Semnal editorial: 1989

Claudiu Iordache -  1989

Claudiu Iordache

1989

Editura IRINI

“Bunicii noștri la război, părinții noștri la Revoluție, este rândul nostru!” Este rândul lor! Lor le dedic această carte care aduce împreună două titluri trecute: Revoluția românilor și Securitatea – confiscarea unei națiuni! Pentru a le reaminti că dacă astăzi Represiunea nu mai funcționează, nu se mai trage în ei, nu mai sunt arestați, schingiuiți, terorizați, dacă nu mai sunt incinerate trupurile fraților lor și nu le mai poate fi aruncată cenușa la canal, asta se datorează faptului că în urmă cu 25 de ani românii au înfruntat Represiunea cu piepturile goale și au învins-o!”

“La cinci zile de la izbucnirea revoltei , lăsând în urmă zeci de morți, sute de răniți și mii de arestați, Timișoara avea deja un partid al Schimbării:

Frontul Democratic Român.”

 

 

21 Decembrie 1989, Piața Universității București

Slava îndoliată a Revoluției Române. 

Bucuresti, 21 Decembrie 1989, Bd Magheru

Timișoara, 20 Decembrie 1989. Ingratitudine și uitare.

24 de ani de la întemeierea primului partid antitotalitar din România:

Frontul Democratic Român

O memorie nimicită. 

Tăcere. 

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

Primele discursuri rostite din Balconul Operei Timişoara, 20 decembrie 1989, imediat după constituirea, în interiorul Operei, a Frontului Democratic Român: 

00:00 Lorin Fortuna (se aude slab): Cetăţeni ai Timişorii!

00:02 Urale

00:11 Lorin Fortuna (neinteligibil) toată ţara! (urale, Scandări: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”)

00:44 Lorin Fortuna: „Linişte, vă rog! Cetăţeni ai Timişorii, cei pe care ne vedeţi aici ne-am constituit într-un comitet de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Drepturile şi libertatea se câştigă într-un mod organizat. Fără violenţă! (Scandări: „Fără violenţă!”) Vă rugăm foarte mult, nu mai spargeţi vitrine, nu provocaţi încăierări, nu atacaţi armata! Armata colaborează, aţi văzut. (urale, Scandări: „Armata e cu noi!”) Aşteptăm să vină reprezentanţii autorităţilor să discutăm în mod organizat cu ei. (urale, strigăt: Noi sîntem poporul! Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Cetăţeni ai Timişorii! Prima condiţie pe care o punem guvernului român este jos familia Ceauşescu! (urale, Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Dar pentru aceasta vom lupta paşnic, paşnic, nu uitaţi, paşnic. A doua condiţie cerem: eliberarea imediată a arestaţilor! (urale, cineva strigă „unde ne sînt morţii?” ). A treia condiţie, a treia condiţie: identificarea morţilor. (urale) Vă rog, în acest moment, un minut de reculegere pentru victimele de la Timişoara! În genunchi, toată lumea! În genunchi! … Armata, să stea pe loc! Armata să stea pe loc! (glasuri răzleţe în mulţime: Armata să stea pe loc! Se face relativă linişte). 

04:24 Glas în depărtare: şobolanii au întins-o! Şobolanii au întins-o!

04:28 Glas în depărtare: Pe Bălan l-o închis (?) Radu Bălan e aicea

04:38 Glas puternic: Să vină aici!

04:39 Alt glas: Să vină vinovaţii aicea! Să vină vinovaţii, vinovaţii să vină aicea!

04:45 Scandări: „Bălan!”

04: 56 Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”

05:12 Bărbat: Moarte criminalilor! 

05:13 Lorin Fortuna: Vă rog să vă organizaţi acuma pe întreprinderi. Fiecare întreprindere, mare sau mică, să-şi constituie comitetul de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Vă rog. Comitetele care se înfiinţează rămân permanente din acest moment şi ţin legătura cu noi. Până vor veni autorităţile. Voi da cuvântul şi altor membri din comitet. Un reprezentant al citadelei Electrotimişului (urale) 

05:55 Ioan Chiş: Dragi compatrioţi. Nu am crezut niciodată să ajungem aici. N-am crezut că există între noi atâta forţă. Nu suntem pregătiţi ca să facem şi să nu se întâmple nenorocirile care s-au întâmplat. Pentru asta, pentru prima problemă, solicit din partea Comitetului Judeţean, solicit a lua cuvântul pe tovarăşul Radu Bălan (urale, se aude scandare slabă „Bălan!”). Poate, poate că unii se gândesc la tovarăşul Matei (huiduieli; Bărbat: vorbeşte aiurea). Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să aşteptăm. (Scandări: „La judeţ!”) Îl aşteptăm pe Bălan (glas: să vină Bălan). Atât. Nu putem să ne repezim, trebuie să fim foarte calmi şi liniştiţi. Aşa cum am fost astăzi. Vă mulţumesc.

07:34 Lorin Fortuna: Din partea intelectualilor din Timişoara. Se va prezenta singur. (urale, aplauze)

07:45 Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sunt scriitor român. (urale) Sunt mândru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani. (urale) Sunt mândru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atâta timp şi pentru că am venit aicea pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”) Aşa trăieşte forţa unui popor! În acest moment vorbiţi în numele întregului popor român! (urale) Întregul popor român aşteaptă de aici mişcarea care să ne elibereze pe toţi de spaime, de nesincerităţi (?) îngrozitoare prin care trebuie să trecem teferi (Scandări: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”) Uniţi (?) nu ni se poate întâmpla nimic. Armata este a poporului român. Armata trebuie să ne apere! (urale, strigăte: criminalii!) Armata ne va apăra! Nu putem sfârşi că avem adevărul de partea noastră! Şi adevărul este de partea noastră! Încercaţi să aveţi curajul acestui moment (sfârşit înregistrare)

O clipă a istoriei

Primele cuvântări din Balconul Operei din Timişoara, din 20 decembrie 1989, pot fi citite și ascultate pe site-ul lui Marius Mioc: „Revoluţia din 1989 de la Timişoara în înregistrări audio-video”.

(Înregistrare cu primele cuvântări ţinute din balconul Operei în 20 decembrie 1989, când s-a anunţat constituirea Frontului Democratic Român, organizaţie ce a coordonat mişcarea revoluţionară. Autorităţile comuniste voiseră să organizeze un miting pro-Ceauşescu pentru care pregătiseră o staţie de amplificare în balconul Operei. Acea staţie de amplificare a fost folosită de revoluţionari.) 

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

16… 17… 18… 19… 20 decembrie…

… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ’56 şi în ’89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie! 

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate! 

Clipe întregi am tăcut cu ochii în lacrimi înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: „Jos Ceauşescu!” 

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ’90, la un moment dat el mi-a spus: „Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)… 

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie! 

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!)  

Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră. 

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile… 

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă… 

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ’89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşeke din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!… 

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: „Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ’89! 

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!… 

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ’89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit!

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi! 

Claudiu Iordache – Singur între români (Editura Irini, 1997)

Timisoara Decembrie 1989

Represiunea

24 de ani de la Revoluția Română

A nu fi uitat!

Timișoara

“Conducerea partidului numea Timișoara

vestul sălbatic al țării.” 

Hans-Joachim Lower, STERN, decembrie 1989.

Protestul spontan al Timișoarei din ziua de 16 decembrie. Revolta din ziua de 17 decembrie ca răspuns la represiunea nemotivată a regimului Ceaușescu, insurecția din următoarele două zile și începutul Revoluției propriu zise din ziua de 20 decembrie, când a fost întemeiată prima formă politică organizată de luptă împotriva Regimului, Frontul Democratic Român, care a făcut cunoscut primul manifest al Revoluției: “A căzut Tirania”, difuzat în limbile etniilor Banatului (română, sârbă, maghiară, germană), prima Proclamație a Revoluției (21 decembrie 1989), primul apel adresat Marii Adunări mobilizate în Piața Operei din Timișoara, devenită centrul de acțiune al revoluționarilor, apel numit: Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi (22 decembrie 1989). (Alexandru Oșca, Revoluția Română în Banat)

Conducerea Frontului Democratic Român, formată din români ce nu se cunoscuseră anterior, a fost antrenată în primele discuții exploratorii și tratative cu primul ministru Nicolae Dăscălescu și cu alți demnitari ai pcr, Cornel Pacoste și Radu Bălan, acestora cerându-li-se demisia necondiționată a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Concomitent Frontul Democratic Român a declarat Greva Generală și transformarea Timișoarei, “acest oraș superb al sacrificiului”, în primul oraș liber de comunism al României!

