Timişoara, 16-17 decembrie 1989

16 decembrie 1989. Timişoara ieşită în stradă la ora înserării învaţă să scandeze cuvântul interzis: Libertate! Miliţia arestează, Securitatea schingiuieşte, Armata, înarmată cu bâte, vânează oamenii ca pe nişte animale! Se pregăteşte carnagiul din ziua de 17. Când Armata va trage şi va ucide fiinţe nevinovate.

Cele 3 armate ale Represiunii se mobilizează să intimideze, să înfricoşeze Timişoara! Dar nu vor reuşi! Clipe grele, pătate de gemete şi sânge…  

22 de ani mai târziu mercenarii Securităţii vor proclama „confluenţa” între Revoluţie şi Securitate! (Ea, Securitatea, a făcut Revoluţia! Românii doar s-au lăsat manipulaţi!)  

Nu cred că a existat o abjurare mai dezonorantă decât a acestei generaţii care neagă sacrificiile şi crimele din Decembrie! Timişorenii n-au fost agenţi maghiari, sârbi, sovietici, chiar dacă securiştii au fost securişti şi miliţienii au fost miliţieni! Şi Ceauşescu a fost Ceauşescu! 

22 de ani mai târziu, Revoluţia din Decembrie 1989 e contestată cu ferocitatea brutelor, ignoranţilor, laşilor şi complicilor! Nici urmă de regret, nici urmă de căinţă din partea asasinilor! Cred că suferinţele actuale ale neamului românesc sunt şi urmarea acestui refuz colectiv, vinovat, de a se recunoaşte în faptele Revoluţiei sale. Trăiesc dezgustul deplin! Din nefericire, ziua de 16 Decembrie 1989 a deschis României poarta unui viitor sumbru. Soarele ce a răsărit însângerat în zilele şi nopţile unui sfârşit de decembrie a apus curând! Şi astăzi rătăcim prin beznă… O generaţie de nefericiţi. Şapte lumânări sfinte au vegheat atunci, aprinse, asupra destinului românesc. Şi s-au stins pe rând. Blestemul resemnării, laşităţii, fricii, nerecunoştinţei, cinismului. Blestem ce ne urmăreşte şi astăzi şi care, pentru dezonoarea gloatei româneşti, poartă numele Ceauşescu! 

Statistica

 ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi 

 ziua de 18 decembrie:  8 morţi,  23 răniţi  

 zilele de 20-22:  6 răniţi   

Ordinele lui Ceauşescu: 

– Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă! 

– Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei… 

– Ați spus că ați dat ordin să se tragă…De ce ați dezinformat? 

– Trebuia să-i omoare pe huligani! 

– Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical. 

– Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă! 

– Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman) 


Reclame

Mihai Eminescu

La 161 de ani

de la nașterea lui

Mihai Eminescu,

în timpul prăbușirii României

sub privirile goale

ale românilor contemporani…

Patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna

17 decembrie 1989

17 decembrie 1989. Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.

Au murit pentru ca 21 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

Moartea unei căprioare

„Nu, nu sunt Lorelei,

Sunt Cosmina.

Şi nu vreau să mă duc.

Vreau să rămân.

Am doar cincisprezece ani şi vreau să trăiesc şi să iubesc. Am lucruri de făcut.

Cosmina nu a mai rezistat!

„Azi dimineaţă, la 5 şi jumătate, a început să tuşeascaă şi apoi a făcut hemoragie.

Microbul contractat în spital i-a distrus plămânii.

A murit ca un pui…

Cosmina şi-a început călătoria nesfârşită  azi, 26 ianuarie 2010, la ora 5,30.

Bolnavă de leucemie la 15 ani, Cosmina Păun a murit într-unul din marile spitale ale Capitalei datorită unei instalaţii defecte de oxigen, care nu a funcţionat cât să apuce sufletul ei, alungat dintre noi, să urce la cer. Ucisă de statul român! Nu a funcţionat! Speranţele oamenilor simpli care au ajutat-o în lupta ei pentru supravieţuire s-au spulberat.

Dumnezeu să o odihnească!

Dar care e rostul nostru pe acest pământ?

Am murit odată cu ea şi nu ştim?! Şi nu ne pasă? Şi lăsăm iarăşi şi iarăşi să fie?

Mă tem de moartea prematură a României.

Priviţi-o! Ascultaţi-o! I s-au uscat lacrimile. Nu mai plânge. Îşi duce fiii la groapă şi tace. Ce se întâmplă în sufletul său? Dar în sufletul nostru? Şi în jurul ei nu se mai aude decât urletul câinilor!

Dumnezeu să te aibă în grijă, Cosmina, că noi, oamenii, nu am reuşit!

Isabelle Lorelai

Salvaţi România!

Nu sunt “decât” câteva cazuri, câteva destine, câţiva copii loviţi de soartă, câteva vieţi ce vor fi curmate… Dar voi Salvaţi România!

Dacă România nu mai are bani pentru copiii ei, pentru îngerii ei, pe care îi lasă, indiferentă, să moară, atunci Salvaţi România! Ea este bolnavă. Ea are nevoie de ajutor. Ea are cancer. Salvaţi sufletul României! Nu mai are simţire? Nu mai are bani? Nu mai este bogată? Dar miliardele care se rostogolesc din palma ei în seifurile străinătăţii? Dar oligarhii cu priviri de brute? Dar politicienii cu inimă de iaţcă? Dar omul de rând care s-a obişnuit de mult cu gândul că România e internată la Fundeni, la Marie Curie, unde suferă singură,  pentru că toţi ai ei au abandonat-o, într-o săliţă de spital sărăcăcios unde moare cu zile?

Dar voi Salvaţi România! Numele ei, astăzi, este: Andra, Ştefănel, Sebastian, Fabian, Georgiana, Ovidiu, Cosmina…

Salvaţi-i, pentru că numai aşa puteţi salva România! Dacă îi mai sunteţi părinţi, dacă îi mai sunteţi copii, dacă îi mai sunteţi surori, dacă îi mai sunteţi fraţi…

Dacă mai sunteţi oameni, Salvaţi România!


Text dedicat Isabelei Lorelai, un nume frumos al tristei Românii!

Sărut mâna, Isabela!

http://isabellelorelai.wordpress.com

http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro