Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

1 Decembrie, Anul 2015. De ziua Mamei!

Rosenthal - Romania Revolutionara

Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum când se  știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: “Aici nu mai locuiește nimeni!”, când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul, cine va mai alunga omizile din livezile tale, cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?

Acum este 1 decembrie. Ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși, îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși, îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri, îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: “Deșteaptă-te, române?”

În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?

Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!

Și dacă poporul tău și acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a  unei mari făgăduieli neîmplinite…

1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!

*

Basarabia, ne priveşti?

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)

 

Semnal editorial: 1989

Claudiu Iordache -  1989

Claudiu Iordache

1989

Editura IRINI

“Bunicii noștri la război, părinții noștri la Revoluție, este rândul nostru!” Este rândul lor! Lor le dedic această carte care aduce împreună două titluri trecute: Revoluția românilor și Securitatea – confiscarea unei națiuni! Pentru a le reaminti că dacă astăzi Represiunea nu mai funcționează, nu se mai trage în ei, nu mai sunt arestați, schingiuiți, terorizați, dacă nu mai sunt incinerate trupurile fraților lor și nu le mai poate fi aruncată cenușa la canal, asta se datorează faptului că în urmă cu 25 de ani românii au înfruntat Represiunea cu piepturile goale și au învins-o!”

“La cinci zile de la izbucnirea revoltei , lăsând în urmă zeci de morți, sute de răniți și mii de arestați, Timișoara avea deja un partid al Schimbării:

Frontul Democratic Român.”

 

 

Compasiune

Rugăciuni triste pentru sufletele celor dispăruți în tragedia din 30 octombrie, și pentru familiile lor pustiite… Rugăciuni pline de speranță pentru viața și sănătatea celor răniți… Respect și recunoștință pentru medicii, asistentele, personalul medical, SMURD-ul, pompierii, oamenii de ordine, studenții și voluntarii care s-au luptat pentru a salva vieți… Gânduri bune pentru cei care s-au solidarizat cu suferința celor afectați de această tragedie, aprinzând o lumină așa cum au făcut mii de oameni, la locul dezastrului, în biserici ori în propria casă, sau declarând doliu alături de România, așa cum au făcut președinți și ambasadori ai altor țări… Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați, și să-i ocrotească pe cei rămași…

Candle

O cronică semnată Corneliu Vlad la cartea „Omul de mlaștină”

SCRIE DESPRE O ȚARĂ “LOCUITĂ GREȘIT”

„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt  și soarta României. O carte care nu poate fi  citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor.  O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției  Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în  viața publică românească.

Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit.  Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor.   Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune  înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?).  Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).

Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back)  fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!”  Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât  “omul  nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.

 “Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire.  Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.

Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?” 

Corneliu Vlad

Omul de mlastinaSocietatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!

Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!

În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!

Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?

Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.

Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!

(fragmente din cartea „Omul de mlaștină”)

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 6

1 Decembrie 1990, Alba Iulia

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?  Suntem aici – împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara – aici, la Alba Iulia!  

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre. 

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria  lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România. 

(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

Revoluția Română din Decembrie 1989 a deschis poarta sărbătoririi Zilei Naționale a României la 1 Decembrie!

La Mulți Ani, România!

La 23 de ani de la revoluția românilor simpli, de la Revoluția noastră!

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

De unde a scos

poporul Revoluția sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

 Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care și-au dus la târg

libertatea

și acum nu

le pasă.

 

Voi, cei curajoși, cei

puternici, cei mulți, în

ce colț de garaj ați aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Țara voastră

e îngenunchiată, umilită,

și voi

nu o vedeți,

 nu o auziți,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiți

să o ștergeți în lumea altora!

 Iar voi,

cei puțini

care au luptat atunci cu moartea,

ați uitat

pentru ce ați făcut

toate astea, pentru

ce ați trăit?

 

***

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din decembrie 1989!

Moțăie la umbra

uitării,

și în vremea asta hoții lumii, pas

cu pas și

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

 în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferință, câți

mai sunteți, inima

voastră,

atunci,

a bătut altfel!

Oare mai semănați

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei,

oare,

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

țara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toți ceilalți,

 cei cu degetele

stropite de sângele pădurilor, apelor, câmpiilor

și munților înstrăinați,

 blestemată să vă fie uitarea!

Ați reușit să stingeți

inima României!

Fiți fericiți!

 

***

 

În țara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de semințe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu i-am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăți

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În țara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluți

și-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în țara

peste care se abat

mereu

 bezne ale anotimpurilor

 trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

***

(Poezie pentru o patrie stinsă)

Unde, în această viață,

în această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obișnuit cu incendiul

și așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit și corpul

îi mai trăiește, dacă

dragostea a secat

și copilul

nu se mai naște?

Dacă florile nu

și-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o țară

n-a devenit o marfă,

dacă toți aceștia

ce-și seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

 tău? Unde,

în această viață,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

 Mă

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei țări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am oare dreptul la

acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

 cum sunt

 în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăța vreodată

să surâdă?

Dacă va veni și o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la țărmul

 unei țări întunecate?

 Ce alt sentiment

poate susține

privirea care se înalță

din închisorile ascunse

ale neputinței

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de șampanie gâlgâie

țipătul înăbușit, timpul

se colbuiește, păsările

se clatină,

bete de cenușă,

sub cer, inimile

tac înfricoșate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzește,

 morții

nu-și mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

și nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ți-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

 

***

 

 

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

râurile de sânge, ura

cu gura hâdă, ochiul

sticlos

al armelor

îndreptate

spre inima ta?

România, întoarce-te!

Totul  pare pierdut,

o noapte

înecată

 în sânge,

o istorie

istovită,

când

au ieșit

pe străzi

morții,

toți ai tăi,

ca să te apere

de suferință,

oferindu-ți sufletul

lor!

România, întoarce-te!

La chemarea

luptei

au ieșit femeile

să-ți îndemne

curajul

de a rezista,

copiii ce-și

cereau copilăria

pierdută,

bătrânii

dăruindu-ți

ultima lor clipă

de viață!

La Timișoara, la

București, au

murit

ființe

omenești

care îți rosteau

numele

în limba ta

maternă!

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

cizmele

care ți-au călcat

trandafirii?

Crăciunul

celor schingiuiți

în numele

nașterii

lui Iisus,

revenit

pe pământ

pentru a te învia

din nou?

România, întoarce-te!

Au tras fără milă,

au uneltit,

i-au îngropat

pe furiș

în cimitire,

dar tu,

din nou

udată de lacrimile

văduvelor tale, ai

învins

în iarna asasină

și te-ai întors

la noi!

După care

ai plecat din nou.

România, întoarce-te!

Un popor de martiri,

ce

o iau de la capăt

în numele tău,

îndepărtați,

huliți, trădați,

pedepsiți

pentru vina

de a te fi

iubit!

România, întoarce-te!

Coroana

Iibertății tale

s-a numit

revoluție!

Ți-ai

alungat tiranul

pentru a nu-I

mai lăsa  

să se întoarcă.

România, întoarce-te!

Acum, când mai

trăiesc

umbrele

celor uciși,

rătăcite

între

trupurile vii

ale celor

ce i-au ucis,

când poezia

revoltei

a tăcut

și barbarii

te siluiesc

din nou,

nu-ți uita datoriile

față de fiii tăi.

Cheamă-i și să

o luăm de la capăt!

România, întoarce-te!

În lipsa ta

ți-au vândut

sufletele și

pământurile,

ți-au tăiat

lanurile și pădurile,

ți-au pârjolit câmpiile,

ți-au abandonat

noii născuți

și ți-au pângărit

copilele!

România, întoarce-te!

Dictatorii mor

ultimii

în inima

celor pe care

i-au supus.

A murit Ceaușescu?

Fă-l să fie uitat!

România, întoarce-te!

În locul oamenilor

liberi,

vaietul sclavilor

îți va ara pământul,

și în urma lor

biciul torționarului,

cuțitul hoțului,

banda ucigașilor

îți vor smulge

icoanele

din biserici.

România, întoarce-te!

Cum a răsărit

pe cerul tău

soarele

în ziua eliberării

tale, la

întâi ianuarie

1990?

Ne treziserăm

parcă

dintr-un vis

monstruos.

Dictatorul pierise

și noi speranțe

urmau

să încolțească

în primăvara

românilor

liberi.

Și deodată totul

s-a prăbușit!

România, întoarce-te!

Decât o viață de slugi

pe pământul tău

pângărit,

mai bine o clipă

în zborul vulturului

ce veghează

din stema ta!

România, întoarce-te!

Trezește mormintele,

grăbește nașterile,

cheamă-i pe toți

în ajutorul tău,

descoperă-ți iar

pieptul

în fața gloanțelor

ucigașe,

pentru a ne apăra,

pentru a ne mântui

de teama și

rușinea noastră,

România, întoarce-te!

Căci numai împreună

mai avem un viitor

de trăit!

Și cântă,

iarăși,

patrie năpăstuită,

cu vocea ta

împletită

în corul morților

și viiilor

Timișoarei,

ca și atunci:

Există Dumnezeu!

România, întoarce-te!

 

16 decembrie 2012

Timisoara Decembrie 1989

Basarabia, ne privești? Bucovina, ne auzi?

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?  Suntem aici – împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara – aici, la Alba Iulia!  

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre. 

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria  lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România. 

(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

Revoluția Română din Decembrie 1989 a deschis poarta sărbătoririi Zilei Naționale a României la 1 Decembrie!

La Mulți Ani, România! 

România pierdută

În ianuarie 2012, la 22 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, pe teritoriul statului român trăiesc cu trei milioane de români mai puțin. Restul s-au refugiat în cer sau la străini!

Gata! Am scăpat de România! Țara asta nu mai e a noastră! I-am risipit avuția, i-am vândut zestrea, i-am risipit moștenirea, am înstrăinat-o de sentimentele noastre! Nu o mai iubim! Nu mai e mama noastră! Nu mai e decât o humă pârjolită de lăcomia noastră. E tot mai mică și suntem și tot mai puțini! Ne naștem tot mai rar și murim tot mai des. O vindem pe te miri ce și când va putrezi pe temelii o vom schimba pentru o baracă în Spania! Gata, am scăpat de România! Dumnezeu să ne ierte. Uitate-i vor fi grădinile Maicii Domnului, sfinții Andrei, icoanele, odăjdiile, crucile, cimitirele cu străbuni. România nu mai aduce profit. Nu cu mâna noastră și hărnicia noastră! E gata, ca o baltă secată. O țară de vânzare! Cine dă mai mult, e a lui! Când străinii ne-au dat un sfanț, am dat-o și pe degeaba! Cine vrea cumpără ce vrea! Un prunc, o fecioară, o servitoare, un salahor, un sat, un județ, o Timișoara, un Cluj, un Brașov, un litoral, un Negoiu, o Dunăre, o vie în Vrancea, un pogon de veci! Ducă-se! Nu mai e a noastră. Cui îi mai trebuie? Stă singură, săraca, într-un colț, pe un raft, într-un talcioc de patrii triste, sterpe, lepădate, părăsite. I-am uitat până și cuvintele. Ne e jenă să vorbim românește. Îi hulim limba, i-o stâlcim, i-o disprețuim, o izbim peste bot cu barbarisme yankee. O băgăm în mă-sa! Și gata! Va veni o zi în care pe aici vor mai trece umbrele străbunilor, mânând umbrele mioarelor la păscut sub pământ. Hello! Hello! Ați văzut pe aici un colț de România? N-am văzut! N-am văzut! Ici-colo plăcuțe de proprietate, pe aici nu se trece! Nu priviți spre cer! E moșie particulară!  Dacă va mai întreba cineva… Dacă își va aminti cineva… 20 de milioane, 19 milioane, 18 milioane… Până în anul 2050 am jurat să nu mai fim pe pământ. Adio, Ioane, Vasile, Ileană, Niculae … Adio, Ardeal, adio Oltenia, Moldova, adio București… Adio, biată grădină veștejită, adio leagăne cu prunci, adio meri și struguri românești…  Adio, Alecsandri! Adio, Alecu Russo, adio, Caragiale, adio, luceferi, adio, Eminescu! Gata! Ne-am lepădat de voi! Imediat ce coborâm la est de Tisa,  la nord de Dunăre, la vest de Prut, la sud de Bucovina, o haltă în câmp,  un miros de tăciuni, de gârlă, de scaieți, de pâslă de pir… Și ighen! și hello și zdrazvuite, și benvenuto, și willkommen, și … Nici pâs românește! Asta e… Și nu peste multă vreme, poate, într-o seară tristă, în amurgul tăcut al unui colț pustiu de pământ, dintr-un schit năruit într-o râpă va ieși un pustnic cu trup pirpiriu și suflet stins, cu o lacrimă uscată coborâtă din sicriul unui surâs, și fără a mai privi înapoi se va pierde ca un abur sub cer.  Îngerul veghetor al românilor, chemat de Dumnezeul unui neam pe care până și el – de ce, Doamne, l-ai lăsat din brațe? – l-a părăsit… 

România. Păcat!  

Unii au patria

de iubit.

Eu nu am decât

poporul meu

necăjit

căruia îi port

suferințele

și furia…

M-am născut

în arborele lui

jefuit

în care flăcările

au ars ce e mai bun

din el

și din mine.

Însoțitori

de drum

o vreme

până când moartea

se va îndura

și mă va lua

de lângă el

și poporul meu

va rămâne singur

de mine, biet

poet

refuzat

la curtea

sfințeniei lui

demult

risipite…  

Claudiu Iordache

Apocalipsa după Cioran

Claudiu Iordache anunță lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”, o radiografie a specificului sufletului românesc în reprezentările sale repetabile şi în existenţa generaţiei postdecembriste. 

Autorul timișorean, cunoscut pentru seria de analize ce au avut drept obiect societatea românească a anilor  1989-2011: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câştigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni, Revoluţia Românilor, Agonia postdecembristă, continuă în Apocalipsa după Cioran scrutarea caracterului românesc, apelând totodată la observaţiile marilor înaintaşi privind trăirile naţiunii căreia i-au aparţinut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran.

Cartea Apocalipsa după Cioran le este dedicată. Lui Emil Cioran, la 100 de ani de la nașterea lui! Totodată celor 4 mari bărbați ai  conștiinței naționale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ion Luca Caragiale. Cuvintele mele se alătură, peste timp, tristeţii şi nefericirii lor…” (Claudiu Iordache)

Lansarea acestui nou titlu al autorului Claudiu Iordache va avea loc la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru), în ziua de 20 decembrie 2011, ora 16

 

Tahrir – Piața Libertății

Tahrir

Piața Libertății

18 zile eroice

Ora libertății bate în acest moment în Egipt. Cairo este astăzi capitala acestei libertăți. Cu 21 de ani în urmă, flacăra libertății s-a aprins în România: la Timișoara, la București, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, dar românii s-au grăbit s-o stingă. Și de atunci întunericul a coborât asupra României.

Popoarele au și această putere. Când par definitiv îngenuncheate, ele se ridică în picioare și își recapătă dreptul la libertate. Victoria libertății este cea mai frumoasă sărbătoare a istoriei. Să o celebrăm, atunci, acolo unde ea a fost obținută și în numele tuturor celor ce pun libertatea mai presus de viața lor. Și să ne amintim și extraordinara solidaritate a românilor coborâți în stradă pentru a înfrunta represiunea  unei dictaturi sângeroase (În Egipt armata nu a tras în poporul său!), precum și cântecul Timișoarei din decembrie 1989: „Libertate! Libertate!”

Astăzi, 11 februarie 2011, după peste două săptămâni de luptă în Piața Tahrir a libertății lor, libertatea lumii vorbește în limba Egiptului!

Ceea ce dovedește Egiptul astăzi e că o Revoluție nu se organizează. Revoluția se întâmplă. Revoluția este.

„Totul e stupefiant în această revoluție, începând cu calmul, cu civismul său…” (Le Liberation)

„Asta e ceea ce cerem: respect, demnitate… spune Mohamed, instalator venit din Alexandria. Plătesc din banii mei, dar nu-mi pasă dacă voi fi ruinat, măcar vom fi liberi!” (Le Liberation)

„Este o revoluție! Amploarea sa este a celor care nu mai pot fi împiedicați să afirme că Egiptul de după 25 ianuarie e radical diferit de cel dinainte. Vocea poporului s-a ridicat cu claritate și mult curaj, afirmând că această schimbare este inevitabilă. Tinerii egipteni, susținuți de ansamblul generațiilor, spun astăzi ceea ce nimeni n-a îndrăznit să rostească timp de mai multe decenii. Eu repet, este o revoluție!” (Secretarul General al Ligii Arabe, Amr Moussa)

Un maior din armata egipteană, care s-a alăturat manifestanților din Cairo, a anunțat  că alți 15 ofițeri de diferite ranguri s-au dus de asemenea în Piața Tahrir pentru a lua parte la proteste, transmite Reuters în acest moment. „Mișcarea de solidaritate cu poporul a forțelor armate a început!”

„Circa 15 ofițeri s-au alăturat revoluției poporului. Scopurile noastre sunt aceleași cu ale poporului!”

„Ceea ce i-a determinat pe acești ofițeri și pe mine să ne alăturăm revoluției este jurământul de credință pe care l-am depus când am intrat în armată – să protejam națiunea,” a spus Shouman când a fost întrebat dacă ofițerii nu riscă un proces la curtea marțială. Protestatarii l-au ridicat pe Shouman pe umerii lor, strigând „Armata și poporul sunt împreună!”

UPDATE ora 21: La câteva ore după fuga dictatorului Mubarak, șeful Armatei egiptene salută memoria martirilor căzuți în lupta pentru libertate!  La 21 de ani din Decembrie 1989, capi ai Armatei Române nu recunosc și nu respectă Revoluția Română!

Epilog la martirajul solitar al Cristianei Anghel

Dacă doamna Anghel va reveni, micuții vor fi singurii care vor avea de suferit. Ne vom muta copiii la altă școală.”

Temperament domol, multă îngăduire, nu să dăm cu pumnul în masă!”

În anul 2010, în plin război tăcut între statul autoritar al lui Băsescu și poporul român, Cristiana Irina Anghel, învățătoare din Caracal, intră în greva foamei doar pentru a convinge Guvernul să respecte legile statului și condiția dascălului român. Intră în greva foamei în care va rămâne peste 60 de zile, arătându-le concetățenilor ei că nu toți românii se supun nedreptăților regimului. După ieșirea din grevă și o perioadă de convalescență, învățătoarea din Caracal nu mai e primită la școala sa! Îi este luata clasa și repartizată o alta. Dar nici acolo nu e acceptată. De data asta nu Regimul, ci părinții o dezavuează. Pentru aceștia exemplul luptei sale nu a stârnit nici un ecou. Dimpotrivă. Colegii ei încep să-i reproșeze că nu a dovedit “temperament domol, multă îngăduire, nu să dăm cu pumnul în masă!” Iată răspunsul societății la sacrificiul celor vrednici! Respingerea celui curajos, alinierea în spatele opresorului, schelălăitura potăii colective, a “omului nou”, douăzeci de ani mai târziu, exhibarea condiției creierului supus, a celui “îngăduitor”, a umilinței “celor mulți și mărunți”, ce pleacă temători fruntea înaintea nedreptății; într-un final, abandonul moral și capitularea generală într-o țară unde guvernanții îi oprimă pe guvernați cu sprijinul guvernaților! Și atunci la ce a mai avut loc Revoluția, ce rost a mai avut sacrificiul, martirajul celor astăzi insultați prin ingratitudine și uitare, ce rost au mai avut faptele trecute de glorie ale unui neam care s-a obișnuit cu capul plecat pentru ca sultanul din toate timpurile să nu i-l taie? Și atunci ce rost mai are existența asta infirmă pe care o trăiesc milioane de români, altfel “optimiști” și “mândri” de misiunea neamului lor, „patrioți sub plapumă” când însuși destinul le este în primejdie? Ne-a reamintit, în schimb, o fragilă dar demnă femeie, lângă ce mulțimi trăim, în ce lume strâmtă ne-a adus soarta.

Doamne, dacă ne-ai părăsit, ai măcar grijă de cei pe care i-ai trimis printre noi pentru a ne lumina, în toată oroarea ei, nevrednicia!


Avem nevoie de dumneavoastră vie!

Stimată doamnă învățătoare Cristina Irina Anghel,

Nu putem decât să recunoaștem: „capul plecat” nu a părăsit caracterul românesc! Comportamentul românilor frizează lașitatea. Un popor ușor de condus, de manipulat, de stăpânit. Și atunci când, sub presiunea nenorocirii abătute asupra tuturor, un român se ridică la luptă, ceilalți tac. Tac spre rușinea neamului românesc!

Un dascăl intră în greva foamei în numele tuturor dascălilor din România, doar pentru a afla că României nu-i pasă de sacrificiul său!

Doamnă învățătoare, dumneavoastră predați astăzi o lecție de demnitate unui popor îndelung umilit. Iertați-l pentru că nu este altfel! O lecție se desprinde de aici. Martirii nu se bucură de respectul românilor. Nu astăzi. Nu mergeți până la capăt cu gestul dumneavoastră! Plecarea dumneavoastră din lume ar bucura șleahta primitivilor de la putere care acum vă batjocoresc suferința. Arareori România a fost condusă cu atâta bestialitate! Trăiți pentru a-i înfrunta, în viață fiind! Căci până la urmă vor trebui să părăsească teatrul istoriei, lăsând în urmă o Românie pângărită!

Trăiți pentru dumneavoastră, de dragul dreptului pe care vi l-a dat Cel de Sus, nu de a face umbră, ci de a lumina păcatele acestui pământ! Trăiți de dragul familiei dumneavoastră, trăiți pentru cei ce vă știu astăzi în primejdie și nu vă pot salva! Salvați-vă și în numele lor! Nu sunt prea mulți, dar nu sunt nici puțini! Trăiți pentru a prinde ceasul prăbușirii acestui regim cinic, sperjur, mlăștinos. Trăiți pentru a-i supraviețui. Iar aceasta va fi, cu adevărat,  victoria dumneavoastră! Și prin ea, victoria noastră!

Mă rog lui Dumnezeu să vă inspire, în aceste ceasuri de îndoială, singurătate și durere, să alegeți viața! Protestul dumneavoastră și-a atins limita. Avem nevoie de dumneavoastră vie!

Cu deosebit respect,

sărutându-vă mâna slăbită,

Claudiu Iordache

Am primit pe mail apeluri de solidarizare cu doamna învățătoare Cristina Anghel. Între timp, încă doi profesori au intrat în greva foamei: doamna Dorina Lupșe din Arad și doamna Viorica Ionițe din Fălticeni.

 

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ TUTUROR CELOR CARE VOR SĂ AUDĂ ȘI SĂ REACȚIONEZE

Consternată de faptul că în România s-a ajuns să se moară pentru a-ți revendica drepturile obținute prin lege, fac un apel către toate cadrele didactice din România de a se alătura, prin această scrisoare deschisă, demersului d-nei învățătoare Cristina Irina Anghel, în vârstă de 51 ani, învăţătoare la Şcoala nr. 2 din Caracal, de a sensibiliza autoritățile responsabile din România pentru a intra in legalitate.

TREBUIE găsită o soluție rezonabilă pentru ca acest DASCĂL al României să fie salvat!

Stă în puterea noastră, a tuturor cadrelor didactice din România, să fim alături de acest om atât de curajos și determinat să se facă dreptate unei categorii sociale care este desconsiderată în România.

Vă propun sa trimiteți acest mesaj tuturor cadrelor didactice și instituțiilor din România care răspund de învățământul românesc.

Este fără precedent ca în România anului 2010 să se moară pe un pat de spital pentru o cauză dreaptă și nimeni să nu reacționeze!!!!

Domnilor responsabili, găsiți o soluție pentru această problemă!

Nu așteptați să moară un dascăl al României!

Profesor Irina Constantinescu

 

SCRISOARE DESCHISĂ PENTRU D-NA ÎNVĂȚĂTOARE CRISTINA ANGHEL

AN OPEN LETTER IN SUPPORT OF CRISTINA ANGHEL, A 51 YEAR OLD TEACHER FROM CARACAL, ROMANIA, WHO IS IN HER 53rd DAY OF HUNGER STRIKE FOR HUMAN RIGHTS!

Bună ziua tuturor!

Oare este o zi bună, când colega noastră, doamna învățătoare Cristina Anghel, își continuă cu stoicism demersul eroic de a ne trezi din amorțeala mocirloasă în care ne complacem?

Oare este NORMAL să constatăm că „așa e lumea în care trăim”?

Oare am putea să facem schimb cu această Doamnă, măcar și pentru o zi?

Avem Puterea? Avem Motivația? Avem CURAJUL și DEMNITATEA? Sau aceste cuvinte au fost prea des rostite și demonetizate în timp, golite de sens, pentru a putea apoi sa devenim „Ferma Animalelor”?

Ceea ce putem face TOTUȘI  este să sprijinim, măcar și în acest fel, pe acei OAMENI care refuză să fie în Pluton!

ACEST MESAJ SE ADRESEAZA ȘI CELOR DIN MASS-MEDIA, PENTRU A O SPRIJINI ȘI A NE SPRIJINI, CA OAMENI, CA SĂ SE AFLE CĂ SUNTEM VERTEBRATE, CĂ SUNTEM „TRESTII GÂNDITOARE” ȘI NU O MASĂ TELURICĂ CE POATE FI MANIPULATĂ LA NESFÂRȘIT!

VĂ ROG SEMNAȚI ȘI TRANSMITEȚI ȘI PE BLOGURI! Anunțați dacă există ecouri ale acestui mesaj.

Vă mulțumesc si vă doresc O ZI BUNA !!!!!!!

Profesor Cristina Dinu

Brașov

 

„Învierea” lui Ceaușescu

Tovarășul Nicolae Ceaușescu: „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

„Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!”

” …Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie… am dat ordin să se tragă… Începând de azi … unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe … Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului… Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare… Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman…”

Ion Coman: „Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.”

17 decembrie 1989, Bucureşti, stenograma şedinţei CPEx şi a Teleconferinţei ţinută de dictatorul Nicolae Ceauşescu

Între  17 și  18 decembrie 1989  mai multe ordine de tragere date de dictatorul Nicolae Ceaușescu au dus la împușcarea a peste 300 de oameni pe străzile României! 20 de ani mai târziu, în societatea postdecembristă se consumă una dintre cele mai mari mistificări ale istoriei recente, sub pretextul deshumării osemintelor familiei Ceaușescu!

Relansarea orchestrată a cultului lui Nicolae Ceaușescu, transformarea celui mai crud dictator în simbolul salvării din mizeria actuală a neamului românesc (ignorându-se voit că, în urma Revoluției, cei care au condus România la dezastrul actual sunt chiar foștii activiști ceaușiști ori membri ai fostei Securități), sunt acte de o maximă gravitate! În acest “festival național” dezonorant al „învierii lui Ceaușescu” apare știrea că un bust al dictatorului a fost plantat într-un oraș românesc! În termeni morali actul este, pur și simplu, o mișelie, pe care statul român nu o poate accepta! În Revoluția Română au murit copii, femei, adolescenți, bătrâni, tineri, astăzi uitați doar pentru a reaminti cu o falsă pioșenie “gloria” și meritele unui dictator a cărui biografie scelerată descalifică România. A regreta, fățarnic ori  isteric, execuția de la Târgoviște a cuplului Ceaușescu (ființe cu vagi însemne umane), „înhumați ca niște păgâni” (după ginerele lui Ceaușescu), ignorând felul “creștinesc” în care a fost aruncată la groapa de canal cenușa a 44 de români incinerați la București din ordinul Elenei Ceaușescu, uitând să-i deplângi pe copiii și adolescenții împușcați în urma ordinelor lui, între care Mariana Mirea – 22 ani, Ruxandra Mihaela Marcu – 21 ani, Florin Baban – 21 ani, Eugen Bărluțiu – 18 ani, Luminița Florina Botoc – 13 ani, Grama Alexandru – 17 ani,  Leia Sorinel Daniel – 21 ani,  Lungu Doru Cristina – 2 ani, Mihai Lucrețiu Gâtlan – 19 ani, Nemțoc Vasile Marius – 19 ani, este incalificabil pentru cei ce vor să întoarcă istoria românilor pe drumul servituții și obedienței tuturor.

Mă întreb dacă nu cumva acest moment de început al restaurației fostului regim nu este consecința unui plan premeditat de mobilizare a armatei de rezervă a nostalgicilor ceaușiști. Nicolae Ceaușescu a fost declarat în anul 1990 de către ONU “criminal al umanității”. Nicolae Ceaușescu, singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor, a fost un criminal. Viața lui trecută îndoliază și astăzi conștiința națională. Nu poți simți mândria de a fi român știind că un astfel de individ ți-a decis soarta și ți-a vorbit cândva limba!

Dar noi, românii obișnuiți, de ce tăcem, de ce încercăm să uităm Crima de Stat din Decembrie 1989? Am devenit, la rândul nostru, complicii ei, refuzându-ne remușcările? Deși și astăzi călcăm pe umbrele celor uciși la Timișoara, la București, la Cluj, la Brașov, la Arad, la Sibiu… De ce, români? De ce, România?

Dictatura

Legea Lustraţiei

după 20 de ani

Lovitura de Stat a lui Traian Băsescu

după

dictatura lui Nicolae Ceauşescu:

1104 morţi!

Câţi vor mai trebui să moară pentru libertate?

Acum dictatura este completă! Regimul de origine securistică a uzurpat total puterea statului român. El controlează Parlamentul, Guvernul, DNA, Procuratura Generală, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Economic Social, Serviciul Special de Telecomunicații, conducerea TVR, Agenția Română de Presă, serviciile de forță și Președinția României. Șeful statului  a colaborat cu Securitatea. Numele lui este Traian Băsescu. A pus mâna pe putere prin fraudă morală. Acum dictatura care-i poartă numele este deplină. (O lege a lustrației, astăzi, ar viza în primul rând pe colaboratori ori informatori, pe foștii ofițeri de securitate, pe făptuitorii ordinelor lor scelerate, o lege pe care aș saluta-o din toată inima chiar dacă ea ar sosi atât de târziu!) Poporul român este iarăși lipsit de drepturi și libertate. Căzut în capcana unei false democrații, el nu mai are mijloace să intervină în apărarea drepturilor sale furate. Aceasta este Dictatura lui Traian Băsescu! Omul care dacă ar fi fost în locul lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ar fi produs și mai multe victime! Traian Băsescu este chipul nou al unei dictaturi vechi! El este, totodată, expresia românească a abandonării de către cei mulți a libertății tuturor. Poporul a tăcut vreme de douăzeci de ani. O tăcere care astăzi îl costă! O tăcere de moarte. Dar România are dreptul la viitor. Ea nu mai poate accepta povara unui nou totalitarism. Ea a început să se miște și doar o putere iresponsabilă e în stare să ignore aceste avertismente. O dictatură primitivă, cu un dictator primitiv, față în față cu poporul pe care îl flămânzește. Un regim oligarhic uzurpator, cinic, fățarnic și lacom.

Întreb revoluţionarii, acum, când populația României este sacrificată de oligarhia politică a lui Traian Băsescu, dacă au uitat împotriva cui s-au revoltat în Decembrie 1989? Oare se tem revoluţionarii mai mult de Băsescu decât s-au temut de Ceauşescu? Oare şi-au lăsat cumpărate conştiinţele cu pomenile guvernului, ştiindu-se deja că acestea vor fi retrase? Oare liderii asociaţiilor s-au lăsat corupţi ori infiltraţi de putere? Le cer solidaritate cu poporul român! Tăcerea de astăzi revoluționarilor îi va descalifica pentru totdeauna!

Întreb intelectualitatea, care a lipsit în Revoluția din Decembrie, dacă mai poate rămâne cu brațele încrucișate! Întreb conștiința românească dacă are un răspuns la autoritarismul care a cotropit România. Îi întreb pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, Cărtărescu ori Tismăneanu, noul CPEx intelectual al lui Traian Băsescu, membri ai coteriei confortabile de sub controlul fostei Securități, dacă vor continua să sprijine noua dictatură, prefăcându-se, ipocriți, că apără România de Iliescu, comunism și kgb! Uită aceștia că Securitatea, pentru poporul român, a fost plutonul de execuție al dictaturii lui Ceaușescu? Cum pot trăi în această minciună? Acum ei trebuie să aleagă la lumina zilei între Băsescu și România! Iar alegerea le va pecetlui definitiv biografia. Chiar n-au nici cel mai mic respect pentru poporul acesta chinuit, chiar nu le e milă de mama bătrână a națiunii române care plânge de neputință în fața palatului lui Ceaușescu, după 20 de ani de la căderea lui? Crede Traian Băsescu că va mai apuca finalul mandatului său? Ura cu care își înfruntă poporul pe care îl conduce este, în sine, ultimul simptom al cancerului care îi macină regimul! Regimul Securității!

Eu, cel, puțin, cunosc încă de pe acum răspunsul. Istoria nu va avea din nou răbdare. Acum, ori la toamnă, ori la iarnă, ori foarte curând, România va ieși în stradă, în strada libertății sale, pentru a-și pretinde drepturile. România va exploda. Și atunci vom fi părtași cu toții la crima de a nu ne fi smuls la timp România din ghearele Dictaturii. Dictatura securistică. Dictatura lui Traian Băsescu. Dictatura asupra fricii, tăcerii și lașității noastre!

Comunicat

Doresc să aduc la cunoștința cititorilor blogului meu, a prietenilor și cunoscuților mei, că mesajul primit de aceștia pe mail în zilele de 13 și 14 iunie 2010, cu titlul „Hello, friend„, nu a fost scris și expediat de mine, deși a plecat din adresa mea de mail!

Adresele de expediție au fost sustrase dintr-un folder de Contacte din computerul meu, multe dintre ele nefiind folosite de mult timp.

Mă întreb (deși în parte cunosc răspunsul) cine a avut interesul și posibilitatea de a pătrunde în computerul meu, și apoi de a transmite mesaje spam de pe adresa mea de mail!

Am înaintat deja o plângere înspre providerul de mail, atașând documentele doveditoare.

Pe această cale doresc să îmi exprim regretul față de prietenii și cunoștințele care au primit acest mesaj ca din partea mea.

Claudiu Iordache

15 iunie 2010

Sunt mândru de poporul meu!

SUNT MÂNDRU DE POPORUL MEU!

19 mai 2010

Moartea unei căprioare

„Nu, nu sunt Lorelei,

Sunt Cosmina.

Şi nu vreau să mă duc.

Vreau să rămân.

Am doar cincisprezece ani şi vreau să trăiesc şi să iubesc. Am lucruri de făcut.

Cosmina nu a mai rezistat!

„Azi dimineaţă, la 5 şi jumătate, a început să tuşeascaă şi apoi a făcut hemoragie.

Microbul contractat în spital i-a distrus plămânii.

A murit ca un pui…

Cosmina şi-a început călătoria nesfârşită  azi, 26 ianuarie 2010, la ora 5,30.

Bolnavă de leucemie la 15 ani, Cosmina Păun a murit într-unul din marile spitale ale Capitalei datorită unei instalaţii defecte de oxigen, care nu a funcţionat cât să apuce sufletul ei, alungat dintre noi, să urce la cer. Ucisă de statul român! Nu a funcţionat! Speranţele oamenilor simpli care au ajutat-o în lupta ei pentru supravieţuire s-au spulberat.

Dumnezeu să o odihnească!

Dar care e rostul nostru pe acest pământ?

Am murit odată cu ea şi nu ştim?! Şi nu ne pasă? Şi lăsăm iarăşi şi iarăşi să fie?

Mă tem de moartea prematură a României.

Priviţi-o! Ascultaţi-o! I s-au uscat lacrimile. Nu mai plânge. Îşi duce fiii la groapă şi tace. Ce se întâmplă în sufletul său? Dar în sufletul nostru? Şi în jurul ei nu se mai aude decât urletul câinilor!

Dumnezeu să te aibă în grijă, Cosmina, că noi, oamenii, nu am reuşit!

Isabelle Lorelai

Salvaţi România!

Nu sunt “decât” câteva cazuri, câteva destine, câţiva copii loviţi de soartă, câteva vieţi ce vor fi curmate… Dar voi Salvaţi România!

Dacă România nu mai are bani pentru copiii ei, pentru îngerii ei, pe care îi lasă, indiferentă, să moară, atunci Salvaţi România! Ea este bolnavă. Ea are nevoie de ajutor. Ea are cancer. Salvaţi sufletul României! Nu mai are simţire? Nu mai are bani? Nu mai este bogată? Dar miliardele care se rostogolesc din palma ei în seifurile străinătăţii? Dar oligarhii cu priviri de brute? Dar politicienii cu inimă de iaţcă? Dar omul de rând care s-a obişnuit de mult cu gândul că România e internată la Fundeni, la Marie Curie, unde suferă singură,  pentru că toţi ai ei au abandonat-o, într-o săliţă de spital sărăcăcios unde moare cu zile?

Dar voi Salvaţi România! Numele ei, astăzi, este: Andra, Ştefănel, Sebastian, Fabian, Georgiana, Ovidiu, Cosmina…

Salvaţi-i, pentru că numai aşa puteţi salva România! Dacă îi mai sunteţi părinţi, dacă îi mai sunteţi copii, dacă îi mai sunteţi surori, dacă îi mai sunteţi fraţi…

Dacă mai sunteţi oameni, Salvaţi România!


Text dedicat Isabelei Lorelai, un nume frumos al tristei Românii!

Sărut mâna, Isabela!

http://isabellelorelai.wordpress.com

http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro

Securitatea – Confiscarea unei naţiuni

1989 – 2009

Dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ’89, ei ori noi?”

(Călin Nemeş)

Ilie Ştirbescu: Securiştii dumneavoastră trag şi acum în Capitală.

Nicolae Ceauşescu: Dacă au tras şi trag, înseamnă că şi-au făcut datoria!

(Târgovişte, Decembrie 1989)


Vă scriu dintr-o ţară care a fost cândva România!

Această lucrare, “deşi nu spune nimic din ce n-am şti deja” (Jean Sévillia), încearcă să decripteze preluarea puterii după Revoluţia din Decembrie. Pe fotoliul încă jilav al dictaturii avea să se aşeze fundul gros al oligarhiei, extracţia cea mai mizerabilă a fostului regim. Într-o ţară fără cetăţeni democraţia rămâne o şaradă nerezolvată. Apariţia partidelor, schiţarea primelor libertăţi constituţionale, alegerile pripite, enunţarea formală a principiilor statului lui Montesquieu, existenţa de sine a politicilor epigonice, nu au fost decât alte spectacole cu aceeaşi distribuţie, şi, de la un moment dat, cu acelaşi regizor extras din recuzita aceleiaşi religii decăzute. Deja după fuga lui Ceauşescu nu mai putem vorbi despre autoritatea nomenclaturii, dar în alienantul vid creat nu au pătruns conştiinţe ale noului val, ci, relativ târziu şi relativ uşor, cadre cupide şi cinice ale fostei Securităţi, desfiinţată oficial prin Decretul nr. 33 din 30 decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (14.700 de angajaţi, 10.000 de ofiţeri activi, de trei ori mai mulți ofiţeri rezervişti, acoperiţi, 400.000 de “gazde”, rezidenţi, colaboratori, informatori, căsuţe poştale – oameni care primeau mesaje scrise pentru ofiţerul de Securitate, semafoare oameni care înlesneau accesul ofiţerului în diverse imobile, gulgute otrăvite – cei ce lansau minciuni pentru compromiterea unor persoane, surse, complici de voie şi de nevoie, simpatizanţi, nostalgici, o adevărată viitoare majoritate tăcută.)

În mai puţin cartea neagră a comunismului şi mai mult cartea sură a unei abjurări ipocrite – Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România – rolul Securităţii a apărut diminuat ca structură de forță a executării ordinelor partidului! Deşi după ieşirea din scenă a pcr Securitatea avea să-i supravieţuiască, şi mai mult decât atât!

Cele şapte zile ale Revoluţiei au permis pentru ultima oară Securităţii să-şi etaleze “loialitatea” deplină faţă de Regim: vânătoare de oameni, schingiuiri, asasinate în spitale, arderea celor 44 de cadavre şi împrăştierea cenuşii lor la o groapă de canal (unde a mai văzut Europa de lângă noi asemenea grozăvii?) Avea să susţină mai târziu că ea, Securitatea, trădându-l pe Ceauşescu, a făcut Revoluţia, că ei îi datorează poporul libertatea de mai târziu, că ea a fost, de fapt, unealta Marilor Puteri după Malta! Deşi sunt fapte, declaraţii, dovezi că Securitatea, formată din “activişti pcr cu sarcini speciale, inclusiv protejarea prin orice mijloace a comandantului suprem Nicolae Ceauşescu şi a familiei acestuia”, a servit dictatura până în 22 decembrie şi mai târziu. Altfel cum explică apologeţii Securităţii faptul că aceasta infiltrase Balconul Operei cu informatori ori că se pregătea să-i aresteze pe fruntaşii Frontului Democratic Român, în noaptea de 21? (La ce bun, odată ce Revoluţia era, după spusele proprii, chiar opera ei? Se spiona pe sine?) Mai plină de bun simţ este observaţia academicianului Camil Mureşeanu: “Nici o populaţie nu se pune în mişcare, înfruntând gloanţe şi care blindate, numai că a auzit în stradă nişte îndemnuri la insurecţie din partea unor instigatori, fie ei şi aureolaţi de calitatea de misterioşi turişti străini.” (Memoria 1989, Nr. 1- 2007). Uzurparea de merit, sperjurul, intoxicarea populaţiei pe care aproape a convins-o că nu ea a făcut cu putinţă victoria Revoluţiei, tragerea savantă de timp, pentru ca oamenii să fie “ajutaţi” să uite, coruperea puţinelor caractere din intelighenţia flască şi mercantilă de la Bucureşti care, în loc să o înfrunte ori să o denunţe, îmbrăcând onorată livreaua de valet al puterii, a devenit complicea tuturor derapărilor ei, izolarea intransigenţilor şi a celor merituoşi, acapararea patrimoniului economic, infiltrarea cu oameni “iscusiţi” a partidelor neexperimentate, înfiinţarea trusturilor de presă, a băncilor-capcană, a societăţilor-ventuză, controlul cărţilor câştigătoare în scrutinele falsificate, pătrunderea în parlament cu desanturi consistente, activarea coteriilor complice astfel încât prima societate civilă post-decembristă să fie o emanaţie a lor, confiscarea şi alterarea actului de dreptate prin intrarea masivă a foştilor ofiţeri ori procurori politici în breasla judecătorilor, concomitent cu îmbunarea liderilor euroatlantici, după formula: “voi ne folosiţi, noi rămânem la putere!” (nimic de mirare în faptul că marele triplu B occidental: Blair, Berlusconi, Bush, se îmbrăţişează fratern cu Putin!), au format arsenalul de luptă al Securităţii dispensate, în sfârşit, de dogma comunistă şi de teama de Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei! În primul rând trebuia să trageţi la picioare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo.

Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme… Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă… N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne… Trebuia să-i omoare pe huligani…

Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul… Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă… Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!

Tov. Nicolae Ceauşescu: V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă dacă nu se retrag, să trageţi în picioare. Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă. Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!

(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 decembrie 1989)

“Şi atunci când l-aţi ucis şi de ce/ Şi cine eraţi voi să-l ucideţi?/ Cădeţi în genunchi şi închinaţi-vă/ Şi cereţi odată iertare.”

Adrian Păunescu, Recurs pentru Nicolae Ceauşescu

Şi atunci a fost ucis

pentru cele şase ordine de a trage în populaţia României! Pentru că a trimis tancurile împotriva

oamenilor cu piepturile goale, pentru că i-a împuşcat în spitale, pentru că le-a ars trupurile şi le-a

aruncat la canal.

Pentru mia de morţi şi miile

de arestaţi, maltrataţi

şi răniţi.

Şi cine eram noi, cei care nu l-am ucis?

Eram victimele lui de 45 de ani. Eram deţinuţii lui, prizonierii lui, sclavii lui, cei care n-au putut fi

liberi ca fiinţă umană cât a trăit el, ultimul Dictator.

Şi nu vom cădea în genunchi, şi nu ne vom închina în veci la mormântul lui.

Şi nu vom cere iertare celui ce a comandat să se execute foc în propriul popor.

Câtâ vreme cei minţiţi de el, arestaţi de el, schingiuiţi de el, asasinaţi de el, cei care au pierdut din

cauza lui un fiu, un frate, un părinte, un soţ, un prieten, un drept la fericire, nu vor face primii semnul

iertării unui Criminal al românilor, cum nu a mai fost altul,

pe numele lui infam,

Ceauşescu.

“I-am ars doi câte doi!”

(Gheorghe Zâmbroianu, unul dintre muncitorii care în noaptea de 18 spre 19 au ars cadavrele aduse de la Timişoara)

Şi în “cea mai supravegheată societate din Europa”, după Virgil Măgureanu, la mai puţin de un an de la rugurile din Decembrie, în parte, au reuşit. De evidenţiat că “prada”, spre deosebire de alte ţări apropiate, a fost disputată cu mijloace soft. N-au fost apreciate utile luările de vieţi omeneşti. Românul de rând era o plastilină îndelung frământată în palma Securităţii. Surpriza din Decembrie nu s-a repetat. Poporul a depus armele la poarta celor pe care îi învinsese într-un blitzkrieg. În numai un an România s-a întors la trecut. Ultimele convulsii ale rebeliunii s-au stins în decembrie 1990. Veteranii Revoluţiei, mulţi dintre ei oameni mici prinşi în vâltoarea evenimentelor mari, au fost ulterior cumpăraţi cu aniversări, cu prăvălii, cu decoraţii. Ori a fost chemată moartea să-i ia mai repede! Asta când nu au ales să emigreze. Chermeza se sfârşise. A urmat apoi ştergerea urmelor. Fotografiile, filmele, puţinele documente ale Revoluţiei, legitimaţiile, steagurile decupate au dispărut de pe piaţă. A avut loc, în schimb, invazia impostorilor ce aveau să transforme vinul nobil în poşircă. Guvernele nevolnice (“care s-au înşelat în toate, care nu au prevăzut nimic şi care n-au îndreptat nimic“ – Andre Tardieu, Aroganţa în faliment) continuau să administreze o ţară ca dintr-o cazemată cu ambrazuri. În relaţiile externe am abandonat tot ce s-a putut: suveranitatea, Basarabia, Bucovina. Naţiunea română a redevenit o mulţime. Românii au şters-o spre Stambul ori spre pieţele de profit şi prostituţie ale Italiei şi Iugoslaviei. Au fost supuse jafului sălbatic livezile, pădurile, gazele ori petrolul, iar industria grea a fost transformată în fier vechi. Au urmat privatizările, împroprietăririle frauduloase, hoţii cu acte în regulă. A urmat restituirea patrimoniilor unor urmaşi problematici. Au apărut mafiile recuperatorilor, notarilor, poliţiştilor, avocaţilor, magistraţilor. Centrul Timişoarei revoluţionare a fost abandonat în mâna ţiganilor. (Ideea după care proprietatea e sfântă numai dacă este obţinută cu mijloace sfinte, agonizează în România). Oligarhi cu originea în Codul Penal şi-au sporit nemăsurat avuţiile. A urmat desfrâul, transformarea româncelor în marfă de export, alterarea iluziilor, decăderea unei societăţi lipsite de tradiţia nobleţei şi robusteţii. Sosirea fostului Rege Mihai nu a adăugat lumină în tabloul sumbru al unei naţiuni în descompunere accelerată. Dimpotrivă, pretenţiile lui au devenit curând exorbitante. Dar perdantul român ştie să-şi suporte cu stoicism condiţia. Duse erau vremurile solidarităţii, ale sacrificiului, ale speranţei într-o altfel de Românie. România lor se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri. O, tempora…

Pe de o parte o putere împrăştiată, dezlânată, pe de altă parte o putere subalternă care a găsit prilejul de a se desprinde de motivul ei de a fi. Dar cum? Avea la îndemână structura, metoda, doctrina, expertiza, mijloacele, complicitatea celor veşnic neputincioşi, a viitorilor parveniţi inevitabili şi a veşnicilor şi actualilor laşi. O vreme a ezitat.  Furtuna a continuat să ridice valuri gigante. Dar şi indignarea şi violenţa urii şi a răzbunării obosesc. Şi într-un moment de acalmie a apărut din nou ea, Securitatea… La intersecţie, acolo unde drumul vechi îşi vărsa gunoaiele în drumul ce urma. Securitatea a fost primul gunoier, primul debarasseur şi primul “restaurator” al unei ordine minimale pe pământul răvăşit de Revoluţiei. Ce a făcut? Şi-a căutat goarna şi prin pâlnia ei a aruncat în eter semnale neaudibile. După care au venit şi ceilalţi. Au pus la cale un plan de urgenţă. Şi cu mânecile suflecate s-au pus să salveze casa dărăpănată a românilor. Securitatea a fost „primul constructor”, prima voinţă a “coerenţei”, singura voce inconfundabilă, primul semn că avea de ce să se teamă, de aici încolo, anarhia naţională! Și primul ei arhitect clandestin. Totul a urmat din această judecată a celor ce mai puteau apela la serviciile ei. Indivizii, guvernele, nici urmă… O ţară locuită de improvizaţie, de orbire, de disoluţie, în absenţa stăpânului împuşcat. Ce eroare… A mai rămas Securitatea să pună lucrurile cap la cap, să preia puterea pentru a-i da un „sens”. Ce-i reproşăm? Ea nu a preluat decât ceea ce nu folosea altora: puterea oamenilor! Şi în acțiunile sale, „pompierul” naţional a trebuit să aleagă între mai multe soluţii. Încotro? Spre Gulag? Spre experienţa rusească? (În Rusia preluarea a decurs în forţă, căutând capitularea viitoarei societăţi. Rezultatul îl vom afla în viitorii câţiva ani.) Spre regimurile torţionare, spre credinţa întunecată a exceselor, spre trecutul dictaturilor? Răspunsul a fost cu mult mai simplu. Nu prin rapt, nu prin violenţă vizibilă, nu prin represiunea drepturilor, ci prin anestezierea ori aţipirea lor, nu prin război civil, ci prin recuperarea răbdătoare a acelui rest de putere ce prisosea milioanelor de cetăţeni tradiţional turmentaţi. (Este prima care a revertebrat statul – în felul ei, evident!) Şi uite aşa, în circumstanţe ce vor rămâne veşnic necunoscute, Securitatea, profitând de suspiciunea generalizată privind intervenţia KGB-ului în schimbările recente, a decis: “Confiscarea!”

O Securitate „eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns preşedinţi, miniştri, senatori, deputaţi, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevăraţii autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989!

Disperarea colectivă este cel mai puternic agent al ruinei… Disperarea duce la eroism sau laşitate La laşitate, mai cu seamă” scria, în 1970, Emil Cioran. Disperarea colectivă a mulţimilor laşe înainte de revoluţie. Disperarea colectivă a eroismului în zilele lui Decembrie. Cărora le-a urmat disperarea cenuşie a subzistenţei… fără mândrie, demnitate ori ideal. Ignoranţa, resemnarea, defetismul, cultura abandonului… Ratarea intelectualilor. Schimbarea numai la faţă. Abrutizarea. Frustrarea celor neluați în seamă după cea mai importanta bravură a vieții lor, dezgustați nu de revoluție, ci de urmările ei. Invidia. Resentimentul. Actualizarea viziunii clasicilor ce întrevăzuseră tarele de caracter ale societăţii: patriotismul scrutător al unor Bacalbaşa, Drăghicescu, Manoilescu, Rădulescu-Motru, Mehedinţu, Caragiale, Eminescu, Petre Pandrea, Cioran… Oglinda ce se încăpăţâna să arate un chip slut unei naţiuni în suferinţă, cu harul de a trăi săracă într-o țară bogată. Şi singura soluţie: nu încă o revoluţie (miracolele nu pot fi reduplicate), ci spargerea oglinzii! Întregul românesc a dispărut în neant. Românii redeveniseră iarăşi nişte mici singuratici. În jurul lor nu mai exista decât o frontieră a ţăranului lui Rebreanu, Ion, a animalismului lui sălbăticit şi flămânzit de veacuri, a unei bulimii insaţiabile ce a inflamat intestinele unei generaţii răvăşite, fără prea multă minte.

În esenţa ei, puterea publică n-a fost nicicând pusă în serviciul poporului. De aici uşurinţa cu care poporul a cedat şi cedează ceea ce nu i s-a părut niciodată al lui! Cât priveşte libertatea, cum ea nu i-a fost lângă leagăn, înţelegem de ce astăzi nu o recunoaşte în nevoile sale. Câteva motive pentru care arareori poporul s-a împotrivit îngenuncherii sale. Şi o explicaţie sumară a împotrivirii şterse la tentativa de confiscare!

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi 2009. Căderea noastră a Bastiliei ne-a aruncat, sărind peste Adunarea Constituantă, peste Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, peste Comuna din Paris, peste girondini ori iacobini (la noi n-au existat ghilotine), peste Convenţia Naţională, peste decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, peste Directorat, peste Consulat, peste Lovitura de Stat din 18 Brumar, peste împărăţia revoluţionară (“Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat pe principiile care au început-o: ea s-a încheiat!” – Napoleon Bonaparte), de-a dreptul în domnia regelui Ludovic al XVIII-lea, altfel spus, în Restauraţie! Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990, Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat. Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni, actualizând impresia că, în istoria sa modernă, poporul României, de bună voie şi nesilit de nimeni, se lasă uşor făcut prizonierul guvernului său. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, și ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii (Revoluţia nu a vindecat-o de tarele ei dobândite, între care resentimentul şi natura ei digresivă. 7 zile de tratament radical nu s-au dovedit de ajuns pentru o vindecare definitivă! Comportamentul ulterior a urmărit linia descendentă a descompunerii ei morale…), delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Prin ’90 mă ameninţau scrâşnit pe stradă, mă înjurau din curţile vilelor din Cartierul Primăverii, îmi trimiteau scrisori anonime cu acuzaţii (pentru vina de a fi fost, pe rând, fesenist, secesionist, revoluționar, profitor, regalist) şi blesteme, ameninţări cu moartea, cu însemne legionare, îmi telefonau cu voci viermănoase de abia intrat în camera de hotel de la Flora, mă arătau cu degetul de la ferestre ori îmi lipeau bilete scabroase pe uşa liftului la Timişoara… Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Dumnezeule! Cum sună astăzi ideea Reconcilierii! („Clasica apărare a călăilor care, după 1989, trăiesc liniştiţi în locuinţe confortabile, în case de vacanţă, în timp ce victimele continuă să-şi panseze rănile!” – Stéphane Courtois) între aceşti copii şi adolescenţi şi sceleraţii care i-au ucis! Manipularea merge întotdeauna în întâmpinarea răului dinăuntru. Ştim astăzi, în sfârşit, că adevărata capodoperă a Securităţii este majoritatea tăcută. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă! Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

“De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea.”

(Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

“Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.”

(Ofiţerul recrutor H.I.)

“După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ’70 erau informatori.”

(fiul scriitorului Ion Lăncrănjan)

“Am colaborat cu Securitatea din patriotism.”

(Dan Zamfirescu)

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! În douăzeci de ani, România a murit de douăzeci de ori iar Securitatea nu a murit niciodată. Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia (cinci milioane şi jumătate de români au murit în ultimele două decenii, luând cu ele în pământ amintirea Revoluţiei) şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm să vorbim, cum a fost trăită, limba de simţăminte a părinţilor. (Limba unui popor este ca o religie cu care ne cununăm pe viaţă. Ori o biserică prin care se perindă neamurile smerite ale vremurilor.) Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. E nevoie de o imaginaţie colectivă fabuloasă pentru ca noua generaţie să simtă din nou spaima, indignarea, suferinţa şi furia celor pe care i-a lăsat în urmă! Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaște numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat chipul lui Eminescu, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie? Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuințe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul, atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul cel bun pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea!

Sunt erori care, repetate, pot descalifica un popor! Revoluţia română a constituit o fericită erată de comportament a unui popor subjugat. După 45 de ani de complicitate şi consimţire, generaţia noastră s-a revoltat, mai întâi împotriva propriei lasitudini. A alungat un dictator susţinut de una dintre cele mai represive poliţii politice Securitatea! Şi-a recuperat demnitatea ce părea compromisă. A urmat o perioadă de tranziţie sură. De la întuneric la lumină, străbătând o antecameră de ceaţă. În care, iarăşi, s-a rătăcit. Un sondaj recent a dat la iveală o nostalgie nocivă. La întrebarea: “Cât de bine credeţi că ar fi pentru ţară să aibă un conducător puternic, care nu-şi bată capul cu Parlamentul şi alegerile?” românii au răspuns cu un procent covârşitor de 70%! Demnitatea, devenită deja o piedică, libertatea, pentru şapte din zece români, nu mai au preţ. (Libertatea, demnitatea: privilegii ale condiţiei umane) Ne aglomerăm spăşiţi la poarta unei închisori din care abia am evadat. Ne oglindim în chipul slut al unui big brother care ne-a mai răpit cândva libertatea. Capitulăm periculos, cu un rânjet ridicol pe gură. Cădem pe drumul urcuşului obligatoriu într-un moment în care până şi cei mari se clatină pe creste. Miroase a declin pronunţat. Roca românească are consistenţa melasei. Se caută o mână forte ca să ne scutească de responsabilitatea demisiilor noastre. Un preşedinte american abia ales le-a cerut compatrioţilor, în buna tradiţie a lui Thomas Payne, să se ridice din praf, să se scuture şi să meargă mai departe. Un preşedinte dâmbovițean, în schimb, vrea să-l întoarcă în praf pe românul obişnuit căruia, într-un moment de gravă neatenţie, i s-a furat puterea. Şi asta în timp ce România defetistă, săracă şi necăjită, ce nu mai poate fi decât compătimită, s-a scufundat într-o tăcere de mormânt. Poate cea mai scrutătoare privire aruncată în oglinda României,  a lui Emil Cioran, scria în 1937: ”Mulţimea vrea să i se comande… Ea nu aşteaptă altceva decât dezintoxicarea de libertate… Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile…” Nimic n-a fost clintit. Libertatea de după 1989 s-a dovedit la fel de inutilă, la fel de demnă de ură. Căderile şi urcuşurile neamului românesc o duc tot mai jos! Ceea ce era un deficit de energie în 1937 a devenit o pierdere ireparabilă în 2009. Nu mai putem spera decât într-o misiune salvatoare, o minune mai tulburătoare decât cea din 1989. Dacă va mai fi cu putinţă. Dacă îi vom mai prinde zilele. Dacă ochii orbi şi urechile ferecate se vor mai vindeca vreodată… (Asta explică, în parte, capitularea înaintea culturii Securităţii, o capitulare ce are un adânc suport istoric, venit din istovirea unui neam care deschide poarta libertăţii dar nu mai are puterea să treacă şi dincolo de ea.) Nu cred că în această ţară se va mai naşte un viitor! Totul este un trecut, un trecut care se repetă, un trecut interminabil, un trecut fără vindecare, o rădăcină otrăvită care a urcat până şi în frunza cea mai de sus, până şi în mugurul cel mai tânăr.

Oligarhia, în România, este numele postdecembrist al Securităţii! Membrii ei sunt miliardari, proprietari funciari, bancheri, demnitari. De înţeles de ce nu a funcţionat comunismul aici. Cu cine? Cu o nomenclatură venală? Cu serviciile cinice? Cu o intelectualitate decăzută? O altă contradicţie în termeni! Dacă am aminti doar enorma cantitate de ceauşeşti puşi pe note muzicale, de hârtie, de uleiuri, de bronz, de marmură, lăsate moştenire remuşcărilor publice de culturnici la căderea lui Ceauşescu însuşi, într-o zi de decembrie… Contrar frumoasei definiţii a rolului intelectualului, dată de un filozof contemporan, pe care nu mă abţin să o reproduc, pentru a o aminti celor ce confundă condiţia intelectualului cu aceea a valetului intelectual, colecţionar de vanităţi oficiale şi diplome, încă neieşit de sub tutela feudală a “monarhului” obişnuinţa cu nedreptatea, cu abuzurile, cu minciuna, este o tradiţie românească. În ţara aceasta hoţii nepedepsiţi sunt negustori cinstiţi, iar asasinii din decembrie beneficiază din plin de prezumpţia de nevinovăţie. Doar au murit numai 1100 de oameni, ce naiba! Legea discriminează fără să ezite între marii şi micii vinovaţi. Primii sunt exonerați, răsplătiţi, ultimii sunt pedepsiţi. Furtul unui ou a devenit mai grav decât raptul unei naţiuni. Oligarhia fără petliţe, între timp, şi-a segregat interesele. A apărut concurenţa pe piaţă. Firmele (tot ale lor) de protecţie şi pază îi apără pe profitori de frustrările celor abuzaţi. Unii îşi duc copii la şcoli înalte, la Geneva, Londra ori Paris. Alţii şi-i retrag de la şcoală. Tineretul emigrează în masă. România de astăzi e locuită de români conformaţi, aserviţi. Un milion dintre ei au şters-o spre paradisuri ceţoase, departe de Ţara lui Dracula. Au rămas pe loc păguboşii şi şmecherii. Păguboşii – anonimi; șmecherii, în schimb, desfiguraţi de cupiditate, dau tonul unei societăţi pângărite. Au apărut pe lângă monarhii etnici şi regii corporatişti: regele parcărilor, regele gunoaielor… Metresele preşedinţilor devin miniştri şi deputaţi. Agenţii de influenţă zburdă la vedere, căci serviciile secrete legale n-au timp de nimicuri. Cine să mai spioneze? Ce anume? De ce? România este o carte deschisă, în care realitatea scrie nestingherită apocalipsa ei. Este şi acesta un câştig neaşteptat. Insignifianţa sa nu mai are duşmani în lume. Maghiarii nu o mai revendică la Coroana Sfântului Ştefan dacă o pot ocupa cu acte în regulă. Ruşii n-au timp de fosta lor vecină. Ucraina o ignoră. Europa o vrea din principiu. America o foloseşte la bucătărie. Prestigiul românesc e la pământ. Ne-am încadrat perfect în lumea celor fără rost. Pe care nu-i mai poţi deplânge. Ce-şi face România cu mâna ei nu e egalat decât de indiferenţa lumii şi dispreţul realităţilor. Dar toate au o explicaţie, toate au un răspuns. Marasmul de astăzi al statului român este triumful absolut al Securităţii!

Nu există un model salvator pentru România. România e, în schimb, un model de evitat pentru lume! Un model de inadecvare la progres, democrație, modernitate. Pentru unele popoare viitorul a devenit o poartă tot mai strâmtă. Cum va reuși această țară pervertită să reziste șocului supraviețuirii pe o pistă de competitori disperați? Revoluția a făcut-o, cu 20 de ani în urmă, să merite respectul națiunilor. A avut această șansă, a ezitat, a pierdut-o pentru totdeauna Și responsabilitatea își numește astăzi făptuitoarea: Securitatea! Și toate astea într-o societate dislocată din credințele sale fundamentale: credința fondării, credința păstrării, credința dăinuirii… Reușita blestemată a Securității a fost s-o poată desprinde de izvoarele drepturilor ei naturale.

Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a amneziilor generale? Cum de poate s-o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?

Uzurparea de merit este o trăsătură de caracter a imundului românesc. Securitatea rămâne singura care ar putea prezenta portretul robot al acestui popor pe care, de altfel, l-a terorizat îndelung. Ea a ştiut cum să-l ia! Ademenindu-l ori ameninţându-l, dar amintindu-i continuu că, aşa cum a făcut-o de atâtea ori, îi poate mutila caracterul. Ceea ce a şi reuşit, într-un sfârşit agonic de secol. În România lungilor ani comunişti au coexistat mai multe popoare: poporul dobitoc, cu prelungirea lui apocaliptică în ziua de astăzi, poporul activiştilor, poporul delatorilor, poporul nomenclaturii, poporul securist. După Revoluţie a dispărut, ca prin minune, poporul partidului comunist. Cele patru milioane de membri pcr s-au scurs sub pământ. Poporul informatorilor, când n-a putut emigra în SUA ori Suedia (state ce au adăpostit de-a valma securişti, informatori, filori, torţionarii anului 1989, cu același calm cu care au refuzat cererea de adăpost a unor bieți azilanţi economici), s-a ascuns adânc în hrubele societăţii. Doar poporul securist a reuşit să nu-şi piardă cumpătul şi să menţină controlul, chiar şi după ieşirea forţată din scenă. Numai foştii, înalţii şefi pensionari, au fost abandonaţi proceselor mai mult morale decât penale. Dar structurile, deşi rarefiate, au rămas active. A urmat anihilarea ameninţărilor, refacerea reţelelor, infiltrarea autorităţilor, retranşarea în spaţiul vital al societăţii. Doar ei au “construit” în România postdecembristă, confirmând afirmaţia unui scriitor după care “numai canaliile sunt harnice!” Tot restul a venit de la sine. Dispariţia oamenilor cinstiţi şi acapararea puterii! Puterea veritabilă! Puterea de a deţine, de a controla şi de a decide până la ultimele consecinţe.

Dar dacă poporul tace este pentru că nu a fost învăţat să vorbească! El trăieşte conform cu cutumele sale, cu obrazul grav al naturii care nu se miră niciodată. Războaie, incendii, inundaţii, cutremure, nu-i vor tulbura prea mult sufletul. El îşi vindecă rănile ori moare pentru a renaşte în acelaşi fel, la comanda unui aceluiaşi ritual supravieţuitor. Un popor este eternitatea pusă la muncă. Iar rolul său este să-şi secrete istoria, lăsând prezentul cât mai puţin răscolit. Complicaţiile încep totdeauna mai sus. Acolo unde elitele, grandilocvente, megalothymice, parvenite, epigonice, găunoase, rup continuu crustele unor răni mai vechi. O elită nu este atât partea care gândeşte, cât partea care exprimă. Ori de la a exprima la a gângăvi distanţa e lungă. Elitele ori gâştele sacre moleşite care nu au mai salvat Capitoliul? Vreme de decenii Securitatea a izbit aici în vanitatea elitelor, recrutând egocentrismul, laşitatea ori stridenţele lor.

Un serviciu secret îşi pierde legitimitatea atunci când comite eroarea de a rătăci drumul intereselor Statului pentru a apăra Conducătorul!

Cu spatele la adevăr,

încercând să se disculpe de nevoia de a-şi aminti

că atunci când a fost nevoie de ei au lipsit!

La Timişoara nu au murit oameni

pentru ca foştii securişti să le poată sfida sacrificiul. Un securism mereu în vervă, care vrea parcă să

demonstreze cât de mizerabil i-a fost rolul jucat. Un securism care şi-a trădat stăpânul atunci când a

simţit că sfârşitul lui e aproape.

Adevărul despre Decembrie 1989 al nostru

nu este identic cu acela al foştilor informatori, colaboratori ai securităţii.

Slugi trufaşe ale unui derizoriu moral deveniţi cenzorii unei Românii amnezice,

schimbând între ei amintiri culese din vremea în care priveau Revoluţia prin fereastra laşităţii lor!

De-ar fi avut măcar curajul de a comemora Revoluţia altora

fie şi prin tăcere…

În România căutarea dezinteresată a adevărului nu are  istorie! Adevărul? Care adevăr? Cel pe care puterea îl vânează în ungherele cele mai ascunse? Nu o interesează adevărul. La ce bun? Asta e lumea noastră! Nu o interesează trecutul, cum n-o interesează viitorul! Ea este însuşi prezentul fără nici o memorie. Doar secunda bondoacă mai adastă pe stranele ei. Mare, grasă, flenduroasă, ea doarme când nu rumegă clipele vieţii noastre. Şi într-un fel ne-a înlănţuit de ea. România istorică a pierit demult. În relaţiile cu umanitatea, România e reprezentată de o fantomă. Fantoma are steag, are imn, n-are, în schimb, în piept sufletul unui popor care, vreme de decenii, a fost ţintuit la marginea demnităţii. Un cimitir al viilor. Şi un refuz ascuns al Dumnezeirii. Era păgână. Iată ce i-a oferit poporului român Partidul şi dublul său represiv, Securitatea!

Cinismul la vedere a devenit o politică de imagine a guvernanţilor. Foştii capi ai Securităţii doborâţi de vârstă au primit pensii luxoase pentru a-şi îndulci nostalgiile, dar nu remuşcările. Mulţi dintre ei au devenit “revoluţionari”, consilieri ori primari, demnitari, secretari de stat ori europarlamentari, oameni de afaceri, chiar miniştri ori boşi de partid. O deasă plasă pescărească a fost aruncată peste plevuşca mulţimilor tânjitoare. N-a existat scandal naţional în care să nu fie implicaţi ei şi ai lor. Şi ca un făcut, cu totul întâmplător, tot din rândurile acestora au fost recrutaţi diplomaţii de carieră. Pentru a ”negocia” interesele trădate ale României la Moscova, la Washington, la Londra, la Roma, la Kiev, la Paris, unde au fost pierdute toate mizele. Alro, APANOVA, OTE, Petrom, tot atâtea hemoragii nevindecabile. Datoria a săltat de la zero în ianuarie ‘90 la peste 50 de miliarde douăzeci de ani mai târziu. Oligarhia securistă este astăzi o castă ascunsă, suspectată, dispreţuită, deşi prosperă la vedere! Căci ei nu se mai tem de nimic. Partidul lor orizontal, risipit, fără contur previzibil, a acoperit ca o maree de petrol albastrul timpului viitor. Şi o altă ridicare în masă împotriva lor, o altă revoluţie nu se mai întrevede.

În perspectiva viitorului România e constrânsă să nu mai aibă idei! Ea există, şi nimic mai mult. Se poate trăi şi fără libertate, şi fără drepturi, şi fără democraţie. Poporul român o dovedeşte. El stă. Aşteaptă. Stagnează. Tânjeşte. Nefolositor lui însuși, pradă facilă a unor atracții gregare, a tendinței de supunere, autoflagelare și dispreț de sine, supus tentației iscodirilor indecente el se uită pofticios prin gaura cheii la banchetul celor bogaţi. Şi când nu-i invidiază, îi pizmuieşte. Securitatea i-a frământat plastilina în aşa fel încât figurinele ieşite din mâinile ei miriapodice, pe bandă rulantă, să semene perfect între ele. Există deja un consens stabil între manipulaţi şi manipulatori. Modelele Securităţii sunt imitate. În ţara aceasta a fi fost securist înseamnă a fi fost al dracului de deştept! Şi în vremea asta, de 20 de ani, generaţia Revoluţiei coboară, uitată, în pământ. Au prins la mase formulele umilirii celor ce au avut curajul să iasă atunci în stradă. ”Ce aţi căutat, profitorilor?” Dar şi formula: “Lovitura KGB!” Oricine înfruntă Securitatea, sau umbra ei omniprezentă, este o unealtă a Moscovei, un gru-ist, un kgb-ist! Nu degeaba un fost preşedinte a declarat, la plecarea de la Cotroceni, că a fost învins de securişti. Urmat de un fost premier care mărturisea că fără „ei” nu poţi face politică!

“Aici toată mass-media este ţinută în frâu de aceşti foşti aflaţi în relaţii strânse cu actualii. Trăim într-o ţară în care tot ce înseamnă business capitalist s-a realizat după 1990 prin furt, astfel încât toţi sunt şantajabili, există reţele de interconectare între ei… există creat un sistem pus la punct de autoreglare şi reechilibrare… Ţara este la mâna lor. Trebuiesc create baze de date cu ei şi respectiv încrengăturile dintre mafioţii români, dintre care capii şi principalii organizatori sunt foştii şi actualii securişti.”

(Eduard Ovidiu Ohanesian)

Au murit 1104 oameni, ei şi? Aveau să mai moară sute de mii de viaţă mizerabilă, înfometaţi de noul regim! Alte milioane au fost gonite din ţară şi acum spală privatele străinătăţii. De vină sunt totdeauna alţii! Bătutul obrazului ori arătatul cu degetul nu-l intimidează. Dimpotrivă. Când nu pot corupe elimină, securiştii! Care securişti? Numai oameni capabili, pregătiţi, patrioţi – votaţi într-o veselie, şi în 1990, şi în 1992, şi în 1996, şi în 2000, dar, mai ales, în 2004 – care, în 1989 au trecut şi ei pe acolo… Doar pentru a-şi apăra patria… De duşmanul sistemului, lumea! A trăi în afara istoriei este o specialitate a la roumaine! Autarhia locului presupune să dormi îngheţat bocnă şi gol puşcă pe pământ în mijlocul iernii şi să îndrăgeşti anotimpul! Aşa i-au “îndrăgit” românii şi pe Carol al II-lea, și pe Antonescu, și pe Dej, și pe Stalin, și pe Ceauşescu, şi pe ex-regele Mihai, primit cu plecăciuni şi împodobit cu castele, şi pe ruşi, germani ori americani. Pe oricine altcineva decât pe ei înşişi, sufletul lor, puterea lor, credinţa lor. O ţară de care poporul se leapădă este ca o casă fără adresă. În Decembrie 1989, câţiva români hotărâţi i-au bătut în cuie, pe gard, o plăcuţă de tablă pe care au scris cu litere de sânge: „România”. De atunci au dispărut şi placa şi casa.

Unde sunt, în vremea asta, guvernele României? Unde e Parlamentul? Justiţia? Ce fac oamenii de rând când le este furată, din nou, soarta? Securitatea deţine secretul chimic şi al acelui drog ce provoacă defetismul naţional. Ea ştie să înmoaie, să cumpere ieftin, să intimideze ori să ameninţe, nu cu moartea, ci cu şomajul şi înfometarea. Amăgindu-i pe naivi că este “naţională”, Securitatea apatridă  practică mondialismul, cosmopolitismul. Grija ei principală este absorbţia în structurile occidentale. Nu este de crezut că marile cancelarii nu ştiu cine posedă ori conduce la Bucureşti. Dar capitalismul contemporan are nevoie de oligarhi şi acolo unde nu există altă tradiţie. Exemplul rus e molipsitor. KGB a fost re-încoronat la Moscova. Rusia turmentată şi flămândă se simte, în schimb, măgulită de restituirea statutului ei de mare putere. Zdrenţăroşi dar patrioţi îndârjiţi, ruşii mor cu milioanele în şanţuri, dar o fac cu credinţa în viitorul Rusiei. Dar nici măcar aici românii nu îi urmează. Credinţa în viitorul României a dispărut demult. Românii nu dau doi bani pe ţara lor care nu dă doi bani pe ei. Nu-i o ţară căreia să-i fii recunoscătoare! Ca şi surioara ei mai mică, Basarabia, România îşi exportă singura sa marfă: locuitorii pe care nu mai poate să-i hrănească! Minoritatea celor harnici a plecat, lăsând în urmă hoardele de asistaţi. Nu i-a mai rămas un popor, ci o mulţime flămândă, primitivă, cu inşi bezmetici, lacomi, insensibili, cu inima de iască şi mintea congelată, cărora le e frică şi de umbra lor, cărora le e frică de frică, nemaireacţionând nici măcar la propriile suferinţe, confirmând parcă Regula lui Pareto şi principiul puţinul esenţial şi mulţimea fără valoare, al lui Joseph Juran, după care istoria este fapta celor virtuoşi dedicată celor fără valoare! O mulţime buimacă, încasatoare, strivită fără milă sub şenilele perfidiei puterii bine ascunse a Securităţii.

Câtă vreme Paul Goma (ţintă a CIE în două rânduri, în 1980 și 1982), îşi trăieşte destinul apatrid la Paris, Vasile Paraschiv îşi refuză medalia consolatoare la Cotroceni iar doctorul Cană este un “anonim” pe trotuarele Capitalei, e semn că “banda de asasini” de la DIE (după François Mitterand) domneşte la Bucureşti! Generalul securist de sinistră celebritate, autorul expresiei: “din când în când nu strică să-i ciomăgeşti pe unii, ca să le vină mintea la cap”, care îi smulgea primului disident firele de păr din barbă iar pe ultimul îl maltrata repetat în stradă, primeşte astăzi o pensie consistentă de la statul român. Și astăzi în Cartierul Primăverii continuă să domicilieze cavaleri ai crepusculului. Armătura gelatinei româneşti este made in Secu. Securitatea! Ce ecou lugubru… Deși doar datorită ei mai dăm semne că nu curgem ca piftia, că existăm. O Securitate “eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns președinți, miniștri, senatori, deputați, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevărații autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989! Dar totul e cu putinţă într-o ţară unde orice ai face, nimic nu se poate schimba. Fatalismul românesc ţine de joasele obiceiuri. Ultimele decenii n-au adus nimic nou în ascensiunea Securităţii. Comploturi, intrigi, complicităţi la vedere, sprijinul majorităţi tăcute, versatilitatea intelighenţiei, teama de trecut şi viitor, au format ingredientele liantului salvator. E adevărat că astăzi nu te mai arestează nimeni la miezul nopţii, nu te mai aruncă într-un beci, nu-ţi mai stinge ţigara pe obraz, nu te interoghează atârnat de tavan, nu te mai scuipă, nu-ţi mai violează nevasta, nu te mai umileşte în faţa copiilor, nu te mai ucide. Represiunea directă a devenit invizibilă. Brusc nu mai ai drepturi, nu mai are cine să ţi le apere, nu mai poţi dovedi că ai fost lezat, nu mai poţi convinge pe nimeni că eşti o victimă, deşi continui să fii! Securitatea şi-a rafinat metodele. Ea nu mai este una singură, nu mai are un singur cap, un singur sediu, o singură instituţie, braţul lung al puterii s-a transformat în caracatiţa cu o sută de tentacule ce plutesc în apa tulbure a societăţii, gata să captureze profitul ei primar: puterea de a deţine! Securităţile statului român sunt ca o constelaţie de găuri negre. Ele doar înghit vlaga societăţii, transformând-o într-un cont la bancă privat, ele doar exportă ceea ce nu mai este al ţării, zestrea sa, patrimoniul său milenar. Ele vând ceea ce nu este al lor cu aerul că România le aparţine, nu că ele aparţin României. Securităţile stau ascunse, dar muşcătura lor infernală face să sufere trupul naţiunii, inventând dezinformări, manipulări, curbe de sacrificiu şi crize fără sfârşit. Securităţile s-au retranşat din realul palpabil în mâlul înecăcios al represiunii care ştie, care pândeşte, care acţionează, care, într-o zi, te-ar putea izbi iar. Aproape un infinit al terorii difuze ce înfricoşează şi astăzi conştiinţa temătoare a demnităţii româneşti. Câtă a mai rămas după anii hard în care, venită din imundul comunist, iată, i-a supravieţuit.

Manipulează şi lasă-te manipulat, asta e viaţa! Dar în teoria schimburilor guvernează nevoia unui echilibru. Nu poţi schimba mai mult decât te laşi schimbat. Dar puterea de a schimba trebuie controlată. Ceauşescu a manipulat fără a se lăsa manipulat de suferinţa românilor. El n-a suferit nevoile, frigul, foamea, nu a stat la cozi pentru un litru de ulei şi un kilogram de carne, manipularea a fost dirijată într-o singură direcţie, până într-o zi… Dreptul la manipulare a destinului unui popor revoltat a spulberat, în cele din urmă, puterea de manipulare a regimului Ceauşescu. Dictatorul a devenit istorie, manualele, metodele, tehnicile şi pupitrele de comandă au rămas. Şi manipularea a continuat să funcţioneze. O industrie ce a scăpat neatinsă dintr-o perioadă agitată. Şi atunci s-a pus, din nou, problema convocării unor profesionişti…

Un participant la Revoluţia de la Timişoara, la o întâlnire în luna decembrie, și-a făcut cunoscută frustrarea în orașul pe și care l-a smuls de sub pumnul Dictaturii. “De ani întregi mă simt un prizonier în ţara mea! Recent am fost implicat într-un proces. La un moment dat, avocatul, un prieten al meu, mi-a şoptit: “Şeful de complet este un fost ofiţer de securitate iar procurorul din faţa lui este un coleg din poliţia politică.” Am continuat discuţia afară. Avocatul a mers mai departe: “Proprietarul mall-ului unde îmi fac cumpărăturile e şi el un fost securist. Directorul băncii la care-mi depun economiile este un fost securist. Am trimis din circumscripția noastră în Parlamentul României doi foşti ofiţeri de securitate. În guvernul României sunt tot mai mulţi securişti. De oriunde ai privi puterea publică, dai de ei. Acum sunt pretutindeni. Republica Securistică Română e un fapt împlinit! Resemnează-te! Ne-au înfrânt. Şi ne-au dat la o parte!”

Inima e de stânga, mintea este de dreapta! Inima Securităţii nu a fost niciodată de stânga. Ea a avut mereu forma pungii cu arginţi a lui Iuda!  Mercenarul naţiunii a acţionat contra cost. Iar când plata nu a mai venit, şi-a luat plata singur. Când generalul Vlad, în căutarea unui Jaruzelski, i-a propus  generalului Milea eliminarea lui Ceauşescu, a făcut-o din calcul, dintr-un calcul fără convingeri. Iulian Vlad intuia deznodământul, chiar dacă nu credea în el. Nefiind însă destul de persuasiv, a fost refuzat. Milea, un slujbaş model, a continuat să execute ordinele Comandantului nemilos. După care s-a sinucis. Degeaba. A fost o decizie personală. Cât priveşte soarta generalului Vlad, (căruia ulterior i-a fost făcută cunoscută pledoaria pro-securitate: “Aţi ignorat sau nu aţi cunoscut sentimentele faţă de ţară şi popor ale celor care se găseau atunci în serviciul Securităţii”) el şi-a pierdut ”lovitura de stat”! Atunci a fost momentul loviturii de forţă. Nu mai târziu, când generalul Victor Atanasie Stănculescu, abia scăpat din Timişoara, nu putea da nici măcar o lovitură de palat. Asta ignoră istoriografii Securităţii. Securitatea a ratat atunci “albirea” mult dorită! Şi de atunci mantia ei a rămas pătată de sânge. Dar să nu confundăm Securitatea cu fostul ei şef. Generalul Iulian Vlad a dovedit mai multe scrupule decât organizaţia sa. A pătimit cu ani de închisoare. A tăcut. După eliberare trăieşte modest. Nu a fost cazul Securităţii. Ea nu a a fost condamnată. Nu s-a retras la mănăstire. Nu a simţit gustul vieţii de penitenciar. Nu trăieşte modest. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Moţiunea privind accesul la Dosarele de securitate din 1991, Legea Ticu de mai târziu ori proiectul legii lustraţiei nu au lezat-o! Şi nu s-a simţit nici o clipă vizată ori vinovată! Dimpotrivă, spiritul de revanşă o animă. Generalul are toate motivele să se simtă ruşinat. Copilul său de suflet, în proces rapid de parvenire, a devenit nu o fantasmă a celor cândva terorizaţi de ea, ci un comando de pedepsire, un temnicer, un persecutor, un monstru. Fosta Securitate, practic, nu mai există. Există, în schimb, securiştii. Spre deosebire de kgb-işti, ei nu au construit un turn vertical de forţă, ci un câmp orizontal al complicităţilor profitabile.

Suveranitatea înseamnă libertate!” Nu le mai avem, nici pe una nici pe alta! Securitatea a compromis suveranitatea şi a dezonorat libertatea. Statul pe care l-a trădat nu mai are resursele libertăţii. Proprietăţile lui au fost expropriate. Puterea sa a fost dezarmată. Acesta a fost, în parte, preţul conversiei unui cazier abject şi al unui chip vinovat. A retrocedat avuţiile poporului unor particulari străini cu drepturi în evul mediu. A adus feudalismul în furgoanele mondializării. Doar pentru ca noii stăpâni ai timpului din urmă să-i lase în pace. Şi au fost lăsaţi. Nici o judecată dreaptă nu a urmat trecutului lor. Consiliul Europei a blocat procesul comunismului represiv. În pofida milioanelor de morţi ai estului, vestul şi-a pus mâinile la ochi. Dar cei ce refuză să fie martorii unei crime devin la rându-le complici. Confiscarea unei naţiuni s-a făcut sub privirile lor…

Cele două mari erori ale Securităţii: de a nu se fi desprins la timp de Nicolae Ceauşescu; de a fi păstrat tăcerea vreme de douăzeci de ani asupra părţii ei de răspundere în criza gravă în care a intrat România după Revoluţia din Decembrie.

Există semne ale uriaşei presiuni pe care Armata a pus-o pe umerii Securităţii imediat după prăbuşirea comunismului, dar asta nu explică integral marea muţenie a şefilor Securităţii după ce pericolul imediat al incriminării Securităţii în ansamblul ei a fost îndepărtat. Aceia dintre ei care mai trăiesc astăzi au atins vârsta de la care nu te mai poţi teme, și totuși, refuzul constant de a oferi răspunsuri societăţii aflate în criză nesfârşită, ţine mai degrabă de o „discreție” lipsită total de onoare…

România este o ţară care se sufocă! În anul 2009, guvernul de criză a propus 71 de măsuri de ieşire din marasmul economic. Nici una dintre ele nu a vizat reducerea profiturilor sutelor de miliardari. A fost declarat un război total împotriva pensionarilor și bugetarilor, dar nici un cuvânt despre risipa clasei de rentieri, nici un cuvânt despre scurgerea neîntreruptă de valută în străinătate. Şi asta într-un moment în care noul preşedinte al SUA, Barack Obama, afirma că: ”A nation cannot prosper long when it favors only the prosperous – O naţiune nu poate prospera mult timp când îi favorizează doar pe cei prosperi.” O mică diferenţă. Regimul Securităţii nu se atinge de propriile privilegii. Vânătorile de mistreţi, balurile de cristal, viaţa de lux „nesimţit” a câtorva români, mai presus de toţi ceilalţi prin apartenenţa la un grup infracţional susţinut de la vârful statului. Odată ajunse în dreptul lor, instanţele de judecată se blochează întroienite, câtă vreme complicii se recunosc de o parte şi de alta a pupitrului. Închisorile sunt numai pentru plevuşcă. Statul este un brad împodobit cu cadouri pentru cei ce l-au tăiat ilegal din tot mai rărita pădure românească. Tot mai puţini sunt românii care reuşesc să se desprindă de leşinul societăţii. Şi o scăpare din paradisul de la noi este o evadare în infernul străinătăţii. Paradisul Securităţii! În cea mai bună lume dintre lumi, România se simte îndestulată şi fericită. Altceva nu a fost învăţată să gândească, să simtă… Pentru ea (e deja o tradiţie), viitorul este totdeauna mai rău decât prezentul! S-a obişnuit cu penuria de drepturi, cum nu s-a acomodat cu excesul de libertate! Prea multă libertate! Sosirea unui regim de mână forte ţine de fantasma dominantă a societăţii. Dar există şi o speranţă. Uitarea, abrutizarea, turmentarea. Românul primitiv care se înjură, se îmbrânceşte şi se încaieră cu el însuşi în mijlocul intersecţiei. Hrana lui spirituală este un mix de sentimentalism duios, dramolete, manele. În garnizoana sa natală bântuie soldaţi vagabonzi care trag de lesă câini rătăciţi de turmă. De aceea guvernul anului 2009 a propus 71 de mijloace de ieşire din criză. Cu excepţia unuia singur. Decontaminarea. Şi aruncarea Securităţii din cârcă!

Anul 2009 a găsit Securitatea mobilizată pentru asaltul final! “Să terminăm odată cu ideea de Revoluţie!” (Revoluţia care le aminteşte şi astăzi coşmarul din Decembrie!) Remilitarizarea secretă a societăţii fiind încheiată, armada agenţilor și a colaboraționiștilor a fost pusă pe picior de război! (Cu puțin înaintea alegerilor prezidențiale din 2009, ca la un semn, primari, antrenori de fotbal, generali, prefecți, consilieri, ziariști, actori, scriitori, parlamentari, colaboraționiști în adormire”, au ieșit la joc pentru a-și sprijini șeful!) Contând pe indiferenţa (chiar ostilitatea) statelor Europei faţă de reformele morale ce ar fi trebuit să succeadă revoluţiilor din estul Europei (state devenite ele însele tot mai puţin sensibile la problematica protejării drepturilor omului), sprijinindu-se pe o majoritate controlată, cu miniştri interpuşi într-un guvern ce ascultă disciplinat de ordinul “Comandamentului Suprem”, cu o justiţie complice ori intimidată, cu servicii secrete subordonate și cu un control deplin privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, cu formatori (controlori) de opinie și institute de sondare proprii, cu un aparat de propagandă infiltrat şi omniprezent („Pe sticlă’ identific, analitic şi deductiv, tot felul de agenţi : de influenţă, dezinformare, intoxicare, provocare ori specializaţi în operaţiuni de război mediatic” –  Gen (r) Aurel Rogojan)…

După declaraţiile unui fost şef al SIE: ”Există în interiorul serviciilor de informaţii compartimente care fac această treabă murdară pentru că le cere cineva. Iar acel cineva este acel om suprem.” Servicii murdare sau strângerea de semnături democratice pentru o listă parlamentară, ori convocarea familiilor informatorilor la câte un miting al omului suprem, sau spionarea vieţii particulare a adversarilor politici, ori vânătoarea de vrăjitoare cu ajutorul procuraturii ori subtilizarea dosarelor de securitate a unor demnitari rostogoliţi până sus?… Şi toate astea la 20 de ani de la o Revoluţie îndreptată împotriva cultului personalităţii şi a ordinii omului suprem! Şi asta într-o ţară unde informatorii fostei poliţii secrete nu au fost condamnaţi, nu la pedepse penale, ci la obligativitatea purtării unei simple insigne, pentru a putea fi văzuţi în mulţimea oamenilor mai virtuoşi decât ei. Şi toate astea cu asentimentul unui popor căruia încă “îi e frică de cei care sunt la putere. Şi atunci frica paralizează orice tip de opinie liberă.” Şi atunci, dacă este adevărat, acestui popor sperios, obedient, delator înnăscut şi oportunist, cine i-a făcut revoluţia?

… cu falşi dizidenţi (foşti securişti ce se plâng fățarnic de represiunea Securităţii) ce produc deruta mediilor opoziţioniste, propunându-şi, cu metodele securismului intelectual, atât uitarea trecutului (dușmanul lor natural), în care au jucat rolul torționarului, cât și eliminarea oamenilor cu idei opuse intereselor lor, având alături plutoane numeroase dintr-o elită (competenţe înalte sprijinite în cârja unor conştiinţe joase) înglodată în obişnuinţa de a se vinde cui plăteşte mai mult, și o societate dezbinată, cu o populaţie anesteziată, docilă, decăzută, structura securisto-oligarhică şi-a fixat ultimele mari obiective: schimbarea Constituţiei (şi confiscarea puterilor unui Parlament şantajat şi decimat) în favoarea unui regim personal, totalitar în esenţă şi liberaloid în imagine, şi asigurarea unui nou mandat pentru preşedintele ei, de care sunt încă atât de departe cuvintele reverendului dr. Rick Warren de la învestirea preşedintelui Obama: “Dă-i înţelepciunea să ne conducă cu umilinţă!”

“Nu e nevoie să reconstruieşti Gulagul, e de ajuns să pui la respect presa, justiţia, parlamentul, pentru a obţine o societate obedientă”

(Serghei Kovalev, disident)

România e sub asediu. De data aceasta duşmanul e înăuntru. Puterea lui, mentalităţile lui, filozofia sa hrăpăreaţă. Foamea de putere a Securităţii a atins patologicul. Ea nu mai ucide ca să mănânce, ucide din obişnuinţă şi cu metodă. Ucide sufletul, şansele de viaţă, dreptul la fericire şi speranţele sale. Acest om simplificat care e românul de astăzi e odrasla lui. Un om fără alte însuşiri decât cele ce i-au fost inculcate. Frica (mulţi români vorbesc şi astăzi în şoaptă în locurile publice), slugărnicia, neîncrederea în sine a fiinţei lor care instinctiv a înţeles că nu are drepturi, resentimentele, invidia, înclinarea spre sinecurism și trădare, mitomania reflexă, șterpelirea minoră a resurselor statului care aproape că nu a mai lăsat nimic nimănui, colportarea, voinţa năruită şi vederea joasă a vieţii. Altfel spus, un non-cetăţean, o marionetă crescută şi multiplicată în creşele Securităţii. De aceea e atât de dificil de identificat motivul pe cât de uşor este să observi arhetipul. Ţara păpuşilor şi a păpuşarilor, nu se caută în alte orizonturi decât strâmtul cerc al culturii Securităţii: controlul, conspirativitatea, complicitatea, instinctul coteriei. Şi poate singura dilemă adevărată a actualei generaţii de români întoarsă din drum este dacă mai are şansa sau nu la marea evadare din sinele său colectiv întârziat, decăzut, năruit? Un individ mai poate scăpa din tiparul care l-a format, un popor cu atât mai greu, pentru că tiparul este însuşi sistemul cu care s-a obişnuit să coexiste.  Milioane de români au evadat din hinterlandul lor, cu gândul la o viaţă care să nu le mai amintească de România. „Mai bine sărac în ţara altuia decât cerşetor în ţara mea!” pare a le fi crezul. Căci, de la o vreme, au ajuns să se ruşineze în faţa altora de căminul naţional. Preferă să închirieze o garsonieră care nu le aparţine şi pe care o pot părăsi la nevoie. Dar odată ce te-ai născut în ea, mai poţi părăsi România? Marii ei gânditori au demonstrat că se poate. Că e preferabil să tânjeşti după ea decât să-i trăieşti turpitudinile. Chiar dacă o vizită de Paşte, de Crăciun îndulceşte aleanul, deşi nu stinge setea de România. Aşa ne trăim dragostea de ţară. Îngrădiţi, asaltaţi de memoria terorii sordide, de amintirea nopţilor de groază când Securitatea tropăia în inima înspăimântată a societăţii, de somnul mlăştinos în îmbrățișarea comunismului uzurpator şi sufocant… Şi tot aşa ne dispensăm de ea! Transformându-ne soarta într-o neînsemnată întâmplare, fără însufleţirea idealului şi a speranţei, ascunşi în osânza de insensibilitate a unui suflet pustiu, doar pentru a ne petrece zilele sub asediul banalităţii. Şi dacă tot nu ştim să ne revoltăm decât o dată pe secol, măcar să învăţăm a nu mai risipi trofeele Revoluţiei. Confiscarea lor a fost o floare la ureche. Douăzeci de ani mai târziu, unei ţări dată dispărută în cronicile modernităţii, i se mai aduc, cel mult, onoruri formale. Imnul său “Deşteaptă-te române!”, după Timişoara, Braşov, Bucureşti, se tânguie astăzi ca un bocet, într-un ţinut toropit. România nu-şi mai poate reveni în urma muşcăturii viperei naţiunii. De atâta vreme Securitatea nu mai este ea, suntem noi! Noi acaparăm, complotăm, trădăm, confiscăm, spionăm, reprimăm şansa noastră de a trăi istoria altfel. Noi consimţim, cu iresponsabilitatea copiilor alungaţi din fântânile maternităţii, la promiscuitate şi la dezastru.

Anotimpurile se schimbă. România ezită să o ia pe urmele lor. E singură în peisaj. Aceeaşi în pofida trecerii istoriei pe lângă ea. De o sută de ani, exigența gânditorilor ei o monitorizează cu toată grija, cu toată dragostea. Deși din 1848, din 1879, caracterul colectiv este de neclintit. Aceiaşi profitori, aceiaşi profitaţi, cu treceri dintr-o parte în alta, în umbra unui Dumnezeu decăzut din drepturi. Şi doar, din când în când, ca din senin, fulgerul unei remuşcări. Care o smulge din deşertul moral preţ de câteva zile. În calendarul seminţiei de la paralela 45, asta e Revoluţia! Adopţia unui elan lesne abandonat. După care răul, precarul, lasă-mă să te las, invidia, capra vecinului,  cicatrice ce sluţesc chipul unei naţiuni supravieţuitoare, o iau de la capăt. O moştenire otomană, fanariotă, ori un lest medieval al unui mioritism profund. “Capul plecat sabia nu-l taie!” Între puţine culmi ale neamului au existat, din nefericire, depresiuni adânci ale unor domnitori mărunţi. Despot Vodă, Caragea Vodă, Lăcustă Vodă… Aşa s-a forjat poporul român, la vârsta sa sensibilă. Între umilinţe, resemnări, capitulări, biruri, peşcheşuri, o viaţă pe brânci. Copiii lui nu au prins gustul înfruntării sclaviei, deşi un poet clasic îi îndemna: “Mai bine un vultur decât o broască râioasă!” Revoluţia a fost, dintotdeauna, un salt mult prea avântat pentru el. S-a ridicat prea sus, până l-a cuprins ameţeala! Altfel nu se explică virtutea asumată a sacrificiului, altruismul neîntinat (în Balconul Operei de la Timişoara erau trimişi saci de hârtie cu bani, pentru ca fruntașii revoluţiei să reziste, deşi acolo nu erau magazine! Femeile au născut sub acelaşi Balcon, iar în imnul zilelor şi nopţilor, alături de “Deşteaptă-te române”, cântat ca o rugăciune, Dumnezeu era chemat continuu în ajutor: “Există Dumnezeu!”) Curajul piepturilor goale ieşite în calea represiunii. Ele n-au venit din neant. Ci din fântâni adânci, care în restul timpurilor grele continuă să ne rămână ascunse. Am fost mândri de România într-un Decembrie ’89. Nu ştiam, neprevăzători, că timpul se va întoarce şi ne va surprinde iarăşi cu scutul jos. Milioane de români au trăit atunci Înălţarea! Milioane nu şi-o mai amintesc. Ne-a fost retrasă graţia şi pe aripi ne-a fost turnat plumb. Ce naţiune a lumii nu se trage dintr-o minune? Americanii au cultul Părinţilor Fondatori. (Revoluţia lor a fost mutată pentru totdeauna într-o Constituţie.) Noi ne refuzăm dreptul, puterea şi virtutea de a fi! Ori suntem constrânşi, ori suntem ispitiţi să o facem. Mereu. După 1821, 1848, 1877, după 1918, după 1989. (Cuvintele slavei româneşti cele mai pure au fost rostite atunci. Sfinţii ei tereştri au trăit atunci…) Dar în ierarhiile neamului românesc trădările cele mai grave se fac sus. Un neam ce nu se lasă reprezentat decât de monştrii lui nu poate spera la mai mult…

Cine să mai lege zidurile care se năruie continuu de bolta cerească, într-o ţară deszidită la mijloc? O Curtea de Argeş care nu s-a mai săvârşit: România… O lucrare dumnezeiască neîncheiată… Până când?

Această carte scrisă de mâna disperării, dar cu gândul la ceea ce datorez viitorului copiilor mei, m-a făcut să simt singurătatea celor ce aleargă înaintea puterilor pe care le au. Obişnuiţi cu nedreptatea, românii au fost ei înșiși uluiți de curajul dovedit în Decembrie 1989. A fost prea mult totul: înverşunarea luptei, crimele, cruzimea, dezamăgirea ce a urmat. Victoriei revoltei i-a urmat o epocă a capitulării. Omul e la mijlocul limitelor sale. Dar nici nu putem înainta privind înapoi cu mânie. Mai există o cale, care este cea a adevărului. Asta a fost, asta suntem. Asta vom fi dacă vom şti să ne merităm viitorul. Dar până atunci, să nu uităm modestia virtuţilor şi triumful vinovăţiilor.

Securitatea ţine de trecutul nostru. Este stigmatul nostru, ruşinea noastră. Trebuie să împiedicăm acest trecut să mai prolifereze în viitor. Avem cu totul altceva de făcut în această ţară: să înălțăm realităţile ei la altitudinea idealurilor sale, să reconstruim spiritul României moderne, în măsură să reziste veacurilor, ca un semn al cutezanţei umane. Căci şi românii sunt firele de iarbă ale umanităţii. Civilizaţia se construieşte şi aici. Se afirmă şi aici. Securitatea este o povară, o amintire sumbră a unei bune lăcomii (greed is good) care poate compromite, care poate dezonora, care poate răni din nou voinţa de dreptate în România, care poate ucide…  Destul! Timpul ei a trecut. Bunul simţ al românilor (common sense) trebuie să înfrunte pe faţă puterea ei otrăvită. În acest an în care Revoluţia noastră împlineşte 20 de ani, fosta instituție a represiunii să devină o amintire întunecată… O amintire… Dar cum să-i uiţi pe cei care până în ultima clipă, într-un Decembrie 1989, au terorizat, schingiuit, violat şi ucis, pentru ca, după Decembrie 1989, să atenteze din nou la libertatea, demnitatea, dreptul la fericire şi prosperitatea românilor?)

“Unde sunt ofiţerii de securitate care au arestat, au anchetat, au bătut şi schingiuit, au ucis oameni sub lovituri sau i-au scos din beciurile securităţii şi i-au împuşcat fără nici un fel de judecată la câte o margine de pădure? Se descoperă şi astăzi gropi comune de asasinaţi, în care zac oasele atâtor nevinovaţi.

De ce acei preşedinţi şi procurori de Tribunale Militare sau Curţi Marţiale nu sunt traşi la răspundere pentru milioanele de ani de condamnare pe care i-au aruncat unor patrioţi români, în mare majoritate intelectuali, ce purtau singura vină că-şi iubeau ţara şi neamul şi nu au vrut să facă pact cu satana?

De ce pe unii doctori de azile psihiatrice, astăzi, nu-i întreabă nimeni, pentru oamenii sănătoşi ţinuţi internaţi la balamuc, la recomandarea securităţii, şi trataţi ca să-i înnebunească?

De ce comandanţii de închisori, comandanţii de lagăre ale morţii sau de colonii de muncă, unde s-au practicat cele mai teribile metode de exterminare fizică şi de ucidere a personalităţii umane, nu sunt traşi la răspundere?

Unde sunt cei care au aplicat cele mai diabolice metode de reeducare, practicând tortura continuă, zi şi noapte, în care degradarea umană a atins cote halucinante, la Piteşti, Gherla, Canal, Ocnele Mari etc. De ce nu li se dezvăluie crimele şi nu sunt aduşi în faţa instanţelor de judecată? Unde este astăzi teribilul Maromet, Ivănică, Goiciu, Mihalcea, Ioaniţiu, Dulgheru, Crăciun, Koller, Dorobanţu, Lazăr, Albon, Borcea şi atâţi alţi monştri cu chip uman, de care ţi-e groază să-ţi mai aduci aminte? Cine-i trage la răspundere? Unde este justiţia din ţara aceasta? Consider că acţiunea „Dosarele securităţii” este, în primul rând, o diversiune pentru a ascunde pe adevăraţii criminali şi asasini, care acum au pensii grase, apartamente luxoase, grade mari pe umeri şi care-şi sfidează victimele… Ar trebui şi la noi să ia fiinţă un institut asemănător Institutului Wiesenthal care să dea în judecată colaboraţioniştii, turnătorii şi criminalii epocii comuniste. Pe malurile Canalului Dunăre – Marea Neagră sunt zeci de mii de oseminte umane, îngropate sub imense grămezi de pământ. La fel, în jurul penitenciarelor şi al atâtor şantiere sau colonii de muncă forţată, există mii de sfinte oseminte, morminte fără cruce şi fără lumânare. Cine îşi mai aduce aminte de aceşti martiri, cine mai varsă o lacrimă pentru ei? Doar familiile îndoliate.

Plângem şi ne văicărim pe morminte străine, iar pe mormintele fiilor acestui neam care s-au jertfit pentru Christos şi neamul românesc cresc spinii şi bălăriile. Văd cu uimire cum preşedinţii ţării noastre merg pe alte meleaguri şi plâng la alte morminte. Cine îndrăzneşte astăzi să vorbească despre holocaustul românesc?

….Când vorbeşti de crimele ce au avut loc în comunism, imediat se invocă: „vânătoare de vrăjitoare”, generare de „vrăjmăşii”, „învrăjbire”, „resentimente”, „patimi” etc. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru Pace, pentru că, de la revoluţie şi până acum, nu a existat, din partea victimelor comunismului, nici o agresiune împotriva nimănui. Deci nu mai este vorba nici de răzbunări, nici de învrăjbiri, este vorba de dreptate. Au fost iertaţi de către fostele victime cei mai odioşi călăi, dar nu se pot uita, pentru că, atunci, istoria criminală poate să se repete…

Comunismul a murit sub greutatea păcatelor lui. Nimeni nu se aştepta ca să se dărâme, ca un castel de nisip, atât de simplu, dar cadavrul lui nu a fost îngropat. Încă dăinuie, şi mirosul lui pestilenţial otrăveşte lumea. Vechile mentalităţi nu au pierit odată cu ciuma comunistă; foştii demnitari, securişti şi activişti, vopsiţi în alte culori, ocupă încă posturi importante în aparatul de stat şi sfidează, marginalizează sau chiar lovesc în continuare în vechii prigoniţi.

Oare în ţara aceasta mai este posibilă această vitregită şi jinduită dreptate, pentru care s-au făcut atâtea sacrificii, sau ne zbatem mai departe în mocirla corupţiei şi degradării umane?..”

(Dumitru Oniga, fost deţinut politic)

“De obicei, o persoană „proaspăt luată în lucru” era interceptată cam o lună, după care, dacă nu prezenta interes, o abandonam”. Erau însă şi persoane permanent interceptate, în mod special cei care lucrau in comerţul exterior (pentru a nu trăda), precum şi disidenţii de notorietate… sau foştii comuniști, ca Brucan, care reprezenta un real pericol pentru Ceauşescu”. Foşti securişti ne-au spus, sub protecția anonimatului, că disidenţii fără notorietate – un muncitor sau un ţăran – care făceau agitaţie în întreprinderi sau în sate, erau băgaţi la puşcărie printr-o înscenare sau erau chiar eliminaţi fizic, „pentru a nu se cheltui banii cu interceptări și filaj sau cu mâncarea din pușcării”. Astfel de persoane erau uşor de eliminat, în funcţie de sex şi obiceiuri. Exemple: dacă un agitator era cunoscut ca beţiv, i se turna alcool pe gât şi era pus pe liniile unui tren; dacă era femeie, mai ales nemăritată, era „sinucisă” (pastile, detergenţi, otrăvuri, tren, metrou, aruncare de pe bloc, etc.)

Se mai apela la infractorii-ucigaşi colaboratori ai Securităţii, care „erau eliberaţi din puşcării special pentru a ucide oamenii simpli care au denigrat sistemul comunist şi pe conducătorul iubit”. Muncitorii care participau la revolte (Valea Jiului – 1977, Braşov – 1986), fiind mai mulţi, nu puteau fi „sinucişi”, şi atunci se apela la „Radu” – camera de iradiat, despre care RL a relatat deja în interviul cu fostul procuror-ofiţer acoperit al Securității Alexandru Pantea, publicat anul trecut.”

(Constantin Bucur, fost ofiţer de Securitate – România Liberă, 30 aprilie 2009)

Ce este libertatea? Sentimentul că eşti folositor într-o lume care te respectă și are nevoie de tine; sentimentul că poţi oferi această graţie numai lui Dumnezeu! (Doar înaintea lui Dumnezeu mă închin cu dragoste!); sentimentul că eşti garanţia libertăţii celor din jurul tău; sentimentul că dragostea pe care o pui la dispoziția tuturor hrăneşte dragostea tuturor pentru tine! Securitatea a fost înfiinţată pentru a aresta libertatea românilor şi a-i constrânge să trăiască fără ea. Şi Securitatea şi-a făcut datoria! A reprimat silnic libertatea celor pe care i-a constrâns să trăiască ca deținuți în propria lor țară, pedepsindu-i cu sălbăticie pe cei ce s-au împotrivit menirii ei inumane.

Desprinderea de Securitate, desprinderea de securism, de sub dominaţia fiinţelor de mecanism pentru care raţiunea de clan sau de stat este mai presus decât condiţia umană, trebuie să semnifice adevărata noastră desprindere de trecutul infam care ne-a dezonorat fiinţa, de trecutul spaimei, al terorii, al umilinţei, de trecutul devenit cimitirul a milioane de români care şi-au iubit mai mult ţara decât propria viaţă, care s-au împotrivit păgânizării ei, de trecutul înconjurat de sârmă ghimpată ca un lagăr de muncă, de trecutul ca o celulă de penitenciar, de trecutul Aiud, de trecutul Sighet, de trecutul Gherla, de trecutul Piteşti, de trecutul ca suprema noastră stare de umilinţă!

Adio, trecut blestemat, bye-bye, Securitate!

În anul 2009 prăpastia dintre populaţie şi clasa guvernantă a securiştilor a devenit înspăimântătoare. Cu o absenţă de 70% la scrutine succesive, nimic nu s-a mai putut legitima în urma alegerilor. Nici Preşedintele, nici organele alese. Un refuz spontan al celor ignoraţi şi minţiţi. Ce nu poate face conştiinţa oamenilor reuşeşte natura lor! România a luat-o la vale. Un guvern fără responsabilităţi a luat locul unui alt guvern fără responsabilităţi. Cei douăzeci de ani de la Revoluţie au fost irosiţi. O Românie diminuată, îmbătrânită, depopulată, încovoiată până la pământ sub povara recunoştinţei refuzate celor ce s-au jertfit pentru ea. Dar cum poţi conduce o ţară dacă nu-i respecți martirii, dacă  nu-i respecți eroii, dacă nu-i respecți jertfele, dacă nu-ți respecți datoriile de onoare? Acest refuz este primul semn al respingerii, de care  autorităţile nu ţin cont. “Orbirea” lor se bazează pe convingerea că nu va mai exista un alt act de război între guvernul securist şi poporul său. O orbire fatală. Academicianul Florin Constantiniu, un expert al crizelor din istoria românească, scria în acest an: “Atâta timp cât mioarele valahe stau cu capul plecat şi se lasă tunse de spoliatori, ele nu fac decât să ilustreze formula unui politolog francez: “un popor de oi naşte un guvern de lupi!” O voce gravă care vine din hronicul naţional! O postfaţă a destinului unui popor vegetal. Ceea ce uită ilustrul istoric este ideologia ierbii! Chiar și de sub piatră vor răsări firele ierbii! Pe gropile trecutului, poporul nostru se înalţă, aşa greoi cum este, spre viitor. Spre un viitor al lui, pe care numai cel de Sus îl poate cunoaşte. Dar mersul e înainte. Cu asfaltul gros al Securităţii întărit peste privirea sa care caută cerul, el tot va încolţi, el tot  va străbate. Căci acest popor, care a călătorit prin timp două milenii, este un popor cuprins, la rândul lui şi după puterile lui, în creaţia lumii, un popor care îşi caută ţara sfântă în sufletul său frământat, un popor supravieţuitor. Dacă trebuia, dispărea! Nu a dispărut. Şi nu va dispărea. A pierit, între timp, Ceauşescu şi aproape că e vremea să gândim că nu vom mai auzi curând nici de Securitatea lui. Viciul sau slăbiciunea ei consistă în faptul că s-a obişnuit să acţioneze în cârdăşie. Până când? Cu cine? Chiar şi noile sale dinastii îi vor uita peste ani numele. Sau se vor ruşina de ea. Dacă tot n-a putut fi adusă în faţa justiţiei, va fi condamnată de justiţia istoriei. Securitatea, ce altceva? O secure, o ghilotină a libertăţii româneşti, care îi va supravieţui, aşa cum soarele răsare după cea mai cumplită furtună. Dar să fie cu băgare de seamă! Se va mai speria de ea copilul ieşit din iarnă, sau adolescentul ce va fi crescut în cultul grădinii? Se vor mai înfricoșa de ea bătrânii deţinuţi, revoluţionarii ce au înfruntat-o în stradă, oamenii care nu i-au simţit muşcătura ori femeile care nasc acum românii cruzi şi limpezi ai noului mileniu? Nu, nu ne mai temem de ea! Nu mai are un rol şi nu mai are loc în timpul nostru. Dar aceste cuvinte răspicate trebuiau spuse. Şi eu, cu umilele mele puteri, m-am angajat să o fac. Altfel, nu există putere care să reziste răspunsului viitorului. Ceea ce cândva a părut de neclintit, de la un moment dat a luat-o la vale… Noi obosim, istoria nu! Să avem încredere în ea. Ea va face dreptate! Chiar şi fără sprijinul rezervaţiilor botanice ale unor popoare obosite. Sau poate că numai eu nu am obosit să sper? În pofida evidenţei, în pofida sentimentului că în Decembrie 1989 nu noi am învins? Sau poate că “naţiunea noastră lipsită de energie, ieşită din istorie, incapabilă de iniţiativă şi de acţiune… jumătate nu e bună de nimic, jumătate e gata de orice” are dreptul suveran la un nou recurs?

În plină arşiţă, un vânt de ploaie cu cenuşă bate iar peste România!

Menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit!

Într-o vizită la Muzeul Terorii din Budapesta,

în sala dedicată Gulagului

am putut privi chipurile unor vieţi dispărute,

ce fuseseră ucise, între altele, şi pentru a nu mai putea mărturisi.

Dar Gulagul n-a fost numai sovietic, a fost şi românesc,

iar creatorii lui invocă, în apărarea lor, autoritatea necesităţii. A fost nevoie de gulaguri

pentru a ne simţi mai bine astăzi?

Ori, dimpotrivă, pentru a nu mai lăsa vreodată suferinţa

să se atingă de fiinţa omenească?

Pentru că menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit.

Iar Securitatea nu a recunoscut niciodată

nevoia aceasta…

Nu există nicăieri în lume un panaceu pentru România! Există, în schimb, o reprezentare pentru umanitate în proiecţia căreia România să aibă un rol al său. Un rol care nu a fost scris exclusiv pentru ea. Nu e singura ţară în situaţia asta, dar singura la care ţin! Continui să îmi doresc o renaştere a destinului său. Am acest drept şi această speranţă. De două decenii îmi transfer aşteptările eşuate dintr-un an în altul. Douăzeci de ani de neîmpliniri şi datorită lestului pe care generaţia mea îl poartă în cursa ei cea mai însemnată şi totodată cea mai lungă: Cursa spre libertate! Neputinţa românilor simpli, neputinţa puterii proprii care nu le folosește, precum şi puterea ilegitimă a unei structuri ce le domină societatea şi statul. Şi-au meritat Securitatea, românii, şi acum nu mai sunt iertaţi pentru vina de a nu fi înfruntat-o? Nu ştiu! La capătul acestei cărţi invoc absenţa catharsisului (a arderii păcatului) şi a ceremoniei de împrăştiere a cenuşii regeneratoare peste câmpul ce trebuie din nou arat! Şi dacă nu noi, cine? Îi lăsăm din nou lui Dumnezeu, ca de atâtea ori în istoria noastră, povara aceasta?

Poate doar dacă am lipi pe zidurile marilor orașe portretele celor ucişi în 45 de ani de dictatură, victimele gulagului nostru de toate zilele, chipurile celor martirizaţi, ochii lor stinşi, vocile lor amuțite: dacă am lipi pe toate zidurile României fotografiile unui popor dispărut, poporul sub robia totalitarismului… Sau poate nici măcar atunci!

Va veni o zi când lucrurile vor fi văzute altfel. O schimbare de generaţie nu întărește, ci slăbește remuşcările istoriei. Trecutul nu mai este actual. Nu mai stârneşte suferinţă, resentimente. Nu mai contează ce-au apucat să scrie delatorii Securităţii despre o Revoluţie care i-a înfricoşat într-atât. În România va rămâne, în schimb, la Arad un bulevard al Revoluţiei, la Timişoara o stradă 21 decembrie şi o Biserică a Martirilor, la Braşov, la Bucureşti o Piaţă a Revoluţiei şi un Cimitirul Eroilor. Revoluţia va învia din rădăcinile ei udate cu sânge. În cărţile de istorie. Cândva, în paginile lor vor fi primiţi definitiv martirii. Revoluţia va pătrunde în fibra nobilă a românilor şi peste cincizeci de ani, peste o sută de ani, adevărata istorie a neamului românesc va ataşa pe iconostasul faptelor ei de glorie, lângă 1821, 1848, 1877, 1918, data de fier a unei revoluţii victorioase. Ea, Revoluţia, a eliminat un tiran şi o tiranie, ea a dat o şansă schimbării sufletului unui popor îndelung umilit. Nu vom mai trăi acele zile, cum ei, urmaşii noştri, n-au trăit zilele şi nopţile noastre. Doar istoria ne va permite să comunicăm. Să nu lăsăm viitorimii nimic falsificat. Ea are dreptul să continue faptele noastre. Mai ales ei, istoriei, chipul unui copil-martir îngropat într-un cimitir bucureștean trebuie să-i provoace emoția! Iar monumentele mortuare ale oraşelor României trebuie să-i amintească pulsul tăcut. Eroii nu mai trăiesc prin ei înșiși. Acum trăiesc prin noi. Şi vor trăi prin copiii noştri. Cât de zadarnic este astăzi efortul Securităţii de a-și şterge urmele din carnagiul din Decembrie… Ea însăşi, o pată de pecingine nevindecată pe chipul României… Că doar astăzi se ştie… Este scris… Vorbesc dovezile… Mărturiile… Cum au ucis oameni răniţi în spitale, cum au tras din taximetre, cum au maltratat, cum au ars cadavrele unor nevinovaţi… Această Securitate, care încă se bucură de impunitate, este autoarea adevăratului genocid. Din 1956 şi până în 1989, ea a acţionat în serviciu comandat. După ’89, ea comite ultima sa crimă: confiscarea unei naţiuni! Dacă Europa îşi pretinde să rămână un areopag al drepturilor umanităţii, atunci Europa ar trebui să se cutremure! Ea nu mai poate accepta ori susţine ori justifica ori sustrage de la pedeapsa istoriei serviciile de represiune ale estului. Nu se iese din civilizaţia de război spre civilizaţia umanului sub controlul serviciilor secrete! Acolo unde ele sunt puternice puterea oamenilor este totdeauna slăbită. Solidaritatea popoarelor, ca şi supravieţuirea lor, contează pe noi drepturi, pe noi speranţe. Mileniile junglei trebuie abandonate. Domnia bunului plac trebuie să înceteze. Naufragiul românesc trebuie împiedicat. Dictatura trebuie forțată să părăsească istoria noastră. Eliberarea de Securitate trebuie încheiată. Tragedia unei naţiuni trebuie curmată. Uşor de spus şi greu de făcut! (Am încercat să construim o cale pentru adevăruri pierdute. Unul dintre ele: Revoluţia celor 1104 morţi. Dar nici măcar ei nu mai pot impresiona pe nimeni. 20 de ani mai târziu, ne comportăm în libertate cum ne comportăm în tiranie. Şi e cu atât mai grav!) În România reformele sunt mai anevoioase decât în altă parte. Prea multe promisiuni eşuate, prea mare neîncrederea în clasele guvernante, prea ucigător istoricul lor dezamăgitor. Dar trebuie să ne trezim! Să ne vindecăm! Apărarea libertăţii implică sacrificii şi costuri. Trebuie să facem puterea lor nefolositoare. Drumul nu poate fi uşor. Dar trebuie să reuşim. Şi nu putem reuşi decât împreună! Aceasta este singura soluţie a căutării echilibrului românesc, ori a unei reconcilieri naţionale. Nu prin îmbrăţişarea călăului şi a victimei, nu prin îngroparea sub straturi de moloz colaboraţionist a trecutului, nu prin îndreptarea ipocrită a privirii spre un viitor ce trebuie şi el controlat şi jefuit, ci prin legea morală, ajunsă atât de şubredă, de desuetă în lumea de astăzi! România are încă o şansă. Să iasă din letargie, teamă şi resemnare, să se închine înaintea martirilor ei şi să îndrăznească să trăiască în libertate. Servitutea, schimbarea stăpânilor nu i-a adus decât nenorocire. Resemnarea a îngropat-o în neputinţă. Răbdarea a obișnuit-o cu sclavia. Un popor există doar atunci când îşi cunoaşte libertatea şi îi apără drepturile. Trebuie să devenim poporul celor 7 zile din Decembrie 1989, zile şi nopţi cum n-au mai fost altele în istoria noastră. Şi de abia atunci vom avea certitudinea că Securitatea celor mai abjecţi dintre români nu ne va mai putea înjunghia pe la spate viitorul, şi de abia atunci vom şti că, în sfârşit, Securitatea, nu mai există!

Oh! Cât de mult am invidiat puterea, loialitatea, dăruirea şi simplitatea poemului lui Walt Whitman, Aud cum cântă America! Oh! Cât de mult aş fi vrut să-i pot dărui un poem de dragoste ţării mele… Nu am reuşit. Dragostea mea a rămas adesea fără cuvinte… Dar într-un decembrie ’89, i-am oferit ofranda mea, darul meu, viaţa mea, şi i-am pus în palmele chinuite speranţa şi libertatea mea. De aceea nu uit, nu mai pot uita zilele şi nopţile când patria m-a învestit cu puterea de a o iubi, de aceea continui să mă împotrivesc violatorilor libertăţii ei. O libertate pentru o naţiune chinuită, o libertate a marilor români şi românilor anonimi, care au crezut până la capăt în ea, o libertate plătită cu sânge, o libertate binecuvântată, o libertate demnă, în sfârşit, să devină temelie pentru noua istorie…

Între 16 decembrie şi 22 decembrie

Revoluţia Română

împlineşte 20 de ani!

Ea merită comemorată de către generaţia căreia i-a schimbat viaţa, ea merită sărbătorită cu inima plină

de recunoştinţă şi compasiune; recunoştinţă pentru martiri, compasiune pentru cei răniţi, cu bucurie

pentru toţi cei care au participat la victoria ei.

Sărbătorită de toţi românii!

În seara lui 16 decembrie 2009 şi a lui 21 decembrie 2009,

timişorenii şi bucureştenii

şi întreaga ţară a românilor

să aprindă lumânările sacre, rămase nestinse în sufletul lor.

O Revoluţie pentru o Românie întreagă, o victorie

a tuturor împotriva celor ce doreau să menţină poporul dezbinat. Un capăt de istorie şi poate cel mai

bun prilej pentru a gândi împreună la

Reconcilierea Naţională.

Un an, al 20-lea de când nu ne-am mai odihnit memoria, dincolo de care un miracol al viitorului

ne-ar putea reînfrăţi pentru totdeauna.

Eu, unul, mă simt pregătit să iert dacă şi cei care au făcut atâta rău patriei tuturor sunt pregătiţi

să se căiască.

Şi aş mai aminti o chemare din zilele lui Decembrie, când mulţimea exaltată chema în ajutor

cerul senin al României,

rugându-se cu o singură voce murmurată:

“Există Dumnezeu!”

Şi să nu uităm, să nu ne pierdem speranţa!

Gloria României o aşteaptă

în viitor!


EPILOG

În finalul acestei cărţi o precizare se impune.

Ea nu a fost scrisă la presiunea niciunui resentiment.

Până la Revoluție, Securitatea nu m-a persecutat personal. Cele două dosare deschise pe numele meu (Târgovişte, Timişoara) nu au mers mai departe… În primul, chiar, ofiţerul ce a instrumentat dosarul m-a sfătuit să părăsesc oraşul unde domiciliam, pentru a putea să claseze reclamaţiile informatorilor! Sfatul i-a fost ascultat. Am plecat la Timişoara, ceea ce m-a dispensat, probabil, de o pedeapsă de câţiva ani închisoare pentru defăimarea partidului şi criticarea cultului personalităţii.

În 23 decembrie 1989, gărzile FDR au luat captivi opt ofiţeri de securitate prinşi cu arme de foc la ei. Într-un moment critic pentru viaţa lor, ameninţaţi să fie linşaţi de timişorenii ce luptaseră împotriva regimului, am intervenit la Garnizoana Timişoara şi împreună cu comandantul acesteia i-am scos nevătămaţi din sediul Operei. Aveau să fie duşi la arestul comenduirii de unde au fost eliberaţi în aceeaşi seară.

Dar asta e o altă poveste.

Nici persecuţia metodică şi continuă, la care am fost supus în ultimii 19 ani, şi care m-a transformat în prizonier de conștiință, ori și mai exact, într-o persona non grata al statului postdecembrist, eliminat, ca şi cum n-ar fi existat, din ştirile presei de serviciu şi exclus, după declaraţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Basarabia, academicianul Mihai Cimpoi, “din toate combinaţiile politice”, nici abandonul camarazilor mei preocupaţi mai degrabă de problemele vieţii lor, nici faptul că aproape toate cărţile mele tratând subiectul crizelor României:

România pierdută, Clasa nevrednică, Polul de Putere,

O Românie de câştigat sau o naţiune în descompunere,

au fost împiedicate să ajungă la opinia publică,

nici măcar pentru a riposta celor care strecurau pe internet ştirea că fusesem al doilea ofiţer de securitate infiltrat în Balconul Operei de la Timişoara, sau că vândusem Frontul Democratic Român FSN-ului de la Bucureşti, ori că formasem împreună cu Ion Iliescu un guvern încă din 1989, în care îl plasasem pe generalul Stănculescu,

nemaimeritând,

de ticălos ce eram,

“nici măcar un pahar cu apă”,

nu m-ar fi putut convinge să mă răzbun scriind acest rechizitoriu adresat

Securităţii.

Nici o explicaţie de genul:

“idee fixă” sau: “dorinţa de a se evidenţia, alături de alţi renegaţi, drept mâncător de securişti” ori “un Robespierre de pe malurile Dâmboviţei” (teme ridicate într-o discuţie de un fost ofiţer al Securităţii care era convins că interesul pentru activităţile fostei sale instituţii constituia deja o “falsă problemă”!)

nu-mi justifică insistenţa de a clarifica,

odată pentru totdeauna, misterele

suferinţelor şi crimelor din Decembrie 1989.

Am scris această carte,

care nu este felul meu de a face dreptate,

ci este felul în care trebuie lăsată dreptatea să-şi facă datoria,

pentru a aminti foştilor membri ai Securităţii  responsabilităţile

ce le revin în urma ruinării statului român, după o revoluţie

învingătoare, dar nu câştigătoare,

precum şi cele legate represiunea politică antedecembristă şi

cea comisă în Decembrie 1989.

Toţi plătim pentru faptele noastre.

Oameni şi instituţii.

Pentru ce am făcut, ca şi pentru ce nu am făcut

în numele poporului căruia îi aparţinem şi în numele suveran al

binelui public.

În acest sens Securitatea va trebui,

la rândul ei,

să ofere explicaţii, şi în final să dea socoteală.

Dacă nu azi, mâine.

În istorie există mereu o instanţă care să rostească verdicte.

Şi în cazul său, al Securităţii, procesul continuă…

Dacă nu se va decide, în sfârşit,

să vorbească.

Decembrie 2009, Bucureşti

Fragmente din cea mai recentă carte a scriitorului Claudiu Iordache, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni,

ce urmează a fi lansată în Decembrie 2009

© Claudiu Iordache. Toate drepturile rezervate.

Praga nu-şi uită eroii. România tace.

În noaptea de 17 noiembrie 2009 Praga a fost luminată de lumânările aprinse în amintirea Revoluţiei de Catifea, a confruntărilor dintre studenţi şi forţele de ordine comuniste din 17 noiembrie 1989, a clipelor de curaj, solidaritate şi onoare pe care demonstranţii împotriva regimului comunist le-au transformat în clipe de istorie.

17 Noiembrie nu este o zi obişnuită în Republica Cehă. În calendarul oficial este marcată ca o zi de sărbătoare naţională. 17 Noiembrie este Ziua Luptei pentru Libertate şi Democraţie. În această zi, cehii comemorează două evenimente remarcabile din istoria lor – unul s-a întâmplat în 1939, al doilea cincizeci de ani mai târziu, în 1989.

În 17 noiembrie 1939 studenţii au demonstrat împotriva ocupaţiei naziste, în 17 noiembrie 1989 tot studenţii au protestat şi au luptat în stradă împotriva guvernului comunist, luptele lor fiind scânteia care a aprins Revoluţia de Catifea. Forţele comuniste au intervenit cu brutalitate, studenţii fiind bătuţi, iar acest lucru i-a înfuriat pe cehoslovaci, aceştia declarând grevă generală şi ieşind în stradă în număr din ce în ce mai mare, până când Partidul Comunist Cehoslovac a anunţat, în 28 noiembrie 2009, că se retrage de la putere.

Revoluţia cehoslovacilor a fost încununată, la sfârşitul anului 1989, cu căderea regimului comunist şi întronarea democraţiei. Douăzeci de ani mai târziu, noaptea care le aminteşte de curajoasa lor luptă şi frumoasa lor victorie este onorată cu semnul păstrării ei în memorie. Vie, luminoasă, întru aducere aminte pentru generaţiile ce vor veni.

Mii de studenţi au mărşăluit prin Praga în noaptea de 17 noiembrie 2009, în amintirea acelei nopţi de 1989 în care mişcarea tinerilor cehoslovaci a fost reprimată brutal de autorităţile comuniste.

(Vaclav Havel în Balconul Revoluţiei din Praga, noiembrie 1989)

Vaclav Havel, liderul Revoluţiei devenit ulterior Preşedinte al ţării, a fost aclamat de miile de cehi prezenţi la eveniment: „Viaţă lungă, Havel!” şi „Mulţumim, Havel!” Vaclav Havel a depus o coroană în locul în care au avut loc ciocnirile violente între miliţie şi studenţi, în 1989. În acelaşi loc oamenii au aprins lumânări şi au depus flori şi fotografii ale epocii comuniste.

În Slovacia aniversarea a fost marcată prin publicarea, pe internet, a numelor foştilor agenţi ai poliţiei secrete a regimului comunist, slovacii cinstindu-şi Revoluţia, la rândul lor, prin momentele comemorative organizate în capitala ţării, Bratislava.

Organizatorii manifestărilor de aniversare a Revoluţiei de Catifea spun că  foştii comunişti se furişează înapoi în poziţii de putere, şi critică faptul că acestora nu li s-a cerut niciodată socoteală pentru excesele şi crimele comise în trecut.

În vremea asta, România tace

Oficialităţile de la Bucureşti, de conivenţă cu mass-media, au ales să tacă în legătură cu Revoluţia din Decembrie 1989. Avem de-a face cu cenzură prin omisiune, cu cenzură prin manipulare. Episoade întregi ale Revoluţiei de la Timişoara, Cluj, Braşov, Arad, Lugoj, Sibiu nu au fost evocate nici măcar într-o frază în marile cotidiane.

Exemplul ziarului România Liberă este, poate, cel mai trist, demonstrând intenţia de falsificare a istoriei adevărate a Revoluţiei Române. Într-un dosar ce poartă titlul „După douăzeci de ani”,  în Cronologia publicată în articolul „Revoluţia română din 1989, încă neterminată” sunt omise toate datele legate de Revoluţia de la Timişoara! Pentru autorii acestei pagini, pentru ziarul care poartă pe frontispiciu Libertatea câştigată cu sângele Timişoarei, nu există zilele de 16, 17, 18, 19, 20 decembrie 1989: zilele în care timişorenii au luptat în stradă cu forţele de represiune, în care au fost ucişi în stradă de forţele de represiune, în care au înfiinţat primul partid antitotalitar al Revoluţiei Române, Frontul Democratic Român, zilele în care Timişoara a fost declarată primul oraş liber al României în timp ce Ceauşescu era la putere, în care a fost declarată greva generală a întregului oraş, în care au fost purtate tratative cu guvernul Dăscălescu (căruia i s-a cerut demisia dictatorului Nicolae Ceauşescu), în care a fost dejucată prima mineriadă a istoriei decembriste a României (când muncitorii din bazinul Oltenia au fost trimişi să ocupe centrul Timişoarei), în care a fost emis primul Manifest al Revoluţiei române: A căzut tirania! şi prima Proclamaţie a Revoluţiei Române, citită în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 din Balconul Operei din Timişoara.

Toate aceste fapte de curaj, eroism, sacrificiu s-au dovedit irelevante pentru politica României Libere. Şi nu e singurul ziar care a adoptat acest comportament. Adevărul, Jurnalul Naţional ocolesc cu obstinaţie subiectul Timişoara, propunând cititorilor pista falsă a loviturii de stat şi fuga şi procesul lui Ceauşescu.

În acelaşi timp televiziunile, cu excepţia notabilă a TVR3, convoacă la Mese rotunde privind Revoluţia Română numai persoane fără importanţă majoră în succesul Revoluţiei. Mai mult, sunt invitate persoane aparţinând fostei Securităţi, care fac efortul să le inculce românilor sentimentul că în Decembrie 1989 nici măcar o Revoluţie n-au fost în stare să facă.

Cei care în Decembrie 1989 au fost pe baricadele Revoluţiei n-au avut cum să anticipeze că, 20 de ani mai târziu, vor fi scoşi din istorie, iar poziţiile de forţă din statul român pe care ei îl eliberaseră de dictatură vor fi din nou ocupate de reprezentanţi şi urmaşi ai fostei nomenclaturi şi ai Securităţii române. N-au avut, de asemenea, cum să ştie că presa eliberată de cenzura lui Ceauşescu va fi prima care le va răstălmăci faptele – asta când nu-i va scoate cu totul din Cronologiile ei. Şi n-au avut cum să-şi închipuie că românii de rând, care în ’90 şi în ’91 au aprins lumânări în Bucureşti pe locurile în care camarazii lor au fost împuşcaţi, îi vor uita fără remuşcări…

Bukovski despre Occidentul moral

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Homo Posteritas

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

Homo Posteritas - Bucuresti 1

Homo Posteritas - Bucuresti 3

Homo Posteritas - Bucuresti 4

Homo Posteritas - Bucuresti 7

Homo Posteritas - Bucuresti 9

Homo Posteritas - Bucuresti 10

Renegatul

„Şi de unde, doamne, au apărut atâţia oratori în numele revoluţiei, dintre cei care tăceau în numele dictaturii?”

Octavian Paler

Una din secreţiile imoralităţii româneşti contemporane este instituţia renegatului! Individul care se autoabsolvă de ruşinea de a fi colaborat cu un regim dictatorial, prin abordarea, după prăbuşirea lui, a unei atitudini violente faţă de sistemul de complicităţi şi interese de care a aparţinut cândva. Renegat este culturnicul care după ce l-a omagiat pe Ceauşescu a dat-o la întors după Revoluţia Română,  este anticomunistul cu “preţioase” antecedente comuniste, este antisecuristul feroce care a colaborat cu securitatea, este conştiinţa în impostură. Nu puţini colaboraţionişti au trecut, după Revoluţie, fără jenă “baricada” dintr-o parte în alta! Partidele istorice au ţinut, la rândul lor, uşa deschisă exodului renegaţilor. Activiştii ce aparţineau nomenclaturii ori poliţiei politice, au fost acceptaţi cu asentimentul celor care, dorind să-i folosească, s-au lăsat folosiţi de ei. Opţiunea renegării s-a transformat într-un colac de salvare pentru cei ce au căutat să-şi uite biografiile morbide. Curând, deţinuţii politici, prizonierii de conştiinţă, luptătorii pentru libertate au fost substituiţi cu sosiile lor renegate. A fost ignorată, în schimb, o Doina Cornea ori un Călin Nemeş, doar pentru a nu-i mai putea “uita” pe renegaţiii ce le-au luat locul în stima societăţii. Şi succesul  renegatului s-a dovedit deplin! Impostura a înrămat România. În CNSAS lucrează cu folos renegaţii. Ong-urile cu statut moral sunt adesea o faţadă în spatele căreia colcăie galeriile renegaţilor. Renegaţii au luat cu asalt puterea publică devenind, pe rând,  parlamentari, miniştri, primari, preşedinţi, premieri. Şi chiar un şef al statului, care nu s-a sfiit să se declare anticomunist şi antisecurist, în timp ce îşi pusese ”mapa profesională” deoparte!

În România orice ai face nu te poţi compromite! Dar refuzul recunoaşterii meritului şi sacrificiului, concomitent cu susţinerea uzurpării, imposturii ori tentativei de mistificare a renegatului, este un sacrilegiu. La douăzeci de ani de la victoria Revoluţiei Române, foştii comunişti declamă, solidar, existenţa unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii naţionale. Au fost ei pe baricadele din Decembrie? Nu! I-a acuzat cineva pentru asta? Nu! Atunci de unde vine ura hâdă cu care urmăresc puterea de a schimba istoria într-un moment de cumpănă al ţării tuturor? Ori lăcomia de a profita primii la recompensele unei legi a recunoştinţei?

Renegaţii noştri de astăzi bântuie de asemenea pe forumurile naţionale. Gata să mânjească, să insulte, să calomnieze, la adăpostul anonimatului, tot ceea ce nu pot să veştejească în fapt: omenia oamenilor, puterea lor de a ieşi din izolarea vulnerabilă pentru a deveni solidari. Generozitatea, mărinimia îi ard ca soarele dimineţii ce alungă duhurile nopţii.

Ei sunt reziduul absolut al unei societăţi ce îşi limpezeşte apele cu anevoinţă. Dar dacă tot nu se sfiesc să-şi poarte măştile slute, să nu ne sfiim a le aminti că le cunoaştem obrazul adevărat! Fie el machiat înaintea de a apărea ca vedete de seară la făţarnicele noastre emisiuni de televiziune.

Eu, cel puţin, care cunosc numele multora dintre ei, v-aş putea vorbi despre directorii unor institute culturale, despre scriitorul  “de succes”, despre  moderatorii cu ştaif, despre  „justiţiari” înverşunaţi, despre „liderul” de partid, despre candidatul la funcţia de apostol al neamului acestuia atât de înjosit, despre purtătorul de sutană, cu ochii verzi sub povara pornirilor diavoleşti…

Dar la ce bun, dacă până acum nu i-aţi recunoscut singuri?… Ori n-aţi vrut să-i recunoaşteţi, ori sunteţi orbi de conştiinţă, ori sunteţi asemenea lor!

Martirii României

În câte feluri poate gândi un om atunci când rosteşte cuvântul martir ori erou? Dacă este american, el reacţionează cu bucurie. Pentru el, a salva un căţeluş de la înec, o căprioară cufundată într-o mlaştină sau un pui de bufniţă cu aripa frântă înseamnă fapta unui erou al comunităţii. Eroii lor civili sunt numeroşi, sunt recunoscuţi ca atare, ca nişte modele de luat în seamă.

Să ne întoarcem în România, o ţară în care nu există un sincer cult al martirului şi al eroului. Dovada: atât de puţine monumente, atât de puţin respect, atât de puţină recunoştinţă. Românii nu duc dorul celor care au făcut ceea ce lor nu le e cu putinţă. Uzurparea de merit, impostura, sunt armele ascunse ale ingratitudinii. Şi naţiunea nu-şi ascunde răceala pentru eroii ei. Şi-a dat foc un Liviu Corneliu Babeş, deoarece nu a mai suportat Regimul Ceauşescu. E, şi? a fost un nebun… Mai bine trăia şi se lăsa convertit la leprozeria morală de astăzi. A refuzat un oarecare general Ion Eremia să părăsească închisoarea comunistă cu preţul abjurării de la credinţa lui. Un prost al neamului! S-a sinucis un Călin Nemeş. Un beţiv care şi-a grăbit moartea! Morţii Revoluţiei sunt nişte fraieri, mânaţi de lovitura de stat… Martirul cu numele Leia a murit în Catedrala Mitropolitană în 21 decembrie 1989, strigând Libertate şi în numele celor ce continuau să tacă! A fost împuşcat în cap. Bine i-au făcut! Nu vedeţi ce a adus revoluţia asta, pe care generaţia noastră păguboasă nu o simte a ei? Cei împuşcaţi pe străzile Timişoarei înfruntau trei armate politice ale lui Ceauşescu. Câţi dintre cei care neagă Revoluţia au avut vreodată curajul să voteze contra la o şedinţă de partid?

Şi astăzi, în Anul 20 de la Revoluţia Română, asistăm la efecte terifiante ale refuzului recunoştinţei pe care orice creştin o datorează celui care a luptat şi pentru el, ori celor ce şi-au sacrificat viaţa pentru a răsturna o tiranie de 45 de ani! Dar se pare că mai demn de respect este cel care face o pomană dintr-o avere de furat decît cei ce au salvat o naţiune de dictatură! La Timişoara, timp de 19 ani, nu a fost oferită o singură cetăţenie de onoare unuia dintre participanţii la cele şapte zile glorioase. Edilii s-au grăbit, în schimb, să onoreze odrasle de securitate ori scriitori colaboraţionişti. La Braşov primăria se spală pe mâini atunci când i se aminteşte numele lui Liviu Babeş. La Cluj, Călin Nemeş este numele unui actor beţiv. La Bucureşti nu există o flacără veşnică, etern îndatorată martirilor Revoluţiei, ci doar un monument insultat cu pasiune gregară. Cei ce au forţat Regimul dictaturii şi l-au obligat pe Ceauşescu să fugă sunt astăzi asaltaţi de ingratitudinea generală. Cei ce n-au îndrăznit să iasă în stradă în Decembrie 1989 sunt primii contestatari ai ideii schimbării populare. Ca să nu mai vorbim de categoria renegaţilor, zeloşii comunişti, nomenclaturişti, securişti, care de 19 ani tună şi fulgeră împotriva Revoluţiei la care nu ei au participat! Cunosc numele atâtor duplicitari. Ei, câştigătorii admiraţiei venite de jos ca un potop de insulte adresate celor ce au binemeritat de la patrie!

Am scris aceste rânduri pentru a aminti generaţiei mele obligaţiile sale de onoare! Şi dacă alţii nu o fac, pentru că sufletul lor este otrăvit sau infirm, eu o fac. Îi mulţumesc generalului Ion Eremia, îţi mulţumesc, Liviu Babeş! Vă mulţumesc, Călin Nemeş şi Lucian Matiş! Vă mulţumesc, Mihai Gâtlan şi Vinerian Rădoi! Vă mulţumesc, Sorinel Leia şi Alexandru Grama!

Mulţumesc celor atât de puţini, părinţii nerecunoscuţi ai libertăţii noastre de astăzi! 

Insula Robinson

Optsprezece ani de la o Revoluţie ucigaşă! Şi în urma ei, o ţară deşelată, „restaurată”, în care toate au devenit rapid cum au fost. Cu aceleaşi hiene insaţiabile, cu aceiaşi viermi tăcuţi, cu aceeaşi massă înăuntrul căreia nu e bine să întârzii prea mult. La căpătâiul fiecărui an scurs de atunci aud de fiecare dată strigătul unei femei cu copilul în braţe, încercând să se strecoare printre gloanţele sceleraţilor care astăzi nu se mai lasă deranjaţi de dispreţul moral. Revoluţia celor puţini a devenit, între timp, prada preoţilor imunzi de la capătul gropii unde ultima măreţie a unui neam păgubos aşteaptă să fie înhumată.

Acum trei zile m-am trezit în dricul nopţii în cântul divin al privighetorii… M-am trezit în genunchi, cu mâinile împreunate, plângând şi implorând pe Acela pe care mama mă învăţase să-L rog în genunchi în fiecare seară, pe Acela pe care Îl imploram ca mama să se însănătoşească, pe Acela pe care Îl imploram ca tata să scape cu viaţă când se zbătea în chinurile morţii… pe acela de care mă înstrăinaseră Xenofon, Epicur, Auguste Compte, Marx, Engels şi Lenin. M-am trezit rostind rugăciunile învăţate… Mi le-am amintit cuvânt cu cuvânt, deşi nu le rostisem de vreun deceniu, m-am trezit implorând Tatăl Ceresc şi Fecioara Maria să-mi apere copilaşii şi să mă ierte şi să mă apere pe mine, păcătosul, care uitasem de El şi de Fiul său, m-am rugat să mă ajute să-i revăd sănătoşi, izbăvindu-mă de lanţurile ce de drept mă pedepsisem să le port. Abia atunci mi-am dat seama că nu se poate trăi fără Dumnezeu, decât cu preţul păcatului şi al deznădejdii.”

Jurnal de închisoare. Jurnal în închisoare scris pe hârtia unei memorii izolate. Jurnalul într-o casă a morţilor. Penitenciarele. Temniţele. Gulagurile cu care istoria a pedepsit dintotdeauna libertatea. O altă lume, fără răsărit şi apusuri. Cu un singur anotimp, al ispăşirii, în care umanitatea este torturată, strivită mai întâi în inima prizonierilor ei. Închisoare prizonierului de conştiinţă. O Insula Robinson a generalului Ion Eremia. Încercând să scoată din ţară o satiră swiftiană a regimului, Gulliver în ţara minciunilor, a fost condamnat, la 27 octombrie 1959, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare în deplină izolare, pentru „uneltire contra ordinei de stat” şi „crimă de trădare de patrie”. Acolo, cu treizeci şi doi de ani în urmă, într-o închisoare comunistă, lui şi nimănui altcuiva i s-a revelat sfârşitul comunismului! 

O răscoală spontană a poporului ajuns la culmea disperării: ea va izbucni în pieţele centrale ale principalelor oraşe din ţară, când sclavii, aduşi cu sutele de mii ca să-i aclame pe tirani, vor porni asupra tribunelor supraînălţate, unde vor trona îngâmfaţii călăi ai poporului şi vor năvăli asupra-le, măturând totul în calea lor…

Dumnezeu ne vorbeşte prin vocea celor chinuiţi.

(Despre generalul Ion Eremia, în cartea Homo Posteritas)