faptul că IRR condus de Claudiu Iordache și-a făcut datoria.”

“Scoaterea lui, vă spun cu toată sinceritatea, nu o înțeleg. Nu știu de ce Ion Iliescu a cerut așa de clar, așa de insistent scoaterea lui Claudiu Iordache.”

 

„Cel care a declanșat toata chestiunea a fost Cazimir Ionescu, care a cerut înființarea grupului de analiză. Noi toți am fost de acord la început. Cei trei (Emilian Cutean, Eugenia Iorga și Petre Balint) au început un fel de vânătoare împotriva lui Claudiu Iordache„.

„Să încerce să aducă mai multe instituții, mai ales de ordin științific și civic în aniversarea celor 30 de ani de la Revoluție, care se întâmplă anul viitor. Pe mine m-a deranjat faptul că această asociație voia să dea la o parte documentarea, voia pur și simplu să mobilizeze cumva opinia publică, pentru că, spuneau ei, documentele, lucrările științifice nu au valoare. Sunt categoric împotriva acestei afirmații! Claudiu Iordache a fost și el surprins de această evaluare și până la urmă, asociația nu a reușit să aducă alte instituții alături de IRR (…)”

“Sunt foarte multe lucrări editate de IRR în perioada în care a fost condus de Claudiu Iordache, lucrări care au un rol deosebit de calificat în luminarea aspectelor Revoluției. De ce să îl demiți pe Claudiu Iordache fără o evaluare, care până acum a fost foarte bună, în legătură cu ce a făcut până acum? De aici vine supărarea mea: cum sa spui dintr-o dată ‘Nu-l mai vrem’?!”

Nu erau deloc întrunite condițiile pentru a se propune măcar demiterea. De aceea am spus că nu particip la acest vot ilegal.”

„Inițial cred că a fost ideea ca altcineva să îi ia locul, pur si simplu pentru că își dorea lucrul acesta, iar când am văzut ce anume acuzații se aduceau și ce analiză s-a făcut acolo mi-am dat seama că e vorba despre scoaterea lui Claudiu Iordache și punct„.

„In niciun caz lucrurile nu se fac așa. Dacă ar fi fost o discuție despre nereușitele institutului, despre neîmpliniri, la care să se asocieze în sens negativ numele și activitatea lui, bun, era o discuție care putea eventual să conducă la această demitere. Dar eu cred că nu e cazul, pentru că IRR și-a făcut datoria, iar Claudiu Iordache nu poate fi acuzat de părtinire, începând cu revoluția de la Timișoara el a avut poziția unui om vertical, cu o conștiință curată, limpede.”

Petre Roman – declarație publică pentru ziare.com

http://www.ziare.com/ion-iliescu/presedinte/miscari-de-trupe-la-institutul-revolutiei-romane-ion-iliescu-lanseaza-un-nou-partid-la-30-de-ani-de-la-evenimentele-din-1989-1508296

Anunțuri

Asociația Revoluția 30

 

 

Omul acesta, în impostură morală de la început și până la sfârșit!

Ion Iliescu

Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dovedește o dată în plus puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția nu a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la 89 de ani!

Dar să-i urmărim manevrele până la sfârșit!

 

Drumul scurt spre preluarea Institutului. Lașitatea complicilor și tăcerea conspiraților!

Abia acum a devenit Institutul lui Iliescu!

 

Pe neașteptate, cu câteva luni în urmă, o revistă online, acuză conducerea Institutului Revoluției Române de absență voită de la dezbaterile publice din jurul acuzațiilor aduse lui Ion Iliescu! Titlul intervenției: Rebranduirea!

Institutul răspunde într-un editorial cu următorul conținut: “Nu Institutul Revoluției Române e responsabil pentru repudierea ideii de Revoluție Română, ci „exemplul politic”: promovarea fostei Nomenclaturi și a oamenilor fostei Securități la vârful statului și societății, împreună cu disculparea rolului criminal pe care Securitatea l-a avut în reprimarea românilor revoltați, colaboraționismul tot mai fățis al intelectualității cândva ceaușiste, tragerea savant de timp, pentru ca uitarea să îngroape memoria crimelor din Decembrie 1989, manipularea continuă ce și-a propus să compromită însăși ideea de Revoluție Română, căderea maselor sărăcite în plasa propagandei pro-ceaușiste. Toate acestea și multe altele au condus la situația în care mii și mii de români postdecembriști și-au pierdut încrederea într-o revoluție care a adus cu sine moartea a peste o mie de români nevinovați, ce s-au oferit fără să ezite sacrificiului în numele libertății neamului lor, binemeritând de la patrie! Și nu indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română – care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției înseși – au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face un loc în nomenclatorul său!  Și numai Institutul Revoluției Române și-a dedicat menirea cunoașterii și apărării adevărurilor celei de a treia Revoluții a românilor din istoria sa modernă! Și numai el! După 272 de victime! Și după 27 de ani!” (Caietele Revoluției,  nr. 69-70. 2018)

La scurt timp după asta, președintele Ion Iliescu îmi solicită să angajez imediat un ziarist apropiat lui, Octavian Știreanu, cerându-mi imperativ să-i asigur funcția nr. 2 în Organigramă. Îl refuz din motive de legalitate. Mi se propune o întâlnire cu Octavian Știreanu. Întâlnirea are loc. Ziaristul îmi vorbește despre un proiect Revoluția 30, obiectivul fiind o colaborare a mai multor entități cu scopul aniversării Revoluției Române. Accept ideea. E solicitată o ședință a Colegiului Național având pe ordinea de zi acest proiect. Dl Stireanu îmi înmânează actele proiectului, pentru a fi transmise membrilor Colegiului, în print și prin mail. Din păcate, în varianta ajunsă în mapa membrilor Colegiului dispare ideea inițială „mai multe entități”, rămânând una singură: Asociația Revoluția 30! O Asociație care încă nu există, dar care, conform proiectului, solicită IRRD un spațiu, accesul la bugetul și la programele Institutului! Proiectul conține și elemente ale noii Asociații, precum conducerea Asociației, propunerile sale privind componența, dar și câteva considerații inacceptabile! Îmi exprim opoziția față de acest proiect. Pe neașteptate, o comisie ad-hoc se hotărăște să inspecteze activitățile IRRD  din ultimii 12 ani, în pofida faptului că însuși Colegiul aprobă la fiecare capăt de an aceste activități. În curând membrii Comisiei devin hăitașii directorului General. Calomnii, insulte, acuzații, atitudini arbitrare și samavolnice, un întreg repertoriu! Ultima ședință a Colegiului, din 30 martie 2018, le-a permis să obțină demiterea mea, după o intervenție nemijlocită, telefonică, a președintelui Iliescu! Instrumentul demiterii a fost Grupul de București, cu complicitatea unor membri ai Colegiului de la Timișoara! De semnalat tăcerea oarbă a celor din jur, oportunismul, frica și lașitatea celor ce au colaborat cu mine de-a lungul anilor! S-au opus acestui proces infamant domnul Petre Roman și colegul meu de la Timișoara, Ioan Savu! Nici o voce din puzderia de asociații revoluționare nu a reacționat! Nici un institut de cercetare istorică, nici o Academie, nici un membru important al intelighenţiei! Până la urmă, acesta este efectul cel mai grav! În România, adevărul moare pe mâna lui!

Claudiu Iordache

*

Proiectul „Asociația Revoluția 30” (denumire rezervată la Ministerul Justiției 16.02.2018 de către Asociația Presei Române) a fost introdus pe ordinea de zi a ședinței Colegiului Național al IRRD din 9.03.2018. Pentru pregătirea discutării proiectului dl Octavian Știreanu a fost trimis de Ion Iliescu, președintele IRRD, pentru a discuta cu mine, ocazie cu care am primit din partea dlui Știreanu mai multe documente privind Asociația „Revoluția 30”, pe care mi-a solicitat să le pun la dispoziția tuturor membrilor Colegiului, în print și prin mail. Citind documentele am înțeles ce se dorește a fi această Asociație, care practic urma să confiște Institutul, să-i preia prerogativele și să-i acceseze resursele. Opoziția mea la subordonarea Institutului de către Asociația „Revoluția 30” a fost ceea ce a declanșat atacul final al Grupului de București. Proiectul acestei asociații a fost atașat Scrisorii Deschise adresate Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, în data de 30 martie 2018.

 

„Nimeni – în etapa actuală, în care cătușele sunt la ușă – nu mai are nevoie de cărți și studii savante despre adevărul istoric – s-au scris atâtea și iată unde am ajuns, la procesul penal împotriva liderilor Revoluției!”
(Preambul – proiectul „Asociația Revoluția 30”)

„Noi, Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Alexandru Mironov, Cazimir Ionescu, Octavian Știreanu,

Eugenia Iorga, Constantin Corneanu, Sorin Meșter (…)”

„Organul de conducere a Asociației (Fundație în proiectul inițial) este Consiliul director format din:

Președinte Ion Iliescu, Prim-vicepreședinte Răzvan Theodorescu (…)”

„SEDIU – IRRD să ceară de la SAIFI acceptul pentru a încheia un Contract de comodat cu Asociația,

pentru 1 cameră din sediul propriu.”

FINANȚAREA ASOCIAȚIEI – Asociația Revoluția 30 va încheia un contract de asociere/colaborare pe proiect cu IRRD,

pentru a avea acces la fondurile și bazele de date de care dispune Institutul.”

„În contextul de mai sus, IRRD poate folosi prilejul omagierii celor 30 de ani de la Revoluție pentru ași face un fel de „rebranduire”,

care să schimbe radical modul de lucru și de manifestare publică a acestei instituții”

„Conferințele de presă nu folosesc la nimic: nu va veni nimeni și nici mesajele nu vor fi preluate de vreo televiziune.”

„Comunicatele de presă, dese și ofensive, pot fi o modalitate de a arăta că IRR există și că se implică în tot ceea ce ține de apărarea Revoluției.”

„Editarea unei colecții de DVD cu filmul Revoluției, subtitrat în mai multe limbi și în tiraj copleșitor ar fi un lucru necesar; să poată fi difuzat în străinătate cu orice prilej; în fiecare zi s-ar vinde câteva sute de seturi numai turiștilor care sunt aduși la biserica Crețulescu, li se arată balconul și li se povestește despre Ceaușescu; recuperarea înregistrărilor de atunci să se facă prin achiziție publică, pe bani, pe bază de dat sfoară-n țară: cine are casete, le poate vinde IRR; o imagine cu Ion Caramitru comandând „foc!” asupra BCU va avea impact public cât 1000 de cărți despre revoluție!

„În general, cred că IRRD trebuie să treacă de la faza contemplării și cercetării, la faza acțiunii și implicării.

Nimeni – în etapa actuală, în care cătușele sunt la ușă – nu mai are nevoie de cărți și studii savante despre adevărul istoric – s-au scris atâtea

și iată unde am ajuns, la procesul penal împotriva liderilor Revoluției!”

Acum e nevoie de o altă abordare – ofensivă, implicată, combativă!

E nevoie de o revoluție a metodelor de apărarea a Revoluției!”

(Preambul – proiectul „Asociația Revoluția 30”)

Scrisoare Deschisă adresată Domnului Președinte al României, Klaus Iohannis

Domnule Președinte al României

Klaus Iohannis,

Conform Legii nr 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, sunteți singurul care puteți interveni, în acest moment, pentru a mai putea opri confiscarea Institutului Revoluției Române de către un grup de membri ai Colegiului Național de București, ce încearcă să deturneze programele sale de cercetare și bugetul instituției!

Conform Legii, Colegiul Național al IRRD este format din 25 de persoane inamovibile. În urma decesului a cinci dintre ei și a absenței continue de la lucrări a multor altora din restul țării, unii membri ai Grupului de București (inculpați, de altfel, în procese penale privind desfășurarea Revoluției Române și a Mineriadei din 1990), pot aduna voturile unei majorități relative pentru a împiedica cercetarea științifică nepărtinitoare a fenomenului Revoluției Române (însuși sensul de a exista al Institutului), eveniment sângeros în urma căruia și-au pierdut viața peste 1160 de români! Forțând din propria voință înființarea unei așa-zise Comisii de analiză, aceştia au somat abuziv Institutul să-i pună la dispoziție acte și documente din departamentele financiar-contabil și personal, ignorând faptul că Colegiul Național al IRRD, fiind organ deliberativ, nu se poate substitui organelor de control ale statului (Senatul României, Curtea de Conturi) Prin acțiunile pe care le întreprinde această Comisie dovedește că scopul ei real este acela de a-l îndepărta pe Directorul General, care se împotrivește semnării unui protocol de așa zisă colaborare cu o Asociație, încă neînființată, numită “Revoluția 30”, gândită să preia prerogativele Institutului și a beneficia nelegal de sediul și bugetul său! În fapt, s-a cerut demiterea mea pentru singura vină de a fi condus imparțial INSTITUTUL REVOLUȚIEI ROMÂNE!

Acțiunea de dată recentă, precipitată și de iminența încheierii proceselor politice care-i privesc pe unii dintre membrii ei, are ca finalitate accesul acestei Asociații la deciziile și activitatea Institutului, cu perspectiva transformării unei instituții științifice a statului într-o anexă a unei Asociații nonguvernamentale în al cărei statut este prevăzut un Manifest politic și o Chartă ideologică, identificându-se mai degrabă cu o mișcare politică prin Statut și Obiective. Acțiunile pe care această Comisie le-a desfășurat în ultima lună în sediul Institutului au avut drept rezultat imixtiuni grave în activitatea IRRD, împiedicat să-și continue activitățile conform procedurilor și normelor unui institut de cercetare ce nu s-a abătut de la obligațiile prevăzute în Legea sa de funcționare!

Domnule Președinte al României, solicit totodată intervenția dumneavoastră grabnică pentru deschiderea unei anchete prezidențiale privind verificarea adevăratelor merite dovedite în Revoluția Română ale tuturor celor ce formează astăzi Colegiul Național IRRD, urmând a fi decisă înlocuirea celor aflați cel puțin în impostură morală în componența acestui Colegiu!

Actuala Comisie de analiză, amintind izbitor procesele staliniste în care o sentință era dată cu mult înaintea desfășurării unui proces, a primit deja comanda de a vota cât mai curând demiterea mea în urma unor acuzații inventate și total neadevărate! Vă solicit, domnule Președinte al României, să vă sesizați pentru ca Institutul Revoluției Române să nu devină o pradă a acestui grup clandestin de putere, nefiind vorba, în nici un caz, despre salvarea postului meu, ci despre supraviețuirea unui Institut de Cercetare Istorică al statului român!

Vă adresez, de asemenea, solicitarea ca în baza prerogativelor pe care le dețineți să numiți în Colegiul Național IRRD, în locul celor decedați, cinci noi membri promovați dintre oameni care în Revoluția din Decembrie 1989 au dovedit participarea lor de onoare, curajoasă și semnificativă, la victoria Revoluției Române!

Menționez că în urma numirii unui nou Colegiu Național – singurul care ar putea împiedica acum acapararea Institutului într-o aventură ce ar compromite definitiv menirea sa esențială – voi părăsi  funcția de director general!

Atașez acestui Memoriu un Raport General al tuturor activităților Institutului Revoluției din Decembrie 1989, din anul 2004 și până în prezent. Atașez, de asemenea, Legea 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 componența actuală a Colegiului Național precum și o copie după propunerea înaintată Colegiului Național privind parteneriatul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 cu Asociația “Revoluția 30” (încă inexistentă), propunere ce s-ar putea materializa prin preluarea de către Asociația “Revoluția 30” a prerogativelor, programelor, sediului și bugetului Institutului.

În așteptarea intervenției dumneavoastră urgente, primiți, vă rog, asigurarea întregii mele considerații!

Claudiu Iordache

29.03.2018

 

Domnule Preşedinte Klaus Iohannis,

Când am redactat această scrisoare deschisă (29 martie 2018) aveam funcţia de Director General al IRRD. În acest moment, 30 martie 2018, orele 14.00 am fost demis din funcţie de către Colegiul Naţional pentru motivele pe care vi le-am detaliat în această scrisoare deschisă, şi imediat după demiterea mea a fost numit în funcţia de Director General al IRRD Gelu Voican Voiculescu, prin decizia Colegiului Naţional.

Urmare a acestui fapt mi-am dat demisia din Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Claudiu Iordache

30.03.2018

 

“Nu Institutul Revoluției Române e responsabil pentru repudierea ideii de Revoluție Română, ci „exemplul politic”: promovarea fostei Nomenclaturi și a oamenilor fostei Securități la vârful statului și societății, împreună cu disculparea rolului criminal pe care Securitatea l-a avut în reprimarea românilor revoltați, colaboraționismul tot mai fățiș al intelectualității cândva ceaușiste, tragerea de timp, pentru ca uitarea să îngroape memoria crimelor din Decembrie 1989, manipularea continuă ce și-a propus să compromită însăși ideea de Revoluție Română, căderea maselor sărăcite în plasa propagandei pro-ceaușiste. Toate acestea, și multe altele, au condus la situația în care mii și mii de români postdecembriști și-au pierdut încrederea într-o revoluție care a adus cu sine moartea a peste o mie de români nevinovați, ce s-au oferit fără să ezite sacrificiului în numele libertății neamului lor, binemeritând de la patrie! Și nu indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română (care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției) au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face un loc în nomenclatorul său!”

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (69)/2017

 

ANEXE LA SCRISOARE 

 

Legea 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989  precum și componența actuală a Colegiului Național (extras):

Art.4.- În cadrul Institutului se constituie:
a) Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, denumit în continuare Colegiu național, ca organ deliberativ de conducere a Institutului, cu mandat permanent, format dintr-un număr de 25 de personalități reprezentative și recunoscute ale Revoluției române din decembrie 1989.
Membrii Colegiului național sunt desemnați de către Președintele României, cu consultarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 și a Comisiei parlamentare a revoluționarilor din decembrie 1989.

Componența Colegiului Național IRRD:

Presedinte : ION ILIESCU

Membri :
01. BALINT Petrica – Lugoj
02. CHIRIACESCU Sergiu – Brasov  †
03. CUTEAN Vasile Emilian – Bucuresti
04. DAN Iosif – Bucuresti  †
05. DUMITRESCU Emil – Bucuresti
06. FORTUNA Lorin – Timisoara  †
07. IONESCU Cazimir – Bucuresti
08. IORDACHE Claudiu – Timişoara
09. IORGA Eugenia – Bucuresti
10. ISPAS Mihail – Bucuresti
11. MAZILU Dumitru – Bucuresti
12. MIRONOV Alexandru – Bucuresti
13. NICOLAESCU Sergiu – Bucuresti  †
14. PASTOR Gheorghe – Cluj
15. RAICU Romeo – Bucuresti
16. ROMAN Petre – Bucuresti
17. SANDA Adrian – Timisoara
18. SAVU Ioan – Timisoara
19. THEODORESCU Razvan – Bucuresti
20. TOADER Dan – Sibiu
21. TIGAU Doru – Iasi  †
22. VISAN Dorel – Cluj
23. VLADESAN Emil – Timisoara
24. VOICULESCU Gelu Voican – Bucuresti
25. VOICILA Valentin – Arad

*

Copie după Propunerea înaintată Colegiului Național privind parteneriatul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 cu Asociația “Revoluția 30” (încă inexistentă), ce s-ar materializa prin preluarea de către Asociația “Revoluția 30” a prerogativelor, programelor și bugetului Institutului.

*

Intervenţii din cadrul şedinţei Colegiului Naţional din data 9 martie 2018, ora 11.00. Această şedinţă a fost anterioară celei din data de 30 martie 2018 în care am fost demis din funcţia de Director General al IRRD.

*

Raportul General al activităților IRRD din 2004-2018, în mandatul meu de Director General

Claudiu Iordache

30.03.2018

 

*

 

Proiectul „Asociația Revoluția 30” (denumire rezervată la Ministerul Justiției 16.02.2018 de către Asociația Presei Române) a fost introdus pe ordinea de zi a ședinței Colegiului Național al IRRD din 9.03.2018. Pentru pregătirea discutării proiectului dl Octavian Știreanu a fost trimis de Ion Iliescu, președintele IRRD, pentru a discuta cu mine, ocazie cu care am primit din partea dlui Știreanu mai multe documente privind Asociația „Revoluția 30”, pe care mi-a solicitat să le pun la dispoziția tuturor membrilor Colegiului, în print și prin mail. Citind documentele am înțeles ce se dorește a fi această Asociație, care practic urma să confiște Institutul, să-i preia prerogativele și să-i acceseze resursele. Opoziția mea la subordonarea Institutului de către Asociația „Revoluția 30” a fost ceea ce a declanșat atacul final al Grupului de București. Proiectul acestei asociații a fost atașat Scrisorii Deschise adresate Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, în data de 30 martie 2018.

 

Nimeni – în etapa actuală, în care cătușele sunt la ușă – nu mai are nevoie de cărți și studii savante despre adevărul istoric – s-au scris atâtea și iată unde am ajuns, la procesul penal împotriva liderilor Revoluției!”

(Preambul – proiectul „Asociația Revoluția 30”)

După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române!

   

Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! Am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când istoricul Constantin Corneanu, angajat al Institutului, a scris într-o carte a sa: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București: Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu, a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara, foștii mei „camarazi” Adrian Sanda, Emil Vlădesan – cu excepția lui Ioan Savu! A fost o acțiune de forță care mi-a amintit de procesele staliniste despre care am aflat din cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un singur motiv legal, fundamentat, care să explice decizia!

După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea!

Urmare a celor întâmplate am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, întrucât mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS!

Deocamdată atât!

Claudiu Iordache

Unirea este sub ferestrele românilor!

 

Basarabie, lacrimile tale ne dor şi astăzi !

 

Unirea este sub ferestrele românilor

Astfel a câştigat Mircea Snegur! Cu încuviinţarea Parlamentului României, pe o parte a pământurilor istorice româneşti va continua să funcţioneze statul Moldova. Stat liber, independent, suveran, ce va întreţine relaţii diplomatice cu lumea largă. În câţiva ani vom avea ocazia nesperată, poate, de a asista la meciurile pentru Cupa Mondială dintre România şi Moldova, iar un eventual al treilea meci, de baraj, ar putea să se dispute pe teren neutru în Republica Găgăuză ori Tiraspol. Nemaipomeniţi sunt românii: în timp ce alte neamuri se caută şi se adună, al nostru se bucură şi se împacă lesne cu propria-i slăbiciune. Curând, ministrul nostru de externe va trebui să facă o vizită oficială la Chişinău şi pe aeroport va asculta, aferat, imnul statului gazdă care, întâmplător, seamănă izbitor cu al nostru, după care, într-o englezească de serviciu, va conversa cu omologul său, ce o va scăpa, la strânsoare, pe româneşte! Desigur, Uniunea Slavă se amuză în zilele acestea privind în curtea românească, având ca aliat pe slavii noştri, ocazional români, cu care au impus soluţia lor într-o Moldovă-tampon între România şi Ucraina. Spre deosebire de stăpânii zilei, cred că a sosit momentul să urmărim schimbările unei lumi în care vom continua să trăim şi cu ochiul interesului nostru! Într-o Europă redisputată, o însemnată parte a ei se zbate iarăşi în căutarea unor drepturi înstrăinate. Putere conservatoare, în primul rând, America susţine şi impune soluţii politice care să-i prezerve privilegiile şi un efect al egoismului ei este şi o Românie ce rămâne neîntregită! De aceea, să nu ne facem iluzii, nu suntem şi nu putem fi respectaţi decât atât cât reuşim să impunem respect prin exprimarea rigorii noastre; societatea românească nu-şi poate concentra stăruinţele în favoarea unui proiect care s-o înalţe, în sfârşit! Salvarea României constă în reîntregirea deplină a fiinţei sale pământeşti! Salvarea României e în mâinile ei! Uşor de zis, veţi gândi, dar eu vă voi răspunde: Unirea – Acum! Priviţi în nordul patriei noastre: un stat ce ne datorează teritorii se aliază în grabă cu un stat ce ne pretinde teritorii! O cursă contra cronometru e deja începută! Deci, Unirea – Acum! Se continuă şantajul cu Ardealul pentru a nu pretinde Bucovina şi Basarabia? Ei bine, nu ne mai rămâne decât să ne unim puterile divizate. Deci, Unirea – Acum! Ştiu, în România întâlneşti cel puţin trei atitudini vis-a-vis de Unirea cu Basarabia: “Unirea – Acum: Unirea – Cândva; Unirea – Niciodată!” Un Referendum al interesului suprem românesc ar trebui revendicat cât mai urgent cu putinţă, pentru a afla că majoritară în România este opinia celor ce reclamă: Unirea – Acum! O a treia generaţie unionistă, după cea de la 1859 şi cea de la 1918, are astăzi menirea de a face Unirea! Unirea – Acum! În Decembrie 1989 mi-am imaginat, vreme de două zile şi două nopţi, în balconul Operei Timişoarei, o Românie liberă de nefericirea cetăţenilor ei! Doi ani au trecut deja, şi urmările năruirii iluziilor noastre se întrevăd pretutindeni. Şi dacă, totuşi, nu disper încă, este pentru că, împotriva voinţei guvernanţilor noştri, o schimbare este pe cale să se producă! Câtă vreme simt asta. UNIREA ESTE SUB FERESTRELE ROMÂNILOR şi curând va pătrunde în casele lor!

 

Claudiu Iordache

(Expres Magazin, 3/1992)

 

Și atunci am pierdut Basarabia!

24 ianuarie 1992

Primul Parlament al celor două frânturi de pământ românesc

 

“După evenimentele din septembrie 1991 urmează refluxul… Toamna continua să se anunţe fierbinte. Un scurt respiro pentru reputaţia mea asediată vine din Basarabia. Deputatul Andrei Baştovoi îmi sprijină poziţia în problema recunoaşterii statului Moldova. Frontul Popular al lui Iurie Roşca de asemenea. Spiritul gregar al rasei mele se clatină. După o vizită în Basarabia şi o discuţie cu Snegur, deputatul Radu Ciuceanu regretă că n-a urmat aceeaşi cale. Sunt căutat de către doi studenţi basarabeni care încearcă fără vreun succes să obţină cetăţenia română. Îi voi însoţi, împreună cu Roxana Iordache, la notariat şi la Ministerul Justiţiei. Ambiguitatea oficialităţilor devine suspectă. La Ministerul de Interne, serviciul paşapoarte, mi se explică evaziv că existenţa unui tratat de impunere a dublei cetăţenii, semna de Brejnev şi Ceauşescu, nu le permite să acorde viza de rezidenţă basarabenilor. Cei doi ofiţeri din faţa mea îşi declină falsa neputinţă. Apelez la conştiinţa lor românească. Inutil. Pe ei nu-i interesează decât respectul legilor aşa cum sunt ele. Consult pe actualul preşedinte al Curţii Constituţionale, Vasile Gionea. Acesta confirmă existenţa tratatului cu pricina. Alte ţări ale Estului, după anul ’90, se grăbiseră să-l anuleze unilateral. România rămâne singura care nu numai că îi respectă litera, dar îi apără și spiritul. Din nou la Ministerul Justiţiei. Aici aflu că Ministrul de Externe nu agreează acordarea cetăţeniei române fraţilor basarabeni. Și în vremea asta, tot felul de arabi, chinezi, coreeni, o obţin cu o uşurinţă dezarmantă! Îi propun deputatului Gionea redactarea unui proiect de lege care să abroge tratatul respectiv. Va fi înaintat Comisiei legislative, dar consultantul juridic nu îşi dă avizul. Nu poate fi abrogat un tratat semnat între un stat care nu mai există, Uniunea Sovietică, şi un altul care deja există altfel: România! El este nul de drept. Revin la Ministerul Justiţiei, la cel de Interne. Ministrul Victor Babiuc dă dispoziţia acordării cetăţeniei. Subalternii săi de la Paşapoarte ignoră ordinul! Reaua credinţă devine evidentă. De la Cotroceni, o dispoziţie secretă blochează în continuare dreptul basarabenilor de a fi români. Solicit ajutorul deputatului Petre Ninosu, jurist reputat. Acesta, cu o voce mieroasă, îmi face sugestia să cer cuvântul în plenul Camerei. Cad în capcană. Acuz, în plen, slăbiciunile legii acordării cetăţeniei! Petre Ninosu sare “ca ars” şi solicită o intervenţie: “în înţelepciunea sa, Parlamentul…” etc. etc. Viitorul Ministru al Justiţiei va demonstra deputaţilor că legea acordă ceea ce executivul refuză, dar că deputatul de Timiş, ca întotdeauna, exagerează! Învăţ diplomaţie din mers. Mă întorc, încurajat, la secţia Paşapoarte. Numai că legea nu funcţionează aici. Pe neaşteptate, zidul se rupe. Ca din întâmplare, nu studenţii mei amărâţi primesc cetăţenia, ci Leonida Lari! Precedentul este acum de notorietate. La cererea lor, basarabenii pot deveni români cu acte în regulă. Foarte curând îi voi cunoaşte pe Mircea Druc şi pe Iurie Roşca. Iată-l pe Mircea Druc în faţa mea, împreună cu preşedintele executiv al Frontului Popular din Moldova. Aduc ideea formării unui Consiliu Naţional al Unirii. Oaspeţii mei acceptă, entuziasmaţi. Ne vom pune pe treabă cu o râvnă sisifică. Redactez forma iniţială a declaraţiei CNU. Ea va lua o formă definitivă în casa juristului Iftenie. Lucrează deja un grup unionist din care fac parte Ioan Alexandru, inginerul Manu, profesorul Copil. Știrea formării Consiliului Naţional al Unirii tulbură opinia publică. Rana abandonării fratelui este iarăşi deschisă! Strâng în Camera Deputaţilor semnături ale noilor veniţi în CNU. Curând, peste treizeci de deputaţi de la Bucureşti se angajează în cauza unionistă. O replică promptă soseşte de la Chişinău. Deputaţi moldoveni pătrund în Consiliul Naţional al Unirii. Unul după altul, partidele româneşti se angajează pe calea unionistă. Construim un birou operativ care prin declaraţiile şi acţiunile lui presează continuu politica ambiguă a preşedinţilor Iliescu şi Snegur. Defensiva în care sunt puşi îi incomodează vădit. Întâlnirile lor sunt mereu ulterioare unor mişcări ale CNU-ului. CNU se întâlneşte la Iaşi, preşedinţii se grăbesc să se întâlnească la Prut. În 12 noiembrie 1991 declar în Cameră: “în ceea ce mă priveşte, nu voi vota pentru adoptarea unei constituţii care va menţine privirea oarbă, de tip intenaţionalist, îndreptată spre Basarabia!” La 1 decembrie sunt la Chişinău. Traversez graniţa nevrednică între cele două Românii la miezul nopţii, şi o fac pentru prima dată. Dimineaţa, în Piaţa Sfatului, plină ochi de români de pretutindeni, întreb: “Unde este în acest moment Preşedintele Snegur? Cumva la Alba Iulia, împreună cu preşedintele Iliescu, anunţând românilor voinţa de unire a ţării lor? Cu un an în urmă, am evocat la Alba Iulia, Bucovina şi Basarabia! Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberate de dictatură. Astăzi, am venit aici, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: Am sosit să vă luăm odată cu Basarabia şi Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!…” Va vorbi apoi Iurie Roşca. Apoi Ioan Alexandru. Apoi Mircea Druc. Este citită declaraţia de constituire a CONSILIULUI NAȚIONAL AL UNIRII. Lista parlamentarilor care au aderat la el. În piaţa aglomerată, românii simt că fraternizează cu ei istoria! Voi sta două zile în partea de inimă a României, încă prea îndepărtată de aceasta. Mă voi întoarce la Bucureşti având convingerea că merită să ne batem până la capăt. Fixăm pe 24 ianuarie întâlnirea solemnă a CNU la Iaşi. Va veni acolo toată lumea bună a politicii româneşti. Mai puţin lumea sincerităţii politice. Invitată, conducerea Armatei Române nu trimite reprezentanţi. Pe neaşteptate apar, nelămurit, derapaje misterioase în coeziunea echipei ce coordonează CNU. Mircea Druc pare tot mai aferat şi distrat. Deşi menţinem solidaritatea voluntară în jurul lui, mici ori mari ingratitudini ale viitorului preşedinte CNU ies la iveală. El dă mereu impresia că e altceva decât echipa care a lucrat nu pentru el, ci pentru reîntregirea naţională. Poartă tratative politicianiste cu cei care, atunci când au avut puterea, au ignorat subiectul unionist. Este acostat din afară, de fiinţe sterile ale diasporei, mânate de ambiţii maniacale. Și probabil începe să admită compromisuri inexplicabile. Mai mult chiar, încet-încet mă simt împins în afara jocului pe care-l creasem eu însumi. Cu o zi înainte de desfăşurarea şedinţei solemne a CNU în sala Teatrului Naţional apare şi consilierul prezidenţial, dl. Ioan Talpeş. Vom înnopta în aceeaşi cameră de hotel, cu care prilej vom inventaria atât punctele de convergenţă, cât şi cele de divergenţă dintre CNU şi instituţia prezidenţială. După Ioan Talpeş, domnul Ion Iliescu este alături de noi, dar nu poate să pledeze tot atât de tranşant cauza unionistă. Iar dezideratul “Unirea-Acum” rămâne riscant şi prematur. (Cu puţin timp în urmă lansaserăm chemarea “Unirea-Acum”, la care răspunseseră mii şi mii de scrisori, predate ulterior Frontului Popular din Moldova. Sprijinul acordat ideii de către Petre Mihai Băcanu şi ziarul său nu poate fi în nici un caz ignorat!) Până la urmă voi intermedia o discuţie discretă cu Mircea Druc. Vreme de peste o oră vom rătăci, toţi trei, prin ceaţă, în căutarea unei coerenţe în discuţie. Mircea Druc pare atât de împrăştiat… Puterea era dispusă atunci să facă mai multe compromisuri şi să ofere mai multe garanţii ca oricând, dar prilejul se pierde.

Dimineaţa de 24 ianuarie promite un succes perfect pentru cauza unionistă. Atâtea obstacole fuseseră depăşite: ostilitatea conducerii Camerelor, a Preşedinţiei, a Televiziunii Române (care a programat după ora 1 noaptea, pe postul naţional, apelul adresat parlamentarilor de a se prezenta la Iaşi), inerţia românilor… Motivele pentru care se întemeiase Consiliul Naţional al Unirii (“CONSILIUL NAȚIONAL AL UNIRII îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională. CNU ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din Basarabia şi România, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. CNU va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti.”) aduc la Iaşi pe Corneliu Coposu, Patriarhia Română, Academia, societăţi şi fundaţii, un entuziasm resuscitat al idealului unei naţiuni menţinută atâta vreme în afara unităţii ei. Nicicând România postdecembristă nu a convocat atâta vlagă pentru a-şi afirma dreptul reîntregirii! Și totuşi, miracolul se sparge curând. Ședinţa solemnă este sabotată de partizanat politic. Cuvântează cu demnitate Corneliu Coposu. Dar este prea târziu… Retorica patriotardă pune stăpânire pe lexicul oratorilor. O demagogie ridicolă transformă clipa de istorie în secunda tuturor dezamăgirilor cu putinţă. Candidatura lui Mircea Druc pentru funcţia de preşedinte al CNU e adusă la cunoştinţă într-un moment de cumpănă. Va fi ales după ce Ioan Alexandru şi cu mine netezim cutele momentului. Excedat de pierderile evitabile, calculez câştigul. Puterea de aici ca şi de dincolo se va împiedica, din această zi, de o realitate potrivnică în încercarea de a menţine divizarea României. După amiază se reiau lucrările pe secţiuni. Este declanşată o vânătoare imediată după funcţii inexistente. Moftangiul român îşi dă, a câta oară, în petic, chiar dacă este îmbrăcat ca un parlamentar al statului încă de restrişte. Mircea Druc îşi arogă un tot mai pronunţat aer de detaşare faţă de echipa care l-a adus acolo. Discursul său nu este conciliant, ci conciliatorist. Pune în circulaţie opinia că Senatul n-a fost prezent la Iaşi pentru că n-a aflat de festivitate! Îl simt dintr-o dată prea mic pentru formula poziţiei lui, dar care dintre noi putea fi cu adevărat mare într-o astfel de împrejurare? Îl observ încă indulgent. Cer explicaţii pentru schimbarea sa de atitudine lui Iurie Roşca. Acesta e şi mai evaziv. Se pare că mizele au fost deja negociate. Atunci mă dau la o parte! O făcusem de atâtea ori în ultimii ani, când simţisem idealul denaturat… Ascult din sală discursul deşertăciunii politicianiste exhibându-şi goliciunea până la os. Un ziarist din Chişinău întreabă prezidiul de ce lipsesc de acolo. Prezidiul îmi cere, cu o jumătate de voce, să urc pe podium. Refuz. Vorbesc de jos presei prezente, afirmând că nu intenţionez să cauţionez sistemul abia creat decât dacă rămâne nu în slujba partizanatului politic, ci în serviciul cauzei româneşti! Cum, sub ochii mei, plăcinta invizibilă e ca şi împărţită, nu-mi mai rămâne decât să mă retrag. Plec de la Iaşi aproape plângând. În gară, Mircea Druc îmi cere o întâlnire la Bucureşti. Nu-l voi mai căuta vreodată. “România Liberă” va publica un scurt text în care deplânge, de data aceasta, retragerea mea! Și conchide: “Păcat!” Dar ceea ce pentru alţii era un păcat, pentru mine devenise o năucitoare suferinţă! Nicicând nu învestisem atât de mult ca în acest proiect, care era al unei cauze naţionale irepresibile. Eşecul de la Iaşi, preparat cu atâta precizie, cu concursul personajelor  caragialeşti din politica oportună, frâna o dată în plus dorinţa românilor de a fi lăsaţi să construiască în modestie fagurele patriei lor. În zilele acelea m-a durut atât de tare România, încât mi-am dorit să mor…”

“Consiliul Naţional al Unirii agonizează. Nu mai menţin contactul cu membrii săi autosatisfăcuţi. O vreme le împrumutasem un avânt ce nu fusese niciodată al lor. Retrăgându-mă, îi las să dovedească puterea de a continua. Nu vor dovedi. Bieţi absenţi ai unei cauze ce se hrăneşte din credinţă adevărată… Lunile trec. Momente importante pretind reacţia Consiliului, dar el e deja amuţit. Trec peste orgoliu şi, în disperare de cauză, încerc să formez o secţie activă a CNU la Bucureşti. Ca de obicei, pe cont propriu! Replica soseşte de unde te aştepţi mai puţin: de la Chişinău. Profesorul Copil publică o scrisoare în “Expres” în care otrăveşte, cu bună voinţă, actul sincerităţii mele. Nu-i voi răspunde. Las faptele să dovedească de la sine că, două-trei luni după acel amăgitor 24 ianuarie 1992, CNU nu mai înseamnă nimic. Răzvan Popescu publică, în acelaşi “Expres”, câteva articole al căror titlu vorbeşte fără nici o perdea. Unul este intitulat “Unirea între ideal şi capital politic”, din care citez: “După sărutări frăţeşti, cauza Unirii a intrat într-un con de umbră. Și acolo şi aici aceeaşi concepţie: acum e momentul! La 3 septembrie Parlamentul saluta proclamaţia independenţei statului Moldova. Aleşii poporului se întrec în alese cuvântări. Distonează o voce. Claudiu Iordache. Eu nu votez! spune el. El vede în recunoaşterea Republicii Moldova o amânare a Unirii. Taxat drept poet în politică, C.I. este dispreţuit egal de majoritate şi opoziţie. Claudiu Iordache nu dezarmează. Miza acestui meci este dacă în alegerile viitoare un candidat unionist din afară ar putea înfrunta candidaţii loco, refractari la unire…” Al doilea articol, “Șarpele Druc” adaugă: “Dezamăgire. Gust amar. Derută. La două săptămâni de la întrunirea Consiliului la Iaşi, o evidenţă tristă, batem pasul pe loc. Și pumnul în piept. Zeci de vorbitori, unul mai orator ca altul, de la Traian şi până la furtul revoluţiei, au făcut ce-au vrut cu istoria. Au urcat la tribună şi s-au văzut la televizor. Cauza Unirii a rămas suspendată într-un festivism găunos. Mircea Druc, care prezida lucrările, a lăsat vorbele să curgă până la cota de inundaţie: arăta ca un şarpe care şi-a înghiţit prada şi apoi o digera la soare. Tocmai fusese reconfirmat prin aplauze în funcţia pe care o deţinea temporar, de preşedinte al CNU. Tot timpul s-a temut de acest moment, de aceea a şi pus problema după ce s-a anunţat pauza. Mai departe s-au risipit vorbe mari. În schimb s-a jucat hora Unirii. Cum sala era ticsită de scaune, ne ţineam de mâini şi băteam pasul pe loc. Dezamăgit de evoluţia evenimentelor, Claudiu Iordache, care a iniţiat CNU deşi nimeni nu pare dispus să îşi amintească de asta, şi-a anunţat retragerea. Un gest care va costa pe unionişti nu numai prestigiul, dar şi legătura cu centrele de putere de la Bucureşti. Mircea Druc păşeşte cu stângul. Și atunci prima întrebare la care va trebui să răspundă este nu ce intenţii generoase are, ci ce-a făcut concret pentru realizarea lor. Mircea Druc nu mai păşeşte deloc. O explicaţie poate fi căutată în afara slăbiciunilor omeneşti. Probabil că a fost contactat într-o politică ascunsă privind aceeaşi cauză. Pe el l-aş înţelege dacă preţul plătit, dezintegrarea CNU, n-ar fi fost atât de copleşitor. Astăzi, CNU-ul nu mai înseamnă nimic. A devenit o anonimă anexă a unui Partid al Reîntregirii care şi-a pierdut pe drum cauza. Unirea-Acum a devenit, pe nesimţite, Unirea-Cândva, sau poate, din păcate, dată fiind forţa de corupţie a antiunioniştilor noştri, Unirea-Niciodată!” 

(Claudiu Iordache – “Singur între români”, Editura IRINI, 1997)

 

Consiliul Național al Unirii

Consiliul Naţional al Unirii îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională a României, constituită într-un stat european unitar la 1 decembrie 1918.

Consiliul Naţional al Unirii ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din România şi Basarabia, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. Consiliul Naţional al Unirii va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti . 

Chişinău – Bucureşti

   1 decembrie 1991   

Semnează membrii fondatori:

                                                         

CHIȘINĂU

Lidia ISTRATI

Mircea DRUC

Gheorghe SLABU

Mihai GHIMPU

Petru POIANĂ

Petru MUNTEANU

Ilie BRATU

Andrei CABAC

Elisei SECRIERU

Valeriu MATEI

Andrei BAŞTOVOI

Marin BELEUŢĂ

Mihai DIMITRIU

Ştefan MAIMESCU

Ion NEAGU

Tudor NEGRU

Alecu RENIŢĂ

Vasile NĂSTASE

Ion TĂNASE

Valentin MÎNDICANU

Elena BĂLAN

Constantin TĂNASE

Ion MĂRGINEANU

Ion MADAN

Mihai PĂTRAŞ

Sava PLATON

Vasile ŞOIMARU

     BUCUREȘTI      

Claudiu IORDACHE

Dan LĂZĂRESCU

Ioan ALEXANDRU

Mihai MANCAŞ

Ioan ARDELEAN

Marius BALABAN

Dan POPA

Nicolae SIMESCU

Preot Constantin ANDREESCU

Pavel BĂLAN Gheorghe

Romulus PARASCHIVOIU

Dumitru TEACI

Dumitru RĂDĂUCEANU

Aurel GĂVAN

Sorin BOTEZ

Marius Mihail TUDOR

Mihai STOICA

Florin POPESCU

Constantin BERECHET

Gabriel MARINESCU

Gheorghe SCORŢAN

Constantin CANACHEU

Valeriu BUTULESCU

Gabriel ŢEPELEA

Ioan GAVRA

Vasile DIACON

Ion DIACONESCU

Vasile GIONEA

Constantin BANU

Petrişor MORAR

Nae BEDROS

Otto WEBER

Ionică DIJMĂRESCU  

 

Și ar fi fost de ajuns ca un milion de basarabeni să ceară cetățenia României,

și ar fi fost de ajuns ca un milion de români să ceară cetățenia Moldovei,

pentru ca problema Reunificării să fie rezolvată!

 

 

Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…