După o absenţă de peste douăzeci de ani, poetul timișorean Claudiu Iordache revine cu un al doilea volum de poezie, Nervurile Transparenţei, voind parcă să nu lase neîncheiată o aventură pe cont propriu a transparenţei trăirilor omeneşti. Cititorii vor putea descoperi vocaţia unei sensibilităţi apte să evoce acut arsura existenţei şi negura sfâșietoarelor ei apusuri.
Poate pentru a ne aminti sufletele atât de asemănătoare ale celor ce au trăit atât de vulnerabil destinul tuturor, în atât de puţini ani de la Revoluția din Decembrie.
Lansarea cărții va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (Bd. Magheru), din București, în ziua de 18 decembrie 2013, ora 16.
Cântece pentru o patrie stinsă
Dedicate camarazilor mei
din Decembrie 1989
De unde a scos poporul
Revoluţia sa,
el care nu era obișnuit
decât cu biciul
stăpânului?
Și
unde a ascuns-o, apoi,
doar pentru a se întoarce, rușinat,
la biciul stăpânului?
Nu văd oameni
liberi
în România,
văd doar
oameni
care şi-au dus la târg
libertatea
şi acum nu
le pasă.
Voi, cei curajoşi, cei
puternici, în
ce colţ de garaj aţi aruncat,
ruginite,
armele voastre,
doar pentru a o lua din nou
pe calea captivilor?
Ţara voastră
e îngenunchiată, umilită,
şi voi
nu o vedeţi,
nu o auziţi,
doar
vă stă în cale
când vă pregătiţi
să o ștergeţi în lumea altora!
Iar voi,
care aţi luptat atunci cu moartea,
aţi uitat
pentru ce aţi făcut
toate astea, pentru
ce aţi trăit?
Vă privesc umbrele
cu mâhnire,
camarazii mei
din Decembrie 1989!
Moţăie la umbra
uitării,
şi în vremea asta hoţii lumii, pas
cu pas şi
cărămidă cu cărămidă,
v-au înzidit
în propriul mormânt!
Glorie, trecut, suferinţă, câţi
mai sunteţi, inima
voastră, atunci, a bătut altfel!
Oare mai semănaţi
luptătorilor
din Decembrie? Mai sunt ei
printre voi,
sau profitorii i-au izgonit din
ţara lor
pe ultimii români?
Iar în rest,
toţi ceilalţi,
cu degetele stropite
de sângele pădurilor, apelor,
câmpiilor
şi munţilor înstrăinaţi,
blestemată să vă fie uitarea!
Aţi reușit să stingeţi
inima României!
Fiţi fericiţi!
*
În ţara mea,
singurătatea de zeghe
pe care mi-au azvârlit-o pe umeri
mâncătorii feroci
de seminţe
a fost dintotdeauna
a altora.
Eu am trăit,
cândva,
cuvintele unei libertăţi
absolute,
când mugurii explodau
în urechile zăbrelite
ale tăcerii.
Doar cerul ei
mi-a rămas
deschis.
În ţara mea
a fost întotdeauna
ascunsă o alta,
în care dictatorii sluţi
şi-au depus
verminele.
Aici sunt,
aici am venit pe lume,
de aici voi pleca
lăsând în urmă dorul
pustiu,
iar
lacrimile unor priviri
se vor stinge
învinse,
pe rând,
în ţara
peste care se abat
mereu
bezne ale anotimpurilor
trecutului.
Dar nu mă plâng.
Tot ce mi-a luminat
cândva
inima
nu-mi va mai putea
fi luat niciodată.
Unde, în această viaţă, în
această
lume, se ascunde
patria fericită?
S-a obişnuit cu incendiul
şi așteaptă moartea
ca pe un film de cartier
abia sosit în portul
bântuit de prostituate
bătrâne. Mă întreb
dacă inima
nu i-a murit şi corpul
îi mai trăieşte, dacă
dragostea a secat
şi copilul
nu se mai naşte?
Dacă florile nu
şi-au dăruit polenurile
în zadar, dacă
o ţară
n-a devenit o marfă,
dacă toţi aceștia
ce-şi seamănă nu
mai simt arsura primejdiei,
dacă tu, iubita mea,
nu vei mai fi
iubita mea
și eu nu
voi mai fi iubitul
tău? Unde,
în această viaţă,
ne vom mai întâlni
ca două fluiere de
salcie
într-un singur tril?
Mă
doare lumea
din jurul meu,
mă doare fericirea rănită, eu,
poet al unei ţări
care nu mai e de mult
liberă,
mai am dreptul
la acel strigăt
curmat cândva de un glonte, la
această dragoste singură,
rătăcit
cum sunt
în poporul distrus
de somnul
cel de moarte, mai
am acest drept?
Buzele mele încleștate
vor mai învăţa vreodată
să surâdă?
Dar dacă va veni şi o altă zi
pentru patria mea,
când ne vom reîntâlni
la ţărmul
unei ţări întunecate?
Ce alt sentiment
poate susţine
privirea care se înalţă
din închisorile ascunse
ale neputinţei
de a fi, sub cer,
o pasăre liberă?
Mă întorc la voi
acum, ruine dragi, în
cupa de şampanie gâlgâie
ţipătul înăbuşit, timpul
se colbuieşte, păsările
se clatină,
bete de cenuşă,
sub cer, inimile
tac înfricoşate,
vâlvătaia desferecării
s-a stins,
rânjetul asurzeşte,
morţii
nu-şi mai
vorbesc, iar
cei vii au uitat
să trăiască!
Iar fericirea oarbă
cade la pământ
şi nu se mai ridică.
Oare asta ai vrut, oare
asta ţi-ai dorit,
frumoasa
mea
Românie?
***
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Lasă un răspuns