Lorin Fortuna. Drept între români!

Lorin Fortuna, liderul Revoluției Române de la Timișoara, președintele Frontului Democratic Român (primul partid antitotalitar din România, întemeiat în ziua de 20 decembrie 1989 în Balconul Operei de la Timișoara), a murit în ziua de 25 decembrie 2016. La trei ani de la plecarea lui dintre noi, îi dedic noua mea carte: „O Revoluție eșuată”, în care am descris atâta drama unui fruntaș al Revoluției Române, hăituit, contestat, marginalizat de către Regimurile post-decembriste, cât și aceea a unei Românii pe care Revoluția n-a reușit s-o îndrepte spre lumina viitorului ei. Eseul „O Revoluție eșuată” îl evocă pe prietenul și fratele meu de destin Lorin în multe din acele momente în care s-a simțit singur! Singur între foștii săi camarazi, care după revolta lor au luat-o pe calea oportunismului, singur în țara pe care a iubit-o nespus și căreia i s-a dăruit întrutotul! A fost un frumos și mare Naiv al neamului românesc, prins în turpitudinile ultimelor decenii. Singur și în ultima parte a vieții lui la Institutul Revoluției Române, de unde a fost izgonit de Ion Iliescu și camarila sa! Dumnezeu le știe pe toate!
 
Cartea mea îl cheamă, îl amintește, îl evocă! În societatea în care prea mulți revoluționari și-au vândut onoarea pe tinichele, în societatea în care (și mai dezgustător!) falșii eroi se înghesuie la coada unor recompense fățarnice, numele lui rămâne umbrit de ingratitudinea acestei generații parvenite – nu singura, din păcate, în istoria modernă a României! Cine este Lorin Fortuna? E dreptul oamenilor mari de a fi uitați de nevrednicia oamenilor mici! Că ei nu știu, nu-i nimic! Noi știm!
 
Lorin Fortuna este, cu adevărat, românul care a binemeritat de la patrie! Dar pentru lumea românească meschină, descrisă atât de trist de Mihai Eminescu, timpul lui nu a sosit încă!
 
Lorin Fortuna, fratele meu care îmi lipsești atât! Fără tine singurătatea care astăzi îmi este impusă o resimt ca pe recompensă! Viața mea o continuă pe a ta! Cartea aceasta, care îți este dedicată, îți menține numele și faptele în istoria exemplară a unei Revoluții însângerate!
 
Lorin Fortuna. Drept între români!
 
Să fie această carte statuia pe care încă nu i-a ridicat-o Statul român!
 
Claudiu Iordache
25 noiembrie 2019
 
O REVOLUȚIE EȘUATĂ
UZURPATORII
 
Dedic această carte memoriei
luptătorului pentru libertate
Lorin Fortuna,
singurul român care
în zilele și nopțile Revoluției Române
s-a comportat ca un lider!
El este simbolul Revoluției Române!
 
S-a înecat încet-încet
în deșertăciunea lumii în care trăim!
Lorin Fortuna. Drept între români!
Să fie această carte statuia pe care nu i-a ridicat-o Statul român!
 
O dedic, de asemenea, Timișoarei,
unde spiritul Revoluției a
izbucnit
eroic și glorios
pentru a se stinge,
în cei 30 de ani
care au urmat, în pâcla
agonizantă
a ceaușismului!
 
Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!
 
În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu susținerea victimelor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!
 
Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu. Asta era! O Revoluție eșuată!
 
„Acum să tot stăm să plângem morții? Ce rost are să dezgropăm?” (Ion Iliescu)
 
Omul acesta a avut în mână Gloria Revoluției! Și a aruncat-o la gunoi! Cum își va aminti istoria de el? Dar
mai ales de cei care l-au răbdat?
 
Oh! Nu mă plâng! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu
al său Întuneric la amiază, cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații „cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!
 
La 30 de ani de când am urcat în Balconul Operei din Timișoara mi-am văzut Țara căzută pe mâna tâlharilor!
 
O generație care poartă, în istorie, după sine rușinea nerecunoștinței!
 
Oare popoarele au în gena lor nevoia de libertate?
 
Revoluția, ca răspuns la ruga românilor din ziua de 20 decembrie 1989, din Piața Operei din Timișoara: „Există Dumnezeu!”, ne-a oferit un nou Început al Istoriei! Dar mulțimea românească l-a risipit, l-a ratat, l-a respins.
 
Iisus.
„M-am ridicat în mijlocul lumii, dar i-am găsit pe toți beți! Sufletul meu a suferit pentru fiii omului, pentru că ei sunt orbi în inimile lor!”
(Manuscris copt descoperit la Oxyrhynchus. Secolul II)
 
Anul 1989. Anul în care guvernele Estului sovietic au început să se teamă de popoarele lor!
 
Totul a mai putut fi suportat, înainte și după Revoluție, dar nu Revoluția însăși! Ea ori n-a existat (conjurație, lovitură de stat) ori a existat ca o fatalitate nefericită! România creierelor închise pe dinăuntru!
 
Prea mulți români lipsiți de rol (și merite) în timpul Revoluției au încercat mai târziu să afirme că nu a existat nici o Revoluție!
 
„Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.” (Vladimir Bukovski)
 
Când ciuma izbește un oraș se găsesc întotdeauna și oamenii care să o înfrunte!
 
„Dacă Decembrie 1989 înseamnă un inaugural ratat, întrebarea este dacă istoricul poate să ofere şi o soluţie pentru viitor!” „Singura soluţie, în momentul de faţă, e încă o revoluţie… Nu ştiu dacă domnul Iordache mai poate s-o facă, dar ea este absolut necesară !” (Academician Florin Constantiniu, discurs ţinut la Academia Română)
 
Pe mine nu mă mai pot opresa, dar mă doare continuu faptul că este opresată partea din omenire din locul în care mi s-a scurs viața! Curtea aceasta neîngrijită în care nu conștiința celor lucizi și curajoși mai contează, ci societatea care viermuiește în jurul meu! Poporul din Decembrie a pierit ca ulciorul de apă vie ce s-a răsturnat în deșertul originar. Se crede că în Sahara a existat cândva o grădină înflorită. Tot așa putem spune că grădina, înflorită cândva, a a revoltei românilor de acum 30 de ani s-a ofilit! Trăim astăzi în pustiul sufletelor noastre adânc împietrite! Degeaba clopotele cerești mai bat pentru slava pierită a neamului trecut, în lumea hâdă de pidosnici: lacomi, ipocriți, demagogi, sperjuri, duplicitari, vicioși, impostori, oportuniști, colaboraționiști, complici, venali, egomani, parveniți, desfrânați, sluți ai spiritului moral mânjiți de dorul puterii – sufletul frumos a murit pentru România!
 
Tragedia românului post-decembrist este că nu e liber nici atunci când se sacrifică pentru libertatea lui!
 
„Cehii au trăit într-o contaminare morală. Mă refer la noi toți. Toți ne obișnuiserăm cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil. […] Nici unul dintre noi nu este doar o victimă. Noi am ajutat la crearea lui.” Vaclav Havel (1 ianuarie 1990)
 
Toate revoluțiile sunt până la urmă învinse, dar schimbările produse de ele sunt de nevindecat! După fuga lui Ceaușescu fostul său aparat de represiune a recuperat puterea pierdută transformându-se în clasă politică! Dar grija sa a fost să nu-și etaleze atuurile. A avut răbdarea ca tăiușul dominației securistice să lase răni cât mai ascunse. Și de atunci el controlează o țară bântuită de o amnezie indusă. Românii și-au uitat curând Revoluția, și-au abandonat libertatea doar pentru a o uita! Astăzi toți românii sunt «securiști»!
 
Revoluția Română – virtute a istoriei naționale de care azi românii se leapădă! Elanul ei uriaș, scoțându-i în stradă, le-a învins lașitatea și frica pentru a da naștere chinuită unui om mai liber decât putea să suportemetamorfoza lui! A fost o revoluție ce a istovit națiunea, dar mai ales pe învingătorii săi anonimi. Valurile de oameni revoltați, inundând marile orașe, s-au retras așa cum au venit. Dictatorul odată eliminat, ei n-au observat că dictatura lui a rămas. Și totuși, nicicând românii n-au fost mai liberi decât după Revoluția lor! Liberi să se elibereze de tiranie ori liberi înfricoșați de libertatea abia obținută, sau striviți sub povara libertății lor! Dar s-a dovedit atunci că nu e destul să fii liber dacă libertatea celorlalți rămâne amenințată. A fi solidar este o condiție a libertății alături de umanul de lângă tine! Și tocmai solidaritatea aceasta instinctivă a fost cea care a cedat prima!
 
Căutați omul în care să se regăsească slăbiciunile tuturor? Acesta este tiranul! Cultul conducătorului a pornit de aici. Frica de viață i-a adunat pe români sub umbrela protectoare a unui individ mai presus decât toți, dar care să le semene. În fond, dictatorul este oglinda reflectorizantă a unei mulțimi degradate. Degeaba îi sunt deschise porțile închisorii, libertatea nu răsare din grotele ei. Să nu ne mai mirăm, atunci, că Revoluția Română s-a înecat curând în voma celor ce n-au participat la ea! De aceea, revoluțiile nu lasă în urmă decât martiri de uitat și cetăți năruite!
 
Cât încă nu reușește revoluția este a celor ce o fac, după victorie ea devine a tuturor!
 
„În revoluție există două tipuri de conducători – cei care o înfăptuiesc și cei care se folosesc de roadele ei… Și la putere au venit hoții și ticăloșii!” (Bonaparte)
 
În zilele Revoluției mi-am riscat viața, înfruntând alături de camarazii mei o dictatură fără seamăn în Estul Europei, un Regim fără scrupule, cu mâinile pătate de sânge în zilele de 17 și 18 și 19 decembrie, doar pentru ca 30 de ani mai târziu, România să trimită în Parlamentul european pe unul dintre cei mai vrednic de dispreț reprezentanți ai fostei Securități, ocrotit de Sistemul pe care l-a protejat cu un cinism fără margini!
 
Recviem pentru învingători.
 
Anotimpurile imposturii.
 
Istoria furată.
 
Restaurația.
 
Regimul parvenit.
 
Mentalitatea unei generații cupide și deraiate.
 
Din cele peste patru milioane de comuniști cu carnet de partid avea să se nască mai târziu o feroce populație anticomunistă! Dintr-o dată, tot românul tuturor servituților a devenit anti-bolșevic, anti-kgb-ist, anti-stalinist, fiecare particulă slavă din patronimicul românesc constituind pentru renegați «mărturia» că purtătorul lui inocent fusese cândva omul Moscovei! Și ca să nu mai fie nici un dubiu, foștii nomenclaturiști, politruci, activiști au devenit curând noii capitaliști, sau chiar mai mult, cei mai înverșunați regaliști, doar-doar să-și spele de pelagra trecutului pielea cândva înstelată!
 
Amintiri din cenușa vremurilor din urmă.
 
Comunismul românesc, lung și deloc trist, a durat cât inima supușilor a mai suportat absența libertății necompensată de siguranța confortului supraviețuirii. Sub Ceaușescu, mai ales, biografia gri a fost uniforma caracterului general. Dacă dictaturile oferă pâine și nu idei, ele pot dăinui în neștire. Spiritul sătul nu se revoltă niciodată pentru o idee. Lenin a experimentat deziluzia de a constata că muncitorii săi nu exprimau o cauză revoluționară. Muncitorii doar trăiesc istoria. Ei o suportă chiar și atunci când istoria nu-i mai suportă. Revoluțiile sunt ale majorităților false, în coaja cărora nu există decât spiritul conjurațiilor. Așa s-a născut în Rusia bolșevică nevoia apariției omului numit de el ”revoluționarul de profesie”, al revoluționarului care doar execută ordinul. Așa a apărut Fenomenul Kronstadt, al regimului comunist care își împușca soldații comuniști. Așa s-a ajuns la alienarea puterii comuniste de masa celor ce oricum se supuneau fără crâcnire! A fost nevoie de trei sferturi de secol pentru ca Supusul să-și piardă încrederea în Stăpânul lui. Revoluțiile sunt paricide! Când Tatăl pierde încrederea familiei fiii lui se revoltă! Revoluția Română păstrat același. A fost o revoltă a celor puțini, îngrămădiți în marile orașe, împotriva celor mulți din restul României rurale. Iar când Revoluția, după fuga lui Ceaușescu, și-a pierdut motivul care o însuflețea, ea s-a dezumflat ca un balon de săpun. A urmat rapida prăbușire a ideii de Revoluție! Cei mulți i-au sufocat pe cei puțini. Și a fost de ajuns apariția unui demagog, înzestrat cu oportunismul necesar, pentru ca o țară întreagă se revină la faza de pre-dictatură. Cum un Ceaușescu este adulat și astăzi, Quod erat demonstrandum !
 
Câinii credincioși ai lui Ceaușescu sărind pârleazul unei Revoluții ghinioniste pentru a deveni potăile lui Iliescu!
 
Moștenirea risipită și ruinată a Revoluției! Anul 30.
 
Cum poate fi furată o Revoluție la lumina zilei și în văzul lumii și 20 de milioane de români tac?
 
Cred că generația noastră și-a pierdut deja dreptul la onoare!
 
Se împlinesc trei decenii triste de când Revoluția a fost îngropată în inima românilor și de atunci nimeni nu-și mai amintește de ea ! Poate doar memoria uitării! Poate doar morții…
 
“Așa ne-a încercat Dumnezeu pe noi, să ne ducem călăii în spate, să-i hrănim și să-i punem în fruntea țării! – ”Apel către călăii noștri la treizeci de ani de la Revoluție”. Mihai Gheorghiu.
 
„Pentru asta trebuia compromisă Revoluţia, eliminaţi actorii ei, operate modificări în istoria imediată pentru ştergerea urmelor, reabilitarea ori amnistierea ultimilor asasini, zăvorârea arhivelor, spălarea memoriei generaţiei tinere, dezvoltarea spiritului cupid şi de-moralizarea societăţii.” „Puterea cu cap de mort”, 2002.
 
Când mă gândesc la privirile ticăloșilor ce rânjesc triumfător lângă cadavrul revoluției noastre!
 
A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!
 
Deși s-au înfruptat cu toții din roadele ei.
 
„Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…” (Octavian Paler)
Pentru că Revoluția românilor a fost „Punctul Zero” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este „Punctul Zero” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?
 
„N-ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Timișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 19, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, spre seară… Cum ați putea pretinde a fi numit, atunci, Liderul Revoluției?” Pretenție tipic ceaușistă, sancționată în ceea ce îl privește pe Dictator de către profesorul Alexandru Milian printr-o scrisoare publică adresată în 8 noiembrie 1989 lui Nicolae Ceaușescu: „Cum se explică faptul că până când ați devenit secretar general al partidului și mai apoi președinte al țării ați fost un anonim activist, pentru ca apoi, deodată, să deveniți „genial”, „erou între eroi” (ce acte de eroism ați săvârșit?), cel mai iubit fiu al poporului?”
 
„Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” Cazimir Ionescu nu a scris niciodată nici o carte! La fel și grupul lui! Executanții ordinelor au activități conspirate. Ei execută, nu gândesc!
 
A ascuns acțiunile grupului său clandestin de putere din seara zilei de 22 decembrie și până în zilele noastre!
A uzurpat rolul celor merituoși în timpul Revoluției, pretinzând să fie numit Liderul Revoluției!
 
A deschis poarta noii Românii celor care își apăraseră Dictatorul până în ultima clipă!
 
A distrus speranța românilor în Renașterea pe care România o merita!
 
A fost responsabilul luptelor fratricide care au îndoliat România.
 
A blocat reunificarea teritoriilor românești de pe ambele maluri al Prutului.
 
A dovedit o răceală neomenească față de suferințele familiilor martirilor Revoluției, afirmând cinic că orice revoluție se hrănește cu victimele ei!
 
A făcut ca justiția să-i protejeze acoliții de condamnarea faptelor lor!
 
A fost el însuși un Ceaușescu al aspirațiilor spre mai bine ale societății românești.
 
Revoltații din 21 decembrie 1989, din Piața Universității, luptându-se cu forțele represiunii ce le secerau rândurile curajoase, știau ei ceva de numele lui Ion Iliescu? Știau ei de numele lui Cazimir Ionescu, știau ei de numele lui Voican Voiculescu, de oameni care doar au pândit ori au urmărit pasiv sacrificiul lor? Pentru ca mai târziu primii să-l împăuneze pe „ultimul pe listă” dintre ei, pe Ion Iliescu, cu titlul de „liderul Revoluției„? El care, de-a lungul anilor ce au urmat, a vorbit numai despre „revolta de la Timișoara” și „Revoluția de la București”!
 
Puține popoare dorm mai bine pe salteaua dezastrelor proprii! Iată că la 30 de ani de la evenimentele din Decembrie generația implicată în răsturnarea lui Ceaușescu s-a transformat în „națiunea lui Ion Iliescu”! Având în față aparatul năruit al fostei dictaturi și profitând de versatilitatea sa înăscută, cu justiția paralizată în fața celui ce părea a fi ursitul soartei, cu aparatul de securitate căutând disperat un nou stăpân binevoitor, cu ignoranța transformată în indulgență a marilor puteri învingătoare în războiul cu URSS, în lipsa unui interlocutor mai bun în relațiile cu noul stat român, zarul câștigător a căzut pe numele lui! Rușii l-au acceptat ca pe un filo-comunist crescut în leagănul roșu, americanii au contat că-i vor exploata slăbiciunile pentru a-l putea controla; având în jur vecini depășiți de propriile crize, Ion Iliescu s-a detașat ca o soluție de compromis în căutarea unor rezolvări ulterioare. Dar mai ales poporul l-a primit cu brațele deschise, îmbrățișându-i formula: «Un surâs pentru liniștea dumnevoastră!» Ion Iliescu a folosit răgazul circumstanțelor pentru a permite flotei ceaușiste să revină pe nesimțite în porturile naivei libertăți românești! Restul e cunoscut! El a condus confiscarea Revoluției din Decembrie 1989 (așa cum Lenin avea să confiște Revoluția rusă din februarie 2017 și s-o substituie cu dictatura bolșevică, „o altă formă de autocrație întruchipată de despoții idealiști ai socialismului leninist” (Martin Sixsmith – ”Rusia, un mileniu de istorie”). Dar avea să devină curând prizonierul de lux al Serviciilor, care l-au apărat, din off, o vreme, ca pe sfintele moaște! În pacea de cimitir care s-a așternut peste România, rezistența la Iliescu cel adevărat a fost mereu destrămată pentru că opoziția nu deținea anticorpii care să o vindece de propriul trecut. Și uite așa România a intrat într-un spectacol de care românii s-au simțit mulțumiți. La 30 de ani de atunci, națiunea, ce a împlinit curând un secol de la ivirea sa providențală, îi poartă încă o stimă rușinoasă. Cât privește „falanga” revoluționarilor, ajunși la anii obscuri de pensie morală, este astăzi toată în brațele lui! Se întorc, de fapt, la matca originară a imposturii! Căci omul acesta a ucis Revoluția!
 
De a-l judeca numai după caracterul oamenilor pe care i-a adunat în jurul său! De a-i judeca după caracterul celui care le-a corupt libertatea și demnitatea!
 
Și, iată, rolul „liderului Revoluției” în Revoluția Română! „Afirm cu certitudine că Ion Iliescu și Silviu Brucan au fost nedespărțiți în toată perioada respectivă […] Consider că a fost o mișcare revoluționară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenții KGB, pe baza indicațiilor date de la Moscova.” (col. Gheorge Rațiu, șef al Direcției I din cadrul DSS)
 
“În primul rând, vreau să vă spun limpede: nu există nici o scuză pentru comportamentul unor ofiţeri de Securitate şi chiar pe ansamblu al întregii Securităţi faţă de oamenii care au suferit pe nedrept în ţara noastră. Şi noi şi cei de la Armată am fost nişte mercenari, nişte mercenari ai Partidului Comunist.” (Gen. Iulian Vlad)
 
„Peste doi ani vom comemora Revoluția Română! Depinde de dv. unde va fi atunci fiecare dintre noi! Proiectul General al IRRD viza chiar acest an! Cu Cazimir, Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Iorga și Cuteanu și alți câțiva asemenea lor, nu veți mai ajunge să întâmpinați cu fruntea sus acest moment care amândurora ne-a însemnat existența!” Un ultim mesaj transmis lui Ion Iliescu.
 
Acest mare gol sufletesc care a supraviețuit până în zilele noastre!
 
„Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiunii române? Asta e întrebarea!
 
E datoria cercetătorilor să nu lase infractorii istoriei să scape cu fața curată!
 
Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate…
 
(fragmente din cartea „O Revoluție eșuată”, în curs de apariție)

30 de ani de la căderea Zidului Berlinului!

Cu 30 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!

În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!

Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!

Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!

Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!

La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna! 

ZIDUL 

CĂDEREA ZIDULUI

 

Vladimir Bukovski

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002 

 

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

https://claudiuiordache.wordpress.com/2009/11/19/bukovski-despre-occidentul-moral

Revoluția Românilor

Această cronică a revoltei oamenilor simpli este dedicată celor buni, devotați, curajoşi și cinstiţi, care nu înțeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluție și de pierderea vieților a sute de români nevinovați doar pentru ca țara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989!

 

Revoluția

Timișoara  16-20 decembrie 1989

  Țara  20-22 decembrie 1989

 

„Revoluţionarii roagă poporul român să ierte naivitatea lor de a fi predat puterea nomenclaturiştilor. Pentru că Revoluţia Română este singura revoluţie din istoria omenirii în care revoluţionarii nu au luat puterea!” (Laurenţia Caluşa)

 

 

Represiunea/ Martirajul

16-22 decembrie 1989

 

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei. În primul rând trebuia să trageţi la picioare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo!”

Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!

Nicolae Ceaușescu: „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne … Trebuia să-i omoare pe huligani…“  „Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice or­dinul. … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul … Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!“

(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din ziua de 17 decembrie 1989)

“V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă, dacă nu se retrag, să trageţi în picioare! Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă! Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!”

 

1100 de victime își așteaptă încă țara care să le recunoască sacrificiul și meritele!

 

         

Martirii Revoluției!

Au binemeritat de la Patrie!

Doar ei au acordat valoare de legendă unei țări care după anul 1918 și până în decembrie 1989 n-a dovedit decât mediocritatea unui mod de a trăi pe pământul european! Trădați de cei ce le-au supraviețuit, ei continuă să ofere aura de glorie a ființei omenești, dincolo de supraviețuirea câinoasă a conaționalilor lor! Ei sunt martirii României, sfinții ei, cărora românii de astăzi nu le mai închină catedrale, ci uitarea cea de toate zilele!

Iartă-ne, Doamne, pentru că izgonindu-i astăzi din rugăciunile noastre, la 29 de ani de la sacrificiul Lor, nu ne gândim la Tine!

Confiscarea Revoluției

22 decembrie 1989

Ion Iliescu, Liderul Revoluției?

 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”  (Călin Nemeş)

Revoluția Românilor este astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

 

Securitatea

 

Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – celula în care a fost încătuşat, sufletul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a ingratitudinii generale? Cum de poate să o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?

 

Puterea cu cap de mort

 

Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti  şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar n-a ştiut să profite de victoria ei. Tot ceea ce aţi făcut mai târziu a fost să “negociaţi” loialitatea voastră calculată cu cei care au deschis cetatea libertăţii româneşti, pentru a o înlănţui o dată în plus! Şi, evident, să vă oferiţi, slugarnici, serviciile noilor stăpâni ai lumii contemporane. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic! Tot ce e putere românească a devenit fieful vostru. Foşti lefegii de lux ai regimului comunist, aţi devenit pe parcurs infama oligarhie postdecembristă, feroce capitalişti şi fanatici atlantişti, în speranţa că veţi fi iertaţi şi ocrotiţi de interese internaţionaliste, fie ele de la est ori de la vest. Scriu acest text dedicat speciei ticăloşilor! Scriu acest text într-o ţară ocupată. Această scrisoare ce le e adresată nu exprimă ură, ci exclusiv dispreţ! Ei i-au învăţat pe români că furtul, făţărnicia, minciuna, oportunismul, lăcomia, egoismul, cruzimea, înşelăciunea, aduc profit, corupându-le conştiinţa morală! “Reforma” securităţii, iată, îşi arată efectele. Sărăcie şi laşitate, cruzime şi masochism, ultima generaţie de români conformaţi e mânată la abatoare în timp ce-şi votează la urne hăituitorii. Adevărul a devenit o specie pe cale de dispariţie într-o ţară vag europeană, în care încă nu a fost inventat cetăţeanul, unde şi celelalte virtuţi fireşti: demnitatea,  generozitatea, solidaritatea, compasiunea, nu mai au nici un preţ. Un neo-primitivism moral supune cutumele supravieţuirii unei degradări voite şi greu vindecabile. O ţară fără libertate, fără cetăţeni, o țară de conştiinţe îndobitocite, corupte ori arestate, unde istoria agonizează, trăită, în schimb, de miliardari infractori şi de “sclavi fericiţi”, ce s-au născut doar ca să trăiască în genunchi, hipnotizaţi de un cârnat şi o bere pe gratis, nu poate avea viitor. O dată în plus, victima a devenit complicele torţionarului la opera crimei! Păcat de Timişoara,  ca şi de peticele însângerate de pământ unde şi-au pierdut inutil viaţa peste o mie de români, păcat de o Revoluţie plătită cu sânge (nu al vostru!), care v-a făcut bogaţi! Ei, cel puţin, au fost scutiţi să afle ce a urmat sacrificiului lor. Dar supravieţuitorii? Cine ar fi putut anticipa că vom pătrunde în lumea civilizată cu aceiaşi securişti în fruntea neamului nostru? Cine s-ar fi aşteptat ca lumea civilizată să-i primească în locul nostru? Averi exorbitante, demnităţi, imunităţi, ei sunt obezii patroni ai României contemporane, piticii ei megalomani, de extracţie zoologică, stăpânii ei parveniţi şi corupţi, purtători de caziere la butonieră, ce-şi au originea în dosarele Securităţii şi Codul Penal, politruci, parlamentari, ambasadori, miniştri, legiuitori, culturnici, preoţi, bancherii ei cu conturile doldora, lăfăindu-se în normalitatea lor de gangsteri, solidari într-o singură vină, urându-i pe cei ce nu le seamănă, ascunzându-şi în spatele ochelarilor negri privirile lor de ticăloşi, ei formează astăzi “elita” unui popor fără elite, indivizi, ei înşişi, primitivi, gregari, voraci, cruzi, ipocriţi şi cinici, care şi-au transferat trădarea şi complicitatea în politică de stat, dorindu-şi să uite că noi i-am scăpat de stăpânul lor, înfruntându-l în stradă, un stăpân pe care voi, vitejilor, ispravă de care astăzi sunteţi atât de mândri, doar l-aţi trădat!  Nouă, celor tot mai puţini, ce le rezistăm, urmăriţi, cenzuraţi, persecutaţi, dezbinaţi, discreditaţi, izolaţi, supuşi epurării, ne-a fost pregătită, pentru o vreme, ca alternativă la “metodele” vechi, moartea civilă, asasinatul lent, înfometarea discretă, pedeapsa la închisoare pe viaţă într-o libertate atent îngrădită. Mai întristător este că rezistenţa noastră nu mai foloseşte la nimic într-o naţiune de subordonaţi care nu-şi mai întrevede puterea din decembrie 1989  de a schimba situaţia din România.

Există o singură meserie în care te angajezi o singură dată şi din care nu se mai poate ieşi niciodată. Aceasta, monstruoasă, ce s-a dovedit de la un capăt la altul, în comunism ca şi în capitalism, a exerciţiului ticăloşiei: Securitatea! Care a rămas şi continuă să fie, pur şi simplu, vocaţia voastră!

Şi rezistenţa la Regimul vostru corupător şi abject continuă să fie datoria noastră! În statul român mistificat şi strâmb, atâta nedreptate şi atâta trufaşă mişelie nu mai poată fi întoarsă din drum. Dar Dumnezeu nu poate lăsa neîncheiată lucrarea Revoluţiei din decembrie ‘89!

(România Liberă, 10 ani de la Revoluţia Română)

 

O Revoluție eșuată

 

Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina renegaților, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare!  Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei, încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mărinimia ori mila românilor, cât manipularea la care au fost amăgiți și supuși! Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei!

Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!

 

16 decembrie 2018

Fotografia a fost realizată de domnul Paul Agarici în Decembrie 1989

O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna (2)

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

S-a înecat încet-încet în deșertăciunea lumii în care trăim!

Lorin Fortuna

Drept între români!

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române! 

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -2)

“Nu ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Tmișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 29, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, pe seara! Cum ați putea fi numit, atunci, Liderul Revoluției?”

Așa s-a născut Institutul Revoluției Române: “Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției…” Când aceste angajamente n-au mai fost respectate, Institutul Revoluției Române a murit!

Martor la agonia Institutului Revoluției Române: “Mă bucur că domnul Mioc Marius m-a provocat să spun ce ştiu despre ce se întâmplă pe la IRRD […] Prima chestie. Am ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRRD, după ce am publicat câteva articole despre Revoluţia din decembrie 1989 în Revista 22, la invitaţia strict personală a domnului Claudiu Iordache şi la insistenţele repetate ale prietenului meu Adrian Niculescu. Ambii cred că pot confirma ceea ce spun. Domnul Iordache îmi este prieten pe Facebook, deci se poate verifica uşor. În esenţă, motivaţia a fost aceea că în articolele mele am subliniat implicarea directă a Securităţii în represiunea de dinainte de 22 decembrie şi în diversiunea de după 22, fapt negat din ce în ce mai strident de revizioniştii istoriei din mainstream. În opinia mea de atunci, opinie pe care o am şi astăzi, macularea ideii de revoluţie este indisolubil legată de acoperirea vinovăţiilor reale şi de faptul că statul român democrat s-a născut dintr-o crimă acoperită de o omertă generală, plătită în cele mai multe cazuri cu bani de la buget şi funcţii. Faptul că s-a dus şi duce o campanie mediatică (cu ziare, cărţi şi emisiuni televizate) intensă în această direcţie m-a motivat să îi ascult şi să îi sprijin după puterile mele pe toţi cei care se opuneau acestei avalanşe. Am avut plăcerea să constat că domnul Claudiu Iordache îmi împărtăşea punctul de vedere şi în discuţia directă pe care am avut-o am căzut de acord asupra unei colaborări bazate strict pe aceste coordonate. În vorbele sale: „Dumneata scrii şi noi publicăm”. De altfel, ca dovadă, două din articolele mele (cel despre mitingul din 21 decembrie şi cel referitor la cazul Molan de la Braşov) precum şi un interviu, au apărut imediat în Caietele Revoluţiei, publicaţie editată de IRRD. După cum s-a văzut, planul nostru, acela de a-i opri pe detractorii revoluţiei, nu a reuşit.” […] Susţin, şi o fac argumentat, în continuare că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluţie, că ea a fost oprită de o înţelegere criminală între capii Securităţii, Armatei şi grupul Iliescu, înţelegere pecetluită cu morţii de după 22 şi cu uciderea lui Ceauşescu, că cei care spun altceva o fac pentru a-şi camufla vinovăţiile şi că dacă nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu încetăm să ne lăsăm manipulaţi nu avem şanse să ne vindecăm ca popor.” […] Vorbind cu domnul Iordache şi cu alţii de acolo am aflat nişte lucruri pe care nici eu şi probabil nici mulţi dintre cei din afara IRRD nu aveau cum să le ştie. Nu numai că IRRD-ul din acel moment (conducerea lui, că existau evident şi oamenii lui Iliescu bine mersi) nu era ataşat apărării grupului Iliescu, ci chiar această politică a lui Claudiu Iordache, care refuza să mistifice adevărul istoric în folosul acestui grup, era motiv de mare supărare. Pe scurt, lui Claudiu Iordache i se reproşa că nu promovează suficient interesele grupului Iliescu de fi prezentat drept „factor determinant al Revoluţiei” şi „conducător al Revoluţiei”, cu atât mai mult cu cât tocmai se redeschisese dosarul diversiunii de după 22 decembrie, dosar în care ei figurau, la acea oră, ca învinuiţi.
Am avut ocazia să constat personal ostilitatea făţişă a grupului Iliescu faţă de Claudiu Iordache cu prilejul unei conferinţe despre Mineriadă, atunci când Cazemir Ionescu, cel care joacă, la fel ca în decembrie 1989, rolul de topor, l-a atacat direct în stilul binecunoscut (cu urlete şi trântit de uşi) sub privirea impasibilă a lui Ion Iliescu. Era în vara lui 2017 şi am ştiut încă de atunci că zilele lui Claudiu Iordache la conducerea institutului sunt numărate. Au urmat câteva luni de război de uzură şi decapitarea finală, despre care a povestit şi dânsul pe pagina sa.” “Un motiv puternic pentru înlăturarea lui Claudiu Iordache a fost financiar. Vă surprinde? Nu ar trebui. După cum ştiţi anul viitor se împlinesc 30 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. Vă imaginaţi cred că va fi prilej, cum e obiceiul locului, de învârtit mulţi bani. Ei, aici intră în ecuaţie o asociaţie care se cheamă în felul acesta. Ceva cu „Asociaţia 30”, nu ştiu exact titulatura, şi care tam-nisam a făcut un proiect de colaborare cu IRRD-ul. Bun frumos, doar că proiectul este un fel de sifonare a estimatului ban public previzibil că va fi trimis spre IRRD la anul. Pe sistemul clasic în care IRRD-ul este doar pus în vitrină, ca paravan. Nu ştiu dacă domnul Iordache va confirma ce spun eu aici (informaţiile nu le am de la dânsul) dar opoziţia sa faţă de această manevră, în spatele căreia stau, ca să vezi, Cazemir şi geamănul său de suflet Voican-Voiculescu, a fost unul dintre motivele îndepărtării sale. Devine cred clar de ce Cazemir a făcut tot ce putea pentru a-l da jos pe Claudiu Iordache şi a-l proţăpi la conducerea IRRD pe Voican-Voiculescu. Cum spuneam, nu este vorba doar despre teama inculpării, ci şi perspectiva unei frumoase afaceri.” (Mădălin Hodor, istoric CNSAS)

Locul ritualic, piața publică, facebook, televiziunile în care românii se îmbulzesc pentru a-și lua porția de vanitate: “Toți au făcut Revoluția! Toți n-au cerut certificate! Toți sunt optimiști!” Toți sunt români frumoși!

Ce poate fi mai exasperant decât să-i urmăreşti zi de zi pe oamenii de plumb ce mimează anxietăţile naţionale? Chipurile lor de tablă pe care şi comuniştii au scris cândva…

Cum a ajuns revoluția celor care scandau în piețele României: “Există Dumnezeu!” pe mâna celor care sunt fără nici un Dumnezeu, asta este întrebarea?

“Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiuni române?

A confunda ideea de revoluție cu destinul lui Ion Iliescu a fost o adevărată fatalitate! Pe unul l-a înălțat fără merit, pe cealaltă a coborât-o fără vină! Și vor trece mulți ca această rană a întâmplării să se vindece!

Cine sunt cei care au ucis credința în binele românesc pentru a face loc “binelui” sordid al desfrâului și al cinismului, care au transformat această țară, nevindecată încă de dictatură, în piața mizeră a capitalismului de gang, liberă de origini creștine și morale, de astăzi? Unde sunt intelectualii ce prosperă pe mormântul unei națiuni fraudate? Cine a luat Revoluția din mâinile celor care au făcut-o, pentru a o transmite foștilor securiști deveniți oligarhii de astăzi?

Revoluționari după Revoluție! Moneda de schimb a jocurilor politice! Slujind fără să ezite jocurile Securității și ale Nomenclaturii ce și-au redisputat puterea după Ceaușescu! Armată ieftină de strânsură a unor soldați amatori care și-au pierdut prețul și rolul! Un destin jalnic, și un destin de compătimit!

Cele trei “virtuți” ale revoluționarului postdecembrist: impostura, lașitatea, ipocrizia! El își rumegă pensia pe care nu o merită cu frica perpetuă că trecutul lui pătat de sperjur va fi aflat cândva! A știut cum să și-i apropie tătucul Iliescu!

Brave asociații revoluționare, vă comemorați martirii cu impostori lângă voi?

După un autor rus, Victor Suvorov: “Inteligența conducătorului e judecată după oamenii pe care îi are în jurul lui!” Cu adevărat am fost un conducător prost! Când au aflat că sunt vânat de oamenii lui Iliescu au fugit în toate părțile ca potârnichile! Asta când nu au ales, și mai simplu, să colaboreze servil și spășit cu adversarul! Funcționari, cercetători, profesori universitari, de-a valma… Mai mare mila!

La moartea doamnei Doina Cornea. Nicio virtute omenească nu mai este respectată de actuala generație! Toți sunt o apă și un pământ! Dictatura majorităților primitive.

Dar unde sunt revoluționarii în toată povestea asta? Sau putem spune că speța lor a dispărut demult?

Ajunși la capătul anului 2014, Institutul Revoluției și Secretariatul de Stat pentru Revoluționari, condus de Adrian Sanda, pregătesc un proiect de aniversare a 25 de ani de la Revoluția Română. Guvernul Ponta alocă o sumă importantă pentru acest eveniment național. Proiectul ajuns în fază finală îi este prezentat lui Ion Iliescu și acesta, spre stupefacția mea, refuză, iritat, ca membrii asociațiilor revoluționare să primească o medalie comemorativă! Am realizat că demisia mea în acel moment ar fi fost primită cu bucurie de către președintele Institutului! Ar fi scăpat, în sfârșit, de mine și totodată de angajamentele lui! În final, proiectul însuși e abandonat, bugetul alocat fiind returnat Guvernului României! După conștiința constipată a acestui om, nici măcar o biată medalie nu meritau toți cei care în anul Revoluției, cu merite deosebite ori nu, au ieșit în stradă pentru a înfrunta un Dictator sângeros. În timp ce el aștepta la fereastra cabinetului său să se desfășoare evenimentele… Cât adevăr rostea Brucan când spunea că ei, toți ăștia, au așteptat pe peron să se urce în trenul Revoluției!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

“Am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit. Însă limba ştie să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimic fiind, vrea să devină cineva; când este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbunător şi ajungăreţ sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordinea economică, nu este încă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, el este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi cu şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă […] Dar această lepădătură şi această pramatie are gânduri mai mari: în el dospeşte, nemăsurată, lăcomia de bunuri şi puteri. Şi ticălosul de trei parale, dacă are stofă, trece de la furtişag la jaf şi se pune pe căpătuială […] Şi reuşeşte adesea, dar pe drum se transformă. Din lichea devine ticălos în toată legea, şi toată legea lui este să fure, să mintă şi să stăpânească în afara oricărei legi, şi de aceea îi spunem acestui samavolnic: om fără de lege sau nelegiuit […] Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost.” (Paul Creția – Eseuri morale)

Am crezut, după Revoluție, că trebuie să mă angajez de partea istoriei! Și, evident, am greșit. Istoria nu are nevoie decât de gloate!

După înăbușirea speranțelor Revoluției, România a intrat intr-o glaciațiune politică din care n-a mai ieșit nici până în zilele noastre. Trei președinți, șase parlamente, opt guverne, dar criza de supraviețuire a acestei țări încă nu a încetat. Între timp a pierdut și ce a agonisit cu atâtea suferințe într-un Decembrie 1989. Românii au votat când cu o speranță, când cu o alta, când cu „schimbarea schimbării”, când cu un renegat „jucător”. Au trecut anii. România este blocată. Nu mai are patrimoniu, nu mai are resurse, a ajuns o chiriașă în propriul său teritoriu. Copiii ei cei mai buni au ajuns să o părăsească. S-a ivit o clasă politică primitivă, parazită, incultă, exprimând o aroganță pe care doar parveniții o divulgă. Iar massa românilor a continuat să-și cultive inerția iobăgească, resemnarea mioritică, supunerea mohorâtă și pesimismul ce-i justifică lipsa de reacție. Iar voievozii postdecembriști au continuat s-o împingă de la spate, izbind-o cu biciul peste nevolnicia lor pofticioasă. România nu mai are armată, nu mai are soldați, nu mai are comandanți de oști, doar o strânsură fără simbrie, răsplătită cu pungi de zahăr, caserole cu fasole și vin ieftin, la parangheliile celor puternici. Altfel, ce poți gândi despre o familie care își abandonează copiii pe drum și nu mai întoarce capul? Ce poți crede despre o nație care s-a vândut en gros și cu amănuntul? Ori despre un stat condus de vătafi care-i mână vitele umane la abatoare? Ce altă soartă au astăzi românii, alta decât de a fi veșnic disprețuiți de cei ce-i comandă? Astăzi pentru cine mai bat clopotele României? Ce fel de Dumnezeu e acela care veșnic o părăsește? Două decenii nu s-au dovedit de ajuns pentru a afla cauzele destrămării unui neam altfel cuminte de la fire! Unde a fost rupt firul istoriei lui? În 1989, într-un efort neașteptat și suprem, renăscuse din propria-i cenușă! E adevărat, doar pentru câteva zile, glorioase și degrabă zădărnicite!

Nu există România. Există doar cei ce conduc România!

Presa postdecembristă – orgile Securității!

Nu e o fericire să constați că ai fost condamnat să trăiești într-o generație care moștenește aptitudinile unei decadențe prelungite, în absența celui mai firav trecut de grandoare. Domiciliul românului e provizoratul pe viață. El a închiriat o țară pentru câteva zeci de ani, pe care o va părăsi cândva mai dărăpănată decât atunci când soarta l-a mutat în ea. Cum e să trăiești mereu cu bagajele la ușă? Dar românii nu se plâng. Ei prosperă lângă sordidul unei locuiri de pripas. Strada românească seamănă cu un canal deschis de scurgere de dejecții. Aerul românesc e îmbâcsit de sudălmi. Noaptea românească este culcușul violatorilor și al hoților. Prin areopagul românesc mișună cu nemiluita gândacii. Pruncii le mor în nepăsarea mamelor. Bărbații jefuiesc occidenturile. Apar case fără canalizare. O imagine știrbă, șleampătă a românului de zi cu zi, în care soarele nu mai luminează, ci divulgă mizeria generală. Și o gură roșie, hulpavă, vicioasă, lacomă, a unei națiuni fantasmatice ce-și refuză obligațiile în neștire. De aici balamucul domestic, medicul criminal, profesorul șpăgar, politicianul de lumea a treia, culturnicul de vânzare, orașul mucegăit, satul surpat, fumul gros de la capătul cerului, totul încrucișat cu o laudă de sine nimicitoare! A trăi aici e ca o condamnare la moarte pe viață! Câtă dragoste, cât respect îți pot insufla mulțimile de haimanale pentru care neputința de a ființa altfel e totul? Și peste toate frica, frica de a trăi cinstit, frica de a trăi drept, frica de lume și de sinele lor, e totul!

Rolul soporific al optimismului! Când te împiedică să-ți obții drepturile, prefăcându-te că le ai deja!

Egomanie brută.

Minte încazarmată!

Populație renegată. Groparii harnici ai ideii de revoluție!

Atunci când vorbesc sufletele dispar interesele! Cât suflete au supraviețuit în România de astăzi?

Asociații de revoluționari ori adunări aluvionare ale celor care au jurat strâmb, punându-și singuri gâtul pe butucul tuturor servituților? Cum de se mai suportă?

Implacabilul animalism colectiv. Tăcerea strivitoare a spiritului servil.

În debaralele acestor oameni nu s-a schimbat nimic din decembrie 1989!

„Nu e nimic nou… Principii, poziţii de principiu… O discuţie de seminar… Afirmaţii… declaraţii personale…” „Nici un ambasador nu vine să ne dea nouă lecţii de corupţie!”        (Ion Iliescu)

Anul 1999. 17 septembrie. Autobuzul 131. Ora 9. Mă simt tras de mânecă. Îngropat sub o privire de colhoznic, chipul cu ochii de un albastru sinistru al lui Silviu Brucan. Îmi arată cu degetele: 10! Înţeleg că din cei douăzeci de ani de domnie a lui stupid people au mai rămas zece! În jurul nostru, lumea devine brusc atentă. Îl întreb dacă nu cumva  avem de-a face nu cu un popor stupid, ci cu stupid leaders, o clasă (politică) stupidă? Răspunsul vine instantaneu: “Trebuie schimbat poporul!” Silviu Brucan coboară la Televiziune, nu înainte de a-mi şopti, complice: “Şapte din zece sunt hoţi!”

Cu degetele lipicioase bat cuie noi în sicriul României.

Singurul lucru pe care l-am învăţat în aceşti ani este că nu trebuie să te baţi niciodată pentru libertatea celor ce n-au nevoie de ea!

Românii își justifică întotdeauna suferințele vieții cât încă n-au curajul să se gândească la răspunderile lor.

Simplul fapt că liderii români (Ion Iliescu fiind primul în lanţul trofic al zoologiei de la Bucureşti!) nu-şi pierd liniştea interioară în mijlocul jafului generalizat din care se pregăteşte să se nască noua clasă stăpânitoare (rolul lor este de anesteziant, nu de medicament al gravelor răni de pe trupul românesc), acomodându-se, favorizând ori justificând aceste evoluţii, vorbeşte, în pofida diplomelor, fermelor americano-ţigăneşti, conacelor de şedinţă şi conturilor bancare cu care şi-au căptuşit pustiul sentimental şi moral, despre caracterul lor pervertit, căci o ticăloşie este şi să profiţi de prostia inculcată mulţimilor! Mundus vult decipi, ergo decipiatur (Lumea vrea să fie înşelată, deci să fie înşelată). Politica nedreptăţii, în România, ţara lui “n-avem ce face!”  nu provoacă furia, numai asentimentul! (Refuză să facă politică mai ales cei ce suferă din cauza ei. A te apăra de excesele politicii nu presupune a te supune ei, ci a o constrânge să ţină cont de existenţa, demnitatea, libertatea, proprietatea şi interesele tale cele mai cuprinzătoare.) Cât priveşte ratarea demnităţii la români, aceasta a devenit aproape o metodă de a supravieţui! Vai de ţara în care şi cei de jos şi cei de sus se înţeleg să-l urce pe Iisus pe crucea României! Închis pe dinăuntru în lazaretul său, românul păgubos nu mai crede că poate reveni la sănătatea lumii sale. Tot mai puţini sunt cei care, din dragoste curajoasă, tind să-i împingă o oglindă în faţă.

Revoluția Română nu a avut moștenitori!

Opulența nesățioasă ce-i duce laolaltă pe infractorii României! Cheful monstruos de distracție manelistă al parvenitului român! Primitivismul de lux și tribul troglodit care face din România un cazino-azil al profitorilor unei Revoluții în care sângele s-a scurs zadarnic pe dalele ei fisurate! Mai e nevoie și de un Fellini care să descrie la dolce vita a oligarhului român!

Amintindu-mi de o însemnare a unei franțuzoaice (Agnes Humbert, Resistance, războiul nostru) din prizonieratul său german: „Oameni aceștia nu se vor răzvrăti! Sunt pasivi, pasivi până la idioțenie!”

“Domnul Răzvan Theodorescu e un simplu șurub în această mașinărie pusă în mișcare. Un șurub care, neîndoielnic, va fi uns pentru sârguința cu care s-a învârtit la comandă!… Pentru că slugărnicia se se poate manifesta din plin și în cazul unui om de cultură. Domnul Răzvan Theodorescu ne-o demonstrează cu prisosință”. Ion Cristoiu, Punct și de la capăt. 1991. Și de atunci nu s-a schimbat nimic!

Simțul delațiunii, simțul dezertării, simțul trădării, simțul acut, irepresibil al evitării  celor curajoși, masa de manevră a unei istorii leșioase, în care cei puternici se îneacă în mâlul sulfuros al excrețiilor morale ale tuturor celorlalți,  o națiune care cheamă în ajutor totdeauna o dictatură! Puțini tirani se simt mai bine ca aici, în România, la noi acasă!

Românii s-au obișnuit să fie înșelați și mințiți, victime încântate că sunt luate în seamă!

Nici măcar Ceaușescu nu a intuit că a lăsat în urmă atâția fideli!

Revoluția Română mai există astăzi doar pentru cei ce au crezul cu adevărat în ea. Pentru nostalgicii lui Ceaușescu, pentru vinovați, pentru parveniți, pentru săraci cu duhul, există din abundență lovitura de stat!

Nu vom simţi, în profunzime, efectul faptelor generaţiei noastre decât peste câteva decenii!

Pregătiri isterice în pragul alegerilor din 2000. Marian Munteanu îmi telefonează chestionându-mă asupra acceptării propunerii PUNR (Măgureanu & Tabără) de a candida la prezidenţiale. Opinia mea este negativă. Dar Marian Munteanu deja decisese. Surprinzând scena politică, liderul Pieţei Universităţii se avântă în joc cu dezinvoltură. Comentariile de presă nu-i sunt favorabile. Prezumpţia de vinovăţie, respectiv de a fi fost un agent ascuns al fostului director SRI, pare imbatabilă. Foarte curând însă, sprijinul PUNR pentru candidatul său se surpă. Marian Munteanu vrea să aducă pe listele fostului partid al lui Ceontea tineri cosmopoliţi. Dar la aceleaşi locuri râvnesc mandarinii reptilieni ai partidului. Totul se frânge în urma consultării unui expert american, ce anticipează o cheltuială electorală inutilă. Profesorul Măgureanu se arată mulţumit de desistarea lui Marian Munteanu. PNR va rămâne fără candidatul-locomotivă. În urma alegerilor, partidul său, cu cea mai frumoasă denumire pentru un partid românesc, Partidul Naţional Român, se va rătăci în debaraua Partidului Democrat. Virgil Măgureanu este un elaborat constructor de umbre. Dar la lumina zilei, confecţiile sale (Cataramă, Orăşel) s-au dovedit a fi mai degrabă de ceară. Ceea ce puţini cunosc:  persoana care a rostit numele lui Marian Munteanu în incinta naţionalismului răcit al PUNR a fost Mircea Druc! Nu Gavra şi nu Măgureanu! Marian Munteanu – o victimă, de lux, a conjuncturilor. Odată ajuns în menajeria politică, vina lui este de a fi dorit prea puţin, oricum cu mult mai puţin decât atunci când era să fie sacrificat, prins la mijloc între două tabere concurente la mâna unei Românii siluite…

De ce i se întâmplă asta ţării mele? În ultimii ani România nu a fost condusă de oameni, ci de animale de pradă! Sfâşierea ei a continuat în pofida spectacolului tragic al unei ţări devastate din interior. După omul antedecembrist, mulţimea postdecembristă s-a divizat în două subspecii: a perdantului cârcotaş şi a prădătorului triumfător. În puţine ţări ale lumii se minte, se fură, se înşeală, se corupe cu mai mult succes ca la noi. Liderul îmbuibat, lingându-şi buzele slinoase după ospăţ, ştie că victima are totdeauna conştiinţa dezarmată. Victima este totdeauna singură, nici un risc în a o devora. În timp ce e mâncată de vie victima latră ca o potaie la cei ce vor s-o ajute şi sare în apărarea colţilor ce o sfâşie. Şi în vremea asta, pe deasupra crimei este depusă cortina peticită a unei Românii „în reformă”. Hoţia la drumul mare a devenit între timp hoţia cu acte în regulă. Când Ierarhia este aglomerată de ticăloşi mari, mijlocii ori mici, nici măcar Bunul Dumnezeu nu mai poate face dreptate. Condusă de o nomenclatură respingătoare (şi de o intelighenţia pe măsură) mânjită, vicioasă, parvenită, descompusă, România nu se află numai la marginea civilizaţiei europene, ci în fundătura propriei civilizaţii. Sperjurul, cruzimea, ipocrizia, corupţia, cinismul sunt degetele de la mâna „dreaptă” a liderului român. El ştie ce adunătură conduce şi câtă frică, prostie şi laşitate a fost chemat să guverneze. Dar nimic de mirare într-o ţară unde generaţie după generaţie de români ignoranţi sunt mânați fără împotrivire spre abatoarele sociale. Românul de rând este un vagabond al locului său de baştină, lipsit de dreptul de a o iubi şi de a trudi pentru ea. El trăieşte cu cumsecădenie umilă o viaţă care i-a fost prădată. Lui îi piere copilul de foame, el îşi leapădă nou-născuţii pe maidane murdare, lui îi este luat locul de muncă şi dărâmată casa, el dârdâie de frig cu întreţinerea plătită ori se lasă gonit din casa lui, el stă la cozi pentru a-şi plăti impozitul pe prostie… El îşi vinde rinichiul, îşi prostituează fiica, îşi bea minţile, crapă de foame la bătrâneţe cu gura căscată la televizorul din care, cu graţie serafică, îi vorbeşte părinteşte Şeful. Admiraţia pentru lichele în România a atins paroxismul. Lupul este adorat ca un leu, fără a-i fi văzute apucăturile de hienă. În expresia cea mai alterată a formulei lui Pascal Bruckner: „uităm că ordinea socială ţine pentru că o majoritate de persoane îşi găsesc în ea un avantaj”, românul fură de la românul de lângă el, muncitorul fură de la fabrică, fabrica fură de la stat, profesorii de la părinţi, medicii de la bolnavi, preoţii de la enoriaşi, poliţiştii de la victimele borfaşilor, funcţionarii de la solicitanţi, băncile de la depunători, miniştrii fac fifty-fifty cu samaritenii capitalişti, poliţia îi apără pe proxeneţii politici iar procuratura îi scapă de judecată chiar şi în instanţa unde cumpărarea unui  magistrat a ajuns mai ieftină decât angajarea unui avocat. În ultimii 13 ani 13 miliarde de dolari au intrat din împrumuturi externe fix în buzunarul haitei licantrope. Palate, ferme, limuzine, iahturi, avioane, armăsari, cavouri somptuoase, echipe de fotbal, parlamentari cumpăraţi cu bucata! Statul român a devenit bordelul tuturor infractorilor! Furăm deja cu toţii din contul generaţiei următoare! Ne furăm copiii, nepoţii şi leagănul fără zestre în care vor sosi curând! „Proprietatea – o definiţie a meritului de a trăi”, ca formulă ascunde un dezastru în România. Marea proprietate românească este penală. Deseori şi mica proprietate. O ţară ce-şi construieşte bunăstarea prin jaful nepedepsit, cu oameni-hoitari, nu poate fi mântuită uşor. Dumnezeu ia seama şi tace. Răul României a devenit o agonie neîntreruptă. Nu mai poate fi îndreptat, pentru că din rău se hrăneşte ţara întreagă. O populaţie înrăită, pe care n-o mai interesează problemele care o privesc, şmecheră cu apucături de cocotă, privind pieziş la masa Europei, pregătindu-se să-i şterpelească podoabele, asta vom exporta în lumea largă, cu complicitatea celor care ne lasă să ne facem jocurile necrofile. Ce poate fi mai odios decât o generaţie care îşi jefuieşte ţara cu o hărnicie neegalată niciodată de truda de a-i ţine ograda curată? România arată astăzi cum sunt românii înşişi. Şleampătă, obişnuită să întindă mâna şi să cerşească, murdară şi dărăpănată. Nu-i mai poţi privi cu îngăduinţă pe cei ce se lăfăie în servitute şi  în mizerie. Pentru sufletul lor searbăd, demnitatea, credinţa şi raţiunea urlă în pustiu. Ei nu mai văd, nu mai aud, viaţa lor este o goană nesfârşită pentru dreptul la puşcărie! Şi în vremea asta liderul-lup, înconjurat de bandele lui de tâlhari şi de curtea sa de complici, e plecat, în vizită de lucru, la vânătoare de proşti! Nu mai e nimeni de compătimit acolo unde mulţimile asudate scandează lozinci sub privirile grase ale tâlharilor de vocaţie. Slugi, paiaţe şi ticăloşi, de-aş urî Europa i-aş dori să adopte degrabă Gaşca de la Bucureşti, compusă din securişti atlantişti şi torţionari capitalişti, ca să simtă pe pielea ei ce refuză de peste un deceniu să recunoască: suferinţa care arde vesel pe pielea noastră. Dar cui îi pasă dacă românilor nu le pasă! Pentru ei Armagedonul e astăzi chiar pământul pe care calcă. Şi pe care Răul a şi învins, în absenţa întristătoare a Binelui!

Miliţieni, securişti, speculanţi, infractori, jefuitori de bănci, ocrotiţi de lege şi încurajaţi în fărădelege, altfel spus, „descurcăreţii” miliardari ai unei ţări adusă la faliment, ce deţin în acest moment 8 miliarde de dolari, respectiv 17% din PIB-ul României: George, Viorel, Valentin Păunescu, Ioan şi Viorel Micula, Ioan Niculae, Patriciu, Marius şi Emil Cristescu, Dinel Staicu, Viorel Cataramă, Iacubov, Sârbu, Sachelarie, Burci, G. Becali… Figuri banale, primitive, lacome, cinice, hâde. Pentru ei s-a murit în decembrie ‘89! Bogătaşii regimului  “de stânga” ai Epocii Iliescu!

Mărunta foşgăială a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: Fiecare are un preţ, familia mafiotă în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă, nu ne lasă nici o clipă să uităm chipul adevăraţilor învingători ai măcelului din decembrie! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Partidul său multicolor poartă la butonieră dolari. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral este tratat ca “bolşevism” retardat!  Furturile au fost legalizate. Hoţii au fost înălţaţi.

„Nu poţi avea o democraţie care funcţionează corect printre hoţi!” (Eneko Lanaburu)

“Revoluţia ne-a adus darul unei unei libertăţi la care nu puteam visa înainte de decembrie 1989. E în buna tradiţie a spiritului nostru autodemolator să bagatelizăm ce este sfânt în istoria noastră. […] Aş avansa o ipoteză care trebuie verificată: complexul numit „povara recunoştinţei”. Dintotdeauna fapta bună şi recunoştinţa n-au avut loc la aceeaşi masă. Când datorezi libertatea unor copii care au ales să moară pentru ca, în ciuda laşităţii noastre, să devenim mai liberi, singura soluţie pentru nerecunoscător este să cârtească spunând: „Au murit ca nişte proşti!” Astfel de „deşteptăciune” a contaminat şi istoricul şi ziaristul, şi politicianul.”  (Profesor Preot Nicolai Buga)

Faptul că de 29 de ani nu există încă opinie împărtășită favorabilă Revoluției dovedește cât de puțini români au aderat la idealurile ei!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Legile postdecembriste sunt complicele infractorilor!

Omul secătuit de umanitate. Stârvul viu.

Oameni sunt îngăduitori ori iertători pentru că presimt că nu se pot pune la trântă cu răul!

Cei mai liberi dintre oameni sunt sclavii, liberi până și de propria lor libertate!

Uralele mulțimilor au hrănit dintotdeauna puterile ucigașe!

“Lovitura de stat” din decembrie n-a fost dată, după cum s-a presupus, în cabinetele puterii ceaușiste, ci in mintea celor care au confiscat-o pe peronul Revoluției lui Brucan! Noii lideri au resuscitat trecutul cu aerul că oxigenează plămânii încă plăpânzi al noului stat care se născuse pentru a muri sub senescența conducătorilor lui!

Jafurile din timpul Revoluției? Tabu! Jafurile în urma Revoluției? Consens național!

De ce ar merita omul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Revoluția – o victorie abandonată!

Uneori, deseori, adevărul nu-și găsește loc în istorie!

O revoluție care a zguduit Regimul, dar nu Societatea pe care acesta s-a sprijinit!

Mai devreme sau mai târziu o revoluție intră în conflict cu urmările ei!

Nu am crezut că atâția “comuniști”  o vor lua atât de ușor pe drumul capitalismului!

Nu e o onoare să aparții unei generații ce se lasă manipulată cu atâta fervoare!

Slugile ajunse la pensie sunt mereu credincioase!

Românul este un optimist. El nu se ia niciodată la bătaie cu muntele, ci se nuntește cu el!

Istoria trebuie luată în serios. Orice încercare de aservire se va răzbuna într-o bună zi pe  mistificatorii ei!

România în care ni s-a născut sufletul.

Proștii umblă liberi pe străzile României și toată lumea îi salută cu veselie! E timpul lor!

Lipsiți de trecut și de viitor, românii își înfruntă istoria cu indiferența celor ce nu mai au ce pierde. Ei doar viețuiesc!

Elita contrafăcută. Aceeași din Epoca Ceaușescu, respectând cu scrupulozitate Strategia celor 3S, născută în epoca Mao: Servitute, Supunere, Supraviețuire. Și totuși intelectualii Revoluției Culturale riscau să fie uciși, cei ai Dictatorului de limbă română nu riscau decât penalități ce țineau de cerințele parvenitismului lor!

Când iei apărarea unui dictator care a ordonat să fie omorâți oameni ești complice cu el! Dictatorul nu a fost împușcat decât o singură dată, într-un moment în care fiecare român l-ar fi împușcat de o mie de ori pe acest analfabet schizofrenic! A ucis oameni, a fost ucis în numele crimelor lui! Cum se simt rudele celor împușcați când după un sfert de secol niște sluți moral îi justifică faptele? Asta e intrebarea! Voi publica în Caietele Revoluției această simplă propunere, pe care o cunoașteți: „În țara unde un asasin are pe conștiință moartea a peste 400 de români nevinovați este mai mult decât justificat să fie susținută aplicarea legii care pedepsește apologia sângerosului dictator N. Ceaușescu la atâția de ani de la alungarea lui de la putere! Cu o singură modificare: persoana dovedită vinovată de promovarea cultului persoanelor vinovate de infracţiuni de genocid, aşa cum este cazul lui Nicolae Ceauşescu, să fie condamnată până la capătul vieții ei să depună o floare pe mormântul unui nevinovat într-unul din cimitirele martirilor Revoluției Române, presărate în toată țara! Sau poate nu mai suntem o țară creștină?”…

O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

Această carte îi este dedicată!

Lorin Fortuna

Drept între români!

lorin-fortuna

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române!

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

Lorin Fortuna si Claudiu Iordache

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -1)

Claudiu Iordache - O revolutie esuata

Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!

În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu sprijinul mlăștinarilor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!

Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu!

Asta era! O Revoluție eșuată!

Ion Iliescu nu și-a pus niciodată problema ce merite are pentru a fi numit Liderul Revoluției!

Cum își va aminti istoria de el? Dar mai ales de noi, de generația noastră care i-a răbdat?

Oh! Nu mă plâng! Vreau doar să înțelegeți! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu al său Întuneric la amiază,  cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații “cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!

Cum arăta România cu o sută de ani în urmă și cum arată astăzi? Cum arăta România cu aproape treizeci de ani în urmă și cum arată acum?

Anul 30.

O Revoluție care nu există?

A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!

Deși s-au  înfruptat cu toții din roadele ei.

“Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României Revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…”  (Octavian Paler)

“Cu toate că România ar fi avut posibilităţi uriaşe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluţia din 1989 – nonconformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial de valoare universală. Pentru că voi, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o înşelătorie, de un miraj, de o halucinaţie, reuşind ca prin tertipurile poeticeşti ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă a poporului vostru. Anularea mitului democratic a anticipat anularea realităţii româneşti.”  (G.M.Tamás)

Pentru că Revoluția românilor a fost Punctul „0” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este Punctul „0” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?

“Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” ( Ședință de Colegiu IRRD 2018, înainte ca directorul general Claudiu Iordache să fie demis abuziv de către oamenii lui Ion Iliescu)

Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate.

„Natura răului pare să producă o fascinație fără sfârșit!” gândește istoricul Antony James Beevor, în cartea sa monumentală “Al doilea război mondial”! Nici o altă perioadă din istorie nu oferă o sursă atât de bogată pentru studierea dilemelor, tragediilor individuale și colective, coruperii politicii de forță, ipocriziei ideologice, egocentrismului comandanților, trădării, perversiunii, sacrificiului de sine, sadismului incredibil și compasiunii neprevăzute.” Comentariul final al omului abandonat de istoria sa! Arareori în lume un popor care s-a revoltat împotriva dictatorului său, răsturnându-l de la putere cu prețul sângelui, ajunge în scurt timp să abjure de la lupta și credința sa!

Spre nefericirea ei, România oferă și acest trist exemplu. Își refuză Revoluția doar pentru a se înfrupta din roadele ei! Ajunsă aici după aproape 30 de ani, ea se prezintă ca un profitor al sacrificiilor trecute, comportându-se fără fereală ca un jefuitor al ideii care o eliberase! O Revoluție eșuată. O Românie confiscată, România postdecembristă. Suntem martorii lași și tăcuți ai acestei tragedii naționale care ne stigmatizează viitorul în care pătrundem ca o națiune dezonorată!

Acum, când asist la decăderea țării mele și nu o pot ajuta nici măcar cu o carte…

Genocidul sufletelor din vremea lui Ceaușescu nu putea să nu aibă urmări!

Când istoria se revoltă!

Atunci când Revoluția Română a celor peste 1100 de morți a fost condamnată la Lovitura de Stat! Păcatul unei generații!

Istoria e meschină! Oricât sânge verși pe altarele ei, ea nu e mulțumită niciodată! Revolta Estului european împotriva imperiului asiatic a părut a duce la dispariție setea primitivă a Marilor Puteri de a domina soarta celor mult mai slabe decât ele! Nu avea să fie așa! Dimpotrivă, doar mijloacele s-au schimbat. O Rusie în reflux n-a dus la dispariția ambițiilor lui Petru cel Mare și împărătesei Ecaterina! La lumina zilei și sub ochii europenilor, ea a capturat din nou Crimeea și acum poate privi cu lăcomie spre teritoriile ce i-au fost cândva moșii! S-a schimbat ceva? A protestat cu adevărat cineva? Polii de putere rămân solidari între ei. Se înțeleg și se sprijină atunci când cauza tuturor e amenințată. Când Germania lui Hitler a invadat Polonia, Marile Puteri au tăcut! Istoria tace complice în fața nelegiuirilor periodice care o conturbă. Dar atunci, în 1989, o țară mică a plătit cu sânge pentru a se elibera de dictatură! Mai spune oare ceva astăzi Europei numărul europenilor împușcați de torționarii lui Ceaușescu? Au fost peste 1100!

La Timișoara niște români în uniformă au început să tragă în niște români fără uniformă! Așa, pur și simplu! Și apoi românii care au rămas în picioare au plecat să tragă în alți români care erau în picioare. Iar românii care nu mai erau în picioare au fost ascunși sub lințoliile întunericului pământului.

Cum poţi ucide nepedepsit în România? Vine un moment când populaţia se revoltă împotriva unei dictaturi de aproape o jumătate de veac! Generalul îşi aminteşte brusc de gradul de pe umeri şi comandă: „Trageţi în ei!” Trupa respectă ordinul. Omoară la grămadă femei, copii, bătrâni, peste o mie de români. Trage noaptea spre strada pe care treceau manifestanţi fără arme. Trage la întâmplare în direcţia ferestrelor luminate. Trage de jos în sus pe casa liftului unor blocuri de periferie. Trage în tâmpla răniţilor, într-o sala lugubră de spital. Trage, trage, trage… Iar când dictatorul o ia la fugă şi revoluţia câştigă, se odihneşte, de ochii lumii, câteva luni la închisoare, primeşte o condamnare de câţiva ani pentru crimele lui şi, pe motiv că e bătrân şi bolnav, e graţiat, uitându-se că n-a permis şi altora să ajungă bătrâni şi bolnavi, pentru că “mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Doar pe cei peste o mie de morţi din decembrie încă nu i-a „graţiat” Ion Iliescu! Dar nici ei nu l-au graţiat pe el. Şi nici cei ce le-au supravieţuit nu-l uită. În veacul vecilor!

Ar fi trebuit să spună istoriei Revoluției tot ce a ascuns vreme de 29 de ani!

Dictatura este un cuvânt cât nu trăiești sub asediul ei!

Dar mai ales nu trebuie uitat că revolta este ultima muniție a libertății!

Țara aceasta amuțită a trecut printr-o revoluție?

Dacă Revoluția și-ar putea chema copiii ar vedea cât de puțini i-au rămas!

Românii şi-au inventat o revoluţie, cu morţi şi răniţi, doar ca să aibă ce uita?

Pentru foarte mulți români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de aproape 30 ani, le-au lăsat să crească la loc!

Dacă le-ar defila prin față sicriele martirilor din decembrie 1989, poate că astăzi s-ar rușina!

Sufletele sterpe și Revoluția ca un vis urât! O definiție a filistinului postdecembrist.

Nici o revoluție nu a schimbat niciodată nimic în condiția ființei umane! Și înainte și după ea omul visceral, rob al genelor sale, este același!

Bântuie nestingherit în România omul meschin în care ingratitudinea colcăie ca veninul!

Tirania este ceea ce nu poți învinge de unul singur. Dar o poți înfrunta!

Românii sau o populație de spectatori pasivi ce asistă la reprezentația propriului ei dezastru?

În România postdecembristă s-a inventat și vina de a fi nevinovat! