Clasa nevrednică

clasa-nevrednica

1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… 

Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce  violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri! 

Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu.  Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!

 

Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…

După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău
ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?

“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:

                Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.” 

                “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

                “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

                                               

                “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

                                               

                “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

                “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

                                               

                “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

                Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!

Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”

Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”

       12 octombrie 1996

 

Anunțuri

‘Coteria’ de la Operă

Opera Nationala Bucuresti
Urmărind criza de la Opera Națională București, în care o mână de oameni încearcă să se împotrivească puhoiului de infami care apelează la orice mijloace pentru a împiedica adevărul să iasă la suprafață, urmărind această conjurație imundă a unor oameni de presă, culturnici, politicieni, profesori, demnitari, care își dau mâna să împiedice aflarea motivelor pentru care înalta scenă muzicală a României continuă să nu-și împlinească menirea, mi-am amintit un text publicat în anul 2007 într-o revistă a Academiei Române: ‘Coteria’!
 
Revin astăzi la acest text (constatând cu tristețe cât este de actual) pentru că nu putem trece la nesfârșit prin viață în orbire morală, într-un timp în care Parvenitismul și Impostura fac legea într-o Românie lezată grav de turpitudinile unei părți mlăștinoase a elitei ei! Sau poate că ‘omul românesc’ al lui Mircea Vulcănescu a devenit, între timp, ‘omul de mlaștină’ al anilor post-decembriști, parte supraviețuitoare a ‘intelighenției’ de la București care în ultima jumătate de secol a a lustruit continuu ghetele dictatorilor?
COTERIA
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc, graţios, pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi, într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează unii pe alţii de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. ‘Ei’ îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc, ‘ei’ îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vând cărţile doar ’ai lor’; în presa lor, articolele ’lor’ sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau ’îngerul slut’ – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo) – ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în așa zisa elită parvenită unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la televiziunile complice care au mereu ceva de de vânzare! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de naivitatea și ignoranța noastră! Politicieni, demnitari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!
 
Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

1 Decembrie, Anul 2015. De ziua Mamei!

Rosenthal - Romania Revolutionara

Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum când se  știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: “Aici nu mai locuiește nimeni!”, când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul, cine va mai alunga omizile din livezile tale, cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?

Acum este 1 decembrie. Ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși, îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși, îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri, îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: “Deșteaptă-te, române?”

În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?

Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!

Și dacă poporul tău și acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a  unei mari făgăduieli neîmplinite…

1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!

*

Basarabia, ne priveşti?

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)

 

Compasiune

Rugăciuni triste pentru sufletele celor dispăruți în tragedia din 30 octombrie, și pentru familiile lor pustiite… Rugăciuni pline de speranță pentru viața și sănătatea celor răniți… Respect și recunoștință pentru medicii, asistentele, personalul medical, SMURD-ul, pompierii, oamenii de ordine, studenții și voluntarii care s-au luptat pentru a salva vieți… Gânduri bune pentru cei care s-au solidarizat cu suferința celor afectați de această tragedie, aprinzând o lumină așa cum au făcut mii de oameni, la locul dezastrului, în biserici ori în propria casă, sau declarând doliu alături de România, așa cum au făcut președinți și ambasadori ai altor țări… Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați, și să-i ocrotească pe cei rămași…

Candle

Roxana de România

Roxana,

Amintirile mi te restituie… ziarista neîmblânzită, cu profilul militar al lui Pallas Athena, pătrunzând în noua Românie cu scutul strâns și lancea pregătită să străpungă tâmpla crâncenă a trecutului! Am fost împreună în aventura obținerii primei identități românești pentru o studentă din Basarabia, ne-am regăsit în ideea Unirea-Acum, am fost la Iași în ianuarie 1991, am fost, alături de seniorul Corneliu Coposu, lângă patul de martir al lui Dumitru Iuga, aflat în greva foamei. Și în tot acest timp m-am gândit  că puterea ta va fi curând sacrificată de uzurpatorii strecurați în umbra largă, blândă și imprudentă a Seniorului! Jeanne d’ Arc a unui partid cu mult mai puțin puternic decât Conducătorul său, acesta nu a simțit nevoia de semizei puternici, tineri și curați, cu care ar fi răpus Minotaurul bălos al neocomunismul care își revenea! Ai trudit la aura unui templu prea ușor cucerit. Datorită unor oameni ca tine, PNȚCD-ul a fost singurul care a contat în apărarea României! Într-o ultimă discuție cu președintele Corneliu Coposu, acesta mi-a spus, întunecat: „Nu mai am încredere nici măcar în cel care îmi ține umbrela!” (Prietenul nostru Igor Butnaru cunoaște un moment în care Seniorul s-a exprimat măgulitor despre mine!) Dar tu, Roxana, ai rămas tot mai singură.  De-ai fi fost în Parlamentul anilor ’90, vocea partidului tău ar fi căpătat grandoare de bronz. Victoriile partidului, câte au fost, le-a obținut din afara lui, prin oameni ca tine! Mi-e drag acum să mi te amintesc în zilele în care cartea României s-a jucat în câteva momente! 

Roxana Iordache, sângele tău viu, curat, violent, gâlgâind în vinele unor vârste lumești care începuseră deja să se stingă! Aveam să ne înecăm amândoi în numele unor speranțe  pe care poporul nostru le abandonase pe rând.  Ni s-a pus pe chip gratia eșecului! Nu trăim într-o țară în care oamenii ei cei mai demni să fie și cei mai iubiți! Unde este Călin Nemeș? Unde este Basarabia noastră? Unde ne este România mare, de la Dumnezeu?

Pentru mine tu ai fost, ești și vei fi mereu Roxana de România! 

Îți sărut mâna!

Un Claudiu Iordache rătăcit nevindecabil în pădurea fără îngeri a anilor ce au venit peste noi! 

Roxana Iordache

Roxana Iordache si Corneliu Coposu

Viermele

Revoluția a reușit să desprindă România de Dictatura lui Ceaușescu, dar n-a reușit să elimine virușii ce i-au parazitat existența de-a lungul celor 45 de ani de comunism, oamenii fostei Securități continuând nestingheriți să-și dezvolte rețele cu ajutorul miilor de colaboraționiști, ascunși în toate ungherele societății! Eu le spun acestor ființe: Viermii! Ființe parazite, defecte, infectate și infectante, cu ajutorul cărora Securitatea a reușit să-și promoveze în continuare oamenii la putere! E destul să-i observi cum continuă să distrugă resursele tot mai secătuite ale țării. Căci funcția lor de parazit s-a menținut intacta! Putem afirma astăzi că România, în istoria sa contemporană, n-a avut un dușman mai periculos! S-a dovedit cu totul greșit că nu a existat o lege a statului eliberat care să îngrădească, pe parcursul anului 1990, accesul lor la putere! Ori tocmai această ezitare a îngenunchiat România! Încercările instituționale ale statului post-decembrist de a îngrădi accesul la putere a foștilor securiști au fost, pe rând, subminate! Recentele recalculări ale indemnizațiilor acordate luptătorilor cu rol determinant în Revoluția Română au ridicat la suprafață haitele colaboraționiștilor infiltrați în mișcarea revoluționară! Impostura reînflorește. Viermii Securității primesc din nou brevete de revoluționari. Unul dintre , cu merite insezizabile în Revoluția de la București, a solicitat și a primit recent aproape toate drepturile aferente. Asta după ce, la 25 de ani de la Revoluție, glorifică pe forumuri meritele Dictaturii și ale lui Ceaușescu personal! Toți aceștia, ascunși în pegra câinească din jurul nostru, continuă, harnic, să fie ce au fost și mai mult decât atât! Foștii agenți, colaboraționiști, se bucură astăzi de meritele celor drepți. Statul post-decembrist încă îi protejează, rânjind la noi la adăpostul Codului Penal! Dar oare nimeni în țara asta nu îndrăznește să-i înfrunte?

Dar să-l urmărim și pe viermele acesta (nu e singur în spatele atacului la persoană pe care îl dezvălui!) care pe de o parte îl laudă deșănțat pe Ceaușescu pe rețelele de socializare, și pe altă parte are certificat de revoluționar cu merite deosebite și rol determinant! Oare cum funcționează Legea în România?

Recent, viermele cu pricina a postat un text pe facebook în care își permite următoarele delațiuni:

“Conform Wikipedia:

Claudiu Iordache

N. 1942, București
Activitate profesională:
• Urmează facultatea de construcții din București și Timișoara, fără a-și termina studiile.
• Lucrează la Arad ca muncitor, apoi proiectant
• Revine la București, unde lucrează la magistrala București-Pitești, apoi la aeroport
• Din 1973 se stabilește la Timișoara, angajat la IPROTIM ca proiectant principal
În decembrie 1990 a fost fugărit pe străzile Timișorii de o mulțime înfuriată care-l acuza că ar fi trădat idealurile revoluției. După acest eveniment și-a dat demisia din FSN.
Începând cu sfârșitul anului 2004 este director general al Institutului Revoluției Române. Se pare că, la numirea în funcţia de DIRECTOR GENERAL al IRRD 89, „celebrul revoluţionar” NU AVEA STUDIILE NECESARE OCUPĂRII UNEI FUNCŢII ECHIVALENTE CU CEA DE SECRETAR DE STAT. Ar fi bine ca, dacă tot se face vâlvă cu „curăţenia morală a clasei… politice”, să verifice „cineva” când şi în ce condiţii a absolvit dl IORDACHE C o instituţie de învăţământ superior.
Din informaţiile pe care le deţinem, reiese că dl IORDACHE C. în perioada 2010-2014 ar fi urmat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Craiova.
Iată că avem deaface cu un „tânăr istoric” de circa 70 ani care a ocupat fără studiile necesare un post prin care „conducea şi îndruma istorici de renume.
ALOO, DNAAAA, ANIIII,…. SE AUDE…. ? „

*

Adevărul arată astfel:       

Nu m-a bătut nimeni, niciodată, la Timișoara. Am fost atras într-o capcană în 20 decembrie 1990, cu prilejul primei Comemorări a Revoluției de la Timișoara – în urma respectivului incident mi-am depus mandatul de deputat!

Am fost ales de către Colegiul Național al IRRD, conform legii, în funcția de director general, funcție de demnitate care nu pretinde studii superioare. Șase ani mai târziu, pregătind o carte despre antichitatea greacă, am dorit să înțeleg și mai aprofundat profesia de istoric. (Ulterior am publicat două eseuri despre antichitatea elina: “Egeea”, “Grec”) Mi-am absolvit studiile în anul 2010 cu lucrarea de licență: Revoluția românilor, notată cu calificativul maxim, lucrare pe care am publicat-o ulterior cu același titlu. În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat peste 20 de titluri, majoritatea lor având referințe prestigioase: Acad. Florin Constantiniu Valeriu Cristea, Ion Cristoiu, Corneliu Vlad, Dumitru Mazilu, Mircea Chelaru, din care citez câteva:

*

Academician Florin Constantiniu

Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu!

“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006).

De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”.

Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele “boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: “Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor “reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.

Claudiu Iordache mai speră: “Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este “o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: “Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).

Când s-a lansat cartea la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: “Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există “o Românie de câştigat”: există “o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede, ar fi spre folosul tuturor.

*

Criticul Valeriu Cristea

“Nu m-am mirat când am aflat că domnul Claudiu Iordache, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai României noi, participant la Revoluţia de la Timişoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este şi scriitor: poet, romancier şi nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese “în lucru” la teatre din Bucureşti şi provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian şi Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl. Claudiu Iordache până la Revoluţia din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu ştiu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbuşirea acesteia – prăbuşire la care a contribuit direct – şi după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la editura “Facla”, culegerea de poezii intitulată “Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl. Claudiu Iordache, politehnician şi nu filolog ca formaţie, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Şi totuşi, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!

Îl consider pe dl. Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieţii, a avut şansa (da, e vorba şi de o şansă aici!), inspiraţia şi, desigur, curajul – la care cu toţii am visat dar pe care puţini dintre noi au izbutit să-l transforme când a fost nevoie din dorinţă în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în faţa armelor într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea, mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calităţi poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniştit însă repede şi m-am bucurat constatând că autorul lui “Unde, ce, când…”, este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu. Volumul conţine versuri frumoase, nu puţine memorabile. Ca poet, dl. Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: “…fumul nărilor subţiri dă/ de gol ascunzătorile/ căprioarei”, scrie de pildă admirabil autorul, simulând un fel de raţionament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: “În turnul parfumat/ al ţigării/ se roteşte/ balerina / de jad”. Cuvântul-cheie, şi probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparenţă: “transparenţă peste transparenţă, până la întunecarea uşoară a ideii de lume!”; realist-socialistele macarale “transportă/ mari bucăţi de transparenţă pe deasupra clădirilor” etc. Încercând să capteze “puţinele graiuri ale/ înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecţia alpină, de sus, simte “spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte sau vede de aproape, ca într-un coşmar, cum “pe obrazul lunii/ a început să curgă/ emoţia”. Statura poetică înaltă a autorului, de “salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav şi visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenţie viaţa “mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi ţărăneşti sau vitele, a căror răsuflare “abureşte cerul”), ca şi viaţa, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ştevii şi lucerne, cu grauri şi vrăbii. “La marginea oraşului, podoaba/ vieţilor simple…”; poetul evocă în special, după cum am spus, “cartierul periferiei” “calea ferată”, “raiul râpelor”, modestia “căsuţelor ieftine”, ori “casele cu/ acoperişuri înclinate,/ pe care curge uzura”, acoperişuri de şindrilă sau ţiglă, “fumurile de amiază”, “curtea de jos”, imaginea unui “muncitor ce întoarce înserarea/ acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, “atât de aglomerate de absenţe”: “M-am trezit în zori, odată cu/ strigătul sugarului gazdei. Acum scânceşte; fragil e/ drumul spre o mulţumire/ ce încetează curând! Am găsit pe masă o cană cu/ lapte şi pulberea fină a/ nopţii pierdute în lume”. Alteori oraşul e văzut “din avion”: “S-a înseninat, oraşul e/ sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui : “oraşul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariţie unică, fata cu cârlionţi, “atât de şlefuită de frumuseţe”: “O arsură a seninului, sub/ cerul înnourat, a făcut să/ învie, pe asfalt, umbra/ fetei cu cârlionţi: e/ atât de şlefuită de fru-/ museţe încât pare un/ porţelan, o pictură/ sidefie pe transparenţă!”. De la semeţia filozofării poetul se apleacă până la bătrânii ce “îşi ascund bronşitele sub fulare”, la “măruntele deprinderi ale celor abia treziţi”, la măturătorii matinali, ai “zilelor explodate”, la “privirea căluţului de trăsură”: “Dar nu/ mă sperie decât deşertul/ ce se întinde în privirea/ căluţului de trăsură, în/ care se sbiceşte încet/ lumina lumii din urmă!”. În ciuda “atâtor/ calendare cedate (s.n.)”, a trecerii ireversibile a timpului, poetul caută un ideal al simplităţii: “Dacă aş/ trăi infinit pe pământ/ lângă o femeie, mi-ar/ fi de ajuns dacă, în/ vinul ploii, mi-aş/ întinde, din când în/ când, cana de tablă!”, al intimităţii curate: “suntem/ chemaţi la cină, gaz-/ da îşi scutură gluga/ şi arată masa. Văd/ pâinea, sarea şi lin-/ gura!…”, al calmului şi împăcării: “Întunecare, se îngroaşă/ lumina plină la muşchi, în/ arborii pădurii fumegă a-/ murguri, soarele coboară/ într-o palmă deschisă de/ oboseală, mă simt răsplă-/ tit de o linişte care e/ cu putinţă”. Transparenţa merge în poezia d-lui. Claudiu Iordache mână în mână cu tăcerea: “Calculat de calmă este tăcerea”. Există şi un “instrument ce intonează tăcerea” şi poetul accede la “concertul” acelui instrument. Dramatismul, precaritatea existenţei nu sunt eludate ci doar puse, din decenţă, în surdină. „Până aici/ am dansat/ pe cuţit”, spune undeva poetul, care în altă parte exclamă: “Rămână cine merită!”. Omul trece, potrivit condiţiei sale, “poduri lungi/ de hârtie/ înmuiate/ de ploaia/ divină”. Echilibrul nu e decît “o mică netulburare, înspre/ care tânjim”. Cel mai bine ştie acest lucru delicatul fluture: “nu este un echi-/ libru amiaza, ci un armis-/ tiţiu şi fluturele o ştie/ cel mai bine, trăind!”.

Poezia d-lui Claudiu Iordache este şi o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării, a negrăbirii acesteia: “dar tu,/ bătrâne penitent,/ aştepţi ca să fie/ poemul!”; “La un pas îmi păreau cu-/ vintele, pentru a le potrivi pe/ coroana înaltă a poemului, dar/ mă ţineam lângă linişte!”. În sfârşit poezia se aude, vine: “Mi-am a-/ tins uneltele pentru scris/ ci poezia următoare se aude/ trecând cu călcâiele moi/ pe pagina de hârtie!” Uneori poezia nu e înăuntru ci în afară, ea cade ca din cer: “Ninge./ E mirosul nopţii./ Mă opresc să respir./ Poemul e în afară,/ coborât pe petice/ de hârtie”. Procesul de creaţie e trudnic, cere sacrificii, renunţări: “Patruzeci de porţi/ se închid/ până se deschide/ poemul”. În a sa “chilie a scrisului” poetul e adeseori surprins de “pata de cerneală a orei târzii”: “Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ- / zii, norul vremii e în de-/ clin!”.

Folosind cu încredere personificările: “Pe două tălpi/ se ridică evenimentul zilei,/ până la fereastră şi îmi zice:/ contez pe mărturia ta!” poetul abuzează uneori de ele, pentru ca alteori să oscileze între facil (p.44) şi preţios (p.42). De asemenea, un anume bombasticism îi periclitează nu o dată versul : “Se năruie zidul pe/ care odată îşi sprijinise/ fruntea, speranţa”.

În general însă o neobişnuită intensitate a trăirii găseşte în poezia d-lui Claudiu Iordache căi potrivite de exprimare. Interogaţiile sale au de aceea gravitate, greutate: “Ce caut pe lumea/ asta în care n-am pute-/ rea să rezist năruirii?”; “Ce se întâm-/ plă cu viaţa mea?“ M-a/ înghiontit să mă ascund/ aici, la periferia înaltă/ a agitaţiei omeneşti doar/ pentru a huli ? Rămân/ nesigur sub povara cerului întreg, în care trans-/ parenţa e greutatea, ascultând atent foşnetul/ stelelor, atent la invi-/ taţia abia şoptită de/ a trăi!”, aspiraţiile – zbucium aspru neprefăcut: “De-aş putea risi-/ pi puterea care mă înde-/ părtează de adevăr …”. În final, iată şi acest credo: “În simpla învie-/ re cred, în floa-/ rea ce se ridică/ şi îmi vorbeşte,/ în înţelegerea/ pe care o pierd/ pentru a mă ului,/ înfricoşat de a-/ păsarea zorilor/ care vin să-şi / sape vremurile/ acum, pe pământ”.

*

Dr. Mircea Chelaru

Nu este uşor să citeşti o carte scrisă de Claudiu Iordache! Mai ales când eşti pus sub apăsarea unui titlu cu interogaţie alternativă. Dar este şi mai dificil să înţelegi taina resorturilor ascunse în acest Om, care-i dau puterea să scrie astfel… L-am urmărit atent în evoluţia sa recentă şi mărturisesc că descopăr, de fiecare dată, o altă persoană, dar care aparţine aceleiaşi conştiinţe, lucide şi dureroase. Învăţasem cândva că luciditatea este izvorul dramei, al căutării fără de sfârşit şi în consecinţă este incompatibilă cu fericirea.

Adesea am negat valabilitatea unor aforisme de raft, bune mai mult pentru extravaganţe docte cu mare încărcătură de epatare. Se pare că în cazul lui Claudiu Iordache luciditatea este unica stare de existenţă, asuprindu-se pe sine cu ultima pedeapsă: remuşcarea! El îşi refuză fericirea privată. Şi se acuză de a nu fi vegheat cu ochiul lui Argus asupra istoriei la care s-a făcut părtaş. Recunoaşte că a fost dintre aceia care “au făcut istoria fără a şti ce istorie fac!”

Dacă aş fi conceput această prefaţă prin comentariu simultan cu parcurgerea cărţii, cu siguranţă abordarea mea ar fi fost cu mult diferită. Dar am avut curiozitatea să mă duc până la capăt. Şi acolo am dat de resemnare… acolo am dat peste amurgul rebelului însingurat obosit de atâta plâns cu lacrimi de sânge. Şi m-am reîntors, ca dintr-o călătorie năucitoare, pregătit ca pentru o ceremonie a iniţierii…

Obosit de atâta adevăr de plumb, mi-am căutat refugiul în afara gândurilor, devenite copleşitor de triste. Am încercat să accept torentele de contestaţie impunându-mi regula simplităţii, a decantării senine, chiar indiferente, pentru a putea face diferenţa între construcţia voit calculată şi şarjele de trăire nudă. Intrasem însă într-o uriaşă încăpere invadată de florile de mucegai ale timpului în care “românii suferă ca şi cum suferinţa lor ar fi maxima dovadă când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii”. Eram în faţa unui supliciu al conştiinţei de sine care îmi făcea dovada vinovăţiei noastre colective.

Întoarcerea în trecutul recent pe care ne-o impune Claudiu Iordache contorizează timpul existenţei noastre reziduale. Este o călătorie în gaura neagră a descompunerii noastre morale. Imagini halucinante. Reluate sacadat şi trist pentru a fi scrijelite în memoria noastră prostituată. Zidiţi în durere, ne refugiem mai mereu în mituri consumate, iar voinţa ne este paralizată de laşitatea publică. Pentru a reclădi această Românie ne-ar trebui un imens recycle bin, un tomberon social la care să aruncăm toate dedublările unei societăţi în descompunere. Pentru autor, România este asemenea unui grajd burghez în care aleşii sunt nevrednicii noştri cu care ne-am obişnuit, canaliile noastre cu existenţă de hambar “în care poţi arunca totul sau uita totul”. România este diurna pleşcarilor, care ne conjugă viaţa cu dispreţ numai la timpul trecut. Iată de ce “părem a fi ţiganii propriei noastre ţări. România este şatra noastră, pe care “alogenii” noştri o luminează, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!”

Strigătul de revoltă devine tragic atunci când constată că noua clasă pleşcărească este consumatoarea sufletului revoluţiei române, uzurpatoarea de fapt a legitimităţii unui popor întreg. El ştie că naţiunea română a aţipit pe un colţ de istorie, iar a o face să reînvie este o chestiune de miracol. Pentru că România încă mai este o ţară cu mintea ocupată! Pentru că şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, în România doar canaliile sunt harnice! Numai ele trudesc la dezastrul tuturor. România de astăzi, o continuă sărbătoare a tâlharilor!

Discursul acuzator iese din constatare şi aduce în faţa judecăţii noastre un tablou al ruşinii care ne încearcă: “cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd post-decembrist, absenţa elitelor morale (oameni de spirit, oameni de suflet, oameni de cultură, căptuşiţi cu doctorate şi cu diplome care se vând pe bani) buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: ”Fiecare are un preţ”, familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă”.

Claudiu Iordache ne dă şi explicaţia funcţiei acestei pecingini sociale. Pe lângă faptul de a fi un popor contemplativ şi cu o moralitate îndoielnică, ne-am căpătuit şi cu una dintre cele mai corupte şi putrede clase de parveniţi din întreaga Europă! Explicabil, în consecinţă. Aşa a fost posibil să se încuibeze politicianismul cosmopolit secondat de mimeţii unei oculte guvernamental-masonice, ineficientă şi haotică. Aceştia, mânaţi de orgolii stupide au abandonat orice preocupare naţională supunându-se directivelor congregaţiei. Rămâne ca argumentele viitoare să întregească această prezumţie, deloc de neglijat, cu acelaşi discernământ atent cu care ne-a obişnuit autorul.

Tot astfel ne putem explica de ce am ajuns ţara cu cele mai ieftine prostituate, cu cei mai numeroşi şuţi şi cu justiţia cea mai “expeditivă”. Pentru că în această ţară pe care o invocă, penibil, tocmai cei care au supus-o jafului total, orice raţiune a ruşinii a îngheţat în siberii de conştiinţă… În această ţară s-au molfăit idealurile şi au fost scuipate ca pe o “ciungă”, coborând ideea de naţiune într-o văgăună a agoniei. Suntem forţaţi să trăim, de pe azi pe mâine, după renumita zicală a capului plecat. În această lume descompusă am ajuns atât de jos încât până şi un muşuroi de furnici ni se pare un munte. De altfel, sentinţa autorului este axiomatică: “nu rabdă timpul o naţiune care nu-şi mai ară orgoliul. Jaful fără pedeapsă la care e supus România de către cei ce par a o locui cu chirie este, poate, ultimul efect al decăderii sale”.

Cumplită realitate! Citesc şi încerc să mă încurajez. Am în faţa ochilor o evadare rebelă dintr-un convenţional stâlcit. O imensă paradă de impostori fac din rutină marşul funebru al ultimului drum către nimic… Morala este ca un Iov spălat pe picioare de ziua ipocriziei naţionale în care toţi nemernicii se pocăiesc. Fără voia noastră trăim subliminal în psihologia complexului lui Oedip. Hăitaşi politici ne înghesuie în lagărul de ostatici fără identitate pentru că ei ne-au cumpărat deja numele. “Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care-l fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. A început execuţia României!

Când am citit prima dată titlul cărţii l-am considerat un simplu joc stilistic, o antinomie de efect scriitoricesc. Apoi mi-a atras atenţia că în această carte totul este prezentat cu o rigoare inginerească, iar joaca de-a cuvintele este o nevinovată impresie a cititorului. Am căutat argumentele care ar susţine cea de-a doua parte a titlului. Am recitit paragrafe întregi încercând să descopăr resursa minimă pentru o Românie de reconstruit aşa cum voia autorul să ne sugereze că se poate. Dacă nu am reuşit noi, care avem pretenţia unei robuste construcţii optimiste, poate o faceţi dumneavoastră, cititorii cuminţi şi atenţi ai aceste cărţi-rechizitoriu, cu drept de beneficiu personal.

Finalul cărţii este ca o grindină ropotitoare, rece şi nemiloasă. El vede că în această lume decăzută, a unui destin uman biruit, singura afacere înfloritoare a rămas minciuna celor de sus. Trimiterea este directă, sarcastică dar exactă la: “nuda realitate a partidelor româneşti: înjghebări, devălmăşii cinice, făţarnice, egoiste, mitomane şi cârcotaşe. Partidele româneşti consolidează domnia bunului plac iar când nu sunt copii oligofreni ai societăţii româneşti, devin ruşinea manifestă a ţării în care se află”.

Pe fondul unui discurs al schimbării radicale se are în vedere construcţia unei şanse. Când sugerează că “pentru România, totul este de refăcut, căci însăşi România este o credinţă neterminată!” Claudiu Iordache proclamă sfinţenia şi mesianismul generaţiilor viitoare. Dar nici măcar acest gen de speranţă nu mai primeşte drept de rezidenţă înăuntrul scrutării româneşti. Pentru românul obişnuit timpul este o colibă. Îndemnul meu de a mai găsi calea spre o Românie de construit mi-a fost mistuit de ultima tristeţe…

Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică, devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merg cu jalba la împărăţiile lor recunoscute pentru a o incrimina cu vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre mare performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii.

În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce, doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre.

Unde facem recurs ?

*

TEATRU 

Într-un Tomis întârziat

Leopoldina Bălănuţă: Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache! Strigăt lucid, nepătimaş, al unui suflet aureolat de conştiinţa de a fi şi de a rămâne de partea artei ce adaugă istoriei transfigurare…  Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre, îndemnându-le să se ridice împotriva exilului Artei. Şi drept ar fi ca piesele sale să urce pe scenă, spre onoarea artei teatrale româneşti

Alexandru Darie: În toamna anului 1987, doamna Leopoldina Bălănuţă îmi oferă textul unui necunoscut, o piesă, spunea Domnia-sa, scrisă special şi care îi era dedicată. „Lămpaşul”, de Claudiu Iordache. L-am deschis cu neîncredere. După câteva pagini eram pur şi simplu bulversat. Năvălea peste mine o lume plină de forţă şi rigoare artistică, scrisă cu sânge. O tulburătoare parabolă a morţii, a unor suflete mutilate de nepăsarea şi frigul din jur, un strigăt disperat de deznădejde! Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales, ce curaj! Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, de a fi realist cu mijloacele suprarealismului, curajul de a face metafizică şi de a avea mister, Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană

Theodor Mănescu, dramaturg: Teatrul Mic a înaintat textul piesei „Într-un Tomis întârziat” la comisia CC al PCR, profesorului Ion Ardeleanu, de la care nu s-a primit răspuns, iar în comisia ideologică a CC al PCR piesa a fost condamnată, pe baza argumentelor lui Paul Tutungiu, în prezenţa lui Petru Enache, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, şi apărată de Dinu Săraru.

*

Magdalena Bedrosian – director Editura „Cartea Românească”, ianuarie 1990

Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.

Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.

De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.

*

Igor Butnaru – cronică publicată în România Liberă, 17 decembrie 1994

ISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA  

La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furiilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.

Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide, dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.

O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.

*

Prof. Dr. Miodrag Milin

“Cu diplomă, fără diplomă, dl. Claudiu Iordache știe mai multă carte decât o facultate întreagă. Să fie sănătos și el, și profesorii lui din Craiova. Dl. Iordache i-a îndatorat atât de mult pe timișoreni și pe toți românii în ‘89 încât toate studiile din lume nu-l răsplătesc îndeajuns!”

*

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

De-a lungul acestor ani am ales să nu vorbesc despre faptele mele, pentru că erau numai ale mele, nu le datoram nimănui, și am considerat că nu eu eram în măsură să vorbesc despre ele. O fac astăzi, chemând în sprijinul faptelor mele vocile celor ce le-au recunoscut și prețuit de-a lungul timpului, o fac de această dată pentru ca și viermii să le cunoască!

Claudiu Iordache

25 octombrie 2015

claudiu-iordache-in-multimea-din-fata-operei-timisoara-inainte-de-a-urca-in-balcon-20-decembrie-1989

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara