Către Parlamentul României!

Oricât de dură, de durabilă, de puternică ar putea fi o dictatură, va sosi o zi în care cineva, mai liber decât alții, va scrie pe un petic de hârtie: “A căzut Tirania!” Este inevitabil! 

 

Către Parlamentul României! 

 

Libertatea cucerită prin Revoluția celor 1104 morți pentru patrie este în curs de a fi prădată!

Cei peste 1100 de martiri ai Revoluției  vă cer să nu permiteți confiscarea libertății neamului românesc, supus astăzi unui Regim politicianist fără scrupule!

Acum ori niciodată!

Parlamentari români, mai aveți câteva luni de mandat, faceți-vă cu adevărat datoria, ascultați vocea Onoarei! Nu votați Legea Dictaturii Sanitare, aprobată de guvernul României! Nu puneți cărămida la noul lagăr fascist al viitorului României!

După ce prin mișelie parlamentară am pierdut Basarabia în anul 1991, libertatea cucerită prin Revoluția Română din Decembrie 1989 este amenințată, 30 de ani mai târziu, de un alt Regim de Putere trădător, susținut de plebea totalitaristă, ce se pregătește să predea independența României celor ce vor să o încorporeze, fără condiții, în cel mai ticălos lagăr al libertăților umane, Totalitarismul Noii Ordini Mondiale, Ghetoul Global!

De când Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății sunt deasupra Constituției României?

De când un prim-ministru vremelnic vă poate bloca alegerea națională?

De când poporul nostru trebuie atât de samavolnic văduvit de propriile drepturi?

Planul instalării unui Guvern mondial calcă în picioare identitatea statelor și a persoanelor, încurajând viciile umane, pentru că un om fără putere și principii se adună într-o masă de manevră, nu într-o societate.” (George Coman)

Parlamentari, nu sprijiniți, nu votați, nu acceptați cu nici un preț o asemenea capitulare! Vă veți dezonora pe voi înșivă și vă veți dezonora Țara! România în care v-ați născut merită iubită și apărată ca lumina ochilor! Dezrobiți România de oligarhia post-comunistă și istoria va consemna curajul vostru! Și de abia atunci Revoluția românilor va fi cu adevărat încheiată!

Vrem țara noastră așa cum a fost la 1 ianuarie 1990! Însângerată, îndoliată, dar liberă ca niciodată pe pământul strămoșilor ei!

A fi uniți acum sau a pierde dreptul la a fi liber în România! Căci, chiar dacă rostim, resemnați, gândurile românilor de acum 30 de ani, numai uniți în gânduri și simțire, numai liberi vom izbândi!

Parlamentari ai României, amintiți-vă Jurământul vostru!

„Jur credinţă patriei mele România.

Jur să respect Constituţia şi legile ţării.

Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.

Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor.

Aşa să mă ajute Dumnezeu!”

 

Claudiu Iordache

(Parlamentar român 1990 -1992)

8 iulie 2020

Spre Știință: Senatul României

Spre știință: Camera Deputaților

Notă:

„Toate măsurile luate în ultima perioadă au fost nefundamentate, nu au fost dezbătute, au fost pompieristice, au fost fără respectarea fiinţei umane, au fost medici blocaţi în spitale. (…) Condiţiile de carantină au fost sub orice critică, cu încălcarea demnităţii umane. (…) Noi apreciem decizia CCR, care este una corectă. Guvernul are de-a face cu oameni, trebuie să respecte demnitatea umană, trebuie să ne respecte ca oameni. Nu suntem nişte viermi, cum spunea cândva Elena Ceauşescu când vedea oameni la coadă”, a susţinut Barbu, la o dezbatere organizată de PSD la Parlament pe tema proiectului legii privind carantinarea şi izolarea, aflat în discuţie la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor.

„Nu am fost consultaţi, nici Parlamentul n-a fost consultat în foarte multe decizii ce trebuiau luate în baza unor legi. (…) După 15 mai, în loc să deschidă spitalele, au preferat să meargă mai departe cu zero pacienţi sau cu câţiva pacienţi şi avem spitale municipale sau judeţene care au restrâns foarte mult activitatea, dar banii i-au primit. De asemenea, ne aşteptăm la o deschidere inclusiv pentru ambulatorii. Ne trezim că analize medicale nu putem să le facem pentru că nu sunt fonduri de la CNAS. Iată câte încălcări ale drepturilor noastre ca pacienţi, iar acest proiect de lege încalcă şi alte prevederi Constituţionale, dar încalcă orice regulă de democraţie „

Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor (ANPP), 8.07.2020

Timpul disprețului!

TIMPUL DISPREȚULUI!
O înaltă mistificare cu complicitatea Senatului României!
Salvarea Institutului Revoluției Române, sau mai degrabă a Institutul Revoluției lui Ion Iliescu, sau mai degrabă a Institutului lui Iliescu, drept răsplată pentru aportul decisiv al acestuia la eșecul Revoluției Române!
Senatul a respins, miercuri, 10.06.2020, în calitate de for decizional, OUG 91/2019 privind desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din decembrie 1989 (IRR).
Preşedintele Institutului este Ion Iliescu, iar director general Gelu Voican Voiculescu. Ambii au fost puşi sub acuzare în dosarul Revoluţiei pentru crime împotriva umanităţii.
În România de astăzi totul e cu putință! Cu doi ani în urmă, o cabală pusă la cale de fostul Președinte Ion Iliescu a condus la îndepărtarea mea din funcția de director al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Motivul a fost dublu: pe de o parte eliminarea unui om care nu dorea ca Institutul să devină o oficină a președintelui său, pe de altă parte punerea la comanda Institutului a câtorva dintre cei mai fideli însoțitori, în încercarea de confiscare a Revoluției înseși! Declarația recentă a senatorului Ionuț Vulpescu, după care Institutul în acest moment slujește cercetarea faptelor Revoluției, pare dedicată aceleiași mistificări care a avut drept autor pe mentorul său! Adevărul este că oamenii lui Iliescu n-au avut nici o calitate revoluționară în zilele Revoluției! Ce contribuție puteau să aibă astfel de oameni, profitori ai unei revoluții la care au participat derizoriu? Legea nr. 341, numită a Recunoștinței, definește Luptătorul Remarcat prin Fapte Deosebite – titlu atribuit celor care în perioada 14-25 decembrie 1989 au mobilizat și au condus grupuri sau mulțimi de oameni, au construit și au menținut baricade împotriva forțelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanță vitală pentru rezistența regimului totalitar și le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localitățile unde au luptat pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, precum și celor care au avut acțiuni dovedite împotriva regimului și însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989” Poate dovedi Emil Cutean că a participat, că a mobilizat și a condus grupuri și mulțimi de oameni, poate dovedi Gelu Voican Voiculescu că a construit baricade, poate dovedi academicianul Răzvan Teodorescu că a ocupat obiective de importanță vitală pentru rezistența regimului totalitar, poate dovedi ceva din toate astea Cazimir Ionescu? Nu își pot dovedi, în fond, decât impostura! Dar ce au făcut indivizii aceștia timp de un an după ce au preluat conducerea Institutului Revoluției? Absolut nimic! Cercetarea a dispărut, activitățile specifice și-au dat obștescul sfârșit. De pe site-ul Institului a fost eliminată informație fundamentală: cărți și studii în format pdf, altfel spus activitatea esențială a acestui institut de cercetare pe durata a 12 ani! Bugetul a fost epuizat pe cumpărături megalomane, pe deplasări fără cauză, pe cheltuieli derizorii, pe salarii uriașe, însușite cu de la sine putere, și cauționate de același prea cinstit Ion Iliescu! Și asta fără ca Statul să reacționeze în vreun fel, provocând prin lipsa de reacție, tragerea de timp și tăcerea ca metode în tentativa de a fi uitate infracțiunile Grupului Iliescu! Schema Institutului a fost subțiată până la a deveni nefuncțională. O treime dintre angajați au plecat. Colegiul Național aproape că n-a mai participat la proiectele Institului! Institutul Revoluției a murit! Intervenția președintelui Statului s-a dovedit tardivă. Înlocuirea membrilor Colegiului Național nu a mai avut loc. Comasarea Institutului Revoluției cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, prescurtat IICCMER (instituție publică având personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru), n-a avut drept urmare decât căderea IRRD în mult dorita moarte clinică și s-a dovedit o mutare falsă. IICCMER nu a preluat sarcinile IRRD, și așa a mai trecut încă un an! Comemorarea celor 30 de ani de la Revoluție s-a dovedit un simulacru! Revoluția însăși a fost aruncată la colțul interesului public. Dar Senatul României, cel care bugetează IRRD, s-a complăcut în aceeași neangajare rușinoasă. Pentru ca, brusc, Institutul Revoluției să fie resuscitat! Să fie, oare, ultima victorie a lui Ion Iliescu înainte de a pătrunde în imediata eternitate, ultima victorie a celui care a deturnat Revoluția, deschizând poarta mistificării faptelor ei dramatice și întoarcerii Securității la Puterea în stat? Grav este, însă, că ambiția nefirească a omului acesta de a pătrunde în istorie ca liderul Revoluției nu a eșuat!
În cartea în care e descrisă operațiunea de confiscare a Institutului Revoluției Române am pus la dispoziție dovezi clare privind acțiunile nelegale ale fostului președinte și ale oamenilor lui! Istoria Revoluției Române ar fi trebuit să fi fost deja elaborată, cu acuratețe, cu veridicitate, cu sentimentul datoriei față de o generație care a plătit cu sânge eliberarea ei. Căci, din păcate, și datorită unor astfel de impostori, libertatea României încă nu a sosit!
*
INSTITUTUL REVOLUȚIEI ROMÂNE
(fragmente)
„Această ticăloșie a fost făcută posibilă prin înlăturarea directorului acestui institut, dl. Claudiu Iordache. Dl. Claudiu Iordache de la Timișoara este un revoluționar autentic, un om care și-a riscat viața cu adevărat în piață, în fața catedralei, la balcon, atunci, îl știe o țară și o Timișoară întreagă din acele zile. Și a fost înlăturat și înlocuit cu dl. Voican. Și acum s-a putut face, iată, concertul.” (Cristian Tudor Popescu, 20 decembrie 2019)
„E o minune că ați rezistat în acidul sulfuric deversat peste dvs și Institut, zilnic, metodic și calculat, de atâția ani. Vă apreciez mult! Regret că nu pot fi prezent la eveniment. L-am cunoscut pe Dl. Fortuna, cu puțin timp înainte de a trece „pragul albastru“. Dumnezeu să-l aibă în pază! (Velici Toma)
*
O capodoperă de mârșăvie iliesciană!
Omul care l-a dat afară din Institut pe liderul Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna!
Un caz particular consumat în anul 2018, la Institutul Revoluției Române. Președintele Institutului Ion Iliescu, inculpat în două mari procese penale privind Revoluția Română și Mineriada, constată că “Institutul lui” nu-i sare în ajutor. Tăcerea Institutului îl tulbură și îl înfurie. Și omul ezitant și prevăzător își depășește condiția și atacă la baionetă! Mai întâi apar atacurile de presă ce pretind “rebranduirea” IRRD, cu alte cuvinte demiterea directorului general, care se apropia de sfârșitul celui de al treilea mandat! Apoi tirul scrisorilor anonime care incită angajații să saboteze deciziile directorului general. Apoi publicarea “scrisorilor deschise” ale unor foști angajați plecați de la Institut din motive imputabile exclusiv lor. Apoi mobilizarea Colegiului de București, ai cărui membri sunt cu adevărat oamenii lui Iliescu. Sunt amenințat, insultat și acuzat, ședință după ședință, fiind cunoscut că în alte ocazii reacția mea a fost a plecării prin demisie! Încerc să comunic cu Ion Iliescu. Nu-mi mai răspunde la apeluri. Pe neașteptate e cerută formarea unei Comisii care să ancheteze activitatea IRRD în ultimii 12 ani, în pofida faptului că la epuizarea fiecărui mandat nu eu am fost cel care a solicitat prelungirea mandatului meu, ci Ion Iliescu! În situația în care rapoartele periodice de activități au fost aprobate de către Colegiu! Comisia odată formată se instalează într-un birou al IRRD, la solicitarea aceluiași Iliescu, și începe să se dedea la anchete, la procese de intenție, la amenințări, tulburând bunul mers al Instituției! Ancheta Comisiei, condusă de către cel mai puțin înzestrat științific membru al ei, nu duce la nimic! Într-o ultimă ședință, în numai două ore, furia lor disperată, întreținută de președintele lor, duce la decizia demiterii mele, ignorând total legea Institutului, dar și a Statului Român! Îmi pătrund în birou și vor să-mi sigileze computerul! Din păcate pentru ei, era al meu! Dincolo de cazul în sine, se dovedește o dată în plus că puterea în România a continuat să rămână în mâinile lor! Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dezvăluie puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția n-a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la 89 de ani! După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române! Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea mea de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! În cei 12 ani de mandat am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când un istoric, angajat al Institutului, a însemnat într-o carte a sa: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București (Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu) a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara, foștii mei „camarazi” Adrian Sanda, Emil Vlădesan – cu excepția lui Ioan Savu, care însă li s-a raliat mai târziu! A fost o acțiune de forță ce mi-a amintit de procesele staliniste despre care am aflat din cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un singur motiv legal, fundamentat, care să explice decizia! După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea! Urmare a celor întâmplate astăzi am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, întrucât mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS! Deocamdată atât!
*
Iar în rest, toți aceștia, Emilian Cutean, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Eugenia Iorga, Gelu Voican Voiculescu, cu ura, agresivitatea, lipsa de scrupule și cinismul lor, sunt, în sfârșit, stăpâni peste cadavrul Institutului, pe care nu vor mai avea cum să-l însuflețească vreodată! În finalul acestui răspuns la alegațiile nefericite ale domnului Corneanu, îmi exprim speranța că Președintele Statului va interveni, în anul 29 al Revoluției Române, pentru a împiedica transformarea unui Institut de Cercetare Istorică într-un Institut de manipulare a istoriei noastre recente, în favoarea celor care, după ce au confiscat Revoluția Română, vor să confiște, cu orice preț și prin orice mijloace, și Institutul care i-a fost dedicat! (7 mai 2018)
*
Extrase din stenograma Ședinței Colegiului Național IRRD din 30 martie 2018:
Cazimir Ionescu (ora 1.33.03): Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?
“Petre Roman (min 1:57:45): Domnule, eu nu particip la o întrunire ilegală, pe cuvânt de onoare! Nu particip! (se ridică și părăsește sala)
Răzvan Theodorescu (min 1:58): Cum văd că înclină și doamna Iorga, cum a spus domnul Ispas, cum gândesc și eu, în lipsa unui document scris toată povestea este o operetă, nu vă supărați!”
Și totuși, în lipsa oricărui document scris care ar fi putut constitui baza legală, după 30 de minute de la acest moment, directorul general al Institutului Revoluției Române a fost demis! Cât privește Agenția Agerpres, aceasta n-a preluat nici unul dintre textele mele privind situația de criză de la IRRD, dar în schimb, în numele imparțialității presei, a preluat Scrisoarea acoliților domnului Ion Iliescu! După 29 de ani de la victoria Revoluției Române!
*
Pun la dispoziție articolul publicat de către ziaristul Cătălin Pena în “Evenimentul Zilei“ din 6 noiembrie 2019: “Iliescu și Voican au dat o țeapă de 28.000 de euro statului român!”:
“La atât s-a ridicat salariul net al secretarului general al Institutului, funcție care nu exista, pe doar zece luni. Guvernul Dăncilă a dat o ordonanță de urgență pentru a acoperi ilegalitatea.
Secretarul General al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), funcție de demnitar al Statului Român ce este echivalentă funcției de Secretar General al Academiei Române, a primit ilegal de la statul român, ca venituri brute, în perioada 1 mai 2018-30 martie 2019, suma de 171.520 lei.
Aceasta a stabilit Curtea de Conturi, prin Raportul de Audit Financiar întocmit pe 15 aprilie 2019 pentru activitatea Institutului pe anul 2018. La pag. 34 din acest document este prezentată Sinteza constatărilor și concluziilor Auditului Financiar, iar la pct. 2 al acestei Sinteze se arată faptul că începând din anul 2018, Emilian Cutean a fost încadrat și salarizat ca Secretar General al IRRD în condiții total nelegale, deoarece această funcție nu exista în cadrul Institutului. Cutean a luat nelegal în mână circa 28.000 de euro.
„Din Raportul Curții de Conturi aflăm că acestă numire nelegală a lui Emilian Cutean într-o funcție care nu exista atunci, dar și salarizarea ulterioară, au fost făcute prin încălcarea legii de către președintele Institutului, Ion Iliescu, și de directorul general, Gelu Voican Voiculescu, ambii trimiși în judecată în Dosarul Revoluției. Suma totală plătită lui Emilian Cutean reprezintă un prejudiciu adus Institutului, care este instituție publică a Statului Român, salarizarea angajaților săi fiind făcută din bugetul statului.
,,Înființarea și salarizarea funcției de Secretar General fără bază legală.
Numirea în funcția de Secretar General al IRRD s-a efectuat prin decizie a președintelui IRRD, iar salarizarea acestei funcții s-a stabilit de către directorul general al IRRD la nivelul funcției de secretar general al Academiei Române, aceasta din urmă fiind funcție de demnitate publică numită, cuprinsă în anexa IX din Legea nr. 153/2017.
În anexele Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, funcția de secretar general este cuprinsă fie ca funcție de conducere în administrația publică centrală cu precizarea categoriilor de unități în care se poate regăsi, fie ca înalt funcționar public, în ambele cazuri numirea fiind făcută urmare unui concurs. În alte cazuri, funcția de secretar general este prevăzută ca funcție de demnitate publică numită în instituții expres menționate de lege, modalitatea de numire fiind de asemenea prevăzută de lege. În toate cazurile, funcția de secretar general se situează la nivelul managementului, însă legea de organizare și funcționare a IRRD prevede că acest institut este condus de un președinte, iar din punct de vedere executiv, întreaga activitate este condusă de un director general ajutat de un director general adjunct, ale căror funcții sunt asimilate unor funcții de demnitate publică. salarizarea acestei funcții în baza regulamentului de organizare și funcționare, asimilată sau nu cu funcția de secretar general al Academiei Române, de demnitate publică, înalt funcționar public sau de alt tip, s-a realizat în condițiile în care legea de organizare și funcționare a institutului nu este prevăzută. De asemenea, nici legea de salarizare nu prevede funcția de secretar general (…)
Valoarea abaterii constatate este de 171.520 lei și reprezintă suma totală a veniturilor brute realizate de titularul acestei funcții, domnul Emilian Cutean, în perioada 01.05.2018 – 30.03.2019.
Principala cauză a disfuncționalității constatate este nerespectarea prevederilor legale cu privire la înființarea și salarizarea funcției de secretar general”, este concluzia Curții de Conturi.”
https://evz.ro/iliescu-si-voican-au-dat-o-teapa-28-000-de-euro-statului-roman.html
*
Scrisoare Deschisă adresată domnului Ion Iliescu
22 Decembrie 2019
“Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții? Ce rost are să dezgropăm toate astea…?” (Ion Iliescu)
Domnule Ion Iliescu, în sfârșit ați învins! Ați adus la muțenie Institutul Revoluției Române, ispravă istorică demnă de posteritatea dumneavoastră! Ați numit acolo gropari destoinici care v-au dus la bun sfârșit comanda! Institutul Revoluției n-a mai produs în ultimul an nici măcar un studiu, și asta cel puțin pentru a face comodă viața uzurpatorilor, care oricum n-au scris în viața lor un text ori o carte dedicată Revoluției Române! Cândva vorbeați de cinste și de partidul incoruptibililor – pentru ca ajuns la capătul vieții să tutelați incompetența, duplicitatea și impostura! Am cerut încă din primul număr al Caietelor Revoluției cercetarea nepărtinitoare a faptelor Revoluției. După demiterea mea abuzivă de la conducerea IRRD ați găsit soluția: cercetarea nu mai cercetează! Năimiții dv au eliminat din site-ul IRRD pagina conținând opiniile remarcabile ale unor personalități dedicate Revoluției Române; au eliminat de pe site lucrările de cercetare ce reprezentau activitatea esențială a Institutului încă de la înființarea lui; au eliminat de pe site filmele dedicate victimelor Revoluției, probabil pentru a nu a vă mai trezi remușcări! Ați lăsat ca Institutul (oficial în criză de fonduri) să tipărească o carte semnată de un fost ambasador, membru al familiei lui Adrian Năstase. Altfel spus, din ordinul dv s-a desființat, de fapt, Institutul Revoluției Române, în stilul dv caracteristic, aproape fără să se observe! Așa cum ați încercat și ați reușit să-l dați afară din Institut pe adevăratul lider al Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna; așa cum ați refuzat să aprobați medaliile Revoluției ce trebuiau înmânate revoluționarilor din Decembrie 1989 la 25 de ani de la aniversarea faptelor lor; așa cum ați încercat să faceți din Institut o anexă a unui partid pe care să-l conduceți; așa cum ați permis ca Institutul să funcționeze fără un Colegiu Național, ce nu s-a întrunit legal nici măcar în acest an comemorativ, ori așa cum ați “convins” Guvernul d-nei Dăncilă să aprobe o nouă Organigramă a Institutului pentru a vă plasa acolo favoriții și a-i recompensa pe măsură, și ați solicitat aceluiași guvern, în vara anului 2019, fonduri suplimentare pentru a organiza aniversarea “Revoluției dumneavoastră“, și nu comemorarea martirilor neamului românesc! Vă mai amintesc fraza scandaloasă pe care ați strecurat-o în cărțile dv: “revolta de la Timișoara și Revoluția de la București”, încercând în mod repetat să subminați rolul excepțional al Timișoarei, care a înfruntat singură, timp de șase zile din șapte, represiunea Regimului Ceaușescu, până când au început să se ridice marile orașe și să dea jerfa lor de sânge! După care ați apărut în balconul cc, înconjurat strâns de acoliții dumneavoastră, acum atât de bine cunoscuți!
Domnule Ion Iliescu, dumneavoastră și numai dumneavoastră ați consacrat eșecul total al carierei dv post-decembriste! Ați vrut cu orice preț, călcând peste cadavrele martirilor, să fiți “liderul Revoluției”! Nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată! Pe motiv că ați servit Revoluția, ați ucis Revoluția! I-ați ucis a doua oară pe cei ce s-au jertfit în numele ei! Le-ați uzurpat sacrificiul suprem! Dumneavoastră și nimeni altcineva! Oare odată ajuns la capătul vieții vă mai șoptește ceva Conștiința? Sigur este, însă, că Istoria viitoare a Revoluției, oricât va fi de răstălmăcită, până atunci, de către istoriografii oportuniști, vă va exclude din memoria sa! Pentru Revoluția românilor și în numele martirilor ei ați devenit, în cel mai favorabil caz, un om care a dezonorat idealurile ei! Căci numai dumneavoastră sunteți, în cel mai înalt grad, cel care a trădat și a compromis Revoluția!
Și, în sfârșit, naufragiul! Îl meritați întrutotul!
Domnule ex-președinte al României, cu 30 de ani în urmă vă pregăteați să furați istoria României! Iată, n-ați reușit! Dar, și mai grav, nu ați regretat niciodată! Păcat!
Și ultima minciună a unui fost Președinte! Luând apărarea ciracilor dv implicați în gafa uriașă de a organiza o paranghelie pe post de comemorare, și de a expune astfel Institutul Revoluției unui scandal de zile mari, ați afirmat că decizia de organizare a concertului cu costul exorbitant de 100 000 de euro a fost luată împotriva voinței dv de către Colegiul Național, “în mod democratic“! Colegiul Național nu mai funcționează democratic de mai bine de un an! Deciziile se iau la ordin, membrii Colegiului format acum din “revoluționarii lui Iliescu“ votează ce li se spune atunci când vin, după statutul Institutului, la ședințele periodice! Ședințe și ele secrete, cu prezență care legal n-ar permite luarea nici unei decizii! Președintele actual al IRRD minte opinia publică până în ultima clipă. Minte chiar ajuns la vârsta de 90 de ani!
Claudiu Iordache