O comună care se autoadministrează, care se autoguvernează, un oraș liber, o comună a libertății!”

Michel Winock, Vocile libertății

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

De altfel, iată, desfășurătorul dramatic al acelor zile, numite astăzi Cele șapte zile glorioase:

16 decembrie 1989. După amiază târzie a zilei. În faţa casei pastorului Tökés, o mulţime tăcută. Români, maghiari… Sosesc primii 28 de miliţieni, securişti şi câteva sute de activişti pcr. Aglomeraţia şi tensiunea cresc. Sunt blocate intrările în strada Timotei Cipariu. Mulţimea se agită. Pastorul reformat îndeamnă de la fereastră: “Vă rog să mergeţi acasă!”. Dar nimeni nu se clinteşte. Din tramvaiele blocate coboară alţi timişoreni. Miliţienii urlă: “Circulaţi!” Un ofiţer cere mulţimii să plece deoarece vor urma arestări. Sunt aruncate primele pietre… Apare în Piaţa Maria un pluton de intervenţie. Bastoane de cauciuc, scuturi, căşti de protecţie. Se ivesc maşinile de pompieri. În jurul orei 19, ciocniri, care pe care, între timişoreni şi forţele de represiune. Coloane noi de demonstranţi se formează în tot oraşul. La 19,30 la telefonul guvernamental se aude vocea Dictatorului: “De ce nu s-a dat ordin să se scoată armata în stradă? Într-o oră să lichidaţi situaţia!” Nu se va lichida! O coloană compactă se îndreaptă spre sediul judeţenei de partid, o alta se apropie de Operă dar este blocată de către scutieri. În jurul orei 20, în zona complexului studenţesc se strigă: “Studenţi, veniţi cu noi!” Vor veni puţini. În centru este devastată librăria cărţilor lui Ceauşescu. Un pluton de intervenţie al MI este pus pe fugă. Vor fi angrenate trupe de grăniceri. Timişorenii arestaţi de-a valma sunt bătuţi cu sălbăticie… Bătălii de stradă în pieţele Timişoarei. Pe Calea Torontalului, militarii în termen vânează oamenii care s-au izolat de coloane. Camioanele militare sunt aglomerate de arestaţi. Sufletul uriaş al revoltei scandează neîntrerupt: “Libertate! Libertate!” Se strigă: “Jos Ceauşescu! România liberă! Dreptate! Deşteaptă-te, române! Români, veniţi cu noi! Vrem pâine! Vrem căldură! Fără violenţă! Azi în Timişoara, mâine în toată ţara! Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Pentru tot mai puţini români, strigătele acelea se mai aud şi astăzi! Sunt distruse lozincile lui Ceauşescu. Se cântă Hora Unirii! Oamenii de lângă Catedrala Mitropolitană cer preotului de serviciu să deschidă lăcaşul de cult, ca să se tragă clopotele. Nici un răspuns. Timişorenii se adună la Gară, în Calea Aradului, Circumvalaţiunii, Calea Lipovei, Calea Buziaşului, Calea Girocului, Calea Şagului, Calea spre libertate! Deasupra lor, cerul deschis disperării şi speranţelor. Zgomotele luptelor de stradă se sting încet-încet. Luminile Timişoarei par o constelaţie adusă pe pământ. Pe de o parte “organele de partid”, pe de altă parte solidaritatea celor care au uitat de frica de partid! Miezul nopţii îi surprinde pe timişoreni cuprinşi de presimţiri, şi, cu ce preţ, fericiţi!

17 decembrie 1989

Noaptea de 16 spre 17. Apa, în sfârşit, curge în  robinete. Caloriferele sunt fierbinţi. Ordinul partidului: până dimineaţă, în tot oraşul totul să fie pus la punct. Vitrinele sparte vor fi înlocuite cu o viteză uluitoare. La 4 dimineaţa, pastorul Tökés este evacuat din Timişoara. Incinta Ministerului de Interne “adăposteşte” sute de arestaţi la întâmplare. Bătăi, insulte, umilinţe. “Ne studiau ca pe nişte animale ciudate!” Dinspre Calea Girocului, o companie de soldaţi, cu drapelul unităţii ridicat, se îndreaptă spre centru. Fanfara militară cântă marşuri mobilizatoare. Li se răspunde cu: “Libertate!” La Operă, la consiliul judeţean, cordoane militare apără citadelele Puterii. La ora 14, o maşină de pompieri împroaşcă jeturi de apă spre demonstranţi. Începe lupta între cei dezarmaţi şi cei înarmaţi. Trei maşini de pompieri sunt incendiate… Consiliul judeţean este luat cu asalt. Sunt aruncate de la ferestrele lui, ca la Braşov, efectele nomenclaturii. La ora 15 activiştii fug din sediu. La 16,30 începe, la Bucureşti, şedinţa extraordinară a Comitetului Politic Executiv. Armata îşi dispune unităţile la Operă, la Gara de Nord, la Consiliul judeţean, la primărie, în parcul Copiilor, la Băile Neptun, la Continental. Apar TAB-urile, apar tancurile. Sunt aduşi paraşutişti. Batalioane de securitate la ELBA, la ELECTROMOTOR, la IAM. La teleconferinţa naţională, Ceauşescu insistă: ”Am dat ordin să se tragă! “ La ora 17, un elicopter survolează revolta! Ajung, pe rând, la Timişoara Ion Coman, Macri, Teodorescu, Stănculescu, Guşe. În Piaţa Libertăţii, mulţimea se dezlănţuie. Izbucnesc rafalele. Prima victimă: Lepa Bărbat. O femeie cade sub privirile copilului ei! Mii de demonstranţi în faţa primăriei. Salve în aer. Librăria din centru e devastată. Cărţile dictatorului sunt arse în stradă. Tineri, vârstnici sunt arestaţi pe străzi. La 19,30 soldaţii  primesc cartuşe de război. Apar indivizi cu pistoale mitralieră. Demonstranții scandează: „Fără violență!” Victime pe Calea Lipovei. Oameni omorâţi în balcoane, pe casa scărilor de bloc. Timişorenii învaţă să moară. Spitalul militar primeşte primii răniţi. Este ridicată o baricadă în Piaţa Girocului. Câteva tancuri sunt blocate cu preţul unor noi jertfe. Cartierele proletare fierb. Alte blindate pătrund în Centru. Timișoara este izolată de restul țării.

“Inculpatul recunoaște că a cerut întreruperea legăturilor telefonice urbane și interurbane pentru ca populația să nu poată comunica în țară și în străinătate. De asemenea confirmă formarea unor dispozitive la intrările din oraș, care să împiedice accesul străinilor la Timișoara și să-i dirijeze pe cei aflați în tranzit.”

Procesul de la Timișoara, vol. IV, Audierea inculpatului Macri Emil

Gemete, strigătele răniţilor, foc deschis înspre pieptul încă plăpând al Revoluţiei care va să vină!

„Am privit fețele oamenilor. Exprimau înverșunare, încrâncenare și m-am gândit că acești oameni nu mai puteau fi opriți de nimeni și de nimic. Chiar dacă erau omorâți…”

Procesul de la Timișoara, audierea martorului Petroiu Spiridon, vol. IX

“Valul de manifestanță depășea puterea noastră de a-i stăvili”

Procesul de la Timișoara, audierea inculpatului Macri Emil, vol. I 

Timisoara - Decembrie 1989

18 decembrie 1989

 În dimineaţa zilei, la spitalul judeţean, 58 de cadavre şi 230 răniţi. În 17 decembrie fuseseră 26 morţi şi 200 răniţi. (Răniţii din 17, cu plăgi la picioare, vor ajunge în 18 morţi, împuşcaţi în cap!) O izotermă de la COMTIM e pregătită să transporte cadavre la Bucureşti. Directorul Spitalului Judeţean predă cadavrele fără forme legale.

„La spital au venit securiști să-i interogheze pe răniți, doctorul Barany le-a cerut să depună armele la intrare. Pe Rusu Cristian, fiind cel mai mic, l-a ferit de anchete, anesteziindu-l în sala de operații.”

(Audierea martorului Rusu Ioan, Procesul de la Timișoara, Vol. IX)

Izoterma va pleca. Ultimul drum al Timişoarei antedecembriste la Bucureşti! În marile întreprinderi, timişorenilor li se aduce la cunoştinţă că oraşul lor a căzut pradă huliganilor. Dar oamenii tac cu pumnii la gură, căci “huliganii şi maghiarii” încă nu şi-au terminat treaba, căci “huliganii şi maghiarii” Timişoarei sunt chiar ei… Familiile Timişoarei îşi caută copiii, fraţii, soţii. Spitalul Judeţean este luat cu asalt. Li se răspunde: “Nu avem răniţi!” La ora 16, în faţa catedralei, oamenii urcă treptele cu lumânări aprinse. Se scandează: “Noi suntem poporul!” Urmează: “Jos Ceauşescu!” Se trage iar şi iar. Un tânăr este ucis. Parcul din jurul Catedralei e încercuit. Oamenii sunt somaţi să se predea. Li se răspunde: “Laşilor! Aţi tras în popor!” În acel moment ei sunt poporul! Generalul Chiţac dă ordin să fie folosite grenadele lacrimogene. Întunericul va ascunde sângele scurs pe treptele catedralei. “Au fugit ca potârnichile!” se laudă viitorul ministru de interne. Circulă zvonuri privind aruncarea în aer a Solventului. În Calea Girocului se fabrică sticle incendiare. Vor lua curând direcţia TAB-urilor. La comandamentul diviziei, generalul Guşe numără pierderile în tancuri. Pierderea de vieţi omeneşti va fi contabilizată mai târziu. Prea târziu…

“Nimeni de la Județeana de Partid nu și-a exprimat dezacordul privind folosirea forței împotriva demonstranților.”

Procesul de la Timișoara, vol. IX, mărturia martorului Bolog Vasile

Alexandru Grama, 19 ani, ranit usor pe Calea Aradului, impuscat  in Spitalul Timisoara -17 decembrie 1989

19 decembrie 1989

La ora cinci dimineaţa, izoterma ajunge la Bucureşti. La Timişoara interogatoriile continuă. Unul din cinci arestaţi e minor. Închisoarea Popa Şapcă e plină ochi. Se aud încă focuri de armă. Timişoara e singură. Încercuită de trupe într-o ţară care continuă să tacă. Fabricile nu mai lucrează. Clasa muncitoare refuză să reia lucrul câtă vreme armata este în stradă. ELBA, Banatul, Detergentul, SPUMOTIM, ELECTROMOTOR, UMT. “Nu lucrăm sub arme!” Primul-secretar de partid pătrunde la ELBA. “Ce doriţi, tovarăşi?”Vrem eliberarea arestaţilor! Ceauşescu să-şi dea demisia! Unde ne sunt morţii?” Nomenclatura civilă către nomenclatura militară: “Dacă nu se retragearmata, nu ne asumăm nici o răspundere!” Furioasă, nomenclatura militară dă ordinul de retragere. Vine rândul generalului Guşe. Ajuns la ELBA, el este întâmpinat cu: “Ucigaşilor!” Guşe ezită. Coman îl admonestează: ”Şeful Statului major se sperie de câteva femei?” De la Bucureşti, Tudor Postelnicu protestează: ”Minorii nu trebuiau eliberaţi!” Nomenclatura, cuprinsă de negre presimţiri, sub presiunea unor evenimente care i-au scăpat de sub control, aşteaptă întoarcerea Dictatorului din Iran. Uriaşa construcţie spontană a Revoltei rezistase înaintea unei armate cu glonţul pe ţeavă! Revoluţiile încep întotdeauna cu o revoltă care reuşeşte! Timişoara traversează noaptea României întregi, îndreptându-se spre un 20 decembrie, cu privirile aţintite în viitorul unei libertăţi care, câteva zeci de ore mai târziu, va veni nu numai pentru ea, ci pentru România întreagă. 

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 decembrie 1989

 Numai un om liber poate să-şi transforme conştiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989 Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre libertate! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alţi zece mii învăluie Consiliul judeţean.

Rolul muncitorimii organizate care a ieșit în stradă încolonată a fost semnalul ultim care a făcut armata să se retragă în cazărmi. Ulterior, comentarii ale situației create în ziua de 20 au încercat să justifice ori să interpreteze semnificația acelor momente. În primul rând armata nu a fraternizat cu demonstranții, doar a primit ordinul să se retragă în cazărmi, în așteptarea unor ordine noi de la București. Schema afluxului de muncitori din Oltenia dirijat să ocupe centrul Timișoarei în ziua de 21 (prima mineriadă!) urma să fie coroborată cu marele miting muncitoresc din ziua de 22 decembrie. Dar partidului unic nimic nu-i mai mergea. Minerii olteni au fost primiți cu pâine și sare de către tovarășii acestora din stradă și au revenit la casele lor. Mitingul din 22 a devenit un gest sinucigaș pentru regim și conducătorul lui. În al doilea rând, muncitorimea a ocupat strada la lumina zilei, dar în întunericul nopților de 20 și 21 decembrie ea a fost absentă, făcând vulnerabilă conducerea FDR în fața unui atac al armatei ori securității. De altfel, atacul împotriva liderilor FDR, programat pentru dimineața zilei de 22 decembrie, a fost abandonat la aflarea veştii că și Bucureștiul fusese cuprins de revoltă. Meritul solidarității învingătoare în fața represiunii a fost al oamenilor din toate vârstele și categoriile sociale. Pensionari, adolescenți, femei curajoase, studenți, intelectuali, membri simpli de partid, muncitori; împreună vor rămâne ca ființe emblematice turnate în opera lor: Revoluția de la Timișoara!

La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. Cei dintâi  oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. În balconul Consiliului judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet similar este înmânată Consulului iugoslav la Timişoara, Mirko Atanackovic. La Operă, chemaţi din balcon, vin reprezentanţii marilor întreprinderi. La judeţeana de partid tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se cere greva generală pentru ziua următoare. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. FDR organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei.

„Radu Tinu a relatat că a fost chemat și dirijat să ia legătura cu generalul Gușe, să-i dea detalii cum s-ar putea intra, în mod secret, în clădirea Operei… Să trimită un grup de parașutiști, care veniseră de marți… Cei din M.Ap.n elaboraseră niște planuri pentru răpirea celor din Operă.”

(Filip Teodorescu)

O delegaţie de la Consiliul judeţean ia contact cu FDR, cerând concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea câştig de cauză, până la urmă, soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR se deplasează la Consiliul Judeţean, unde îi întâlneşte pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Judeţului Timiş. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă. Li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR cer: listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să vină spre Revoluţie! Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, se obţine asigurarea celor doi că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului, demonstranţi înarmaţi. Se ia calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş Consiliul Judeţean. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

21 decembrie 1989 

Cerul deasupra oraşului continuă să rămână primăvăratic. În balconul Operei tensiunea creşte. Nu vin ştiri că ţara s-ar revolta. Doar singurătatea acestei sute de mii de timişoreni, izolată într-o naţiune de 22 de milioane. Armata, retrasă în cazărmi, continuă în neclintirea ei rău prevestitoare. Nu armata venise alături de cauza Revoluţiei, ci suflete româneşti în haină militară. O singură garnizoană dacă s-ar fi desprins din zidul ceauşist şi totul ar fi luat sfârşit. Dar zidul pare impenetrabil. Gărzile FDR sunt din ce în ce mai numeroase. Ele controlează nu numai clădirea, ci şi străzile alăturate. Ştafetele Frontului merg spre tipografie, spre gară, spre telefoane. La Bucureşti, planuri disperat-scelerate… Timişoara trebuie pedepsită! Apare ideea ripostei “muncitoreşti”. Prima mineriadă nu a fost cea din 13 iunie 1990, ci cea din 21 decembrie 1989. Muncitorilor din Oltenia le revine misiunea de a scăpa Timişoara de “unguri” şi „huligani”. Vor fi urcaţi în vagoane, ca animalele, cu destinaţia Timişoara. Muncitorii olteni din Craiova, Târgu Severin, Târgu Jiu, Slatina, primesc bâte pentru spinarea muncitorilor bănăţeni. Ajunşi în capitala Banatului, sunt întâmpinaţi de o coloană care îi însoţeşte până la Operă. Fraternizarea este spontană. Chemat în balcon, un oltean explică: “Ieri dimineaţa, secretarul de partid ne-a comunicat că ungurii şi huliganii au ocupat oraşul!” Tipografia lucrează pentru FDR. Documentele Revoluţiei apar unele după altele. În Piaţa Operei se scandează: “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!” Sentinţa este deja dată! Greva generală continuă. În faţa Operei, sute de mii de “huligani”. Se citeşte, din oră în oră, un document al Frontului Democratic Român care cere demiterea lui Ceauşescu! Deodată, Bucureştiul se mişcă! Se mişcă o dată pentru totdeauna… ”Ce strigă? Ce se petrece?” întreabă Elena Ceauşescu la mitingul lor. La Timişoara, Chiţac murmură: “Timişoara va fi arată!” Oraşul liber Timişoara are vârsta de o zi! Poligrafia este ocupată de paraşutişti. Vor rămâne acolo până în 22, ora 4 dimineaţa! Guşe raportează la Bucureşti: ”Nu e vorba de golani! E vorba de oameni paşnici! Armata e cu poporul!” “În momentul când mi-am dat seama de sensul şi proporţiile luptei populare, am oprit orice amestec al armatei în desfăşurarea evenimentelor”. Generalul Milea răspunde: “Bine!” Generalul Stănculescu este rechemat la centru. Ion Coman ordonă să se distrugă rotativa de la ziare. La ora 15 din Tipografie pornesc primele pachete cu manifeste. “A căzut tirania!” este difuzat în patru limbi: română, maghiară, sârbă, germană. 

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

22 decembrie 1989

Timişoara e liberă! E rândul Capitalei! Sânge, moarte… O dictatură care vrea să tragă un popor după ea în mormânt! La ora 10, vestea morţii Generalului Milea… La ora 11, peste o sută de mii de bucureșteni înconjoară CC-ul. Sunt luate cu asalt porţile Citadelei! La ora 12,10  Nicolae Ceauşescu fuge de la locul faptei. La Timişoara bat toate clopotele. Frontul Democratic Român poartă tratative cu şefii militari. Nomenclatura trimisă de la București vrea să părăsească oraşul. Mulţi vor fi prinşi. La sediul Ministerului de Interne e distrusă arhiva! Din balcon este citită “Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi.” La Bucureşti e anunţată formarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, la 48 de ore după întemeierea Frontului Democratic Român. Un grup de “foşti” încearcă să-l impună pe Radu Bălan în fruntea FDR. Tentativă eşuată. O delegaţie FDR pleacă spre Bucureşti. Va fi blocată pe aerodromul din Arad. La ora 20, divizia mecanizată este atacată cu focuri de armă. Comitetul de la Operă e avertizat asupra iminenţei unui atac aeropurtat. La capătul zilei, pe o schimbare violentă de vreme, se trage în direcţia Balconului. Un bărbat este rănit după ora victoriei! Nu va fi şi ultima victimă. 

Revoluția de la Timișoara a sfidat tiparele care de-a lungul timpului au încercat să contureze definirea oricărei Revoluții. Ea nu a avut trecut clandestin, n-a fost urmarea unei conspirații anterioare, n-a avut un program politic, n-a fost a unei clase anume, nu a fost internaționalistă, nu a contat pe sprijin în rândul opozanților lui Ceaușescu dinăuntrul Partidului Comunist, nu a avut sprijin extern, nu a avut o conducere inițială, nu a avut un stat major care să-i planifice operațiile și nu a avut decât liderii pe care i-a ridicat și uitat pe rând strada revoltată. Ea a fost o capodoperă de spontaneitate! Cazul Tõkés este adiacent. El a putut amorsa, cel mult, o erupție mult timp amânată! Revoluția de la Timișoara se singularizează astfel prin suma tuturor atipiilor ei. Un argument în plus pentru cercetători de a analiza  motivele, desfășurările, schimbările de ritm, contradicțiile și urmările unei mișcări desfășurate mult în afara capitalei României, dacă ne gândim că doar în Polonia rezistența anticomunistă fățișă s-a declanșat la Gdansk și nu la Varșovia. Revoluția de la Timișoara amintește mai degrabă de Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1921) a lui Tudor Vladimirescu ori de mișcarea de la Craiova, Islaz (7-9 iunie 1848), de unde a pornit mișcarea pașoptistă din Oltenia, în drum spre mereu întârziatul București. Revoluția de la Timișoara a fost inspiratoarea unei revoluțiii fraternale, care a acționat din prezent, în prezent, asupra prezentului, viitorul nefiind preocuparea ei cea mai importantă. Ea a vrut căderea unui dictator, schimbarea unui regim, eliberarea unui neam din închisoarea ideologică și redobândirea dreptului la libertate, la dreptate și la credința în Dumnezeu. Revoluția de la Timișoara rămâne și pe mai departe o insulă pe continentul unei schimbări fundamentale, rod, în bună măsură, al elaborărilor vizionarilor lumii. Autoritatea sa este strict morală. Timişoara a indus sentimentul că libertatea poate fi obținută doar dacă lupți pentru ea! Influența revoluției timișorene s-a extins fulgerător la Lugoj, la Arad, la București, celelalte capitale provinciale aderând la principiile ei, mai puțin cunoscute atunci, mai mult întrevăzute. Revoluția de la Timișoara se evidențiază și prin faptul că n-a fost preocupată de preluarea puterii. Când, după victorie, zeci de delegații ale provinciei au sosit la Timișoara pentru a adera la programul Frontului Democratic Român, ele au fost îndreptate spre capitala României, semn al tulburătoarei modestii a celor ce au însuflețit-o cu lupta și sacrificiul lor! Revoluția de la Timișoara va rămâne și pe mai departe, în istoria neamului românesc, nu numai locul unde s-a deschis mormântul dictatorului comunist, ci și piatra prețioasă în coroana cu spini pe care România continuă să o poarte pe frunte de-a lungul veacurilor. Că în Decembrie 1989, astfel, Iisus s-a născut la Timișoara, nu mai este nici o îndoială! 

Bucuresti, 21 decembrie 1989, Bd Magheru

Mihai Gatlan,19 ani, impuscat in zona Inter-Sala Dalles, in Bucuresti, 21 decembrie 1989

Revoluția Română, începută la Timișoara, avea să declanșeze mișcări similare mai întâi la Lugoj, apoi la Arad, unde a fost format un Front Democrat Român după modelul celui de la Timișoara, condus de liderul Valentin Voicilă, apoi în marile orașe ale României: Brașov, Sibiu, Cluj, unde oamenii înfruntând armele au murit în numele libertăţii tuturor, culminând cu ziua de 21 când au fost ridicate primele baricade în Piața Universității din Capitala României. Putem vorbi în acest caz de conștiința marilor orașe!

„Conștiința marilor orașe: aproximativ 10% din populația  României, ceilalţi alegând să stea acasă în zilele și nopțile Revoluției şi să vadă cum curge sângele altora pe lângă ei fără să-i stropească, privind prin fereastră cum poate fi demolat comunismul! Putem vorbi în cazul acesta de frica preventivă, care întoarce spatele, frica de moartea celui curajos abandonat în stradă de viața celui laș. Asta explică, în bună măsură, refuzul de mai târziu al majorităţii românilor, care a văzut în Revoluția Română mâna altora, doar a ei nu! Și într-un fel avea dreptate: Revoluția Românilor din 1989 a rămas doar podoaba celor care au luptat și au riscat pentru ea! La 20 de ani de atunci, românii obișnuiți pur și simplu  pufnesc în  râs când rostești numele Revoluției, ca și atunci când le vorbești despre virtuțile lor abandonate! Deriziunea cu care este întâmpinată astăzi Revoluția celor merituoși ține și de inapetența românească de a se recunoaște în dimensiunile grave ale existenței. De aceea între comedia eroilor și tragedia destinelor, ei aleg involuntar comedia! O națiune care nu mai obosește să se autoflageleze. O națiune care se ia în râs!”

O conştiinţă exemplară ce a reușit să înfrunte Dictatura cu neînchipuite jertfe și să forțeze fuga Dictatorului din ziua de 22 decembrie 1989!

O, patria mea, frumoasă și pierdută…

În timp ce cultura și patria română se prăbușesc sub loviturile cinicilor, fățarnicilor și parveniților de la putere, în amurgul înăbușitor al unei dictaturi tăcute, artiștii italieni aruncă, demni, în obrazul dictatorului Berlusconi cuvintele: “O, patria mea, frumoasă și pierdută!” „Dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei!” rostește Riccardo Muti în fața unei audiențe emoționate care se ridică în picioare și cântă, alături de muzicieni, O, mia patria, si bella e perduta…” 

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

Mozart trăiește!

Prin Mozart ne-am înălțat

până la

Dumnezeu

atingându-i

Lira!

Într-o zi de marți, 27 ianuarie 1756, la ora 8 seara, s-a născut

Wolfgang Amadeus Mozart.

Sunt mândru de poporul meu!

SUNT MÂNDRU DE POPORUL MEU!

19 mai 2010