Zidul Berlinului

Cu 25 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!

În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!

Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!

Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!

Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!

La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna!

THE WALL

Zidul Berlinului 1

Zidul Berlinului 2

Zidul Berlinului 3

Zidul Berlinului 4

Zidul Berlinului 5

Zidul Berlinului 6

Zidul Berlinului 7

Zidul Berlinului 8

Zidul Berlinului 9

Zidul Berlinului 10

Zidul Berlinului 11

Zidul Berlinului 12

NATO ANNIVERSARY

Zidul Berlinului 14

Zidul Berlinului 15

Zidul Berlinului 16

Zidul Berlinului 17

Zidul Berlinului 18

Zidul Berlinului 19

Zidul Berlinului 20

Zidul Berlinului 21

THE FALL

1989 Caderea Zidului Berlinului 1

Film Series (sm).pub

1989 Caderea Zidului Berlinului 3

1989 Caderea Zidului Berlinului 4

The Berlin Wall coming down in  November1989.

1989 Caderea Zidului Berlinului 6

1989 Caderea Zidului Berlinului 7

1989 Caderea Zidului Berlinului 8

Fall of the Berlin Wall in 1989

1989 Caderea Zidului Berlinului 10

1989 Caderea Zidului Berlinului 11

1989 Caderea Zidului Berlinului 12

1989 Caderea Zidului Berlinului 13

1989 Caderea Zidului Berlinului 14

DF-ST-91-01380

1989 Caderea Zidului Berlinului 16

1989 Caderea Zidului Berlinului 17

1989 Caderea Zidului Berlinului 18

1989 Caderea Zidului Berlinului 19

na-berlinwall

1989 Caderea Zidului Berlinului 21

1989 Caderea Zidului Berlinului 22

1989 Caderea Zidului Berlinului 23

1989 Caderea Zidului Berlinului 24

Anunțuri

Parlamentul Conștiinței Naționale

Piața Universității = Parlamentul Conștiinței Naționale! 

O cronică de la Timişoara

Despre Revoluţia Românilor, dar mai ales despre

resurecţia Securităţii 

Revoluţia românilor este cea mai frumoasă carte scrisă despre acest subiect. Este una a punerilor la punct, însă cu detaşare şi candoare, căci autorul, Claudiu Iordache, nu este vindicativ, deşi unele formulări ale sale nu sunt lipsite de arţag. Este un volum al repoziţionărilor, autorul distanţându-se şi polemic, şi cordial, inclusiv de oamenii cu care a fost aproape, la un moment dat, în “aceeaşi tabără”, inclusiv de Ion Iliescu. Discursul se construieşte nu în registrul factual, al cronologiilor efective, ci în cel al receptării, al semnificaţiilor. Dar importanţa scrierii se detaşează prin resemnificarea întâmplărilor în contextele lor originale şi prin întoarcerea la acţiunile unor persoane şi personaje chiar în timpul confruntărilor, intrate ulterior în uitare sau marginalizate de-a dreptul. Autorul nu e deloc o persoană comodă, iar adevărurile spuse pot fi deranjante, ba chiar iritante. E un mod de a arăta cu degetul. Mai discret, însă evident. Sunt luaţi în vizor, în lunetă mai degrabă, foşti revoluţionari profitori, securişti şi demnitari ai vechiului regim, precum şi profitorii noilor regimuri ori politicienii superficiali, corupţi, incompetenţi ai timpurirlor noastre. Denunţarea faptelor acestor autişti la mivel sociopolitic se face în numele celor curaţi, al oamenilor simpli ce au sperat la o viaţă mai bună atunci când au ieşit în stradă sau, pur şi simplu, au decis, în Decembrie 1989, să se scuture de noroiul totalitar, deşi Claudiu Iordache susţine mereu că e vorba doar de sine, de susţinerea unei poziţii, a unui principiu. Sunt oameni care au fost înşelaţi în aşteptări, iar acest lucru doare! Societatea nu s-a limpezit şi nu se limpezeşte, a devenit mai confuză, cu dificultăţi sporite, or nu aşa se întrevedea în zilele de foc ale Revoluţiei! 

Autorul îi exprimă pe ceilalţi, pentru că e o conştiinţă vie. A avut curajul să protesteze chiar în perioada când regimul părea foarte stăpân pe situaţie, s-a implicat în politică, şi-a păstrat moralitatea şi a pierdut… E om instruit, are o inimă care vibrează, a participat la evenimente chiar la vârf, fiind printre cei distinşi în primele structuri de organizare liberă a Timişoarei, ştie să spună lucrurilor pe nume, deci, cumva, era obligat să scrie, să ia mereu cuvântul.  

Tot acest volum este o duioasă pledoarie pentru revoluţia românilor, pentru revoluţia celor mulţi, pentru cei ieşiţi  pe străzi şi în pieţe, înfruntând gloanţele, baionetele, TAB-urile şi tancurile. Vorbim de “români”, dar este evident că autorul se referă la oamenii ce au luptat cu regimul şi cu imensul mecanism al represiunii, în sensul de cetăţeni denunţaţi de apartenenţa etnică în acele episoade de încleştare. Cel puţin la Timişoara, în 15 şi 16 decembrie 1989, coalizarea spiritului protestatar într-o mişcare coerentă s-a produs în preajma Bisericii Reformate, cea în care era baricadat pastorul László Tökès. Claudiu Iordache nu-i recunoaşte acestuia un rol impoprtant în Revoluţie. Strict istoric şi temporal, rolul său se încheie la miezul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989. Este contemporan cu mişcările de protest în masă doar câteva ore, aproximativ de la ora 18 la 24, ori de la 20 la ora 2, după alte mărturii şi documente, când este săltat de Securitate şi de activiştii de partid, bătut, înghesuit într-o  maşină şi deportat din Timişoara. Revine ceva mai îngăduitor: cazul Tökés este adiacent. El ar fi putut amorsa, cel mult, o erupţie de mult amânată”. Iar adevărul e că a… amorsat-o!  

Mai există şi un alt caz, când realitatea e simplificată, iar autorul crede că acţiunile de mistificare au alterat faptele originale: “A vrut Securitatea să convingă cercetarea istorică de faptul că prima Proclamaţie a Revoluţiei (s.a.) de la Timişoara, citită miilor de timişoreni din Balconul Operei în timp ce Ceauşescu era la putere şi armele nu tăcuseră, a fost, de fapt, cea a societăţii Timişoara, scrisă în deplină libertate două luni mai târziu? A încercat, dar nu a convins!” Pur şi simplu li se atribuie oamenilor securităţii o inteligenţă şi o capacitate de manipulare pe care nu o au. Erau şi sunt mai degrabă brutali decât rafinaţi în metode şi acţiuni… Apoi, Claudiu Iordache a fost dacă nu implicat, cel puţin a frecventat cercul care a redactat Proclamaţia de la Timişoara şi ştie că nu are nimic cu obscurităţile securiste ori cu vreo altă încercare de manipulare! De altfel, reacţia clasei conducătoare a României, din primăvara lui 1990, susţinută masiv de Securitatea rebotezată, dar şi de structuri ale altor servicii secrete, precum şi a presei naţionale (televiziunea şi radioul, posturile publice) a fost de a respinge masiv Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990. Adevărul e că mulţi alţii au încercat să o folosească în diferite scopuri, manipulând prin diferite metode conţinutul ei. Un exemplu e legat chiar de susţinerile lui Claudiu Iordache din Revoluţia românilor. Doar printr-un abuz se poate susţine că actualul regim din ţara noastră se identifică cu prevederile punctelor din document! Punctul 8 nu prevede doar lustraţia, ci şi alegerea preşedintelui ţării de către Parlament, cea mai democratică şi importantă instituţie în stat, în ideea că în această funcţie ar putea ajunge şi oameni pricepuţi, personalităţi reprezentative, capabile să catalizeze energiile unui popor… Apoi, cele două documente fac parte dintr-o înlănţuire logică, al doilea se originează în primul, fapt declarat şi evidenţiat prin conţinut.  

De cele mai multe ori, Claudiu Iordache afirmă şi nu aduce probe, însă discursul eseistic rămâne convingător. Conturează o stare, un mod de a simţi, acestea nefiind demonstraţii ştiinţifice ori juridice. Sunt contrastele, confuziile ce ne domină viaţa şi întrebările ce trebuie puse cu adevărat. Iată o punctare ca o tăietură de bisturiu: “Situaţia morţilor înregistraţi înainte şi după 22 decembrie 1989 este următoarea:  

Până în 22 decembrie 1989 – 300 de morţi. 

După 22 decembrie 1989    – 822  de morţi”.  

Nimeni nu a dat o explicaţie acestor cifre…   

Interesant e şi portretul făcut de autor lui Ion Iliescu. A fost apropiat de fostul şef al statului, de aceea capacitatea de detaşare e remarcabilă. Iese un portret apropiat de realitate: “În cazul lui Ion Iliescu a contat caracterul său. Comunist moderat, binevoitor, cu dificultăţi în a-şi repudia credinţele din trecut, Iliescu a făcut tot ce s-a priceput să facă. E adevărat, chiar echipa sa eterogenă i-a creat mari dificultăţi. Practic l-a dispus la erori (unele grave) pe un lider altfel şovăielnic”. Acestuia i se va reproşa că a patronat un regim care va comite mai multe greşeli de nepermis faţă de poporul român. Una ar fi cea a promovării persoanelor vinovate de represiune, vizaţi direct fiind generalii regimului Ceauşescu; a lăsat Securitatea să “revină” în politică, economie şi societate, în  fapt, să preia controlul acestora cu consecinţe extrem de grave şi în prezent. Se simte însă amarul ce se revarsă din text, deoarece: “Acelaşi regim nu a cerut justiţiei să-şi ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaş de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluţiei. 20 de ani mai târziu: 1104 morţi egal zero vinovaţi!”.  

Luând în discuţie (pseudo)controversele privind natura evoluţiilor din Decembrie 1989, Claudiu Iordache impune teza revoluţiei. Polemizează eficient cu susţinătorii teoriei loviturii de stat. Există însă o formulare care valorează cât o mie de argumente. E o constatare la îndemâna oricărui om de bun simţ: “Istoricul alege din ce poate culege. Şi el constată că oamenii au ieşit pe străzile marilor oraşe cu sutele de mii, că au fost întâmpinaţi cu armele represiunii, că au fost victime şi că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a şters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulţimea înfuriată”. 

Apoi revoluţionarii vor fi înlăturaţi prin diferite metode, prin manevrele liderilor noului regim, dar mai ales ale renăscutei şi omniprezentei Securităţi. Oamenii au ieşit atunci în  stradă, pentru că “voiau, în fond, fericire şi prosperitate” conchide Claudiu Iordache, două deziderate care nu au fost încă atinse (decât, poate, de unii profitori ai tranziţiei)!   

Lucian-Vasile Szabo  – Ziarist, membru al Societăţii Timişoara 

Cronică publicată în Revista Memorial 1989, editată de

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

 

Salvaţi România!

Nu sunt “decât” câteva cazuri, câteva destine, câţiva copii loviţi de soartă, câteva vieţi ce vor fi curmate… Dar voi Salvaţi România!

Dacă România nu mai are bani pentru copiii ei, pentru îngerii ei, pe care îi lasă, indiferentă, să moară, atunci Salvaţi România! Ea este bolnavă. Ea are nevoie de ajutor. Ea are cancer. Salvaţi sufletul României! Nu mai are simţire? Nu mai are bani? Nu mai este bogată? Dar miliardele care se rostogolesc din palma ei în seifurile străinătăţii? Dar oligarhii cu priviri de brute? Dar politicienii cu inimă de iaţcă? Dar omul de rând care s-a obişnuit de mult cu gândul că România e internată la Fundeni, la Marie Curie, unde suferă singură,  pentru că toţi ai ei au abandonat-o, într-o săliţă de spital sărăcăcios unde moare cu zile?

Dar voi Salvaţi România! Numele ei, astăzi, este: Andra, Ştefănel, Sebastian, Fabian, Georgiana, Ovidiu, Cosmina…

Salvaţi-i, pentru că numai aşa puteţi salva România! Dacă îi mai sunteţi părinţi, dacă îi mai sunteţi copii, dacă îi mai sunteţi surori, dacă îi mai sunteţi fraţi…

Dacă mai sunteţi oameni, Salvaţi România!


Text dedicat Isabelei Lorelai, un nume frumos al tristei Românii!

Sărut mâna, Isabela!

http://isabellelorelai.wordpress.com

http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro

Praga nu-şi uită eroii. România tace.

În noaptea de 17 noiembrie 2009 Praga a fost luminată de lumânările aprinse în amintirea Revoluţiei de Catifea, a confruntărilor dintre studenţi şi forţele de ordine comuniste din 17 noiembrie 1989, a clipelor de curaj, solidaritate şi onoare pe care demonstranţii împotriva regimului comunist le-au transformat în clipe de istorie.

17 Noiembrie nu este o zi obişnuită în Republica Cehă. În calendarul oficial este marcată ca o zi de sărbătoare naţională. 17 Noiembrie este Ziua Luptei pentru Libertate şi Democraţie. În această zi, cehii comemorează două evenimente remarcabile din istoria lor – unul s-a întâmplat în 1939, al doilea cincizeci de ani mai târziu, în 1989.

În 17 noiembrie 1939 studenţii au demonstrat împotriva ocupaţiei naziste, în 17 noiembrie 1989 tot studenţii au protestat şi au luptat în stradă împotriva guvernului comunist, luptele lor fiind scânteia care a aprins Revoluţia de Catifea. Forţele comuniste au intervenit cu brutalitate, studenţii fiind bătuţi, iar acest lucru i-a înfuriat pe cehoslovaci, aceştia declarând grevă generală şi ieşind în stradă în număr din ce în ce mai mare, până când Partidul Comunist Cehoslovac a anunţat, în 28 noiembrie 2009, că se retrage de la putere.

Revoluţia cehoslovacilor a fost încununată, la sfârşitul anului 1989, cu căderea regimului comunist şi întronarea democraţiei. Douăzeci de ani mai târziu, noaptea care le aminteşte de curajoasa lor luptă şi frumoasa lor victorie este onorată cu semnul păstrării ei în memorie. Vie, luminoasă, întru aducere aminte pentru generaţiile ce vor veni.

Mii de studenţi au mărşăluit prin Praga în noaptea de 17 noiembrie 2009, în amintirea acelei nopţi de 1989 în care mişcarea tinerilor cehoslovaci a fost reprimată brutal de autorităţile comuniste.

(Vaclav Havel în Balconul Revoluţiei din Praga, noiembrie 1989)

Vaclav Havel, liderul Revoluţiei devenit ulterior Preşedinte al ţării, a fost aclamat de miile de cehi prezenţi la eveniment: „Viaţă lungă, Havel!” şi „Mulţumim, Havel!” Vaclav Havel a depus o coroană în locul în care au avut loc ciocnirile violente între miliţie şi studenţi, în 1989. În acelaşi loc oamenii au aprins lumânări şi au depus flori şi fotografii ale epocii comuniste.

În Slovacia aniversarea a fost marcată prin publicarea, pe internet, a numelor foştilor agenţi ai poliţiei secrete a regimului comunist, slovacii cinstindu-şi Revoluţia, la rândul lor, prin momentele comemorative organizate în capitala ţării, Bratislava.

Organizatorii manifestărilor de aniversare a Revoluţiei de Catifea spun că  foştii comunişti se furişează înapoi în poziţii de putere, şi critică faptul că acestora nu li s-a cerut niciodată socoteală pentru excesele şi crimele comise în trecut.

În vremea asta, România tace

Oficialităţile de la Bucureşti, de conivenţă cu mass-media, au ales să tacă în legătură cu Revoluţia din Decembrie 1989. Avem de-a face cu cenzură prin omisiune, cu cenzură prin manipulare. Episoade întregi ale Revoluţiei de la Timişoara, Cluj, Braşov, Arad, Lugoj, Sibiu nu au fost evocate nici măcar într-o frază în marile cotidiane.

Exemplul ziarului România Liberă este, poate, cel mai trist, demonstrând intenţia de falsificare a istoriei adevărate a Revoluţiei Române. Într-un dosar ce poartă titlul „După douăzeci de ani”,  în Cronologia publicată în articolul „Revoluţia română din 1989, încă neterminată” sunt omise toate datele legate de Revoluţia de la Timişoara! Pentru autorii acestei pagini, pentru ziarul care poartă pe frontispiciu Libertatea câştigată cu sângele Timişoarei, nu există zilele de 16, 17, 18, 19, 20 decembrie 1989: zilele în care timişorenii au luptat în stradă cu forţele de represiune, în care au fost ucişi în stradă de forţele de represiune, în care au înfiinţat primul partid antitotalitar al Revoluţiei Române, Frontul Democratic Român, zilele în care Timişoara a fost declarată primul oraş liber al României în timp ce Ceauşescu era la putere, în care a fost declarată greva generală a întregului oraş, în care au fost purtate tratative cu guvernul Dăscălescu (căruia i s-a cerut demisia dictatorului Nicolae Ceauşescu), în care a fost dejucată prima mineriadă a istoriei decembriste a României (când muncitorii din bazinul Oltenia au fost trimişi să ocupe centrul Timişoarei), în care a fost emis primul Manifest al Revoluţiei române: A căzut tirania! şi prima Proclamaţie a Revoluţiei Române, citită în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 din Balconul Operei din Timişoara.

Toate aceste fapte de curaj, eroism, sacrificiu s-au dovedit irelevante pentru politica României Libere. Şi nu e singurul ziar care a adoptat acest comportament. Adevărul, Jurnalul Naţional ocolesc cu obstinaţie subiectul Timişoara, propunând cititorilor pista falsă a loviturii de stat şi fuga şi procesul lui Ceauşescu.

În acelaşi timp televiziunile, cu excepţia notabilă a TVR3, convoacă la Mese rotunde privind Revoluţia Română numai persoane fără importanţă majoră în succesul Revoluţiei. Mai mult, sunt invitate persoane aparţinând fostei Securităţi, care fac efortul să le inculce românilor sentimentul că în Decembrie 1989 nici măcar o Revoluţie n-au fost în stare să facă.

Cei care în Decembrie 1989 au fost pe baricadele Revoluţiei n-au avut cum să anticipeze că, 20 de ani mai târziu, vor fi scoşi din istorie, iar poziţiile de forţă din statul român pe care ei îl eliberaseră de dictatură vor fi din nou ocupate de reprezentanţi şi urmaşi ai fostei nomenclaturi şi ai Securităţii române. N-au avut, de asemenea, cum să ştie că presa eliberată de cenzura lui Ceauşescu va fi prima care le va răstălmăci faptele – asta când nu-i va scoate cu totul din Cronologiile ei. Şi n-au avut cum să-şi închipuie că românii de rând, care în ’90 şi în ’91 au aprins lumânări în Bucureşti pe locurile în care camarazii lor au fost împuşcaţi, îi vor uita fără remuşcări…

Bukovski despre Occidentul moral

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Nimeni nu e profet în țara lui – Herta Muller

Corupția e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum și celelalte părți ale aparatului de stat de atunci, și-au împărțit țara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei, și se deservesc reciproc. Funcționează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum și prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situația este atât de stabilă încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că a existat vreo revoluție…

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măștile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delațiunii, iar cea mai cruntă, a anihilării intimității. Serviciul secret al lui Ceaușescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit în SRI. Un fost colaborator al Securității poate ocupa azi în România orice funcție.

Sunt amărâtă și tristă că nu-i poți aduce înapoi pe cei care au suferit în dictatura comunistă.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferență în țara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este și indiferența populației.  O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm odată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-ați început ca lumea…

Herta Muller