România captivă

Scrisoare către simțirea românească 
ROMÂNIA CAPTIVĂ
„Cei care sunt aleși de popor îl tratează ca pe un taur ce trebuie îmblânzit, cuceritorii ca pe prada lor, succesorii ca pe o turmă de sclavi care le aparțin prin firea lucrurilor.” (Étienne de la Boétie − Discurs despre servitutea voluntară)
„Românii sunt docili ca și nație, nu s-au revoltat nici atunci când eu am aplicat cele mai dure măsuri din lume (…), nu se vor revolta nici acum, chiar dacă avem cea mai dură carantină din UE.” (Traian Băsescu)
Starea de necesitate. Starea de alertă. Închisoarea socială. Închisoarea națională. Dictatura covidiană.
România captivă! După o Revoluție a eliberării, o generație a eșecului și a capitulării! Statul atacă din nou libertățile fundamentale, șantajând cu amenințarea unei pandemii care a permis guvernelor lumii să confiște puterea popoarelor proprii! Dar curând popoarele se vor trezi și vor pretinde iarăși dreptul inalienabil la libertate! Ce se întâmplă în România la 30 de ani de la Revoluția ei întrece orice închipuire! O generație sleită, fără demnitate , fără onoare se lasă supusă unui Regim de putere care folosește amenințarea, șantajul, încarcerarea și excesul de putere pentru a intimida conștiința unei societăți infectate de foștii colaboraționiști ai Dictaturii. Astăzi se dovedește o dată în plus că domnia nefastă a lui Ion Iliescu a condus la revenirea la putere a fostei nomenclaturi, îmbrăcată în haine occidentale! Ce român mai deplânge că a fost deposedat de drepturi, de libertăți și de idealuri consacrate de sacrificiile din Decembrie 1989? Câți dintre demnitarii uzurpatori postdecembriști au participat la victoria Revoluției? Ascensiunea partidelor oportuniste, a unei prese corupte și manipulatoare, a unei administrații cămătărești preocupată doar să jefuiască țara de ultimele sale resurse au avut drept deznodământ România captivă de astăzi! Și ceea ce este și mai grav, majoritatea populației a fost coruptă în numele unor avantaje meschine și efemere. A apărut categoria românului ce se autodeclară frumos, a patriotismului găunos, a caracterului degradat, a unor stări de conștiință blazate și insensibile, a oportunismului unei intelighenții cu apucături ciocoiești, a românului ce se leapădă de trecutul Revoluției pentru a se întoarce la cea mai gravă dintre servituți, aceea de a se supune arbitrariului și intereselor unei clase de putere schizofrenice, cinice și înrobitoare. Altfel spus, în România de astăzi orice ai face nu te poți compromite! În România de astăzi sperjurul, trădarea, delincvența sunt răsplătite ca în nici o în altă țară europeană. Borfașii, hoții, infractorii, ajutați să scape de procese penale, sunt scutiți de autoritatea legii. Românul recent se lasă, la rândul lui, domesticit, primind în schimb fărâmituri de la masa parveniților României. Vremea lui Caragiale renaște, nestăvilită. Ciocoismul este în floare. La ce să se aștepte celelalte state europene de la țara care a capitulat, acceptând, rușinos, să devină teren de experiment al politicilor străine? Dar ultimele atacuri împotriva statului de drept, perfide, josnice, obraznice, mutilante, nedrepte, n-au întâmpinat nici o rezistență din partea celor care nu pun țara lor mai presus de orice servitute. Dimpotrivă, mulțimea a ales să sprijine din nou Dictatura. A obosit de libertate? Desigur. Ea poartă din nou bijuteriile sclaviei la vedere, își ascunde capul sub pamperși faciali, se lasă scanată ca vitele în grajduri, se lasă izolată ca niște rude sărace de care te rușinezi că există, ascultă orbește de ordinele stăpânilor și ia parte la atacurile împotriva celor puțini care mai apără drepturile tuturor! Supusă cenzurii, amenințărilor, arestărilor, amenzilor, izolărilor, dar mai ales Dictaturii politicianisto-sanitare (să nu uităm că în regimul comunist deținuții de conștiință erau internați în spitale psihiatrice sub acoperirea deciziilor medicale!) ea se supune, slugarnic, la ceea ce Sistemul antidemocratic și oprimant îi impune: embargoul total ridicat de lașitatea celor mulți asupra libertății celor puțini!
Asistăm acum la desfășurarea unei Lovituri de Stat împotriva Ideii de Libertate! Ca urmare a unei alianțe nefirești dintre prostia publică, complice la agonia țării, și conducerea Oligarhiei! Dar nu numai trecutul este cenzurat (cine mai vorbește astăzi despre Revoluție într-o familie de lași, umili, oportuniști, parveniți, colaboraționiști și corupți?), ci și viitorul unei națiuni decăzute! România de astăzi este parte subalternă a unei omeniri degradate și fără umanitate! Supunerea ei necondiționată în fața lăcomiei cercurilor externe o face să dețină tot mai puține resurse pentru a reveni vreodată la o existență normală! Ea nu mai are conducători, ci Arendași ce impun exproprierea totală a unui teritoriu bogat de la Dumnezeu! România nu mai are un Nicolae Bălcescu, uitat demult undeva la Palermo! Nu mai are fruntași, nu mai are conducători drepți, nu mai are politică națională, doar cătușe naționale! În statul capturat totul este supus raptului în timp ce proștii satului beau secărică, veseli nevoie mare, la colțul străzilor desfundate! Râsul neghiob de turmă cu mască și mănuși, iată unde am ajuns! Sub Ceaușescu românii aveau un dușman comun, în democratura de astăzi ei își sunt propriii dușmani! Să fie, oare, România o națiune ajunsă la capătul istoriei ei? Să nu mai aibă România oameni loiali, români cinstiți, români drepți? Doar nevolnici manipulați care nu citesc, nu scriu, nu gândesc, care doar își poartă, dintr-un an în altul, nimicnicia în cârcă? Să nu-i mai pese nimănui de România din sufletele noastre? Să abandonăm România noastră celor ce o necinstesc? Să-și iubească ea mai mult dușmanii decât prietenii? Să fie orbită într-atât încât să nu mai vadă prăpastia spre care se îndreaptă? Sunt simple întrebări la care trebuie dat un răspuns acum, prin asumarea libertății abandonate, a libertății sechestrate, a libertății pierdute!
În aceste zile, România asediată de una dintre cele mai perfide dictaturi tot mai puțin ascunse, și din ce în ce mai brutale, trebuie apărată! În marea Lui îngăduință față de un neam tulburat, doar Dumnezeu face, cu puterile Lui, ca România să mai existe. Să nu-L lăsăm singur!

Claudiu Iordache

24 mai 2020

Lăsați România în pace!

Lăsați România în pace!

Lăsați părinții României în pace, lăsați-i pe cei care acum 30 de ani au făcut Revoluția în pace, lăsați familia României în pace!

 

 Scrisoare Deschisă 

               Domnului Președinte al României, Klaus Werner Iohannis

Domnule președinte al Statului Român, cu cinci săptămâni în urmă ați informat cetățenii României că este necesar să declarați Starea de Urgență pentru a reduce pierderile de vieți omenești în lupta cu această epidemie virală. Cu toții suntem muritori, inclusiv dumneavoastră. Dar dacă, peste zece ani, ați deveni victimă pentru singura vină de a fi împlinit 65 de ani, din cauza unor descreierați care reușesc să corupă puterea statului de a apăra viața și libertatea oamenilor, și cineva v-ar smulge din casa dumneavoastră și de lângă familia dumneavoastră, cum ați reacționa? Viitorul nu lasă nepedepsite erorile trecutului. Astăzi, când semnătura dv dă putere unor decrete militare ce amintesc, tulburător, chiar starea de asediu, trebuie să fiți conștient că sunteți președintele unui stat de oameni liberi, protejați de Constituție și de drepturile consfințite de ea! În timpul democrației Greciei antice tirania era exercitată pe o perioadă restrânsă de timp, la capătul mandatului tiranul putând fi judecat pentru actele lui! Istoria cunoaște că de-a lungul timpului mulți dictatori au sugrumat libertatea popoarelor. Ultimul dintre ei a fost alungat cu prețul sângelui de către românii care, la 30 de ani de atunci, au împlinit sau au depășit vârsta ce permite unor autorități abuzive să-i smulgă din familiile și casele lor.  Pentru care motiv, domnule Președinte al Statului Român? Cine sunt incitatorii, de unde provin ei, cine le hrănește autoritatea impusă de o presă la fel de coruptă, de ce statul nu intervine, cum tolerează manipularea neomenească care îi face pe atâți români speriați atât de viață, cât și de moarte, să nu mai știe cum să se apere de ei? Cine vrea să-l scoată cu forța din casa lui pe octogenarul Președinte al României Emil Constantinescu? Ori pe Patriarhul Daniel? Ori pe membrii tăcuți ai Academiei Române, care n-au luat atitudine împotriva unei astfel de măsuri totalitare, cu excepția onorantă a Președintelui Academiei, domnul Profesor Dr Ioan Aurel Pop? Ori pe marii țărani mărunți care încă își mai duc veacul pe câmpurile României? Cine este acest medic fără scrupule, pe numele lui Adrian Streinu-Cercel, ce apare tot timpul la răspântii dureroase de destin românesc, medic care anunța în 2006 că vor muri peste 2.000.000 de români din cauza gripei aviare, iar în 2009 anunța moartea a 20.000 de români ca urmare a gripei porcine, medic despre care au fost publicate investigații jurnalistice îngrijorătoare, agent de influență al unor interese clandestine (care se simte intangibil, deși poate i-ar trebui ridicată cetățenia română) ce de ani de zile se zbat să obțină vaccinarea forțată în masă? În folosul cui, domnule Președinte? De-ați fi primul pe care acest doctor l-ar vaccina, i-ați permite asta cu ochii închiși? Cu ce drept își face mendrele încercând să-i convingă pe români că viața lor firească trebuie otrăvită cu vaccinuri în al căror prospect scrie negru pe alb că pot aduce boala, dizabilitatea și chiar moartea (sunt nenumărate dramele provocate de vaccinări forțate, între ele cazurile sutelor de medici francezi care au suferit afectări grave ale sănătății ori chiar au decedat urmare a impunerii de către statul francez a vaccinării anti hepatită B, ori miile de copii din India ce au suferit afectări grave ale sănătății în urma vaccinărilor efectuate de Fundația Bill Gates, situație care a fost documentată de Robert F. Kennedy, ori miile de cazuri, în întreaga lume, de afectări severe ale sănătății la fetițele cărora le-au fost injectate vaccinurile anti-hpv, ori întrebările, încă fără răspuns, dacă nu cumva ar putea exista o legătură între numărul mare de decese ale vârstnicilor din zona Lombardia, în ultimele două luni de epidemie de coronavirus, și faptul că în decembrie 2019 – ianuarie 2020 a avut loc o campanie masivă de vaccinare a vârstnicilor italieni cu vaccinurile antigripal și antipneumococic)? Un stat responsabil, care dorește cu adevărat să protejeze sănătatea cetățenilor săi, nu poate impune un tratament medical în masă, cu forța, deschizând astfel calea pentru distrugerea sănătății și a vieții multor oameni, precum în situațiile descrise mai sus!

“În 2005, Unesco a adoptat Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului cu un consens de 193 ţări. Aceasta stipulează că orice intervenţie medicală preventivă nu trebuie să fie efectuată decât cu consimţirea prealabilă, liberă şi lămurită a persoanei în cauză, şi fondată pe informaţii suficiente.” (Prof Luc Montaigner, Prof Henri Joyeux, alături de câteva mii de profesori și doctori în medicină – Apel urgent către personalul și profesioniștii din sănătate, 15 ianuarie 2018)

“Folosirea vaccinurilor antigripale asupra cetățenilor Statelor Unite este „cea mai mare înșelătorie din istorie”, cu companii farmaceutice ce profită de pe urma oamenilor vulnerabili, îmbolnăvindu-i pentru profit.” (Președintele SUA, Donald Trump)

Se mai poate pune și întrebarea de unde are dl doctor Streinu Cercel resurse (inclusiv publicitare), cine i le furnizează, cum a ajuns să fie un protejat al primarului Capitalei României, doamna Gabriela Firea, al liderului oportunist psd Marcel Ciolacu și al actualului Ministru al Sănătății, cunoscuți cu carențe morale nevindecabile? Domnule Președinte, aveți posibilitatea să solicitați SRI-ului un raport al tuturor activităților doctorului Streinu Cercel. Stă în puterea dumneavoastră! Cred că o astfel de decizie, prin efectele ei, ar descătușa această țară din lanțurile industriei farmaceutice! Prin proiectul său, prin declarațiile sale, doctorul Streinu Cercel merge pe urmele acțiunilor morbide ale lui Bill Gates, care, cu puterea averii uriașe pe care o deține, vrea să impună viziunea unei lumi fără bătrâni, doar tineri care să producă copii ce vor deveni la rândul lor maturi apți să-și ducă părinții în lagărele de concentrare, pe urmele declarațiilor dnei Christine Lagarde, în vârstă de 64 de ani, ajunsă în fruntea FMI-ului, care nu s-a sfiit să declare că prea mulții bătrâni ai planetei sunt o povară pentru finanțele internaționale, pe urmele declarațiilor dnei Ursula von der Leyen, care își arogă putere de viață și de moarte asupra părinților și bunicilor noștri anunțând că este posibil să fie izolați PÂNĂ LA SFÂRȘITUL ANULUI – bineînțeles, pentru a-i “proteja”?

Dar, și mai grav, în același proiect de manipulare și de impunere a unor decizii ce periclitează sănătatea și poate chiar viața acestei generații, apare un alt personaj învestit cu puteri extralegale, doctorul Alexandru Rafila, președintele Societății Române de Microbiologie! A fost numit ca factor de decizie tocmai cineva care acționează pentru surparea sănătății publice? De ce? Ca profesionist numai ignorant nu poate fi! Deci este primul care știe că nici un tratament medical nu poate fi administrat cu forța! Nu într-o democrație, ci numai într-o dictatură. A mai comis cineva o astfel de ticăloșie de la naziști încoace, precum vaccinarea forțată pe care o plănuiește și dl Rafila, între ceilalți? Și atunci ce-l face să creadă că această acțiune, pe vrea să o impună cu mijloace iezuite, va avea succes? Și de ce tace, rușinos, casta lui profesională? Cine este în spatele lui? Și încă o greșeală gravă: gândește cinic dincolo de durata celor două mandate de suspendare a drepturilor și libertăților fundamentale pe care le-ați semnat! (deși îl mai despart doar șase ani față de vârsta fatidică de la care statul, devenit fascist, l-ar smulge din casa lui pentru a vegeta într-un stabiliment mortuar!)

Cât privește acțiunile și declarațiile ministrului Sănătății, Nelu Tătaru, acestea se dovedesc la fel de nocive. Avocatul Poporului, doamna Renate Weber, a declarat recent că “Orice restrângere a exercițiului acestor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere”, și v-a solicitat deja să dați asigurări că adoptarea unor astfel de “măsuri de tip totalitarist, care amintesc mai degrabă de momente tragice ale istoriei decât de protejarea unei populații vulnerabile“, nu vor fi niciodată o opțiune în România! Deja părinții și bunicii României sunt profund afectați de izolarea forțată, de lipsa soarelui și a aerului curat, de lipsa mișcării și a contactului cu natura într-un parc, de lipsa legăturii fizice cu cei dragi, de suspendarea dreptului de a-și practica credința religioasă (acest an fiind primul din viața lor în care le-a fost interzis accesul la Biserică în săptămâna Sfintei Sărbători a Paștelui, precum și accesul la mormintele unde le sunt îngropați părinții și bunicii!), de discriminarea lor pe criteriul vârstei (ceea ce nu e numai o încălcare a drepturilor fundamentale, ci și un stigmat nedrept, rușinos, imoral, cu care sunt marcați oameni care au trăit timpuri grele și au muncit o viață întreagă pentru a construi țara și societatea din care astăzi unii îi vor eliminați), toate cele de mai sus fiind esențiale pentru sănătatea lor emoțională și fizică! O prelungire suplimentară a acestor condiții de viață, la care domnii Adrian Streinu Cercel, Alexandru Rafila și Nelu Tătaru adaugă perspectiva scoaterii lor din familii, ori a despărțirii familiei de ei, îi poate îmbolnăvi grav sau le poate scurta viața pe care acești “apostoli” ai carantinei inumane pretind că vor să le-o protejeze, declarând continuu că toate aceste măsuri sunt “spre binele lor”! Cum poate fi acest om ministru al sănătății dacă vrea să oprească o epidemie cu metode naziste? Cum pot fi acești oameni reprezentanți ai instituțiilor statului român când vor să impună decizii ce încalcă Constituția României, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor? E dreptul și datoria dv să interveniți pentru demiterea lor din Guvernul României și instituțiile statului român!

Domnule Președinte al României, cu siguranță aveți cunoștință de declarațiile și studiile făcute publice în ultimele săptămâni ale unor merituoși medici și cercetători internaționali (între care Prof Dr Karin Mölling, Prof. Hendrik Streeck, Prof Dr Sukharit Bhakdi, Prof Dr Dr. John Ioannidis, Dr. Yoram Lass, Dr. Pietro Vernazza, Dr Wolfgang Wodard, Dr. Yanis Rousel, Dr. David Katz, Dr. Peter Goetzsche, Dr. Joel Kettner, dar și medici români, precum Prof Dr Vasile Astărăstoae) care pe baza analizei datelor reale centralizate în aceste ultime săptămâni (și nu pe baza unor predicții, fie ele și matematice) au tras semnale de alarmă privind măsurile de carantină dure care nu s-au dovedit a fi fost utile, în schimb aceste măsuri au prăbușit economiile țărilor care le-au impus, au distrus zeci de milioane de locuri de muncă, au afectat profund viața socială și spirituală, dar mai ales sănătatea fizică și emoțională a oamenilor care au fost siliți să le suporte – deși li s-a spus că măsurile luate sunt pentru binele lor! Din aceste declarații și studii au reieșit concluzii și întrebări tulburătoare, între altele: câți dintre cei declarați morți datorită coronavirusului au murit cu adevărat de coronavirus? Toate celelalte boli ucigătoare au pierit brusc din catastifele spitalelor? Și câți dintre cei declarați “infectați” au fost cu adevărat infectați, odată ce sunt deja de notorietate scandalurile internaționale privind testele de depistare a acestui virus care au fost livrate unor țări (în primul rând Marea Britanie) defecte sau „pozitive” din fabricație, putând astfel transforma oameni perfect sănătoși în “infectați asimptomatici” care, prin abuz medical instituționalizat, să fie la rândul lor scoși din familii cu forța și „cazați în hoteluri” (cum a declarat acum două zile, la TVR, premierul Ludovic Orban, declarație ce s-a însoțit cu acelea ale domnilor Streinu Cercel, Rafila și Tătaru privind despărțirea familiilor și izolarea totală a noii “grupe de risc” creată de medicul Streinu Cercel, anume cea între 40-65 de ani)? Ce se întâmplă în acest moment în România, domnule Președinte Klaus Iohannis? Mai sunt aceste acțiuni ale unor oficiali care doresc să protejeze sănătatea populației?

Domnule Președinte Klaus Iohannis, nimic nu e mai merituos pentru un președinte decât să apere cauza poporului său! Chiar și atunci când poporul manipulat nu mai știe de unde răsare și unde-i apune soarele! Țineți România pe calea justă, cu mijloace juste! Faceți-vă datoria, acum când este nevoie, și nu prea târziu, când judecata oamenilor înșelați vă va urma oriunde ați fi în viață, ca și după moarte! Și nu vă sfătuiți decât cu conștiința dumneavoastră! Faceți pasul și fiți cu adevărat Președintele românilor, primul între egali și nu ultimul când trebuie să le apere sănătatea și libertatea!

Claudiu Iordache

22 aprilie 2020

 

Totalitarism pur!

 

  1. Doctor Adrian Streinu Cercel

Oare acest om se știe deasupra legii? Cine îl protejează va răspunde odată cu el!

Planul lui Streinu Cercel pentru perioada de după starea de urgență: Bătrânii să fie izolați încă 3 luni de zile, iar cei între 40-65 de ani să fie izolați total. Streinu vrea și un Guvern anti-Pandemic

Doctorul Streinu Cercel, directorul Institutului Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” a propus un proiect pentru perioada de după relaxarea măsurilor de distanțare socială, care prevede măsuri draconice, informează Mediafax.

Intitulat „Vacanța Mare”, Programul conceput de Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” și primit de agenția Mediafax se împarte pe nouă pagini și cere, printre altele, separarea bătrânilor de familii pentru o perioadă de 3 luni și izolarea totală în categoria de vârstă 40-65 de ani „în cazul activităților de serviciu neesențiale pentru funcționarea în caz de pandemie”.

Pentru categoria de 65 de ani măsurile imediate propuse de șeful de la „Matei Balș” sunt ” izolarea la domiciliu pentru următoarele 12 săptămâni – indiferent cum se cheamă domiciliu (casă proprie,  relocare într-o casă liberă sau relocare instituționalizată), susținerea acestor persoane, respectând cu strictețe măsurile de distanțare socială, pe toată această durată.

Potrivit documentului „susținerea va fi efectuată fie de rudele directe, indirecte fie de autorități și cu ajutorul ONG-urilor „, iar monitorizarea să fie realizată de poliția locală și autoritățile locale.

Pentru noua grupă de risc apărută, cei între 40-65 de ani, proiectul lui Cercel prevede „izolare totală acolo unde este posibil (în cazul activităților de serviciu neesențiale pentru funcționarea în caz de pandemie, respectiv acolo unde se poate lucra de acasă) și decalarea programului de lucru astfel încât să înceapă munca la 7.30.

Primăriile și Poliția locală ar trebuie să identifice persoanele cu loc de muncă și care nu pot lucra de acasă și să le elibereze adeverință de muncă.

Proiectul propune că în perioada aceasta nu se mai circulă pe stradă necontrolat și că se decontaminează mijloacele de transport.

Totodată Streinu Cercel propune formare unui Guvern anti-Pandemic sau a unui Minister intersectorial Pandemic care va elabora și pune în funcție acțiunile specifice.

Proiectul menționează că „TVA-ul va fi oprit, că taxele vor fi suspendate pentru toată lumea Industria alimentară va funcționa non-stop, Regiile Apă/Canal, Electrica, alubrizare, etc vor funcționa non-Stop și că toate costurile vor fi decontate de Stat nu de cetățeni”.

Aceste 3-4 luni vor trebui considerate ca și cum nu au existat vreodată, încheie Streinu Cercel proiectul.

https://www.activenews.ro/stiri-social/Planul-lui-Streinu-Cercel-pentru-perioada-de-dupa-starea-de-urgenta-Batranii-sa-fie-izolati-inca-3-luni-de-zile-iar-cei-intre-40-65-de-ani-sa-fie-izolati-total.-Streinu-vrea-si-un-Guvern-anti-Pandemic-161120 

 

  1. Doctor Alexandru Rafila

Preşedintele Societăţii Române de Microbiologie, Alexandru Rafila, consideră actuala pandemie, provocată de noul coronavirus, să se întindă pe o perioadă de doi ani.

În opinia lui Alexandru Rafila, intensitatea transmiterii ar urma să scadă, probabil, în anul următor.

Doctorul Rafila a insistat, din nou, pe respectarea regulilor de igienă și distanțare socială.

„Va trebui să ne obişnuim să respectăm în mod curent unele dintre aceste măsuri, care sunt introduse acum, adică cele referitoare la măsurile igienice şi la o anumită distanţare socială, fără să fie exagerate. Eu mă aştept ca această pandemie să dureze circa doi ani de zile. Sigur, cu o scădere a intensităţii transmiterii probabil în anul următor. Pe de altă parte aştept, este posibil să ajungem şi la o situaţie de sezonalitate pentru infecţia cu noul coronavirus” , a spus Alexandru Rafila într-o intervenţie telefonică la Digi 24.

“Vaccinul care probabil o să fie extrem de solicitat în acest an este vaccinul gripal, care, dincolo de faptul că previne gripa sezonieră, va preveni ceva care este extrem de îngrijorător: co-infecţia, în toamnă sau în iarnă, cu virusul gripal şi cu coronavirus. Nu este o glumă, este o posibilitate şi, din această cauză, cred că ar trebui să acţionăm acum, nu să aşteptăm să ajungem iar în situaţia în care numărul mare de îmbolnăviri de gripă generează un interes pentru vaccin, în momentul în care vaccinul nu mai este disponibil”, a spus Rafila la dezbaterea online “Vaccinarea: ignorată în România, soluţie pentru a lupta cu epidemiile prevenibile”. Alexandru Rafila a mai spus că vaccinarea este o oportunitate şi pentru persoanele adulte şi pentru vârstnici, menţionând că, în plină pandemie cu noul coronavirus, există o recomandare expresă ca persoanele vârstnice să fie vaccinate împotriva infecţiilor pneumococice.”Vaccinul care probabil o să fie extrem de solicitat în acest an este vaccinul gripal, care, dincolo de faptul că previne gripa sezonieră, va preveni ceva care este extrem de îngrijorător: co-infecţia, în toamnă sau în iarnă, cu virusul gripal şi cu coronavirus. Nu este o glumă, este o posibilitate şi, din această cauză, cred că ar trebui să acţionăm acum, nu să aşteptăm să ajungem iar în situaţia în care numărul mare de îmbolnăviri de gripă generează un interes pentru vaccin, în momentul în care vaccinul nu mai este disponibil”, a spus Rafila la dezbaterea online „Vaccinarea: ignorată în România, soluţie pentru a lupta cu epidemiile prevenibile”, citat deAgerpres. El a spus că, în contextul pandemiei cu noul coronavirus, este nevoie de o lege a vaccinării. „Acum ne găsim în situaţie foarte dificilă, o urgenţă de sănătate publică majoră – infecţia cu noul coronavirus – şi toate speranţele legate de controlul acestei infecţii din toate ţările se referă la găsirea unui vaccin care să oprească lanţul transmiterii. În acest context, aş vrea să aduc în dezbatere o problemă de sănătate publică care frământă România în subsidiar, se referă la programul naţional de vaccinare, la îmbunătăţirea lui şi la adoptarea unei legi a vaccinării care să ajute la atingerea ţintelor OMS – de 95% acoperire vaccinală pentru principale atingene sau vaccinuri, pentru publicul larg, care sunt incluse în acest program”, a explicat Rafila. Medicul a menţionat că în România, în ultimii 10 ani, a scăzut în mod constant acoperirea vaccinală, adăugând că există pericolul reapariţiei unor boli care erau considerate eliminate, precum difteria, tusea convulsivă sau rubeola.
„Dacă va apărea un vaccin care să reuşească să elimine infecţia cu noul coronavirus ca ameninţare la nivel global, cred, sunt convins că foarte multă lume îşi va schimba opinia referitoare la vaccinuri şi oamenii vor fi mult mai deschişi să apeleze la acest serviciu clasic de sănătate publică, care este cel care a dus, până la urmă, la sute de milioane de vieţi economisite şi la creşterea speranţei de viaţă în ultimul secol”, a subliniat Rafila.
Alexandru Rafila a mai spus că vaccinarea este o oportunitate şi pentru persoanele adulte şi pentru vârstnici, menţionând că, în plină pandemie cu noul coronavirus, există o recomandare expresă ca persoanele vârstnice să fie vaccinate împotriva infecţiilor pneumococice.

https://www.europafm.ro/rafila-ma-astept-ca-aceasta-pandemie-sa-dureze-circa-doi-ani

 

  1. Doctor Nelu Tătaru:

„Pentru cei de peste 65 de ani se ia în calcul şi o perioadă mai mare de o lună după relaxare, dacă situaţia o va cere. Noi trebuie să ne gândim că ei sunt cei vulnerabili. Uitaţi-vă în acest moment la cei care produc decesele, sunt cei care au patologie multiplă, comorbidităţi, care au peste 65 de ani. Noi trebuie să ne protejăm vârstnicii şi trebuie să luăm măsurile care trebuie luate”

“Cred că în aceste momente vedem cel mai acut necesitatea vaccinării sau necesarul unui vaccin inclusiv pentru COVID-19. Ministerul nu poate decât să menţină ridicat standardul vaccinării, acele programe de vaccinare, cât şi vaccinurile pe care în acest moment le considerăm opţionale, cum este vaccinul antigripal. În acest an, am observat o creştere a celor care s-au vaccinat pentru gripă – peste 1,5 milioane, dar nu este de ajuns. Gândiţi-vă că avem peste 2,5 milioane de persoane din grupe de risc care ar trebui să facă acest vaccin. Mă refer acum strict la vaccinurile pe care le avem pentru anumite patologii. Acele calendare pe care le avea şi le ţinea în frâu medicul de familie, trebuie depuse pe tapet. Avem atâtea patologii în acest moment şi am avea atâta nevoie de un vaccin pentru fiecare dintre ele, încât ar trebui măcar pe cele pe care le avem să le facem şi să le facem pe un program naţional, care trebuie respectat.”

Nelu Tătaru a precizat că în momentul în care legea vaccinării va fi aprobată în Parlamentul României, normele de aplicare ale acesteia vor fi realizate cât mai repede posibil, ne-a transmis reporterul Radio România Actualităţi, Adriana Turea

Tătaru a explicat că una dintre variante este ca bolnavii care nu prezintă simptome, sau cei cu simptome uşoare să fie ţinuţi în ”zone tampon”, departe de familii şi de vârstnici, până când testele lor vor arăta că nu mai au virusul.

”Nu ne-am gândit”, a spus Nelu Tătaru, întrebat dacă ia în calcul ipoteza mutării celor de peste 65 de ani din familiile lor. În schimb, ministrul Sănătății a precizat că este luată în calcul crearea unor ”zone tampon” în care ar urma să fie ţinuţi bolnavii asimptomatici şi cei cu simptome uşoare, în condiţiile în care spitalele nu ar mai avea locuri, iar cazarea acestora în mijlocul familiei ar duce la riscul infectării rudelor.”

Ministrul a anunțat că dacă va fi nevoie se vor găsi metode de a duce persoanele de peste 65 de ani, de exemplu, într-un hotel… „Ne-am gândit la nişte metode să-i ducem într-un hotel. Să-i ducem într-o cameră cu tot confortul să vină cineva să aibă grijă de ei. Chiar dacă sunt puține spații dacă va fi nevoie, în funcție de evoluție (evoluția pandemiei), aceste spații le vom găsi, contra cost sau nu…” a declarat Nelu Tătaru pentru Realitatea.net.”

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ce-spune-tataru-despre-izolarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani-in-zone-special-amenajate-znu-ne-am-gandit.html

https://www.realitatea.net/stiri/actual/ministrul-sanatatii-anunt-despre-carantinarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani_5e988d2dc80a614b461d3ac3

*

Altfel spus, asta îi așteaptă pe cei care, odată cu împlinirea vârstei de 65 de ani, primesc și știrea din partea statului lui Nelu Tătaru și Streinu Cercel că vor fi sechestrați și izolați de familiile lor!

*

 

Surse:

 

https://www.activenews.ro/stiri-social/Planul-lui-Streinu-Cercel-pentru-perioada-de-dupa-starea-de-urgenta-Batranii-sa-fie-izolati-inca-3-luni-de-zile-iar-cei-intre-40-65-de-ani-sa-fie-izolati-total.-Streinu-vrea-si-un-Guvern-anti-Pandemic-161120

 

https://www.realitatea.net/stiri/actual/ministrul-sanatatii-anunt-despre-carantinarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani_5e988d2dc80a614b461d3ac3

 

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ce-spune-tataru-despre-izolarea-persoanelor-de-peste-65-de-ani-in-zone-special-amenajate-znu-ne-am-gandit.html

Tătaru a explicat că una dintre variante este ca bolnavii care nu prezintă simptome, sau cei cu simptome uşoare să fie ţinuţi în ”zone tampon”, departe de familii şi de vârstnici, până când testele lor vor arăta că nu mai au virusul.   

 

https://www.comisarul.ro/articol/omul-psd-vrea-ca-batranii-sa-fie-scosi-din-familii_1090589.html

 

https://www.luju.ro/geniala-idee-a-ministrului-sanatatii-ar-putea-deporta-numerosi-parlamentari-in-carantina

 

https://www.activenews.ro/stiri/Ludovic-Orban-Persoanele-diagnosticate-cu-coronavirus-care-sunt-asimptomatice-sau-au-forme-usoare-ar-putea-fi-tratate-in-hoteluri-161136

 

https://rgnpress.ro/2020/04/22/alternativa-dreapta-cere-demiterea-dr-streinu-cercel-specialistul-care-anunta-in-2006-moartea-a-2-000-000-de-romani-de-gripa-aviara

 

https://romania.europalibera.org/a/estimari-gresite-ale-medicului-streinu-cercel-si-conflicte-de-interese/30568442.html

https://www.riseproject.ro/articol/institutul-de-boli-inventate

https://www.riseproject.ro/articol/spitalul-meu-de-stat

 

https://www.national.ro/news/lagarde-fmi-batranii-traiesc-prea-mult-614062.html

 

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/rafila-vaccinul-antigripal-va-preveni-co-infectia-in-toamna-sau-in-iarna-cu-virusul-gripal-si-cu-noul-coronavirus-1288015

 

https://www.europafm.ro/nu-este-exclus-sa-fim-nevoiti-sa-traim-cu-noul-coronavirus-fara-sa-gasim-un-vaccin

 

https://www.europafm.ro/rafila-ma-astept-ca-aceasta-pandemie-sa-dureze-circa-doi-ani

 

https://www.zf.ro/business-international/sefa-comisiei-europene-ursula-von-der-leyen-este-posibil-ca-19066673

 

http://contramundum.ro/2020/03/20/profesor-de-epidemiologie-de-la-stanford-se-iau-decizii-nefondate

http://contramundum.ro/2020/03/27/expertii-contra-isteriei-covid

http://contramundum.ro/2020/03/28/virolog-decorat-de-guvernul-german-opriti-carantina

http://contramundum.ro/2020/03/17/medic-de-la-harvard-coronavirusul-nu-este-nici-pe-departe-atat-de-periculos-pe-cat-se-pretinde

 

http://viatasisanatate.com/presedintele-trump-vaccinurile-antigripale-sunt-cea-mai-mare-inselatorie-din-istoria-medicinei

 

https://www.naturalnews.com/2017-12-11-u-s-now-leads-the-industrialized-world-in-infant-mortality-due-to-toxic-vaccinations.html

SUA conduce in topul tarilor industrializate la capitolul mortalitate infantila datorata vaccinarilor toxice

 

https://revelatiinesfarsite.wordpress.com/2018/01/30/savanti-francezi-impotriva-vaccinarii-obligatorii-un-material-util-pentru-deputatii-ministrii-si-medicii-din-romania

În 2005, Unesco a adoptat Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului cu un consens de 193 ţări, dintre care şi Franţa. Aceasta stipulează că orice intervenţie medicală preventivă nu trebuie să fie efectuată decât cu consimţirea prealabilă, liberă şi lămurită, a persoanei în cauză şi fondată pe informaţii suficiente.

 

https://www.facebook.com/gheorghe.piperea/posts/1577928292272790 

Avocat Gheorghe Piperea:

“Conventia de la Oviedo*, ratificata de Romania prin Legea nr.17/2001 :

„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză. Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor. Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul”. (art.5)
„o intervenţie nu se poate efectua asupra unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi, decât spre beneficiul său direct” (art. 6 pct.1)”

 

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/avocatul-poporului-autoritatile-sa-linisteasca-oamenii-si-sa-dea-asigurari-ca-cei-de-peste-65-de-ani-nu-vor-fi-indepartati-din-familii-1295051

Avocatul Poporului solicită şefului statului, premierului şi Grupului de Comunicare Strategică să dea asigurări că adoptarea unor astfel de „măsuri de tip totalitarist” nu vor fi niciodată o opţiune în România.

https://www.activenews.ro/stiri/Avocatul-Poporului-Restrangerea-unor-drepturi-trebuie-sa-fie-proportionala-cu-celalalt-drept-pe-care-vrea-sa-l-apere.-Aceasta-proportionalitate-nu-exista-deloc-la-contraventii-si-sanctiuni-contraventionale-unde-suntem-in-plin-arbitrariu-161107

Avocatul Poporului: “Orice restrângere a acestor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere.”

 

https://www.facebook.com/notes/vasile-ast%C4%83r%C4%83stoae/covid-19-%C8%99i-labirintul-lui-peter-sloterdijk/973456619716682

Prof. Dr. Vasile Astărăstoae – Labirintul lui Peter Sloterdijk 

http://contramundum.ro/2020/04/13/constitutia-in-vremea-molimei

Andrew Napolitano – Constituția în vremea molimei

 

http://contramundum.ro/2020/04/21/15-observatii-despre-criza

Contra Mundum – 15 observații despre criză   

 

https://radu-iliescu.blogspot.com/2017/05/cum-am-devenit-antivaxer-1.html

https://radu-iliescu.blogspot.com/2017/05/cum-am-devenit-antivaxer-2.html

Prof. Radu Iliescu – Cum am devenit antivaxer 

 

https://radu-iliescu.blogspot.com/2017/04/legea-care-va-veni.html

Prof Radu Iliescu – Legea care va veni 

Lorin Fortuna. Drept între români!

Lorin Fortuna, liderul Revoluției Române de la Timișoara, președintele Frontului Democratic Român (primul partid antitotalitar din România, întemeiat în ziua de 20 decembrie 1989 în Balconul Operei de la Timișoara), a murit în ziua de 25 decembrie 2016. La trei ani de la plecarea lui dintre noi, îi dedic noua mea carte: „O Revoluție eșuată”, în care am descris atâta drama unui fruntaș al Revoluției Române, hăituit, contestat, marginalizat de către Regimurile post-decembriste, cât și aceea a unei Românii pe care Revoluția n-a reușit s-o îndrepte spre lumina viitorului ei. Eseul „O Revoluție eșuată” îl evocă pe prietenul și fratele meu de destin Lorin în multe din acele momente în care s-a simțit singur! Singur între foștii săi camarazi, care după revolta lor au luat-o pe calea oportunismului, singur în țara pe care a iubit-o nespus și căreia i s-a dăruit întrutotul! A fost un frumos și mare Naiv al neamului românesc, prins în turpitudinile ultimelor decenii. Singur și în ultima parte a vieții lui la Institutul Revoluției Române, de unde a fost izgonit de Ion Iliescu și camarila sa! Dumnezeu le știe pe toate!
 
Cartea mea îl cheamă, îl amintește, îl evocă! În societatea în care prea mulți revoluționari și-au vândut onoarea pe tinichele, în societatea în care (și mai dezgustător!) falșii eroi se înghesuie la coada unor recompense fățarnice, numele lui rămâne umbrit de ingratitudinea acestei generații parvenite – nu singura, din păcate, în istoria modernă a României! Cine este Lorin Fortuna? E dreptul oamenilor mari de a fi uitați de nevrednicia oamenilor mici! Că ei nu știu, nu-i nimic! Noi știm!
 
Lorin Fortuna este, cu adevărat, românul care a binemeritat de la patrie! Dar pentru lumea românească meschină, descrisă atât de trist de Mihai Eminescu, timpul lui nu a sosit încă!
 
Lorin Fortuna, fratele meu care îmi lipsești atât! Fără tine singurătatea care astăzi îmi este impusă o resimt ca pe recompensă! Viața mea o continuă pe a ta! Cartea aceasta, care îți este dedicată, îți menține numele și faptele în istoria exemplară a unei Revoluții însângerate!
 
Lorin Fortuna. Drept între români!
 
Să fie această carte statuia pe care încă nu i-a ridicat-o Statul român!
 
Claudiu Iordache
25 noiembrie 2019
 
O REVOLUȚIE EȘUATĂ
UZURPATORII
 
Dedic această carte memoriei
luptătorului pentru libertate
Lorin Fortuna,
singurul român care
în zilele și nopțile Revoluției Române
s-a comportat ca un lider!
El este simbolul Revoluției Române!
 
S-a înecat încet-încet
în deșertăciunea lumii în care trăim!
Lorin Fortuna. Drept între români!
Să fie această carte statuia pe care nu i-a ridicat-o Statul român!
 
O dedic, de asemenea, Timișoarei,
unde spiritul Revoluției a
izbucnit
eroic și glorios
pentru a se stinge,
în cei 30 de ani
care au urmat, în pâcla
agonizantă
a ceaușismului!
 
Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!
 
În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu susținerea victimelor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!
 
Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu. Asta era! O Revoluție eșuată!
 
„Acum să tot stăm să plângem morții? Ce rost are să dezgropăm?” (Ion Iliescu)
 
Omul acesta a avut în mână Gloria Revoluției! Și a aruncat-o la gunoi! Cum își va aminti istoria de el? Dar
mai ales de cei care l-au răbdat?
 
Oh! Nu mă plâng! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu
al său Întuneric la amiază, cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații „cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!
 
La 30 de ani de când am urcat în Balconul Operei din Timișoara mi-am văzut Țara căzută pe mâna tâlharilor!
 
O generație care poartă, în istorie, după sine rușinea nerecunoștinței!
 
Oare popoarele au în gena lor nevoia de libertate?
 
Revoluția, ca răspuns la ruga românilor din ziua de 20 decembrie 1989, din Piața Operei din Timișoara: „Există Dumnezeu!”, ne-a oferit un nou Început al Istoriei! Dar mulțimea românească l-a risipit, l-a ratat, l-a respins.
 
Iisus.
„M-am ridicat în mijlocul lumii, dar i-am găsit pe toți beți! Sufletul meu a suferit pentru fiii omului, pentru că ei sunt orbi în inimile lor!”
(Manuscris copt descoperit la Oxyrhynchus. Secolul II)
 
Anul 1989. Anul în care guvernele Estului sovietic au început să se teamă de popoarele lor!
 
Totul a mai putut fi suportat, înainte și după Revoluție, dar nu Revoluția însăși! Ea ori n-a existat (conjurație, lovitură de stat) ori a existat ca o fatalitate nefericită! România creierelor închise pe dinăuntru!
 
Prea mulți români lipsiți de rol (și merite) în timpul Revoluției au încercat mai târziu să afirme că nu a existat nici o Revoluție!
 
„Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.” (Vladimir Bukovski)
 
Când ciuma izbește un oraș se găsesc întotdeauna și oamenii care să o înfrunte!
 
„Dacă Decembrie 1989 înseamnă un inaugural ratat, întrebarea este dacă istoricul poate să ofere şi o soluţie pentru viitor!” „Singura soluţie, în momentul de faţă, e încă o revoluţie… Nu ştiu dacă domnul Iordache mai poate s-o facă, dar ea este absolut necesară !” (Academician Florin Constantiniu, discurs ţinut la Academia Română)
 
Pe mine nu mă mai pot opresa, dar mă doare continuu faptul că este opresată partea din omenire din locul în care mi s-a scurs viața! Curtea aceasta neîngrijită în care nu conștiința celor lucizi și curajoși mai contează, ci societatea care viermuiește în jurul meu! Poporul din Decembrie a pierit ca ulciorul de apă vie ce s-a răsturnat în deșertul originar. Se crede că în Sahara a existat cândva o grădină înflorită. Tot așa putem spune că grădina, înflorită cândva, a a revoltei românilor de acum 30 de ani s-a ofilit! Trăim astăzi în pustiul sufletelor noastre adânc împietrite! Degeaba clopotele cerești mai bat pentru slava pierită a neamului trecut, în lumea hâdă de pidosnici: lacomi, ipocriți, demagogi, sperjuri, duplicitari, vicioși, impostori, oportuniști, colaboraționiști, complici, venali, egomani, parveniți, desfrânați, sluți ai spiritului moral mânjiți de dorul puterii – sufletul frumos a murit pentru România!
 
Tragedia românului post-decembrist este că nu e liber nici atunci când se sacrifică pentru libertatea lui!
 
„Cehii au trăit într-o contaminare morală. Mă refer la noi toți. Toți ne obișnuiserăm cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil. […] Nici unul dintre noi nu este doar o victimă. Noi am ajutat la crearea lui.” Vaclav Havel (1 ianuarie 1990)
 
Toate revoluțiile sunt până la urmă învinse, dar schimbările produse de ele sunt de nevindecat! După fuga lui Ceaușescu fostul său aparat de represiune a recuperat puterea pierdută transformându-se în clasă politică! Dar grija sa a fost să nu-și etaleze atuurile. A avut răbdarea ca tăiușul dominației securistice să lase răni cât mai ascunse. Și de atunci el controlează o țară bântuită de o amnezie indusă. Românii și-au uitat curând Revoluția, și-au abandonat libertatea doar pentru a o uita! Astăzi toți românii sunt «securiști»!
 
Revoluția Română – virtute a istoriei naționale de care azi românii se leapădă! Elanul ei uriaș, scoțându-i în stradă, le-a învins lașitatea și frica pentru a da naștere chinuită unui om mai liber decât putea să suportemetamorfoza lui! A fost o revoluție ce a istovit națiunea, dar mai ales pe învingătorii săi anonimi. Valurile de oameni revoltați, inundând marile orașe, s-au retras așa cum au venit. Dictatorul odată eliminat, ei n-au observat că dictatura lui a rămas. Și totuși, nicicând românii n-au fost mai liberi decât după Revoluția lor! Liberi să se elibereze de tiranie ori liberi înfricoșați de libertatea abia obținută, sau striviți sub povara libertății lor! Dar s-a dovedit atunci că nu e destul să fii liber dacă libertatea celorlalți rămâne amenințată. A fi solidar este o condiție a libertății alături de umanul de lângă tine! Și tocmai solidaritatea aceasta instinctivă a fost cea care a cedat prima!
 
Căutați omul în care să se regăsească slăbiciunile tuturor? Acesta este tiranul! Cultul conducătorului a pornit de aici. Frica de viață i-a adunat pe români sub umbrela protectoare a unui individ mai presus decât toți, dar care să le semene. În fond, dictatorul este oglinda reflectorizantă a unei mulțimi degradate. Degeaba îi sunt deschise porțile închisorii, libertatea nu răsare din grotele ei. Să nu ne mai mirăm, atunci, că Revoluția Română s-a înecat curând în voma celor ce n-au participat la ea! De aceea, revoluțiile nu lasă în urmă decât martiri de uitat și cetăți năruite!
 
Cât încă nu reușește revoluția este a celor ce o fac, după victorie ea devine a tuturor!
 
„În revoluție există două tipuri de conducători – cei care o înfăptuiesc și cei care se folosesc de roadele ei… Și la putere au venit hoții și ticăloșii!” (Bonaparte)
 
În zilele Revoluției mi-am riscat viața, înfruntând alături de camarazii mei o dictatură fără seamăn în Estul Europei, un Regim fără scrupule, cu mâinile pătate de sânge în zilele de 17 și 18 și 19 decembrie, doar pentru ca 30 de ani mai târziu, România să trimită în Parlamentul european pe unul dintre cei mai vrednic de dispreț reprezentanți ai fostei Securități, ocrotit de Sistemul pe care l-a protejat cu un cinism fără margini!
 
Recviem pentru învingători.
 
Anotimpurile imposturii.
 
Istoria furată.
 
Restaurația.
 
Regimul parvenit.
 
Mentalitatea unei generații cupide și deraiate.
 
Din cele peste patru milioane de comuniști cu carnet de partid avea să se nască mai târziu o feroce populație anticomunistă! Dintr-o dată, tot românul tuturor servituților a devenit anti-bolșevic, anti-kgb-ist, anti-stalinist, fiecare particulă slavă din patronimicul românesc constituind pentru renegați «mărturia» că purtătorul lui inocent fusese cândva omul Moscovei! Și ca să nu mai fie nici un dubiu, foștii nomenclaturiști, politruci, activiști au devenit curând noii capitaliști, sau chiar mai mult, cei mai înverșunați regaliști, doar-doar să-și spele de pelagra trecutului pielea cândva înstelată!
 
Amintiri din cenușa vremurilor din urmă.
 
Comunismul românesc, lung și deloc trist, a durat cât inima supușilor a mai suportat absența libertății necompensată de siguranța confortului supraviețuirii. Sub Ceaușescu, mai ales, biografia gri a fost uniforma caracterului general. Dacă dictaturile oferă pâine și nu idei, ele pot dăinui în neștire. Spiritul sătul nu se revoltă niciodată pentru o idee. Lenin a experimentat deziluzia de a constata că muncitorii săi nu exprimau o cauză revoluționară. Muncitorii doar trăiesc istoria. Ei o suportă chiar și atunci când istoria nu-i mai suportă. Revoluțiile sunt ale majorităților false, în coaja cărora nu există decât spiritul conjurațiilor. Așa s-a născut în Rusia bolșevică nevoia apariției omului numit de el ”revoluționarul de profesie”, al revoluționarului care doar execută ordinul. Așa a apărut Fenomenul Kronstadt, al regimului comunist care își împușca soldații comuniști. Așa s-a ajuns la alienarea puterii comuniste de masa celor ce oricum se supuneau fără crâcnire! A fost nevoie de trei sferturi de secol pentru ca Supusul să-și piardă încrederea în Stăpânul lui. Revoluțiile sunt paricide! Când Tatăl pierde încrederea familiei fiii lui se revoltă! Revoluția Română păstrat același. A fost o revoltă a celor puțini, îngrămădiți în marile orașe, împotriva celor mulți din restul României rurale. Iar când Revoluția, după fuga lui Ceaușescu, și-a pierdut motivul care o însuflețea, ea s-a dezumflat ca un balon de săpun. A urmat rapida prăbușire a ideii de Revoluție! Cei mulți i-au sufocat pe cei puțini. Și a fost de ajuns apariția unui demagog, înzestrat cu oportunismul necesar, pentru ca o țară întreagă se revină la faza de pre-dictatură. Cum un Ceaușescu este adulat și astăzi, Quod erat demonstrandum !
 
Câinii credincioși ai lui Ceaușescu sărind pârleazul unei Revoluții ghinioniste pentru a deveni potăile lui Iliescu!
 
Moștenirea risipită și ruinată a Revoluției! Anul 30.
 
Cum poate fi furată o Revoluție la lumina zilei și în văzul lumii și 20 de milioane de români tac?
 
Cred că generația noastră și-a pierdut deja dreptul la onoare!
 
Se împlinesc trei decenii triste de când Revoluția a fost îngropată în inima românilor și de atunci nimeni nu-și mai amintește de ea ! Poate doar memoria uitării! Poate doar morții…
 
“Așa ne-a încercat Dumnezeu pe noi, să ne ducem călăii în spate, să-i hrănim și să-i punem în fruntea țării! – ”Apel către călăii noștri la treizeci de ani de la Revoluție”. Mihai Gheorghiu.
 
„Pentru asta trebuia compromisă Revoluţia, eliminaţi actorii ei, operate modificări în istoria imediată pentru ştergerea urmelor, reabilitarea ori amnistierea ultimilor asasini, zăvorârea arhivelor, spălarea memoriei generaţiei tinere, dezvoltarea spiritului cupid şi de-moralizarea societăţii.” „Puterea cu cap de mort”, 2002.
 
Când mă gândesc la privirile ticăloșilor ce rânjesc triumfător lângă cadavrul revoluției noastre!
 
A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!
 
Deși s-au înfruptat cu toții din roadele ei.
 
„Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…” (Octavian Paler)
Pentru că Revoluția românilor a fost „Punctul Zero” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este „Punctul Zero” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?
 
„N-ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Timișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 19, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, spre seară… Cum ați putea pretinde a fi numit, atunci, Liderul Revoluției?” Pretenție tipic ceaușistă, sancționată în ceea ce îl privește pe Dictator de către profesorul Alexandru Milian printr-o scrisoare publică adresată în 8 noiembrie 1989 lui Nicolae Ceaușescu: „Cum se explică faptul că până când ați devenit secretar general al partidului și mai apoi președinte al țării ați fost un anonim activist, pentru ca apoi, deodată, să deveniți „genial”, „erou între eroi” (ce acte de eroism ați săvârșit?), cel mai iubit fiu al poporului?”
 
„Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” Cazimir Ionescu nu a scris niciodată nici o carte! La fel și grupul lui! Executanții ordinelor au activități conspirate. Ei execută, nu gândesc!
 
A ascuns acțiunile grupului său clandestin de putere din seara zilei de 22 decembrie și până în zilele noastre!
A uzurpat rolul celor merituoși în timpul Revoluției, pretinzând să fie numit Liderul Revoluției!
 
A deschis poarta noii Românii celor care își apăraseră Dictatorul până în ultima clipă!
 
A distrus speranța românilor în Renașterea pe care România o merita!
 
A fost responsabilul luptelor fratricide care au îndoliat România.
 
A blocat reunificarea teritoriilor românești de pe ambele maluri al Prutului.
 
A dovedit o răceală neomenească față de suferințele familiilor martirilor Revoluției, afirmând cinic că orice revoluție se hrănește cu victimele ei!
 
A făcut ca justiția să-i protejeze acoliții de condamnarea faptelor lor!
 
A fost el însuși un Ceaușescu al aspirațiilor spre mai bine ale societății românești.
 
Revoltații din 21 decembrie 1989, din Piața Universității, luptându-se cu forțele represiunii ce le secerau rândurile curajoase, știau ei ceva de numele lui Ion Iliescu? Știau ei de numele lui Cazimir Ionescu, știau ei de numele lui Voican Voiculescu, de oameni care doar au pândit ori au urmărit pasiv sacrificiul lor? Pentru ca mai târziu primii să-l împăuneze pe „ultimul pe listă” dintre ei, pe Ion Iliescu, cu titlul de „liderul Revoluției„? El care, de-a lungul anilor ce au urmat, a vorbit numai despre „revolta de la Timișoara” și „Revoluția de la București”!
 
Puține popoare dorm mai bine pe salteaua dezastrelor proprii! Iată că la 30 de ani de la evenimentele din Decembrie generația implicată în răsturnarea lui Ceaușescu s-a transformat în „națiunea lui Ion Iliescu”! Având în față aparatul năruit al fostei dictaturi și profitând de versatilitatea sa înăscută, cu justiția paralizată în fața celui ce părea a fi ursitul soartei, cu aparatul de securitate căutând disperat un nou stăpân binevoitor, cu ignoranța transformată în indulgență a marilor puteri învingătoare în războiul cu URSS, în lipsa unui interlocutor mai bun în relațiile cu noul stat român, zarul câștigător a căzut pe numele lui! Rușii l-au acceptat ca pe un filo-comunist crescut în leagănul roșu, americanii au contat că-i vor exploata slăbiciunile pentru a-l putea controla; având în jur vecini depășiți de propriile crize, Ion Iliescu s-a detașat ca o soluție de compromis în căutarea unor rezolvări ulterioare. Dar mai ales poporul l-a primit cu brațele deschise, îmbrățișându-i formula: «Un surâs pentru liniștea dumnevoastră!» Ion Iliescu a folosit răgazul circumstanțelor pentru a permite flotei ceaușiste să revină pe nesimțite în porturile naivei libertăți românești! Restul e cunoscut! El a condus confiscarea Revoluției din Decembrie 1989 (așa cum Lenin avea să confiște Revoluția rusă din februarie 2017 și s-o substituie cu dictatura bolșevică, „o altă formă de autocrație întruchipată de despoții idealiști ai socialismului leninist” (Martin Sixsmith – ”Rusia, un mileniu de istorie”). Dar avea să devină curând prizonierul de lux al Serviciilor, care l-au apărat, din off, o vreme, ca pe sfintele moaște! În pacea de cimitir care s-a așternut peste România, rezistența la Iliescu cel adevărat a fost mereu destrămată pentru că opoziția nu deținea anticorpii care să o vindece de propriul trecut. Și uite așa România a intrat într-un spectacol de care românii s-au simțit mulțumiți. La 30 de ani de atunci, națiunea, ce a împlinit curând un secol de la ivirea sa providențală, îi poartă încă o stimă rușinoasă. Cât privește „falanga” revoluționarilor, ajunși la anii obscuri de pensie morală, este astăzi toată în brațele lui! Se întorc, de fapt, la matca originară a imposturii! Căci omul acesta a ucis Revoluția!
 
De a-l judeca numai după caracterul oamenilor pe care i-a adunat în jurul său! De a-i judeca după caracterul celui care le-a corupt libertatea și demnitatea!
 
Și, iată, rolul „liderului Revoluției” în Revoluția Română! „Afirm cu certitudine că Ion Iliescu și Silviu Brucan au fost nedespărțiți în toată perioada respectivă […] Consider că a fost o mișcare revoluționară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenții KGB, pe baza indicațiilor date de la Moscova.” (col. Gheorge Rațiu, șef al Direcției I din cadrul DSS)
 
“În primul rând, vreau să vă spun limpede: nu există nici o scuză pentru comportamentul unor ofiţeri de Securitate şi chiar pe ansamblu al întregii Securităţi faţă de oamenii care au suferit pe nedrept în ţara noastră. Şi noi şi cei de la Armată am fost nişte mercenari, nişte mercenari ai Partidului Comunist.” (Gen. Iulian Vlad)
 
„Peste doi ani vom comemora Revoluția Română! Depinde de dv. unde va fi atunci fiecare dintre noi! Proiectul General al IRRD viza chiar acest an! Cu Cazimir, Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Iorga și Cuteanu și alți câțiva asemenea lor, nu veți mai ajunge să întâmpinați cu fruntea sus acest moment care amândurora ne-a însemnat existența!” Un ultim mesaj transmis lui Ion Iliescu.
 
Acest mare gol sufletesc care a supraviețuit până în zilele noastre!
 
„Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiunii române? Asta e întrebarea!
 
E datoria cercetătorilor să nu lase infractorii istoriei să scape cu fața curată!
 
Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate…
 
(fragmente din cartea „O Revoluție eșuată”, în curs de apariție)

30 de ani de la căderea Zidului Berlinului!

Cu 30 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!

În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!

Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!

Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!

Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!

La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna! 

ZIDUL 

CĂDEREA ZIDULUI

 

Vladimir Bukovski

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002 

 

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

https://claudiuiordache.wordpress.com/2009/11/19/bukovski-despre-occidentul-moral

Scrisoare Deschisă adresată Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis

„Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a semnat vineri, 12 octombrie 2018, decretul privind numirea unor membri în Consiliul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989:
Ion Leonida Horia Caramitru
Radu Filipescu
Nicoleta-Lorena Giurcanu (Matei)
Teodor Doru Mărieş
Florian Răzvan-Mihalcea
Dan Voinea”
Douăsprezece luni mai târziu nici una dintre persoanele numite de către Președintele Statului să completeze Colegiul Național nu s-a prezentat la IRRD, contribuind decisiv la înghețarea activităților Institutului, în primul rând a celei de cercetare!

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Președinte al României, Klaus Werner Iohannis

Motto: „Gușă va scoate din Constituție Revoluția Română!”
(TVR 17 decembrie 2006).
Cine își dorește Revoluția românilor fără istoria ei?
Domnule Președinte Klaus Werner Iohannis,
La data de 12 octombrie 2018, respectiv cu 12 luni în urmă, ați decis prin Decret Prezidențial persoanele ce urmau să completeze Colegiul Național al IRRD, în urma decesului unora dintre membrii lui. Persoanele pe care le-ați numit v-au asigurat în prealabil de asentimentul lor în ceea ce privește îndatoririle ce le reveneau, îndatoriri cu atât mai importante cu cât Institutul Revoluției Române a fost acaparat de un număr redus de membri ce acționează la comanda președintelui IRRD Ion Iliescu! Și asta în anul comemorativ al Revoluției Române, anul 30! Din păcate, în tot acest interval de la numirea lor și până astăzi nici unul dintre ei nu s-a prezentat la Institutul Revoluției Române, acesta încetând, practic, cercetarea și activitatea editorială, pierzându-se astfel un an prețios, irecuperabil, pentru programele dedicate comemorării sacrificiilor din Decembrie 1989! (Ați auzit de vreo carte privind Revoluția din Decembrie 1989 tipărită în ultimele luni, de vreun editorial ori studiu semnat de Gelu Voican Voiculescu ori Cazimir Ionescu, de vreo cercetare privind Revoluția la Sibiu – orașul în care v-ați trăit Revoluția! – ori Brașov, deși la plecarea mea din poziția de director general al IRRD cercetarea privind orașele-martir Sibiu și Brașov era aproape încheiată? Ați auzit de apariția Dicționarului Revoluției Române, aflat în curs de finisare în primăvara anului trecut? Ați auzit de editarea lucrării Enciclopedia Revoluției, lucrare ce urma a fi dedicată celor trei decenii trecute de la faptele Revoluției?) Și toate astea pentru ca mistificarea pusă în act de gruparea lui Ion Iliescu să atingă punctul final: o Revoluție fără istorie, o Revoluție fără martiri, o Revoluție fără revoluționari, o Revoluție clandestină pusă la cale de un grup sectar, respectiv o Revoluție devenită lucrarea lui Ion Iliescu!
Dar dacă Ion Iliescu este astăzi mulțumit că Institutul Revoluției a încetat să existe, dumneavoastră nu puteți fi mulțumit că sub mandatul dv. fostul președinte a anihilat efectiv cercetarea Institutului Revoluției Române!
Știți, oare, că în pofida faptului că Institutul nu-și mai justifică menirea Senatul i-a mărit substanțial bugetul pe acest an, directorii IRRD umflându-și, la rândul lor, salariile, ca “recompensă” pentru ocuparea furtivă a Institutului, acesta devenind între timp mai degrabă o instituție sinecură, mai degrabă Clubul lui Ion Iliescu, susținut de ceilalți așa-ziși revoluționari (inclusiv de la Timișoara!) care au ajuns să cerșească pomeni la propria lor înmormântare morală? Dar dacă aceste persoane alese de dumneavoastră s-au pretat la acest simulacru, neocupându-și premeditat locul și rolul pe care le conferă Legea nr. 556 din 7 decembrie 2004 (despre calitatea umană a celor pe care i-ați numit mă abțin să comentez!), dumneavoastră în calitate de Președinte al Statului nu puteți rămâne indiferent la confiscarea acestui Institut, caz unic până și în firavul stat de drept românesc, institut a cărei finanțare alimentează doar refuzul voit de a cerceta faptele Revoluției în favoarea unor teze conform cărora rolul lui Ion Iliescu în istoria revoluției ar fi fost de ”lider al Revoluției”; nu se poate ca Statul, știind că o mână de indivizi batjocoresc Revoluția românilor, sugrumând Institutul dedicat lor, să nu facă nimic! Ce vă vorbește conștiința, domnule Președinte al României, la 30 de ani de la victoria Revoluției lor?
Domnule Președinte, cum veți putea da curs în acest an invitațiilor sosite de la Praga ori Berlin pentru a comemora împreună cu alți lideri ai Europei de Est revoluțiile Estului, ignorând situația din România, spre satisfacția celor care vor să-i jefuiască istoria de dragul Regimului trecut? Acum, când sunteți mai liber ca niciodată să acționați legal, rămân încrezător că veți interveni pentru ca la capătul acestui an ideea de revoluție să își recapete sensul ei istoric și uman! În Revoluția Română și-au pierdut viața peste o mie patru sute de români! Președintele Statului oare nu le datorează nimic? Ce va gândi națiunea al cărei președinte sunteți aflând că există un Institut-fantomă care departe de a elabora o istorie legitimă Revoluției Române se pregătește să i-o ofere ca trofeu unui fost Președinte fără merite în desfășurarea și victoria ei? E dreptul dv. să răspundeți, la capătul acestui an comemorativ, în fața Națiunii române și a istoriei ei, acestei datorii de onoare!
În speranța că veți înțelege că pasivitatea îndelungată a Instituției supreme a statului s-ar putea interpreta ca o complicitate cu trecutul și prezentul fostului Președinte Ion Iliescu, aștept cu încredere intervenția dumneavoastră!
Între timp, fostul președinte Ion Iliescu a obținut de la Guvern semnătura pe o Ordonanță de Urgență 33/2019 care schimbă legea 556/2004 de înființare a IRRD, numirile dumneavoastră în Colegiul Național devenind caduce! Acesta este efectul grevei nemărturisite și de neiertat de a participa la lucrările Colegiului Național al celor de mai sus! Alte “noutăți” ar fi numirea în noua funcție de secretar general a lui Emilian Cutean, cu salariu de secretar de stat și cu funcția unică de a raporta lui Ion liescu tot ce se întâmplă în Institut și de a-i gestiona bugetul (altfel spus, vătaful Institutului!), precum și încercarea de indemnizare a membrilor Colegiului pentru participare la ședințe, altfel spus loializarea lor! Practic, funcția de cercetare a fost abolită, filmele privind Revoluția din 1989 au fost eliminate de pe site, împreună cu pdf-urile lucrărilor de cercetare realizate sub mandatul meu, activitățile remanente fiind organizarea unor întâlniri dedicate unor evenimente mai mult sau mai puțin superflue! (de pildă lansarea sub apostila Institutului Revoluției a cărții lui Angelo Miculescu, fost ambasador al României în Republica Populară Chineză și membru CPEx, socrul fostului premier Adrian Năstase!) Practic, Institutul a devenit fieful impenetrabil al fostului președinte Ion Iliescu, fief a cărui finanțare este asigurată de către Bugetul de Stat!
În acest moment Institutul Revoluției din Decembrie 1989 nu mai este Institutul Revoluției Române, este Institutul Revoluției lui Ion Iliescu, “liderul Revoluției Române”, având în subordine revoluționari (inclusiv din Timișoara, ce oroare!) care i-au recunoscut calitatea!
Și vă mai întreb, domnule Președinte al României, oare Statul Român prin organismele sale: Guvern, Parlament, Procuratura Generală, va simți vreodată nevoia (datoria) să intervină pentru a desprinde una din instituțiile sale din plasa de păianjen a acoliților lui Ion Iliescu, fie și în al treizecelea an de la săvârșirea Revoluției din Decembrie 1989? Sau până și ele au devenit complice la acest rapt fără precedent în lumea Estului European?
Sper ca momentul comemorării memoriei martirilor din Decembrie 1989 să nu devină marea sărbătoare a impostorilor și oportunismului celor care în timpul Revoluției și-au probat curajul și patriotismul ascunși sub paturi, pentru ca astăzi să pretindă onorurile publice pe care tocmai ei nu le merită!
V-aș sugera ca la capătul acestui an comemorativ statul român să confere distincții naționale numai celor care și-au jertfit viața, devenind martiri, în zilele și nopțile Revoluției Române, ca un act de oficială recunoștință pentru destinul lor întrerupt de represiunea regimului Ceaușescu! Toți ceilalți participanți care au avut atunci norocul să scape cu viață să nu uite că meritele lor “deosebite” nu pot fi recunoscute în urma absenței îndelungate din viața publică atunci când ideea de Revoluție Română a fost continuu atacată în temeliile ei, ori prin traficarea titlurilor deja obținute!
În zilele de doliu, între 16- 22 decembrie 2019, doar Comemorăm!
În finalul acestei Scrisori Deschise vă propun, domnule Președinte al României Klaus Werner Iohannis, să luați inițiativa întemeierii unei Fundații Naționale a Revoluției Române din Decembrie 1989, o fundație independentă, sub oblăduirea Președintelui României, care să continue cercetarea științifică și nepărtinitoare, precum și celebrarea și evocarea faptelor și urmărilor Revoluției care a reușit răsturnarea Regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu!
Totodată, vă pun la dispoziție răspunsul Curții de Conturi la solicitarea adresată de mine privind auditul financiar efectuat la IRRD pentru anul 2018.
Claudiu Iordache
20 octombrie 2019
CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI
Serviciul Comunicare, Imagine și Relații Publice
Nr.537/02.07.2019
Domnului Claudiu Iordache
Stimate domn,
În completarea adresei Serviciului Comunicare, Imagine și Relații Publice – SCIRP nr.537/15.02.2019, prin care s-a formulat răspuns la sesizarea dumneavoastră transmisă prin e-mail, înregistrată la Registratura Generală a Curții de Conturi a României sub nr.120.973/14.01.2019 și în evidența Serviciului Comunicare, Imagine și Relații Publice sub nr.537/16.01.2019 , vă comunicăm următoarele:
Activitatea de control/audit a Curții de conturi a României este reglementată de Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare și se efectuează în conformitate cu Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități – RODAS, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014 și postat pe pagina de internet a intstituției http://www.curteadeconturi.ro , în cadrul secțiunii “Reglementări Interne, Strategii, Programe/Regulamente”.
Urmare a verificărilor efectuate în cadrul auditului financiar desfășurat în anul 2019 la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), au rezultat o serie de deficiențe în activitatea financiar-contabilă, dintre care enumerăm:
– Înființarea și salarizarea nelegală a funcției de secretar general al IRRD;
– Nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a celor privind acordarea voucherelor de vacanță;
– Nerespectarea prevederilor legale privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale;
– Nerespectarea prevederilor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și cele privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice.
Facem precizarea că, la data prezentei adrese, actele întocmite urmare a acestei acțiuni de audit financiar nu au caracter public deoarece se află în procedura de valorificare a constatărilor reținute, prevăzută de punctul 542 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități – RODAS.
De asemenea, menționăm că aspectele sesizate de către dumneavoastră în legătură cu componența și modul de funcționare al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) nu sunt în competența de verificare a Curții de Conturi a României, conform prevederilor Legii nr.94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Cu stimă,
Mihail-Cătălin Toderașcu
Șef Serviciu

Lorin Fortuna. Un an de la plecarea în lumea celor drepți.

A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc  n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!

 

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna! 

Recviem pentru Lorin Fortuna

 

 

Două zile de bronz stropit cu sânge din istoria Bucureștiului

de-craciun-ne-am-luat-ratia-de-libertate

Între 21 și 22 decembrie sângele bucureștenilor a reușit să dea lovitura finală unei dictaturi ce părea de neclintit! Ultimul reazim al puterii lui Ceaușescu se prăbușea sub ochii lui. Avea să fugă ca un laș în cimitirul istoriei care-l aștepta, lăsând în urmă o Românie însângerată! Peste 400 de morți, mii de răniți și arestați și orașe martirizate. Așa s-a sfârșit Dictatura lui Nicolae Ceaușescu!

Revoluția românilor se împlinea astfel în Capitala României!

Traseul Revoluției început la Timișoara, trecând prin Lugoj, Arad, Reşiţa, Caransebeş, Cluj, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Cugir, Iași, Târgu-Mureș, Brăila, Buzău, Galați, Constanţa, Hunedoara, Craiova, Ploiești, Târgovişte, se oprea aici! La Troița Martirilor!

Atrocitățile Regimului aveau să fie cunoscute mai târziu!

Carnagiul din 21 decembrie, bucureșteni împușcați, răniți, arestați, bătuți bestial la Jilava!

Chipul hâd al celor ce ordonaseră să se tragă în români. Generalii criminali. Istoria nu va uita numele martirilor bucureșteni, curajul și sacrificiul lor!

Timișoara-București, axa unei revoluții, singura învingătoare din cele trei revoluții din istoria modernă a românilor!

Filozoful timișorean Eduard Pamfil scria, în decembrie 1989: “Comunismul s-a născut pe malurile Nevei și a murit pe malurile Begăi!”

Eu aș îndrăzni să adaug: “A murit pe malurile Dâmboviței!”

Cât privește martirii Bucureștiului,

alături de frații lor din Timișoara, Lugoj, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov

și din alte mari orașe ale Revoluției Române

un singur gând:

Ei au binemeritat de la patrie!

Claudiu Iordache

21 Decembrie 2016

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucurestenii-fata-in-fata-cu-fortele-de-represiune-ale-lui-ceausescu-bd-magheru-sala-dalles-bucuresti-21-decembrie-1989

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-4

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-3

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucuresti-21-decembrie-1989-scutierii-in-piata-universitatii

bucuresti-21-decembrie-1989-apar-primele-tab-uri-in-piata-universitatii-2

romani-ucisi-din-ordinele-dictatorului-ceausescu-in-decembrie-1989

ruxandra-mihaela-marcu-21-ani-ucisa-de-un-tab-care-a-intrat-in-plin-in-demonstrantii-din-fata-salii-dalles-in-bucuresti-21-decembrie-1989

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

mioara-luiza-mirea-27-ani-impuscata-in-cap-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

baban-florin-corneliu-22-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-dec-1989-in-ziua-in-care-implinea-22-de-ani

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

mihai-gatlan-impuscat-cand-striga-libertate-bucuresti-21-decembrie-1989-sala-dalles

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

eroii-revolutiei-asasinati-de-dictatura-ceausescu-in-bucuresti-21-22-decembrie-1989

cimitirul-eroilor-din-decembrie-1989-bucuresti-1

Timișoara, 20 Decembrie 1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

“Numai un om liber poate să-şi transforme conşiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989, Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre democraţie! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alte mii învăluie Consiliul Județean. La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. În timp ce trupele Armatei sunt retrase  la ordin (nici urmă de fraternizare), cei dintâi oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. (În primii zece, patru poeţi!) În balconul Consiliului Judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet asemănător este înmânată consulului iugoslav la Timişoara. La Operă, chemaţi din balcon, vin pe rând reprezentanţii marilor întreprinderi. La Consiliul Judeţean tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se scandează continuu: Libertate! Libertate! Se declară Timișoara primul oraș liber de comunism, se declară greva generală pentru ziua următoare. Se fac apeluri către țară pentru a se alătura luptei Timișoarei. Dar Țara încă nu răspunde! Orașul rămâne izolat. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. “Există Dumnezeu!” Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. Frontul Democratic Român  organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei. O delegaţie a Comitetului de la Consiliul Judeţean ia contact cu FDR, propunând  concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea, până la urmă, câştig de cauză soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR, în frunte cu Lorin Fortuna, se deplasează ceva mai târziu la Consiliul Judeţean, unde îi întâlnesc pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Timişului. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă cu sancțiuni grave, dar li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR solicită listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi și restituirea  trupurilor celor decedați către familiile lor; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să treacă de partea Revoluției. Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, le este smulsă asigurarea celor doi demnitari comuniști că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului Județean, demonstranţii, unii urcați pe un tab stingher, așteaptă. Se ia, într-un târziu, calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş sediul Partidului Comunist. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Cu adevărat, noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

20-decembrie-1989-timisoara-muncitorii-din-umt-protesteaza-impotriva-dictaturii-lui-ceausescu

20-decembrie-1989-timisoara

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-4

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-5

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-8

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-6

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

Revendicările revoluționarilor timișoreni – Comitetul Cetățenesc de la Consiliul Județean

Revendicările revoluționarilor din Timișoara, prezentate la negocierile eșuate cu primul ministru communist Constantin Dăscălescu din după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989

un-document-pentru-istorie-20-decembrie-1989-revendicarile-revolutionarilor-timisoreni-comitetul-cetatenesc-de-la-consiliul-judetean

Manifestul „A căzut tirania!”, tipărit în Timișoara în 21 decembrie 1989

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

Rezoluția finală a Adunării Populare din Timișoara – Proclamaţia Frontului Democratic Român – citită de la Balconul Operei din Timișoara în 22 decembrie 1989

Rezoluția Finală a Adunării Populare din Timișoara relativ la instituirea adevăratei democrații și libertăți din România – prezentată în Piața Operei din Timișoara și la Postul de Radio Timișoara la 22 decembrie 1989

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr-tiparita-in-luptatorul-banatean-din-22-dec-1989

20 decembrie 1989: Timișoara, primul oraș liber

Documentul prin care a fost destituit Ceaușescu

scinteia-21-decembrie-1989

Pentru că ei s-au stins în vremea colindelor…

1-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016

Predica ținută în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, în ziua de 17 decembrie 2016, de către Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului 

2-i-p-s-ioan-selejan-arhiepiscopul-timisoarei-si-mitropolitul-banatului

“În acele zile de 16 și 17 decembrie, și cele ce-au urmat, piepturile voastre nu s-au izbit de vreun glonț! De aceea să-i mulțumim lui Dumnezeu că atunci piepturile voastre au fost mai tari decât gloanțele!
Iubiți frați, cred că aceasta este mântuirea fiecăruia dintre frățiile voastre, care atunci ați zidit cea mai mare catedrală din partea de vest a României. Această Catedrală pe atunci avea altarul aici, și pridvorul ei era Opera de aici, din Timișoara. Așa să le spuneți nepoților și fiilor și urmașilor dumneavoastră, pentru că în acele zile îl chemați în ajutor pe Dumnezeu, pentru viețile frățiilor voastre și pentru țară.
Aici, la Timișoara, s-a săvârșit prima liturghie a libertății românești din istoria recentă a neamului nostru românesc! Frățiile voastre ați rupt lanțurile istoriei românesti, ati rupt lanțurile cu care era înconjurat nu trupul, ci conștiința neamului nostru românesc, o conștiință ținută în întuneric, iar frățiile voastre ați dezlegat lanțurile conștiinței voastre la lumină, și așa s-a dus în tot spațiul nostru românesc!
Atunci, în decembrie, a început, din nefericire, și rărirea neamului nostru românesc. De atunci ne-am rărit tot mai mult, și vedem an de an că și dintre frățiile voastre tot mai puțini sunteți aici, printre noi, și tot mai mulți vă duceti sus, la Dumnezeu. Iată, nu demult, un fruntaș al Revoluției l-ați condus pe ultimul drum. El a fost un caz fericit, că n-a plecat biciuit de gloanțe de aici în Împărăția lui Dumnezeu, ci a plecat în pace, mângâiat de lacrimile și de rugăciunile frățiilor voastre! Dumnezeu să vă dea sănătate celor ce sunteți încă printre noi, și să rămâneți pe mai departe acea carte de istorie vie a neamului nostru românesc pe care poate nimeni n-o s-o scrie niciodată pe hârtie, dar vă rog s-o scrieți frățiile voastre în inimile urmașilor frățiilor voastre, căci numai frățiile voastre știți adevărul, și ați scris acea pagină de istorie nu cu cerneală, ci cu sângele frățiilor dumneavoastră!
Pentru toți cei ce au trecut dincolo de albastrul cerului, pentru ei am făcut astăzi pomenire, si-L rugăm pe Dumnezeu să-i odihnească alături de toți eroii neamului nostru românesc! Și pentru că suntem în vremea colindelor, haideți în clipa aceasta să îi colindăm și pe ei, și să rostim cu toții, să cântăm, o colindă, pentru că ei s-au stins în vremea colindelor, ei s-au stins când murmura în case și în biserici colinda noastră dulce, românească…”
3-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
4-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
5-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
6-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
7-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
8-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
9-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
10-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
11-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
12-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
13-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
14-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
15-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
16-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
17-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
18-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
19-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
20-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
21-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016

Recviem pentru Lorin Fortuna

lorin-fortuna-29-noiembrie-2016-1

Am fost la Timișoara, orașul Revoluției noastre, am fost la Timișoara pentru a-mi însoți pe ultimul drum prietenul, fratele meu de suflet, Lorin Fortuna, înainte de a fi coborât în pământ… Lângă trupul lui neînsuflețit am aflat, de la camarazii mei,  că fratele nostru a murit de inimă rea! I-a fost lovit sufletul! I-a fost izbită inima! Medicii n-au putut să scrie asta pe certificatul de deces. Dar camarazii lui știau, și ajungând lângă ei am aflat și eu că Lorin Fortuna a fost atât de puternic afectat de emisiunile ticăloase difuzate de Realitatea TV încât s-a prăbușit! Întâi în suflet, apoi, imediat, brutal, în trup. A ajuns la spital prea târziu pentru a mai fi salvat. Dar și de-ar fi ajuns la timp, doctorii i-ar fi putut salva doar trupul. Sufletul lui, însă, sufletul lui curat, cinstit, inima lui curajoasă, n-ar mai fi avut puterea de a continua să trăiască într-o lume ticăloșită! Lorin Fortuna a murit de inimă rea. Camarazii mei au fost martorii șocului pe care Lorin, luptătorul pentru libertate, sufletul Balconului Operei Timișoarei dintr-o zi de 20 decembrie 1989, l-a trăit urmărind emisiunile Realității TV care au calomniat, a câta oară, Revoluția Timișoarei din Decembrie 1989,  și totodată  curajul, solidaritatea și frumusețea sufletească a celor care au luptat, și unii au murit, pentru ca niște realizatori mercenari de emisiuni comandate să-și permită nestingherit să batjocorească sacrificiile și curajul suprem al unor oameni care, într-un Decembrie 1989, au luptat și pentru libertatea lor!

Ai binemeritat de la Patrie! Odihnește-te în pace, Lorin Fortuna!

Claudiu Iordache

lorin-fortuna

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

Timișoara, Piața Operei, într-un Decembrie 1989…

placa-memoriala-de-pe-cladirea-operei-din-timisoara

Placa memorială de pe clădirea Operei din Timișoara

lorin-fortuna-in-piata-operei-din-timisoara-vorbind-romaniei-absente

Lorin Fortuna în Piața Operei din Timișoara, vorbind României absente…

lorin-fortuna

lorin-fortuna-29-noiembrie-2016-2

Lorin Fortuna își doarme somnul de veci lângă Alexandru Grama și Remus Tășală, martiri timișoreni ai Revoluției din Decembrie 1989

memorialul-decembrie-1989-cimitirul-eroilor-timisoara

Fotografii: Constantin Duma (Placa memorială FDR, Memorialul Decembrie 1989 Cimitirul Eroilor), Rompres via Emil Vlădesan (Lorin Fortuna vorbind României absente), arhiva personală Claudiu Iordache (imaginile crucii și mormântului lui Lorin Fortuna), celelalte imagini din internet, fără autor precizat

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna!

lorin-fortuna

Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și este suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață  prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse?  Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!

Claudiu Iordache

25 noiembrie 2016

balconul-operei-din-timisoara

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20-decembrie-1989-piata-operei-timisoara

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

lorin-fortuna-2

manifestul-a-cazut-tirania-tiparit-de-frontul-democratic-roman-din-timisoara-in-22-decembrie-1989

Manifestul „A căzut tirania” tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989 – Proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21 decembrie 1989, difuzată prin multiplicare xerox în data de 21 decembrie 1989, tipărită și distribuită ca manifest revoluționar în dimineața zilei de 22 decembrie 1989

Clasa nevrednică

clasa-nevrednica

1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… 

Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce  violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri! 

Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu.  Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!

 

Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…

După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău
ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?

“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:

                Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.” 

                “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

                “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

                                               

                “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

                                               

                “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

                “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

                                               

                “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

                Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!

Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”

Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”

       12 octombrie 1996

 

Ziua Martirilor – Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015

Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015, ziua comemorării morților Timișoarei căzuți în Revoluția din Decembrie 1989:

Iubiți frați și surori întru Domnul,  

Este prima dată în viața mea când urc pe treptele acestei Catedrale nu pe un covor de flori, ci pe un covor de sânge și de lacrimi. Acest covor n-a fost țesut într-o altă parte a țării, ci aici: de copii, de tineri, de bărbați și de femei care au plecat în zori de zi să se întâlnească cu moartea.

În general oamenii fug de moarte, dar cei ce au pierit și cei ce mai sunt încă printre noi, în zorii acestei zile, s-au rugat lui Dumnezeu și au zis “Doamne, ajută-mi să înving moartea!” Și au învins-o! Au învins moartea unei națiuni, au învins ateismul, au învins și au aprins lumina neamului nostru românesc. Aici la Timișoara s-a aprins prima candelă, însă în această candelă n-au pus untdelemn, ci au pus ca să ardă sângele lor, și lacrimi. Atât timp cât în candela neamului nostru românesc va arde sânge de martir, nădăjduim ca neamul nostru să nu piară!

O vreme, câteva zile, Timișoara era primul oraș liber al României, și de aici, din această candelă, s-a aprins lumina care s-a revărsat peste întreg spațiul nostru românesc. Bunul Dumnezeu sa-i odihnească în corturile drepților pe cei care astăzi ne-au așternut nouă nu numai pe treptele acestei Catedrale, ci peste întreg orașul, covorul acesta presărat cu nestemate, presărat cu viață, cu sânge și cu lacrimi. Mai sunt și astăzi lacrimi aici, în Timișoara, și Dumnezeu să mângâie inimile celor îndurerați, și să fie întru nădejde că se vor întâlni cu fiii lor, cu soții lor, în împărăția luminii lui Dumnezeu.

Iubiți frați care ați participat atunci, în 1989, aici, vă suntem datori, cu cinste, cu recunoștință, și Dumnezeu să vă scrie în cartea neamului nostru românesc. Dumnezeu să ne ajute tuturor să putem să facem această sfântă pomenire mereu în bisericile noastre, să nu-i uităm, pentru că nici ei nu ne-au uitat, nu ne vor uita nici ei, niciodată, acolo unde sunt, în împărăția lui Dumnezeu. Veșnică să le fie pomenirea, și Dumnezeu să-i odihnească, alături de toți eroii neamului nostru românesc.

Cristos a înviat din morți!

Înalt Preasfințitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului
Timișoara, 17 decembrie 2015

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 1

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 2

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 3

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 4

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 5

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 6

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 7

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 8

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 9

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 10

Timisoara - Catedrala Mitropolitana

Fotografii © Claudiu Iordache – arhiva personala

Săptămâna Patimilor – Revoluția Română

Iisus

An de an, din Decembrie 1989, Îngerii României vin pe rând să bandajeze cu aripile îndoliate rănile Revoluției! Aici s-a tras cu arme blestemate, ucigând de-a valma prunci și bătrâni nevinovați. Fiecare copil asasinat putea fi copilul tău, fiecare mamă maltratată putea fi mama ta, fiecare tată care nu s-a mai întors acasă putea fi tatăl tău, fiecare frate, fiecare soră, fiecare bunic, dispăruți fără urmă, mulți dintre ei fiind arși în crematoriu și cenușa lor nevinovată aruncată la canal, puteau fi parte vie din familia ta… Mai poți uita?

Săptămâna patimilor care a început într-o sâmbătă de 16 decembrie 1989 și a sfârșit târziu în bezna sângeroasă care i-a urmat, pentru noi nu se mai termină niciodată!

Oare România a meritat sacrificiul acesta? Sau așa a vrut Dumnezeu, cel chemat la Timișoara cu glasul a zeci de mii de români, să li se alăture în lupta lor cu Dictatura cea mai feroce din Europa?

Iată de ce, la 26 de ani de atunci, nu putem uita, n-avem voie să uităm! Cei morți au făcut vie libertatea noastră! Putem ierta, dar nu putem uita! Iar istoria românilor va trebui să consemneze sacrificiul victimelor Revoluției, precum și actele lor cele mai de preț! Ea, istoria românilor, care într-un decembrie 1989 a devenit cruce, altar, monument și ofrandă în memoria noastră!

Glorie eternă celor care s-a jertfit pentru România! În lunga și apăsătoarea “săptămână a patimilor”, lumânările sufletelor românilor să rămână aprinse! Morții noștri sfinți trebuie să simtă în mormintele lor înnoptate că românii de astăzi nu i-au uitat!

Claudiu Iordache

*

Statistica morților Revoluției Române

17-22 decembrie 1989    272

22-25 decembrie 1989    715

După 25 decembrie         113

Fără data exactă               67

Numărul martirilor        1166

*

Alexandru Grigoriu, Eroi Martiri în statistici. Editura IRRD, București, 2013

Semnal editorial: 1989

Claudiu Iordache -  1989

Claudiu Iordache

1989

Editura IRINI

“Bunicii noștri la război, părinții noștri la Revoluție, este rândul nostru!” Este rândul lor! Lor le dedic această carte care aduce împreună două titluri trecute: Revoluția românilor și Securitatea – confiscarea unei națiuni! Pentru a le reaminti că dacă astăzi Represiunea nu mai funcționează, nu se mai trage în ei, nu mai sunt arestați, schingiuiți, terorizați, dacă nu mai sunt incinerate trupurile fraților lor și nu le mai poate fi aruncată cenușa la canal, asta se datorează faptului că în urmă cu 25 de ani românii au înfruntat Represiunea cu piepturile goale și au învins-o!”

“La cinci zile de la izbucnirea revoltei , lăsând în urmă zeci de morți, sute de răniți și mii de arestați, Timișoara avea deja un partid al Schimbării:

Frontul Democratic Român.”

 

 

Roxana de România

Roxana,

Amintirile mi te restituie… ziarista neîmblânzită, cu profilul militar al lui Pallas Athena, pătrunzând în noua Românie cu scutul strâns și lancea pregătită să străpungă tâmpla crâncenă a trecutului! Am fost împreună în aventura obținerii primei identități românești pentru o studentă din Basarabia, ne-am regăsit în ideea Unirea-Acum, am fost la Iași în ianuarie 1991, am fost, alături de seniorul Corneliu Coposu, lângă patul de martir al lui Dumitru Iuga, aflat în greva foamei. Și în tot acest timp m-am gândit  că puterea ta va fi curând sacrificată de uzurpatorii strecurați în umbra largă, blândă și imprudentă a Seniorului! Jeanne d’ Arc a unui partid cu mult mai puțin puternic decât Conducătorul său, acesta nu a simțit nevoia de semizei puternici, tineri și curați, cu care ar fi răpus Minotaurul bălos al neocomunismul care își revenea! Ai trudit la aura unui templu prea ușor cucerit. Datorită unor oameni ca tine, PNȚCD-ul a fost singurul care a contat în apărarea României! Într-o ultimă discuție cu președintele Corneliu Coposu, acesta mi-a spus, întunecat: „Nu mai am încredere nici măcar în cel care îmi ține umbrela!” (Prietenul nostru Igor Butnaru cunoaște un moment în care Seniorul s-a exprimat măgulitor despre mine!) Dar tu, Roxana, ai rămas tot mai singură.  De-ai fi fost în Parlamentul anilor ’90, vocea partidului tău ar fi căpătat grandoare de bronz. Victoriile partidului, câte au fost, le-a obținut din afara lui, prin oameni ca tine! Mi-e drag acum să mi te amintesc în zilele în care cartea României s-a jucat în câteva momente! 

Roxana Iordache, sângele tău viu, curat, violent, gâlgâind în vinele unor vârste lumești care începuseră deja să se stingă! Aveam să ne înecăm amândoi în numele unor speranțe  pe care poporul nostru le abandonase pe rând.  Ni s-a pus pe chip gratia eșecului! Nu trăim într-o țară în care oamenii ei cei mai demni să fie și cei mai iubiți! Unde este Călin Nemeș? Unde este Basarabia noastră? Unde ne este România mare, de la Dumnezeu?

Pentru mine tu ai fost, ești și vei fi mereu Roxana de România! 

Îți sărut mâna!

Un Claudiu Iordache rătăcit nevindecabil în pădurea fără îngeri a anilor ce au venit peste noi! 

Roxana Iordache

Roxana Iordache si Corneliu Coposu

Viermele

Revoluția a reușit să desprindă România de Dictatura lui Ceaușescu, dar n-a reușit să elimine virușii ce i-au parazitat existența de-a lungul celor 45 de ani de comunism, oamenii fostei Securități continuând nestingheriți să-și dezvolte rețele cu ajutorul miilor de colaboraționiști, ascunși în toate ungherele societății! Eu le spun acestor ființe: Viermii! Ființe parazite, defecte, infectate și infectante, cu ajutorul cărora Securitatea a reușit să-și promoveze în continuare oamenii la putere! E destul să-i observi cum continuă să distrugă resursele tot mai secătuite ale țării. Căci funcția lor de parazit s-a menținut intacta! Putem afirma astăzi că România, în istoria sa contemporană, n-a avut un dușman mai periculos! S-a dovedit cu totul greșit că nu a existat o lege a statului eliberat care să îngrădească, pe parcursul anului 1990, accesul lor la putere! Ori tocmai această ezitare a îngenunchiat România! Încercările instituționale ale statului post-decembrist de a îngrădi accesul la putere a foștilor securiști au fost, pe rând, subminate! Recentele recalculări ale indemnizațiilor acordate luptătorilor cu rol determinant în Revoluția Română au ridicat la suprafață haitele colaboraționiștilor infiltrați în mișcarea revoluționară! Impostura reînflorește. Viermii Securității primesc din nou brevete de revoluționari. Unul dintre , cu merite insezizabile în Revoluția de la București, a solicitat și a primit recent aproape toate drepturile aferente. Asta după ce, la 25 de ani de la Revoluție, glorifică pe forumuri meritele Dictaturii și ale lui Ceaușescu personal! Toți aceștia, ascunși în pegra câinească din jurul nostru, continuă, harnic, să fie ce au fost și mai mult decât atât! Foștii agenți, colaboraționiști, se bucură astăzi de meritele celor drepți. Statul post-decembrist încă îi protejează, rânjind la noi la adăpostul Codului Penal! Dar oare nimeni în țara asta nu îndrăznește să-i înfrunte?

Dar să-l urmărim și pe viermele acesta (nu e singur în spatele atacului la persoană pe care îl dezvălui!) care pe de o parte îl laudă deșănțat pe Ceaușescu pe rețelele de socializare, și pe altă parte are certificat de revoluționar cu merite deosebite și rol determinant! Oare cum funcționează Legea în România?

Recent, viermele cu pricina a postat un text pe facebook în care își permite următoarele delațiuni:

“Conform Wikipedia:

Claudiu Iordache

N. 1942, București
Activitate profesională:
• Urmează facultatea de construcții din București și Timișoara, fără a-și termina studiile.
• Lucrează la Arad ca muncitor, apoi proiectant
• Revine la București, unde lucrează la magistrala București-Pitești, apoi la aeroport
• Din 1973 se stabilește la Timișoara, angajat la IPROTIM ca proiectant principal
În decembrie 1990 a fost fugărit pe străzile Timișorii de o mulțime înfuriată care-l acuza că ar fi trădat idealurile revoluției. După acest eveniment și-a dat demisia din FSN.
Începând cu sfârșitul anului 2004 este director general al Institutului Revoluției Române. Se pare că, la numirea în funcţia de DIRECTOR GENERAL al IRRD 89, „celebrul revoluţionar” NU AVEA STUDIILE NECESARE OCUPĂRII UNEI FUNCŢII ECHIVALENTE CU CEA DE SECRETAR DE STAT. Ar fi bine ca, dacă tot se face vâlvă cu „curăţenia morală a clasei… politice”, să verifice „cineva” când şi în ce condiţii a absolvit dl IORDACHE C o instituţie de învăţământ superior.
Din informaţiile pe care le deţinem, reiese că dl IORDACHE C. în perioada 2010-2014 ar fi urmat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Craiova.
Iată că avem deaface cu un „tânăr istoric” de circa 70 ani care a ocupat fără studiile necesare un post prin care „conducea şi îndruma istorici de renume.
ALOO, DNAAAA, ANIIII,…. SE AUDE…. ? „

*

Adevărul arată astfel:       

Nu m-a bătut nimeni, niciodată, la Timișoara. Am fost atras într-o capcană în 20 decembrie 1990, cu prilejul primei Comemorări a Revoluției de la Timișoara – în urma respectivului incident mi-am depus mandatul de deputat!

Am fost ales de către Colegiul Național al IRRD, conform legii, în funcția de director general, funcție de demnitate care nu pretinde studii superioare. Șase ani mai târziu, pregătind o carte despre antichitatea greacă, am dorit să înțeleg și mai aprofundat profesia de istoric. (Ulterior am publicat două eseuri despre antichitatea elina: “Egeea”, “Grec”) Mi-am absolvit studiile în anul 2010 cu lucrarea de licență: Revoluția românilor, notată cu calificativul maxim, lucrare pe care am publicat-o ulterior cu același titlu. În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat peste 20 de titluri, majoritatea lor având referințe prestigioase: Acad. Florin Constantiniu Valeriu Cristea, Ion Cristoiu, Corneliu Vlad, Dumitru Mazilu, Mircea Chelaru, din care citez câteva:

*

Academician Florin Constantiniu

Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu!

“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006).

De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”.

Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele “boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: “Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor “reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.

Claudiu Iordache mai speră: “Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este “o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: “Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).

Când s-a lansat cartea la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: “Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există “o Românie de câştigat”: există “o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede, ar fi spre folosul tuturor.

*

Criticul Valeriu Cristea

“Nu m-am mirat când am aflat că domnul Claudiu Iordache, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai României noi, participant la Revoluţia de la Timişoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este şi scriitor: poet, romancier şi nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese “în lucru” la teatre din Bucureşti şi provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian şi Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl. Claudiu Iordache până la Revoluţia din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu ştiu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbuşirea acesteia – prăbuşire la care a contribuit direct – şi după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la editura “Facla”, culegerea de poezii intitulată “Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl. Claudiu Iordache, politehnician şi nu filolog ca formaţie, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Şi totuşi, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!

Îl consider pe dl. Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieţii, a avut şansa (da, e vorba şi de o şansă aici!), inspiraţia şi, desigur, curajul – la care cu toţii am visat dar pe care puţini dintre noi au izbutit să-l transforme când a fost nevoie din dorinţă în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în faţa armelor într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea, mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calităţi poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniştit însă repede şi m-am bucurat constatând că autorul lui “Unde, ce, când…”, este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu. Volumul conţine versuri frumoase, nu puţine memorabile. Ca poet, dl. Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: “…fumul nărilor subţiri dă/ de gol ascunzătorile/ căprioarei”, scrie de pildă admirabil autorul, simulând un fel de raţionament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: “În turnul parfumat/ al ţigării/ se roteşte/ balerina / de jad”. Cuvântul-cheie, şi probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparenţă: “transparenţă peste transparenţă, până la întunecarea uşoară a ideii de lume!”; realist-socialistele macarale “transportă/ mari bucăţi de transparenţă pe deasupra clădirilor” etc. Încercând să capteze “puţinele graiuri ale/ înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecţia alpină, de sus, simte “spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte sau vede de aproape, ca într-un coşmar, cum “pe obrazul lunii/ a început să curgă/ emoţia”. Statura poetică înaltă a autorului, de “salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav şi visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenţie viaţa “mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi ţărăneşti sau vitele, a căror răsuflare “abureşte cerul”), ca şi viaţa, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ştevii şi lucerne, cu grauri şi vrăbii. “La marginea oraşului, podoaba/ vieţilor simple…”; poetul evocă în special, după cum am spus, “cartierul periferiei” “calea ferată”, “raiul râpelor”, modestia “căsuţelor ieftine”, ori “casele cu/ acoperişuri înclinate,/ pe care curge uzura”, acoperişuri de şindrilă sau ţiglă, “fumurile de amiază”, “curtea de jos”, imaginea unui “muncitor ce întoarce înserarea/ acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, “atât de aglomerate de absenţe”: “M-am trezit în zori, odată cu/ strigătul sugarului gazdei. Acum scânceşte; fragil e/ drumul spre o mulţumire/ ce încetează curând! Am găsit pe masă o cană cu/ lapte şi pulberea fină a/ nopţii pierdute în lume”. Alteori oraşul e văzut “din avion”: “S-a înseninat, oraşul e/ sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui : “oraşul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariţie unică, fata cu cârlionţi, “atât de şlefuită de frumuseţe”: “O arsură a seninului, sub/ cerul înnourat, a făcut să/ învie, pe asfalt, umbra/ fetei cu cârlionţi: e/ atât de şlefuită de fru-/ museţe încât pare un/ porţelan, o pictură/ sidefie pe transparenţă!”. De la semeţia filozofării poetul se apleacă până la bătrânii ce “îşi ascund bronşitele sub fulare”, la “măruntele deprinderi ale celor abia treziţi”, la măturătorii matinali, ai “zilelor explodate”, la “privirea căluţului de trăsură”: “Dar nu/ mă sperie decât deşertul/ ce se întinde în privirea/ căluţului de trăsură, în/ care se sbiceşte încet/ lumina lumii din urmă!”. În ciuda “atâtor/ calendare cedate (s.n.)”, a trecerii ireversibile a timpului, poetul caută un ideal al simplităţii: “Dacă aş/ trăi infinit pe pământ/ lângă o femeie, mi-ar/ fi de ajuns dacă, în/ vinul ploii, mi-aş/ întinde, din când în/ când, cana de tablă!”, al intimităţii curate: “suntem/ chemaţi la cină, gaz-/ da îşi scutură gluga/ şi arată masa. Văd/ pâinea, sarea şi lin-/ gura!…”, al calmului şi împăcării: “Întunecare, se îngroaşă/ lumina plină la muşchi, în/ arborii pădurii fumegă a-/ murguri, soarele coboară/ într-o palmă deschisă de/ oboseală, mă simt răsplă-/ tit de o linişte care e/ cu putinţă”. Transparenţa merge în poezia d-lui. Claudiu Iordache mână în mână cu tăcerea: “Calculat de calmă este tăcerea”. Există şi un “instrument ce intonează tăcerea” şi poetul accede la “concertul” acelui instrument. Dramatismul, precaritatea existenţei nu sunt eludate ci doar puse, din decenţă, în surdină. „Până aici/ am dansat/ pe cuţit”, spune undeva poetul, care în altă parte exclamă: “Rămână cine merită!”. Omul trece, potrivit condiţiei sale, “poduri lungi/ de hârtie/ înmuiate/ de ploaia/ divină”. Echilibrul nu e decît “o mică netulburare, înspre/ care tânjim”. Cel mai bine ştie acest lucru delicatul fluture: “nu este un echi-/ libru amiaza, ci un armis-/ tiţiu şi fluturele o ştie/ cel mai bine, trăind!”.

Poezia d-lui Claudiu Iordache este şi o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării, a negrăbirii acesteia: “dar tu,/ bătrâne penitent,/ aştepţi ca să fie/ poemul!”; “La un pas îmi păreau cu-/ vintele, pentru a le potrivi pe/ coroana înaltă a poemului, dar/ mă ţineam lângă linişte!”. În sfârşit poezia se aude, vine: “Mi-am a-/ tins uneltele pentru scris/ ci poezia următoare se aude/ trecând cu călcâiele moi/ pe pagina de hârtie!” Uneori poezia nu e înăuntru ci în afară, ea cade ca din cer: “Ninge./ E mirosul nopţii./ Mă opresc să respir./ Poemul e în afară,/ coborât pe petice/ de hârtie”. Procesul de creaţie e trudnic, cere sacrificii, renunţări: “Patruzeci de porţi/ se închid/ până se deschide/ poemul”. În a sa “chilie a scrisului” poetul e adeseori surprins de “pata de cerneală a orei târzii”: “Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ- / zii, norul vremii e în de-/ clin!”.

Folosind cu încredere personificările: “Pe două tălpi/ se ridică evenimentul zilei,/ până la fereastră şi îmi zice:/ contez pe mărturia ta!” poetul abuzează uneori de ele, pentru ca alteori să oscileze între facil (p.44) şi preţios (p.42). De asemenea, un anume bombasticism îi periclitează nu o dată versul : “Se năruie zidul pe/ care odată îşi sprijinise/ fruntea, speranţa”.

În general însă o neobişnuită intensitate a trăirii găseşte în poezia d-lui Claudiu Iordache căi potrivite de exprimare. Interogaţiile sale au de aceea gravitate, greutate: “Ce caut pe lumea/ asta în care n-am pute-/ rea să rezist năruirii?”; “Ce se întâm-/ plă cu viaţa mea?“ M-a/ înghiontit să mă ascund/ aici, la periferia înaltă/ a agitaţiei omeneşti doar/ pentru a huli ? Rămân/ nesigur sub povara cerului întreg, în care trans-/ parenţa e greutatea, ascultând atent foşnetul/ stelelor, atent la invi-/ taţia abia şoptită de/ a trăi!”, aspiraţiile – zbucium aspru neprefăcut: “De-aş putea risi-/ pi puterea care mă înde-/ părtează de adevăr …”. În final, iată şi acest credo: “În simpla învie-/ re cred, în floa-/ rea ce se ridică/ şi îmi vorbeşte,/ în înţelegerea/ pe care o pierd/ pentru a mă ului,/ înfricoşat de a-/ păsarea zorilor/ care vin să-şi / sape vremurile/ acum, pe pământ”.

*

Dr. Mircea Chelaru

Nu este uşor să citeşti o carte scrisă de Claudiu Iordache! Mai ales când eşti pus sub apăsarea unui titlu cu interogaţie alternativă. Dar este şi mai dificil să înţelegi taina resorturilor ascunse în acest Om, care-i dau puterea să scrie astfel… L-am urmărit atent în evoluţia sa recentă şi mărturisesc că descopăr, de fiecare dată, o altă persoană, dar care aparţine aceleiaşi conştiinţe, lucide şi dureroase. Învăţasem cândva că luciditatea este izvorul dramei, al căutării fără de sfârşit şi în consecinţă este incompatibilă cu fericirea.

Adesea am negat valabilitatea unor aforisme de raft, bune mai mult pentru extravaganţe docte cu mare încărcătură de epatare. Se pare că în cazul lui Claudiu Iordache luciditatea este unica stare de existenţă, asuprindu-se pe sine cu ultima pedeapsă: remuşcarea! El îşi refuză fericirea privată. Şi se acuză de a nu fi vegheat cu ochiul lui Argus asupra istoriei la care s-a făcut părtaş. Recunoaşte că a fost dintre aceia care “au făcut istoria fără a şti ce istorie fac!”

Dacă aş fi conceput această prefaţă prin comentariu simultan cu parcurgerea cărţii, cu siguranţă abordarea mea ar fi fost cu mult diferită. Dar am avut curiozitatea să mă duc până la capăt. Şi acolo am dat de resemnare… acolo am dat peste amurgul rebelului însingurat obosit de atâta plâns cu lacrimi de sânge. Şi m-am reîntors, ca dintr-o călătorie năucitoare, pregătit ca pentru o ceremonie a iniţierii…

Obosit de atâta adevăr de plumb, mi-am căutat refugiul în afara gândurilor, devenite copleşitor de triste. Am încercat să accept torentele de contestaţie impunându-mi regula simplităţii, a decantării senine, chiar indiferente, pentru a putea face diferenţa între construcţia voit calculată şi şarjele de trăire nudă. Intrasem însă într-o uriaşă încăpere invadată de florile de mucegai ale timpului în care “românii suferă ca şi cum suferinţa lor ar fi maxima dovadă când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii”. Eram în faţa unui supliciu al conştiinţei de sine care îmi făcea dovada vinovăţiei noastre colective.

Întoarcerea în trecutul recent pe care ne-o impune Claudiu Iordache contorizează timpul existenţei noastre reziduale. Este o călătorie în gaura neagră a descompunerii noastre morale. Imagini halucinante. Reluate sacadat şi trist pentru a fi scrijelite în memoria noastră prostituată. Zidiţi în durere, ne refugiem mai mereu în mituri consumate, iar voinţa ne este paralizată de laşitatea publică. Pentru a reclădi această Românie ne-ar trebui un imens recycle bin, un tomberon social la care să aruncăm toate dedublările unei societăţi în descompunere. Pentru autor, România este asemenea unui grajd burghez în care aleşii sunt nevrednicii noştri cu care ne-am obişnuit, canaliile noastre cu existenţă de hambar “în care poţi arunca totul sau uita totul”. România este diurna pleşcarilor, care ne conjugă viaţa cu dispreţ numai la timpul trecut. Iată de ce “părem a fi ţiganii propriei noastre ţări. România este şatra noastră, pe care “alogenii” noştri o luminează, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!”

Strigătul de revoltă devine tragic atunci când constată că noua clasă pleşcărească este consumatoarea sufletului revoluţiei române, uzurpatoarea de fapt a legitimităţii unui popor întreg. El ştie că naţiunea română a aţipit pe un colţ de istorie, iar a o face să reînvie este o chestiune de miracol. Pentru că România încă mai este o ţară cu mintea ocupată! Pentru că şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, în România doar canaliile sunt harnice! Numai ele trudesc la dezastrul tuturor. România de astăzi, o continuă sărbătoare a tâlharilor!

Discursul acuzator iese din constatare şi aduce în faţa judecăţii noastre un tablou al ruşinii care ne încearcă: “cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd post-decembrist, absenţa elitelor morale (oameni de spirit, oameni de suflet, oameni de cultură, căptuşiţi cu doctorate şi cu diplome care se vând pe bani) buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: ”Fiecare are un preţ”, familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă”.

Claudiu Iordache ne dă şi explicaţia funcţiei acestei pecingini sociale. Pe lângă faptul de a fi un popor contemplativ şi cu o moralitate îndoielnică, ne-am căpătuit şi cu una dintre cele mai corupte şi putrede clase de parveniţi din întreaga Europă! Explicabil, în consecinţă. Aşa a fost posibil să se încuibeze politicianismul cosmopolit secondat de mimeţii unei oculte guvernamental-masonice, ineficientă şi haotică. Aceştia, mânaţi de orgolii stupide au abandonat orice preocupare naţională supunându-se directivelor congregaţiei. Rămâne ca argumentele viitoare să întregească această prezumţie, deloc de neglijat, cu acelaşi discernământ atent cu care ne-a obişnuit autorul.

Tot astfel ne putem explica de ce am ajuns ţara cu cele mai ieftine prostituate, cu cei mai numeroşi şuţi şi cu justiţia cea mai “expeditivă”. Pentru că în această ţară pe care o invocă, penibil, tocmai cei care au supus-o jafului total, orice raţiune a ruşinii a îngheţat în siberii de conştiinţă… În această ţară s-au molfăit idealurile şi au fost scuipate ca pe o “ciungă”, coborând ideea de naţiune într-o văgăună a agoniei. Suntem forţaţi să trăim, de pe azi pe mâine, după renumita zicală a capului plecat. În această lume descompusă am ajuns atât de jos încât până şi un muşuroi de furnici ni se pare un munte. De altfel, sentinţa autorului este axiomatică: “nu rabdă timpul o naţiune care nu-şi mai ară orgoliul. Jaful fără pedeapsă la care e supus România de către cei ce par a o locui cu chirie este, poate, ultimul efect al decăderii sale”.

Cumplită realitate! Citesc şi încerc să mă încurajez. Am în faţa ochilor o evadare rebelă dintr-un convenţional stâlcit. O imensă paradă de impostori fac din rutină marşul funebru al ultimului drum către nimic… Morala este ca un Iov spălat pe picioare de ziua ipocriziei naţionale în care toţi nemernicii se pocăiesc. Fără voia noastră trăim subliminal în psihologia complexului lui Oedip. Hăitaşi politici ne înghesuie în lagărul de ostatici fără identitate pentru că ei ne-au cumpărat deja numele. “Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care-l fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. A început execuţia României!

Când am citit prima dată titlul cărţii l-am considerat un simplu joc stilistic, o antinomie de efect scriitoricesc. Apoi mi-a atras atenţia că în această carte totul este prezentat cu o rigoare inginerească, iar joaca de-a cuvintele este o nevinovată impresie a cititorului. Am căutat argumentele care ar susţine cea de-a doua parte a titlului. Am recitit paragrafe întregi încercând să descopăr resursa minimă pentru o Românie de reconstruit aşa cum voia autorul să ne sugereze că se poate. Dacă nu am reuşit noi, care avem pretenţia unei robuste construcţii optimiste, poate o faceţi dumneavoastră, cititorii cuminţi şi atenţi ai aceste cărţi-rechizitoriu, cu drept de beneficiu personal.

Finalul cărţii este ca o grindină ropotitoare, rece şi nemiloasă. El vede că în această lume decăzută, a unui destin uman biruit, singura afacere înfloritoare a rămas minciuna celor de sus. Trimiterea este directă, sarcastică dar exactă la: “nuda realitate a partidelor româneşti: înjghebări, devălmăşii cinice, făţarnice, egoiste, mitomane şi cârcotaşe. Partidele româneşti consolidează domnia bunului plac iar când nu sunt copii oligofreni ai societăţii româneşti, devin ruşinea manifestă a ţării în care se află”.

Pe fondul unui discurs al schimbării radicale se are în vedere construcţia unei şanse. Când sugerează că “pentru România, totul este de refăcut, căci însăşi România este o credinţă neterminată!” Claudiu Iordache proclamă sfinţenia şi mesianismul generaţiilor viitoare. Dar nici măcar acest gen de speranţă nu mai primeşte drept de rezidenţă înăuntrul scrutării româneşti. Pentru românul obişnuit timpul este o colibă. Îndemnul meu de a mai găsi calea spre o Românie de construit mi-a fost mistuit de ultima tristeţe…

Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică, devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merg cu jalba la împărăţiile lor recunoscute pentru a o incrimina cu vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre mare performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii.

În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce, doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre.

Unde facem recurs ?

*

TEATRU 

Într-un Tomis întârziat

Leopoldina Bălănuţă: Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache! Strigăt lucid, nepătimaş, al unui suflet aureolat de conştiinţa de a fi şi de a rămâne de partea artei ce adaugă istoriei transfigurare…  Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre, îndemnându-le să se ridice împotriva exilului Artei. Şi drept ar fi ca piesele sale să urce pe scenă, spre onoarea artei teatrale româneşti

Alexandru Darie: În toamna anului 1987, doamna Leopoldina Bălănuţă îmi oferă textul unui necunoscut, o piesă, spunea Domnia-sa, scrisă special şi care îi era dedicată. „Lămpaşul”, de Claudiu Iordache. L-am deschis cu neîncredere. După câteva pagini eram pur şi simplu bulversat. Năvălea peste mine o lume plină de forţă şi rigoare artistică, scrisă cu sânge. O tulburătoare parabolă a morţii, a unor suflete mutilate de nepăsarea şi frigul din jur, un strigăt disperat de deznădejde! Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales, ce curaj! Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, de a fi realist cu mijloacele suprarealismului, curajul de a face metafizică şi de a avea mister, Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană

Theodor Mănescu, dramaturg: Teatrul Mic a înaintat textul piesei „Într-un Tomis întârziat” la comisia CC al PCR, profesorului Ion Ardeleanu, de la care nu s-a primit răspuns, iar în comisia ideologică a CC al PCR piesa a fost condamnată, pe baza argumentelor lui Paul Tutungiu, în prezenţa lui Petru Enache, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, şi apărată de Dinu Săraru.

*

Magdalena Bedrosian – director Editura „Cartea Românească”, ianuarie 1990

Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.

Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.

De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.

*

Igor Butnaru – cronică publicată în România Liberă, 17 decembrie 1994

ISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA  

La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furiilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.

Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide, dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.

O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.

*

Prof. Dr. Miodrag Milin

“Cu diplomă, fără diplomă, dl. Claudiu Iordache știe mai multă carte decât o facultate întreagă. Să fie sănătos și el, și profesorii lui din Craiova. Dl. Iordache i-a îndatorat atât de mult pe timișoreni și pe toți românii în ‘89 încât toate studiile din lume nu-l răsplătesc îndeajuns!”

*

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

De-a lungul acestor ani am ales să nu vorbesc despre faptele mele, pentru că erau numai ale mele, nu le datoram nimănui, și am considerat că nu eu eram în măsură să vorbesc despre ele. O fac astăzi, chemând în sprijinul faptelor mele vocile celor ce le-au recunoscut și prețuit de-a lungul timpului, o fac de această dată pentru ca și viermii să le cunoască!

Claudiu Iordache

25 octombrie 2015

claudiu-iordache-in-multimea-din-fata-operei-timisoara-inainte-de-a-urca-in-balcon-20-decembrie-1989

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

Moțiunea Iordache

   Moțiunea Iordache – O moțiune furată  

Cu 24 de ani in urmă: prima încercare de blocare a preluării puterii post-revoluționare de către foștii colaboratori ai Securității. Anul 1991. 

 

MOȚIUNEA PRIVIND VERIFICAREA DOSARELOR DE SECURITATE ALE DEMNITARILOR DIN PUTEREA LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ȘI JUDECĂTOREASCĂ

 

Fragment din cartea Singur între români, tipărită în anul 1997

 

„… o presă de genul celei extremiste aduna în jurul ei umoarea cea mai îmbâcsită a naţiunii. Revoluţia din Decembrie nu reuşise să-i cureţe sitele copleşite de zgura regimului ceauşist. O întreagă armată de informatori, rămaşi fără căpitani, bântuiau de la o poartă politică la alta, oferindu-şi serviciile. O obligaţie neonorată a României înseşi fusese publicarea listelor informatorilor Securităţii, mai precis a celor ce abdicaseră de la dubla conştiinţă de om şi român, rămânând, până la catastrofă, în slujba idealului infernal al lui Ceauşescu… Am scris la Timişoara textul unei Moţiuni ce prevedea excluderea din funcţiile de comandă ale celor trei Puteri ale Statului de Drept, a celor ce făcuseră parte din securitate! Ceea ce am scris la Timişoara am citit la Bucureşti, pe dealul Mitropoliei, într-o zi de mai, de la Tribuna Camerei Derutaţilor. “Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi puterii judecătoreşti. Apreciem că oamenii cu funcţii în Stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinul comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Aceeaşi Comisie, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu îşi pot asigura servicii de informaţii!” Nu mi-a fost dat nicicând să aud protestând cu atâta vehemenţă la mine demisia de conştiinţă a celor de pe Dealul Mitropoliei!… Ura neputincioasă din privirile unor deputaţi m-ar fi alarmat dacă n-aş fi avut de partea mea experienţa conflictelor la limită. Opoziţia, în schimb, în felul ei inimitabil, a rămas rezervată. Un liber-schimbist, Ștefan Cazimir, i-a şoptit complice ziaristului Florin Mărculescu, atunci la “România Liberă”: “Ce-are, domnule, ăsta cu noi? Doar toţi am fost!…” Deci toţi fuseseră. Am cerut aleşilor neamului sprijin pentru Moţiune. Dintr-o prudenţă explicabilă, puţini au avut curajul să mă refuze. La peste o sută cincizeci de semnături m-am oprit. Puteam obţine asentimentul făţarnic al întregii săli de deputaţi blocaţi de o presimţire mai mult sau mai puţin definită. Dar dacă şi ei fuseseră? înainte de a mă lansa în această aventură, îi propusesem lui Ioan Aurel Stoica să preia ideea în favoarea partidului căruia îi era preşedinte. Acesta însă mi-a ţinut, timid, un discurs despre reconciliere şi indulgenţă. Moţiunea a făcut explozie de abia după un interval de câteva zile, întrucât până la intervenţia “României Libere”, controlul presei scrise, auzite, privite, se dovedise infailibil. (Televiziunea Română s-a arătat amnezică deşi carul său de reportaje s-a aflat continuu la faţa locului, iar reprezentantul ROMPRES-ului s-a ascuns pur şi simplu de mine!) Dar atunci când secretul n-a mai putut fi păstrat, iar blocada străpunsă, au început să apară, aşa, din senin, în presa zisă liberă, comentarii vitriolante, care mă ţinteau evident. Aveam se depistez ulterior structura tainică a proiectului profesional prin care se urmărea anihilarea, sau cel puţin atenuarea severă, a efectelor produse în opinia publică naţională, şi nu numai, de către Moţiunea Iordache! Clanul, desigur numeros, al celor direct vizaţi de către prevederile restrictive ale documentului pe care, între timp, îl depusesem la secretariatul Camerei Deputaţilor, a pus imediat în circulaţie următoarele tehnici operative: 1) Preluarea elanului provocat de Moţiune prin prefabricarea neîntârziată a alteia ce se mulţumea să mimeze adevăratele intenţii ale acţiunii mele. 2) Compromiterea iniţiatorului ei! Obiectiv la care a colaborat Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia dezvăluirilor, în propriul săptămânal, a complicităţii lui Iordache cu serviciile de informaţii americane!… 3) Exprimarea ostentativă a indiferenţei faţă de urmările demersului în cauză. 4) Crearea unui psihoze generale prin enunţarea pericolului general ce apăsa asupra tuturor cetăţenilor României, prin punerea în uz public a aserţiunii: “Moţiunea vrea să verifice dosarul de securitate al naţiunii române!” 5) Punerea în stare de deriziune a autorului Moţiunii. Au lucrat pentru asta “Libertatea” (Vezi serialul: “Groapa de la Urziceni”!) şi “Europa” (“Loţiunea Iordache”!). 6) Acreditarea convingerii că membrii PCR nu au avut dosar de securitate (În ianuarie ’90 am avut în mână dosare ale activiştilor PCR judeţeni!) 7) Neliniştirea Opoziţiei prin lansarea ideii dosarelor prefabricate! 8) Amortizarea procedurilor legale declanşate de Camera Deputaţilor de către prezentarea Moţiunii (dosarul acesteia s-a „pierdut” la Senat!) 9) Ameninţarea insistentă a celui care îi obligase la atâta hărnicie conspirativă. Oficiosul “Azi” a mers atât de departe încât nu s-a sfiit să-mi aducă la cunoştinţă pregătirea unor represalii… E suficient să consultaţi suprafaţa de hârtie cu care a fost onorată atitudinea “ticălosului mic de Claudiu Iordache” (Stelian Moţiu, Florin Diaconu, Mihai Ciulei). După ei, Moţiunea a avut importanţa sa în concertul operaţiunilor de subminare a procesului democratic din România! Florin Diaconu: “Să fie vorba de o încercare de relansare a popularităţii autorului? S-ar putea!” Stelian Moţiu: “După tot ce a stârnit, să nu se mire de ceea ce va urma!” Dar “Azi” nu a rămas singur în campania de a mă intimida ori de a înăbuşi în faşă intenţia mea. Numai că, între timp, “România Liberă” publică lista tot mai numeroasă a celor ce semnaseră Moţiunea, iar “Expresul” domnului Nistorescu, pe cea a celor care nu o semnaseră! S-a ajuns, până la urmă, atât de departe încât deputaţi ce iniţial fuseseră tentaţi să refuze principiile Moţiunii, s-au simţit presaţi, în circumscripţii ori în familiile lor, să le sprijine…

Dosarul, împreună cu lista semnăturilor de susţinere, a fost depus în mâinile secretarului general al Camerei, acesta urmând să îl expedieze la Senat, unde era prevăzută declanşarea unor proceduri identice. Dar nu a fost să se întâmple aşa. Ajunsă în fostă clădire a CC-ului, propunerea legislativă a întâmpinat încă de la început împotrivirea lui Radu Câmpeanu, spre uşurarea colegilor săi din Biroul Permanent. Într-un jurnal braşovean, în cadrul unui interviu, Vasile Moiş recunoaşte, satisfăcut, sprijinul primit din partea liderului liberal în respingerea Moţiunii! Dar curând va fi găsită o metodă şi mai simplă de a o scoate din atenţia publică. Moţiunea este, pur şi simplu, furată, rătăcită, pierdută – e tot una! Moţiunea dispare în incinta Senatului. Va reapare, un an mai târziu, la secretariatul Camerei Derutaţilor, nemaiputând fi luată în discuţia Parlamentului!

 

Un an mai târziu, în urma unei discuții cu Constantin Ticu Dumitrescu, acesta a inclus Moțiunea Iordache în proiectul său de lege Legea Ticu Dumitrescu.

Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti

Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale

(Articol publicat de Florin Gabriel Mărculescu în România Liberă, 8 mai 1991)

„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:

Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991

Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin şi aproape pe faţă de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.

Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”

Moţiunea Iordache – Şah la Securitate

„În ziarul nostru de marţi am prezentat principalele elemente a ceea ce, pe drept cuvânt, se poate numi „Moţiunea Claudiu Iordache„. Între timp, din surse, cum se spune, demne de toată încrederea, am aflat că ea va fi prezentată în Camera Deputaţilor, în premieră absolută, luni 13 mai a.c. Iată-i conţinutul:

„Un grup de  deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.

Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.

Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.

Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…

Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).

Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea.

Este de la sine înţeles că salutăm şi înţelegem, la rândul nostru, să sprijinim această mult aşteptată iniţiativă parlamentară ca un prim pas – dar încă nu decisiv – în direcţia unei indispensabile limpeziri a climatului nostru moral şi credem că ar fi cât se poate de firesc ca adoptarea moţiunii să se facă deschis, prin vot nominal. Ne exprimăm, deocamdată, o singură nedumerire. De ce se încredinţează decizia constituirii acestei comisii Biroului Permanent al Adunării Deputaţilor, câtă vreme normal ar fi ca o asemenea hotărâre să aparţină plenului deputaţilor?!

Oricum, credem că punerea în discuţie a legilor privind siguranţa naţională a României şi organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii nu va putea avea loc înainte ca interpelările dlui Claudiu Iordache să fi primit un răspuns din partea dlui Virgil Măgureanu şi nici înainte ca Adunarea Deputaţilor să se fi pronunţat asupra constituirii şi funcţionării comisiei ce face obiectul moţiunii la care ne referim. Există, desigur, multe alte motive pentru care discutarea acestor legi ni se pare, la ora actuală, cel puţin aberantă. Între care şi cele privind încălcarea unor elementare norme de procedură.”

Moţiunea Iordache – şah la Securitate” – articol scris de Florin Gabriel Mărculescu, publicat în România Liberă, 10 mai 1991 

2

http://jurnalul.ro/stiri/politica/plagiat-legea-ticu-nu-e-a-lui-ticu-23804.html       

În mai 1991, Claudiu Iordache, pe atunci deputat FSN, lansa o moțiune prin care cerea conducerii Camerei Deputaților să decidă asupra formării unei comisii a acestui for legislativ, care să primească mandatul de a verifica dosarele de securitate ale membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului și ale puterii judecătorești. „Apreciem că oamenii cu funcții în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la șantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. (…) Aceeași comisie a Camerei Deputaților, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informații ce privesc dosarele personale ale multor personalități politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu-și pot asigura servicii de informații”, se arată în moțiunea lui Claudiu Iordache. Moțiunea lui Claudiu Iordache a fost semnată de aproximativ 150 de parlamentari.

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

Tipărită cu nouă ani ani în urmă. Unde suntem, unde am ajuns? 

o-romanie-de-castigat

O ROMÂNIE DE CÂȘTIGAT sau O NAȚIUNE ÎN DESCOMPUNERE

(Carte tipărită cu sprijinul Fundaţiei Frontul Democratic Român

„Denunţ a fi totalitară orice încercare de a transforma decăderea tot mai pronunţată a României în normalitatea ori fatalitatea ei! Denunţ gândirea coruptă ori dezarmată care o îndeamnă astăzi la o capitulare nemeritată. Denunţ a fi totalitar regimul fraudei, al furtului şi al lăcomiei. Denunţ a fi totalitară generaţia care şi-a îngropat morţii şi s-a străduit să-i uite!

Am scris acest eseu, ce constituie un omagiu adus celor mulţi care fac din viaţa lor neştiută singura resursă de supravieţuire a ţării în care trăiesc, nu pentru a mă tângui, ci pentru a dezvălui ceea ce o societate întreagă s-a străduit să ascundă! Am vrut, totodată, să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!

Dacă veţi ajunge vreodată la Timişoara, rugaţi-vă!

Cei care nu au auzit strigătele mulţimilor flagelate din Decembrie 1989 nu pot înţelege această carte!  

…Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!” La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” N- a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată, şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată. (De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă TV! Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!… De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună… 

Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti! Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii… 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”

„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă. Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească… Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”(Călin Nemeş) 

Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut! 

Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!) Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor. Suntem ţara imaginarului decăzut! („În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. «Cu cât cunoşti mai bine România, cu atât o înţelegi mai puţin!” comenta de-a dreptul uluit reprezentantul Europei la Bucureşti, Jonathan Scheele) Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit… 

Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc! 

Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat! 

Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii! 

Faimoasa ipocrizie naţională continuă să susţină că ţara are un trecut şi un viitor egal de glorioase. Pentru prezent nu există decât aplaudaci, nu critici. Istoria întunecată a secundei româneşti excede titlul unei cărţi de poezie, pentru a descinde în mahalaua metropolitană ridicată la rang de curte domnească. Cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd postdecembrist, absenţa elitelor morale: oameni fără sensibilitate, fără spirit, fără suflet, fără cultură, căptuşiţi, în schimb, cu doctorate şi tapetaţi cu diplome ce se trafichează pe bani grei (un efect obscur al binecunoscutei relaţii între bani şi excremente, teoretizată de Freud), buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: «Fiecare are un preţ», familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la rapt şi la crimă, nu ne lasă să uităm obrazul adevăraţilor «învingători» ai măcelului din Decembrie ´89! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral e tratat ca „bolşevism” retardat! Furturile au fost legalizate. Hoţii de succes sunt „condamnaţi” să se plimbe în maşini de lux pe străzile arestate de sărăcie. În ţara în care totul a devenit de vânzare nimic nu mai e sfânt. Neamul românesc actual este o docilă plastilină în mâinile butucănoase ale măcelarilor de principii. Ce fel de Românie vor să exporte oligarhii în Europa? („Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit.” – Nicolae Filimon) Nu cred că există o naţiune europeană cu atâţia apatrizi ascunşi pe metrul pătrat! Gunoiul vieţilor ticăloşilor de vocaţie pare a nu mai putea fi evacuat din fiinţa românească. Am mai scris şi cu alt prilej: „În România doar canaliile sunt harnice!” Numai ele, care stăpânesc la perfecţie, după Dorel Şandor, „veritabila cultură a împărţirii prăzii”, trudesc la dezastrul tuturor, sperând doar la salvarea intereselor proprii. Adaptarea la promiscuitate, consimţământul la prefăcătoria, ingratitudinea şi invidia vinovată, au făcut din scena politică un uriaş spectacol caragialian al societăţii înseşi. Laolaltă, vârste şi profesii nutresc speranţa idioată că se vor salva vânzând balamale şi cumpărând iluzii. Combinaţiile otrăvite de putere sunt făcute totdeauna între indivizi ce se aseamănă. Oamenii de caracter sunt izolaţi şi se lasă izolaţi. Am pierdut Basarabia în 1991 şi Bucovina în 1997, şi ne mirăm „de risipă” de abia acum! Scotocesc prin arhive după dosare compromiţătoare chiar cei compromişi. Ultimele desistări ale Consiliului Naţional al Cercetării Arhivelor Securităţii amintesc experienţa unui mare scriitor al Americilor, care, numit să conducă o comisie privind cercetarea dosarelor complicilor poliţiei secrete ce exterminase mii de argentinieni de stânga, renunţă îngrozit în faţa cumplitei evidenţe. Nu înainte de a mărturisi că: «Dacă mâine cetăţenii ar urma să afle că listele colaboratorilor vor fi lipite pe ziduri, n-ar mai îndrăzni să iasă pe stradă!» E şi cazul României, în care complicii sunt cu mult mai numeroşi decât cei ce-au refuzat să devină complici. „Democraţia” complicilor este chiar această Românie mistificată, în care devine tot mai greu de trăit. Cei ce o conduc astăzi divulgă un dispreţ absolut pentru sacrificiul celor ce şi-au dorit ca ea să fie bine condusă. (Dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria, întreaga scară ierarhică ar fi fost demult răsturnată. Dar justiţia este şi ea o cerşetoare la graţiile celor puternici!) Mai devreme sau mai târziu, însă, va ieşi la iveală adevărul acela răscolitor ce a provocat coşmarul lui Macbeth. Şi chiar de n-ar fi aşa, în ţara cu partide „de stânga” cu lideri bogaţi şi membri săraci ipocrizia tot va „coace” într-o zi! Burta revărsată a ipocritului român va deveni şi ea, odată, cenuşă…” 

Cronici: 

Academician Florin Constantiniu : 

 “De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, „O Românie de câştigat”, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006). De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”. Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism. 

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158). 

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu. 

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16). 

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţeazã nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului. 

Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este „o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189). 

Când s-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui. 

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.” 

General Mircea Chelaru : 

„… Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii. În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. Unde facem recurs?”  

Sâmbătă, 16 decembrie 1989, la orele amiezii

„Ți-am citit rândurile… Le (și te) înțeleg perfect… Aș avea multe să-ți spun, mă feresc însă de patetisme. La rândul meu, resimt cu mâhnire gustul dezamăgirii postrevoluționare. Se învârte în jurul meu o lume cu care nu am și nu vreau sa am nimic în comun… «Les nouveaux riches», o tagmă pe care o detest… Mai am o mână de oameni cu care să pot împărtăși valori… În rest, toate sunt pe dos… Mâine se împlinesc 25 de ani de când ți-am dat acel telefon în care îți spuneam că la «Maria» se întâmplă ceva ce infirmă teoria ta cum că pe fruntea fiecărui român scrie «niciodată nu se va întâmpla nimic…»  Măcar pentru copilul meu, vreau să cred că nu a fost în zadar!”

Scrisoare primită de la prietenul meu timișorean Vico Catona, la 25 de ani din acea zi de 16 decembrie în care, la orele amiezii, a sunat telefonul și la capătul firului i-am auzit vocea: „Claudiu, a început!

Măcar pentru copiii noștri, vreau să cred că nu a fost în zadar!

Timisoara - Tramvaiele oprite in Piata Maria in 16 decembrie 1989

Timisoara - Decembrie 1989 - 1

Timisoara - Decembrie 1989 - 2

 

În așteptarea zilei de 16 decembrie!

Se împlinesc 25 de ani de atunci! Cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei nu puteau bănui că, 25 de ani mai târziu, generația ce le va urma va întoarce spatele Revoluției! Între timp Revoluția românilor a devenit un mormânt uitat, un trofeu ori o marfă pusă la vânzare de samsari! Dumnezeul românilor nu va putea uita asta!

Se împlinesc 25 de ani de atunci! De la Revoluția martirilor și eroilor, de la o Revoluție care nu oferea nimic și pretindea totul, de la Revoluția libertății noastre!

Astăzi privim în urmă și nu vedem decât ruinele Revoluției! Noua clasă de politicieni parveniți, de oligarhi primitivi, elita oportunistă, mulțimile obediente, vânzându-și cinstea pe nimic, o putere ce a adunat laolaltă caracterele detracate, România însăși devenită, după Revoluția ei, un viitor întors în trecut!

An după an, în așteptarea zilei de 16 decembrie, sufletul meu este în doliu. Cât îmi va mai fi dat să trăiesc, capătul lunii Crăciunului îmi va fi cernit! Căci, în pofida sacrificiilor din Decembrie, nu mai văd decât talciocul celor ce au uitat, vinovat, că atunci, într-un 16 decembrie 1989, Timișoara a dat totul ca România să-și redobândească libertatea! Acelei Revoluții ce începea la Timișoara, într-o zi de 16 decembrie 1989, mă închin smerit! Și acelor timișoreni care au luptat atunci în numele ei, inima mea astăzi le șoptește: camarazii și frații mei!

Fraților, Revoluția noastră nu va muri cât trăim! Revoluția noastră trăiește cât o vom simți parte a vieților noastre cununate cu sacrificiul, cu suferința, cu onoarea și cu bărbăția, virtuți pierdute mai apoi în negura anilor! Căci, din păcate, România anului 2014 nu mai seamănă cu Țara românilor anului 1989!

La Timișoara, România anului 1989 este unică, este eternă!

Vă îmbrățișez, camarazi din decembrie!

Unul dintre ai voștri,

Claudiu Iordache

Timisoara Decembrie 1989

Zidul Berlinului

Cu 25 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!

În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!

Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!

Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!

Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!

La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna!

THE WALL

Zidul Berlinului 1

Zidul Berlinului 2

Zidul Berlinului 3

Zidul Berlinului 4

Zidul Berlinului 5

Zidul Berlinului 6

Zidul Berlinului 7

Zidul Berlinului 8

Zidul Berlinului 9

Zidul Berlinului 10

Zidul Berlinului 11

Zidul Berlinului 12

NATO ANNIVERSARY

Zidul Berlinului 14

Zidul Berlinului 15

Zidul Berlinului 16

Zidul Berlinului 17

Zidul Berlinului 18

Zidul Berlinului 19

Zidul Berlinului 20

Zidul Berlinului 21

THE FALL

1989 Caderea Zidului Berlinului 1

Film Series (sm).pub

1989 Caderea Zidului Berlinului 3

1989 Caderea Zidului Berlinului 4

The Berlin Wall coming down in  November1989.

1989 Caderea Zidului Berlinului 6

1989 Caderea Zidului Berlinului 7

1989 Caderea Zidului Berlinului 8

Fall of the Berlin Wall in 1989

1989 Caderea Zidului Berlinului 10

1989 Caderea Zidului Berlinului 11

1989 Caderea Zidului Berlinului 12

1989 Caderea Zidului Berlinului 13

1989 Caderea Zidului Berlinului 14

DF-ST-91-01380

1989 Caderea Zidului Berlinului 16

1989 Caderea Zidului Berlinului 17

1989 Caderea Zidului Berlinului 18

1989 Caderea Zidului Berlinului 19

na-berlinwall

1989 Caderea Zidului Berlinului 21

1989 Caderea Zidului Berlinului 22

1989 Caderea Zidului Berlinului 23

1989 Caderea Zidului Berlinului 24

21 Decembrie 1989, Piața Universității București

Slava îndoliată a Revoluției Române. 

Bucuresti, 21 Decembrie 1989, Bd Magheru

Timișoara, 20 Decembrie 1989. Ingratitudine și uitare.

24 de ani de la întemeierea primului partid antitotalitar din România:

Frontul Democratic Român

O memorie nimicită. 

Tăcere. 

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

Primele discursuri rostite din Balconul Operei Timişoara, 20 decembrie 1989, imediat după constituirea, în interiorul Operei, a Frontului Democratic Român: 

00:00 Lorin Fortuna (se aude slab): Cetăţeni ai Timişorii!

00:02 Urale

00:11 Lorin Fortuna (neinteligibil) toată ţara! (urale, Scandări: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”)

00:44 Lorin Fortuna: „Linişte, vă rog! Cetăţeni ai Timişorii, cei pe care ne vedeţi aici ne-am constituit într-un comitet de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Drepturile şi libertatea se câştigă într-un mod organizat. Fără violenţă! (Scandări: „Fără violenţă!”) Vă rugăm foarte mult, nu mai spargeţi vitrine, nu provocaţi încăierări, nu atacaţi armata! Armata colaborează, aţi văzut. (urale, Scandări: „Armata e cu noi!”) Aşteptăm să vină reprezentanţii autorităţilor să discutăm în mod organizat cu ei. (urale, strigăt: Noi sîntem poporul! Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Cetăţeni ai Timişorii! Prima condiţie pe care o punem guvernului român este jos familia Ceauşescu! (urale, Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Dar pentru aceasta vom lupta paşnic, paşnic, nu uitaţi, paşnic. A doua condiţie cerem: eliberarea imediată a arestaţilor! (urale, cineva strigă „unde ne sînt morţii?” ). A treia condiţie, a treia condiţie: identificarea morţilor. (urale) Vă rog, în acest moment, un minut de reculegere pentru victimele de la Timişoara! În genunchi, toată lumea! În genunchi! … Armata, să stea pe loc! Armata să stea pe loc! (glasuri răzleţe în mulţime: Armata să stea pe loc! Se face relativă linişte). 

04:24 Glas în depărtare: şobolanii au întins-o! Şobolanii au întins-o!

04:28 Glas în depărtare: Pe Bălan l-o închis (?) Radu Bălan e aicea

04:38 Glas puternic: Să vină aici!

04:39 Alt glas: Să vină vinovaţii aicea! Să vină vinovaţii, vinovaţii să vină aicea!

04:45 Scandări: „Bălan!”

04: 56 Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”

05:12 Bărbat: Moarte criminalilor! 

05:13 Lorin Fortuna: Vă rog să vă organizaţi acuma pe întreprinderi. Fiecare întreprindere, mare sau mică, să-şi constituie comitetul de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Vă rog. Comitetele care se înfiinţează rămân permanente din acest moment şi ţin legătura cu noi. Până vor veni autorităţile. Voi da cuvântul şi altor membri din comitet. Un reprezentant al citadelei Electrotimişului (urale) 

05:55 Ioan Chiş: Dragi compatrioţi. Nu am crezut niciodată să ajungem aici. N-am crezut că există între noi atâta forţă. Nu suntem pregătiţi ca să facem şi să nu se întâmple nenorocirile care s-au întâmplat. Pentru asta, pentru prima problemă, solicit din partea Comitetului Judeţean, solicit a lua cuvântul pe tovarăşul Radu Bălan (urale, se aude scandare slabă „Bălan!”). Poate, poate că unii se gândesc la tovarăşul Matei (huiduieli; Bărbat: vorbeşte aiurea). Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să aşteptăm. (Scandări: „La judeţ!”) Îl aşteptăm pe Bălan (glas: să vină Bălan). Atât. Nu putem să ne repezim, trebuie să fim foarte calmi şi liniştiţi. Aşa cum am fost astăzi. Vă mulţumesc.

07:34 Lorin Fortuna: Din partea intelectualilor din Timişoara. Se va prezenta singur. (urale, aplauze)

07:45 Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sunt scriitor român. (urale) Sunt mândru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani. (urale) Sunt mândru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atâta timp şi pentru că am venit aicea pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”) Aşa trăieşte forţa unui popor! În acest moment vorbiţi în numele întregului popor român! (urale) Întregul popor român aşteaptă de aici mişcarea care să ne elibereze pe toţi de spaime, de nesincerităţi (?) îngrozitoare prin care trebuie să trecem teferi (Scandări: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”) Uniţi (?) nu ni se poate întâmpla nimic. Armata este a poporului român. Armata trebuie să ne apere! (urale, strigăte: criminalii!) Armata ne va apăra! Nu putem sfârşi că avem adevărul de partea noastră! Şi adevărul este de partea noastră! Încercaţi să aveţi curajul acestui moment (sfârşit înregistrare)

O clipă a istoriei

Primele cuvântări din Balconul Operei din Timişoara, din 20 decembrie 1989, pot fi citite și ascultate pe site-ul lui Marius Mioc: „Revoluţia din 1989 de la Timişoara în înregistrări audio-video”.

(Înregistrare cu primele cuvântări ţinute din balconul Operei în 20 decembrie 1989, când s-a anunţat constituirea Frontului Democratic Român, organizaţie ce a coordonat mişcarea revoluţionară. Autorităţile comuniste voiseră să organizeze un miting pro-Ceauşescu pentru care pregătiseră o staţie de amplificare în balconul Operei. Acea staţie de amplificare a fost folosită de revoluţionari.) 

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

16… 17… 18… 19… 20 decembrie…

… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ’56 şi în ’89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie! 

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate! 

Clipe întregi am tăcut cu ochii în lacrimi înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: „Jos Ceauşescu!” 

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ’90, la un moment dat el mi-a spus: „Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)… 

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie! 

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!)  

Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră. 

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile… 

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă… 

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ’89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşeke din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!… 

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: „Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ’89! 

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!… 

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ’89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit!

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi! 

Claudiu Iordache – Singur între români (Editura Irini, 1997)

Timisoara Decembrie 1989

Represiunea

24 de ani de la Revoluția Română

A nu fi uitat!

Timișoara

“Conducerea partidului numea Timișoara

vestul sălbatic al țării.” 

Hans-Joachim Lower, STERN, decembrie 1989.

Protestul spontan al Timișoarei din ziua de 16 decembrie. Revolta din ziua de 17 decembrie ca răspuns la represiunea nemotivată a regimului Ceaușescu, insurecția din următoarele două zile și începutul Revoluției propriu zise din ziua de 20 decembrie, când a fost întemeiată prima formă politică organizată de luptă împotriva Regimului, Frontul Democratic Român, care a făcut cunoscut primul manifest al Revoluției: “A căzut Tirania”, difuzat în limbile etniilor Banatului (română, sârbă, maghiară, germană), prima Proclamație a Revoluției (21 decembrie 1989), primul apel adresat Marii Adunări mobilizate în Piața Operei din Timișoara, devenită centrul de acțiune al revoluționarilor, apel numit: Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi (22 decembrie 1989). (Alexandru Oșca, Revoluția Română în Banat)

Conducerea Frontului Democratic Român, formată din români ce nu se cunoscuseră anterior, a fost antrenată în primele discuții exploratorii și tratative cu primul ministru Nicolae Dăscălescu și cu alți demnitari ai pcr, Cornel Pacoste și Radu Bălan, acestora cerându-li-se demisia necondiționată a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Concomitent Frontul Democratic Român a declarat Greva Generală și transformarea Timișoarei, “acest oraș superb al sacrificiului”, în primul oraș liber de comunism al României!

O comună care se autoadministrează, care se autoguvernează, un oraș liber, o comună a libertății!”

Michel Winock, Vocile libertății

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

De altfel, iată, desfășurătorul dramatic al acelor zile, numite astăzi Cele șapte zile glorioase:

16 decembrie 1989. După amiază târzie a zilei. În faţa casei pastorului Tökés, o mulţime tăcută. Români, maghiari… Sosesc primii 28 de miliţieni, securişti şi câteva sute de activişti pcr. Aglomeraţia şi tensiunea cresc. Sunt blocate intrările în strada Timotei Cipariu. Mulţimea se agită. Pastorul reformat îndeamnă de la fereastră: “Vă rog să mergeţi acasă!”. Dar nimeni nu se clinteşte. Din tramvaiele blocate coboară alţi timişoreni. Miliţienii urlă: “Circulaţi!” Un ofiţer cere mulţimii să plece deoarece vor urma arestări. Sunt aruncate primele pietre… Apare în Piaţa Maria un pluton de intervenţie. Bastoane de cauciuc, scuturi, căşti de protecţie. Se ivesc maşinile de pompieri. În jurul orei 19, ciocniri, care pe care, între timişoreni şi forţele de represiune. Coloane noi de demonstranţi se formează în tot oraşul. La 19,30 la telefonul guvernamental se aude vocea Dictatorului: “De ce nu s-a dat ordin să se scoată armata în stradă? Într-o oră să lichidaţi situaţia!” Nu se va lichida! O coloană compactă se îndreaptă spre sediul judeţenei de partid, o alta se apropie de Operă dar este blocată de către scutieri. În jurul orei 20, în zona complexului studenţesc se strigă: “Studenţi, veniţi cu noi!” Vor veni puţini. În centru este devastată librăria cărţilor lui Ceauşescu. Un pluton de intervenţie al MI este pus pe fugă. Vor fi angrenate trupe de grăniceri. Timişorenii arestaţi de-a valma sunt bătuţi cu sălbăticie… Bătălii de stradă în pieţele Timişoarei. Pe Calea Torontalului, militarii în termen vânează oamenii care s-au izolat de coloane. Camioanele militare sunt aglomerate de arestaţi. Sufletul uriaş al revoltei scandează neîntrerupt: “Libertate! Libertate!” Se strigă: “Jos Ceauşescu! România liberă! Dreptate! Deşteaptă-te, române! Români, veniţi cu noi! Vrem pâine! Vrem căldură! Fără violenţă! Azi în Timişoara, mâine în toată ţara! Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Pentru tot mai puţini români, strigătele acelea se mai aud şi astăzi! Sunt distruse lozincile lui Ceauşescu. Se cântă Hora Unirii! Oamenii de lângă Catedrala Mitropolitană cer preotului de serviciu să deschidă lăcaşul de cult, ca să se tragă clopotele. Nici un răspuns. Timişorenii se adună la Gară, în Calea Aradului, Circumvalaţiunii, Calea Lipovei, Calea Buziaşului, Calea Girocului, Calea Şagului, Calea spre libertate! Deasupra lor, cerul deschis disperării şi speranţelor. Zgomotele luptelor de stradă se sting încet-încet. Luminile Timişoarei par o constelaţie adusă pe pământ. Pe de o parte “organele de partid”, pe de altă parte solidaritatea celor care au uitat de frica de partid! Miezul nopţii îi surprinde pe timişoreni cuprinşi de presimţiri, şi, cu ce preţ, fericiţi!

17 decembrie 1989

Noaptea de 16 spre 17. Apa, în sfârşit, curge în  robinete. Caloriferele sunt fierbinţi. Ordinul partidului: până dimineaţă, în tot oraşul totul să fie pus la punct. Vitrinele sparte vor fi înlocuite cu o viteză uluitoare. La 4 dimineaţa, pastorul Tökés este evacuat din Timişoara. Incinta Ministerului de Interne “adăposteşte” sute de arestaţi la întâmplare. Bătăi, insulte, umilinţe. “Ne studiau ca pe nişte animale ciudate!” Dinspre Calea Girocului, o companie de soldaţi, cu drapelul unităţii ridicat, se îndreaptă spre centru. Fanfara militară cântă marşuri mobilizatoare. Li se răspunde cu: “Libertate!” La Operă, la consiliul judeţean, cordoane militare apără citadelele Puterii. La ora 14, o maşină de pompieri împroaşcă jeturi de apă spre demonstranţi. Începe lupta între cei dezarmaţi şi cei înarmaţi. Trei maşini de pompieri sunt incendiate… Consiliul judeţean este luat cu asalt. Sunt aruncate de la ferestrele lui, ca la Braşov, efectele nomenclaturii. La ora 15 activiştii fug din sediu. La 16,30 începe, la Bucureşti, şedinţa extraordinară a Comitetului Politic Executiv. Armata îşi dispune unităţile la Operă, la Gara de Nord, la Consiliul judeţean, la primărie, în parcul Copiilor, la Băile Neptun, la Continental. Apar TAB-urile, apar tancurile. Sunt aduşi paraşutişti. Batalioane de securitate la ELBA, la ELECTROMOTOR, la IAM. La teleconferinţa naţională, Ceauşescu insistă: ”Am dat ordin să se tragă! “ La ora 17, un elicopter survolează revolta! Ajung, pe rând, la Timişoara Ion Coman, Macri, Teodorescu, Stănculescu, Guşe. În Piaţa Libertăţii, mulţimea se dezlănţuie. Izbucnesc rafalele. Prima victimă: Lepa Bărbat. O femeie cade sub privirile copilului ei! Mii de demonstranţi în faţa primăriei. Salve în aer. Librăria din centru e devastată. Cărţile dictatorului sunt arse în stradă. Tineri, vârstnici sunt arestaţi pe străzi. La 19,30 soldaţii  primesc cartuşe de război. Apar indivizi cu pistoale mitralieră. Demonstranții scandează: „Fără violență!” Victime pe Calea Lipovei. Oameni omorâţi în balcoane, pe casa scărilor de bloc. Timişorenii învaţă să moară. Spitalul militar primeşte primii răniţi. Este ridicată o baricadă în Piaţa Girocului. Câteva tancuri sunt blocate cu preţul unor noi jertfe. Cartierele proletare fierb. Alte blindate pătrund în Centru. Timișoara este izolată de restul țării.

“Inculpatul recunoaște că a cerut întreruperea legăturilor telefonice urbane și interurbane pentru ca populația să nu poată comunica în țară și în străinătate. De asemenea confirmă formarea unor dispozitive la intrările din oraș, care să împiedice accesul străinilor la Timișoara și să-i dirijeze pe cei aflați în tranzit.”

Procesul de la Timișoara, vol. IV, Audierea inculpatului Macri Emil

Gemete, strigătele răniţilor, foc deschis înspre pieptul încă plăpând al Revoluţiei care va să vină!

„Am privit fețele oamenilor. Exprimau înverșunare, încrâncenare și m-am gândit că acești oameni nu mai puteau fi opriți de nimeni și de nimic. Chiar dacă erau omorâți…”

Procesul de la Timișoara, audierea martorului Petroiu Spiridon, vol. IX

“Valul de manifestanță depășea puterea noastră de a-i stăvili”

Procesul de la Timișoara, audierea inculpatului Macri Emil, vol. I 

Timisoara - Decembrie 1989

18 decembrie 1989

 În dimineaţa zilei, la spitalul judeţean, 58 de cadavre şi 230 răniţi. În 17 decembrie fuseseră 26 morţi şi 200 răniţi. (Răniţii din 17, cu plăgi la picioare, vor ajunge în 18 morţi, împuşcaţi în cap!) O izotermă de la COMTIM e pregătită să transporte cadavre la Bucureşti. Directorul Spitalului Judeţean predă cadavrele fără forme legale.

„La spital au venit securiști să-i interogheze pe răniți, doctorul Barany le-a cerut să depună armele la intrare. Pe Rusu Cristian, fiind cel mai mic, l-a ferit de anchete, anesteziindu-l în sala de operații.”

(Audierea martorului Rusu Ioan, Procesul de la Timișoara, Vol. IX)

Izoterma va pleca. Ultimul drum al Timişoarei antedecembriste la Bucureşti! În marile întreprinderi, timişorenilor li se aduce la cunoştinţă că oraşul lor a căzut pradă huliganilor. Dar oamenii tac cu pumnii la gură, căci “huliganii şi maghiarii” încă nu şi-au terminat treaba, căci “huliganii şi maghiarii” Timişoarei sunt chiar ei… Familiile Timişoarei îşi caută copiii, fraţii, soţii. Spitalul Judeţean este luat cu asalt. Li se răspunde: “Nu avem răniţi!” La ora 16, în faţa catedralei, oamenii urcă treptele cu lumânări aprinse. Se scandează: “Noi suntem poporul!” Urmează: “Jos Ceauşescu!” Se trage iar şi iar. Un tânăr este ucis. Parcul din jurul Catedralei e încercuit. Oamenii sunt somaţi să se predea. Li se răspunde: “Laşilor! Aţi tras în popor!” În acel moment ei sunt poporul! Generalul Chiţac dă ordin să fie folosite grenadele lacrimogene. Întunericul va ascunde sângele scurs pe treptele catedralei. “Au fugit ca potârnichile!” se laudă viitorul ministru de interne. Circulă zvonuri privind aruncarea în aer a Solventului. În Calea Girocului se fabrică sticle incendiare. Vor lua curând direcţia TAB-urilor. La comandamentul diviziei, generalul Guşe numără pierderile în tancuri. Pierderea de vieţi omeneşti va fi contabilizată mai târziu. Prea târziu…

“Nimeni de la Județeana de Partid nu și-a exprimat dezacordul privind folosirea forței împotriva demonstranților.”

Procesul de la Timișoara, vol. IX, mărturia martorului Bolog Vasile

Alexandru Grama, 19 ani, ranit usor pe Calea Aradului, impuscat  in Spitalul Timisoara -17 decembrie 1989

19 decembrie 1989

La ora cinci dimineaţa, izoterma ajunge la Bucureşti. La Timişoara interogatoriile continuă. Unul din cinci arestaţi e minor. Închisoarea Popa Şapcă e plină ochi. Se aud încă focuri de armă. Timişoara e singură. Încercuită de trupe într-o ţară care continuă să tacă. Fabricile nu mai lucrează. Clasa muncitoare refuză să reia lucrul câtă vreme armata este în stradă. ELBA, Banatul, Detergentul, SPUMOTIM, ELECTROMOTOR, UMT. “Nu lucrăm sub arme!” Primul-secretar de partid pătrunde la ELBA. “Ce doriţi, tovarăşi?”Vrem eliberarea arestaţilor! Ceauşescu să-şi dea demisia! Unde ne sunt morţii?” Nomenclatura civilă către nomenclatura militară: “Dacă nu se retragearmata, nu ne asumăm nici o răspundere!” Furioasă, nomenclatura militară dă ordinul de retragere. Vine rândul generalului Guşe. Ajuns la ELBA, el este întâmpinat cu: “Ucigaşilor!” Guşe ezită. Coman îl admonestează: ”Şeful Statului major se sperie de câteva femei?” De la Bucureşti, Tudor Postelnicu protestează: ”Minorii nu trebuiau eliberaţi!” Nomenclatura, cuprinsă de negre presimţiri, sub presiunea unor evenimente care i-au scăpat de sub control, aşteaptă întoarcerea Dictatorului din Iran. Uriaşa construcţie spontană a Revoltei rezistase înaintea unei armate cu glonţul pe ţeavă! Revoluţiile încep întotdeauna cu o revoltă care reuşeşte! Timişoara traversează noaptea României întregi, îndreptându-se spre un 20 decembrie, cu privirile aţintite în viitorul unei libertăţi care, câteva zeci de ore mai târziu, va veni nu numai pentru ea, ci pentru România întreagă. 

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 decembrie 1989

 Numai un om liber poate să-şi transforme conştiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989 Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre libertate! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alţi zece mii învăluie Consiliul judeţean.

Rolul muncitorimii organizate care a ieșit în stradă încolonată a fost semnalul ultim care a făcut armata să se retragă în cazărmi. Ulterior, comentarii ale situației create în ziua de 20 au încercat să justifice ori să interpreteze semnificația acelor momente. În primul rând armata nu a fraternizat cu demonstranții, doar a primit ordinul să se retragă în cazărmi, în așteptarea unor ordine noi de la București. Schema afluxului de muncitori din Oltenia dirijat să ocupe centrul Timișoarei în ziua de 21 (prima mineriadă!) urma să fie coroborată cu marele miting muncitoresc din ziua de 22 decembrie. Dar partidului unic nimic nu-i mai mergea. Minerii olteni au fost primiți cu pâine și sare de către tovarășii acestora din stradă și au revenit la casele lor. Mitingul din 22 a devenit un gest sinucigaș pentru regim și conducătorul lui. În al doilea rând, muncitorimea a ocupat strada la lumina zilei, dar în întunericul nopților de 20 și 21 decembrie ea a fost absentă, făcând vulnerabilă conducerea FDR în fața unui atac al armatei ori securității. De altfel, atacul împotriva liderilor FDR, programat pentru dimineața zilei de 22 decembrie, a fost abandonat la aflarea veştii că și Bucureștiul fusese cuprins de revoltă. Meritul solidarității învingătoare în fața represiunii a fost al oamenilor din toate vârstele și categoriile sociale. Pensionari, adolescenți, femei curajoase, studenți, intelectuali, membri simpli de partid, muncitori; împreună vor rămâne ca ființe emblematice turnate în opera lor: Revoluția de la Timișoara!

La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. Cei dintâi  oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. În balconul Consiliului judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet similar este înmânată Consulului iugoslav la Timişoara, Mirko Atanackovic. La Operă, chemaţi din balcon, vin reprezentanţii marilor întreprinderi. La judeţeana de partid tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se cere greva generală pentru ziua următoare. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. FDR organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei.

„Radu Tinu a relatat că a fost chemat și dirijat să ia legătura cu generalul Gușe, să-i dea detalii cum s-ar putea intra, în mod secret, în clădirea Operei… Să trimită un grup de parașutiști, care veniseră de marți… Cei din M.Ap.n elaboraseră niște planuri pentru răpirea celor din Operă.”

(Filip Teodorescu)

O delegaţie de la Consiliul judeţean ia contact cu FDR, cerând concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea câştig de cauză, până la urmă, soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR se deplasează la Consiliul Judeţean, unde îi întâlneşte pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Judeţului Timiş. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă. Li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR cer: listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să vină spre Revoluţie! Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, se obţine asigurarea celor doi că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului, demonstranţi înarmaţi. Se ia calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş Consiliul Judeţean. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

21 decembrie 1989 

Cerul deasupra oraşului continuă să rămână primăvăratic. În balconul Operei tensiunea creşte. Nu vin ştiri că ţara s-ar revolta. Doar singurătatea acestei sute de mii de timişoreni, izolată într-o naţiune de 22 de milioane. Armata, retrasă în cazărmi, continuă în neclintirea ei rău prevestitoare. Nu armata venise alături de cauza Revoluţiei, ci suflete româneşti în haină militară. O singură garnizoană dacă s-ar fi desprins din zidul ceauşist şi totul ar fi luat sfârşit. Dar zidul pare impenetrabil. Gărzile FDR sunt din ce în ce mai numeroase. Ele controlează nu numai clădirea, ci şi străzile alăturate. Ştafetele Frontului merg spre tipografie, spre gară, spre telefoane. La Bucureşti, planuri disperat-scelerate… Timişoara trebuie pedepsită! Apare ideea ripostei “muncitoreşti”. Prima mineriadă nu a fost cea din 13 iunie 1990, ci cea din 21 decembrie 1989. Muncitorilor din Oltenia le revine misiunea de a scăpa Timişoara de “unguri” şi „huligani”. Vor fi urcaţi în vagoane, ca animalele, cu destinaţia Timişoara. Muncitorii olteni din Craiova, Târgu Severin, Târgu Jiu, Slatina, primesc bâte pentru spinarea muncitorilor bănăţeni. Ajunşi în capitala Banatului, sunt întâmpinaţi de o coloană care îi însoţeşte până la Operă. Fraternizarea este spontană. Chemat în balcon, un oltean explică: “Ieri dimineaţa, secretarul de partid ne-a comunicat că ungurii şi huliganii au ocupat oraşul!” Tipografia lucrează pentru FDR. Documentele Revoluţiei apar unele după altele. În Piaţa Operei se scandează: “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!” Sentinţa este deja dată! Greva generală continuă. În faţa Operei, sute de mii de “huligani”. Se citeşte, din oră în oră, un document al Frontului Democratic Român care cere demiterea lui Ceauşescu! Deodată, Bucureştiul se mişcă! Se mişcă o dată pentru totdeauna… ”Ce strigă? Ce se petrece?” întreabă Elena Ceauşescu la mitingul lor. La Timişoara, Chiţac murmură: “Timişoara va fi arată!” Oraşul liber Timişoara are vârsta de o zi! Poligrafia este ocupată de paraşutişti. Vor rămâne acolo până în 22, ora 4 dimineaţa! Guşe raportează la Bucureşti: ”Nu e vorba de golani! E vorba de oameni paşnici! Armata e cu poporul!” “În momentul când mi-am dat seama de sensul şi proporţiile luptei populare, am oprit orice amestec al armatei în desfăşurarea evenimentelor”. Generalul Milea răspunde: “Bine!” Generalul Stănculescu este rechemat la centru. Ion Coman ordonă să se distrugă rotativa de la ziare. La ora 15 din Tipografie pornesc primele pachete cu manifeste. “A căzut tirania!” este difuzat în patru limbi: română, maghiară, sârbă, germană. 

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

22 decembrie 1989

Timişoara e liberă! E rândul Capitalei! Sânge, moarte… O dictatură care vrea să tragă un popor după ea în mormânt! La ora 10, vestea morţii Generalului Milea… La ora 11, peste o sută de mii de bucureșteni înconjoară CC-ul. Sunt luate cu asalt porţile Citadelei! La ora 12,10  Nicolae Ceauşescu fuge de la locul faptei. La Timişoara bat toate clopotele. Frontul Democratic Român poartă tratative cu şefii militari. Nomenclatura trimisă de la București vrea să părăsească oraşul. Mulţi vor fi prinşi. La sediul Ministerului de Interne e distrusă arhiva! Din balcon este citită “Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi.” La Bucureşti e anunţată formarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, la 48 de ore după întemeierea Frontului Democratic Român. Un grup de “foşti” încearcă să-l impună pe Radu Bălan în fruntea FDR. Tentativă eşuată. O delegaţie FDR pleacă spre Bucureşti. Va fi blocată pe aerodromul din Arad. La ora 20, divizia mecanizată este atacată cu focuri de armă. Comitetul de la Operă e avertizat asupra iminenţei unui atac aeropurtat. La capătul zilei, pe o schimbare violentă de vreme, se trage în direcţia Balconului. Un bărbat este rănit după ora victoriei! Nu va fi şi ultima victimă. 

Revoluția de la Timișoara a sfidat tiparele care de-a lungul timpului au încercat să contureze definirea oricărei Revoluții. Ea nu a avut trecut clandestin, n-a fost urmarea unei conspirații anterioare, n-a avut un program politic, n-a fost a unei clase anume, nu a fost internaționalistă, nu a contat pe sprijin în rândul opozanților lui Ceaușescu dinăuntrul Partidului Comunist, nu a avut sprijin extern, nu a avut o conducere inițială, nu a avut un stat major care să-i planifice operațiile și nu a avut decât liderii pe care i-a ridicat și uitat pe rând strada revoltată. Ea a fost o capodoperă de spontaneitate! Cazul Tõkés este adiacent. El a putut amorsa, cel mult, o erupție mult timp amânată! Revoluția de la Timișoara se singularizează astfel prin suma tuturor atipiilor ei. Un argument în plus pentru cercetători de a analiza  motivele, desfășurările, schimbările de ritm, contradicțiile și urmările unei mișcări desfășurate mult în afara capitalei României, dacă ne gândim că doar în Polonia rezistența anticomunistă fățișă s-a declanșat la Gdansk și nu la Varșovia. Revoluția de la Timișoara amintește mai degrabă de Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1921) a lui Tudor Vladimirescu ori de mișcarea de la Craiova, Islaz (7-9 iunie 1848), de unde a pornit mișcarea pașoptistă din Oltenia, în drum spre mereu întârziatul București. Revoluția de la Timișoara a fost inspiratoarea unei revoluțiii fraternale, care a acționat din prezent, în prezent, asupra prezentului, viitorul nefiind preocuparea ei cea mai importantă. Ea a vrut căderea unui dictator, schimbarea unui regim, eliberarea unui neam din închisoarea ideologică și redobândirea dreptului la libertate, la dreptate și la credința în Dumnezeu. Revoluția de la Timișoara rămâne și pe mai departe o insulă pe continentul unei schimbări fundamentale, rod, în bună măsură, al elaborărilor vizionarilor lumii. Autoritatea sa este strict morală. Timişoara a indus sentimentul că libertatea poate fi obținută doar dacă lupți pentru ea! Influența revoluției timișorene s-a extins fulgerător la Lugoj, la Arad, la București, celelalte capitale provinciale aderând la principiile ei, mai puțin cunoscute atunci, mai mult întrevăzute. Revoluția de la Timișoara se evidențiază și prin faptul că n-a fost preocupată de preluarea puterii. Când, după victorie, zeci de delegații ale provinciei au sosit la Timișoara pentru a adera la programul Frontului Democratic Român, ele au fost îndreptate spre capitala României, semn al tulburătoarei modestii a celor ce au însuflețit-o cu lupta și sacrificiul lor! Revoluția de la Timișoara va rămâne și pe mai departe, în istoria neamului românesc, nu numai locul unde s-a deschis mormântul dictatorului comunist, ci și piatra prețioasă în coroana cu spini pe care România continuă să o poarte pe frunte de-a lungul veacurilor. Că în Decembrie 1989, astfel, Iisus s-a născut la Timișoara, nu mai este nici o îndoială! 

Bucuresti, 21 decembrie 1989, Bd Magheru

Mihai Gatlan,19 ani, impuscat in zona Inter-Sala Dalles, in Bucuresti, 21 decembrie 1989

Revoluția Română, începută la Timișoara, avea să declanșeze mișcări similare mai întâi la Lugoj, apoi la Arad, unde a fost format un Front Democrat Român după modelul celui de la Timișoara, condus de liderul Valentin Voicilă, apoi în marile orașe ale României: Brașov, Sibiu, Cluj, unde oamenii înfruntând armele au murit în numele libertăţii tuturor, culminând cu ziua de 21 când au fost ridicate primele baricade în Piața Universității din Capitala României. Putem vorbi în acest caz de conștiința marilor orașe!

„Conștiința marilor orașe: aproximativ 10% din populația  României, ceilalţi alegând să stea acasă în zilele și nopțile Revoluției şi să vadă cum curge sângele altora pe lângă ei fără să-i stropească, privind prin fereastră cum poate fi demolat comunismul! Putem vorbi în cazul acesta de frica preventivă, care întoarce spatele, frica de moartea celui curajos abandonat în stradă de viața celui laș. Asta explică, în bună măsură, refuzul de mai târziu al majorităţii românilor, care a văzut în Revoluția Română mâna altora, doar a ei nu! Și într-un fel avea dreptate: Revoluția Românilor din 1989 a rămas doar podoaba celor care au luptat și au riscat pentru ea! La 20 de ani de atunci, românii obișnuiți pur și simplu  pufnesc în  râs când rostești numele Revoluției, ca și atunci când le vorbești despre virtuțile lor abandonate! Deriziunea cu care este întâmpinată astăzi Revoluția celor merituoși ține și de inapetența românească de a se recunoaște în dimensiunile grave ale existenței. De aceea între comedia eroilor și tragedia destinelor, ei aleg involuntar comedia! O națiune care nu mai obosește să se autoflageleze. O națiune care se ia în râs!”

O conştiinţă exemplară ce a reușit să înfrunte Dictatura cu neînchipuite jertfe și să forțeze fuga Dictatorului din ziua de 22 decembrie 1989!

Lansarea cărții „Nervurile transparenței”

După o absenţă de peste douăzeci de ani, poetul timișorean Claudiu Iordache revine cu un al doilea volum de poezie, Nervurile Transparenţei, voind parcă să nu lase neîncheiată o aventură pe cont propriu a transparenţei trăirilor omeneşti. Cititorii vor putea descoperi vocaţia unei sensibilităţi apte să evoce acut arsura existenţei şi negura sfâșietoarelor ei apusuri. 

Poate pentru a ne aminti sufletele atât de asemănătoare ale celor ce au trăit atât de vulnerabil destinul tuturor, în atât de puţini ani de la Revoluția din Decembrie.

Lansarea cărții va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (Bd. Magheru), din București, în ziua de 18 decembrie 2013, ora 16

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Cântece pentru o patrie stinsă

Dedicate camarazilor mei

din Decembrie 1989

De unde a scos poporul

Revoluţia sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care şi-au dus la târg

libertatea

şi acum nu

le pasă.

Voi, cei curajoşi, cei

puternici, în

ce colţ de garaj aţi aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Ţara voastră

e îngenunchiată, umilită,

şi voi

nu o vedeţi,

nu o auziţi,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiţi

să o ștergeţi în lumea altora!

Iar voi,

care aţi luptat atunci cu moartea,

aţi uitat

pentru ce aţi făcut

toate astea, pentru

ce aţi trăit?

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din Decembrie 1989!

Moţăie la umbra

uitării,

şi în vremea asta hoţii lumii, pas

cu pas şi

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferinţă, câţi

mai sunteţi, inima

voastră, atunci, a bătut altfel!

Oare mai semănaţi

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

ţara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toţi ceilalţi,

cu degetele stropite

de sângele pădurilor, apelor,

câmpiilor

şi munţilor înstrăinaţi,

blestemată să vă fie uitarea!

Aţi reușit să stingeţi

inima României!

Fiţi fericiţi!

 

*

În ţara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de seminţe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăţi

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

 

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În ţara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluţi

şi-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în ţara

peste care se abat

mereu

bezne ale anotimpurilor

trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

 

Unde, în această viaţă, în

această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obişnuit cu incendiul

şi așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit şi corpul

îi mai trăieşte, dacă

dragostea a secat

şi copilul

nu se mai naşte?

Dacă florile nu

şi-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o ţară

n-a devenit o marfă,

dacă toţi aceștia

ce-şi seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

tău? Unde,

în această viaţă,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei ţări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am dreptul

la acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

cum sunt

în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăţa vreodată

să surâdă?

Dar dacă va veni şi o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la ţărmul

unei ţări întunecate?

Ce alt sentiment

poate susţine

privirea care se înalţă

din închisorile ascunse

ale neputinţei

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de şampanie gâlgâie

ţipătul înăbuşit, timpul

se colbuieşte, păsările

se clatină,

bete de cenuşă,

sub cer, inimile

tac înfricoşate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzeşte,

morţii

nu-şi mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

şi nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ţi-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

***

„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

Timișoara, 20 decembrie 1989. Nu merită să uităm!

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie! 

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate! 

Clipe întregi am tăcut, cu ochii în lacrimi, înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri. 

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie! 

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la această întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră. 

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile… 

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon, dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă… 

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşele din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!…  

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89! 

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit! 

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi! 

Claudiu Iordache – Iisus s-a născut la Timișoara (Editura Helicon, 1994)

20 decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1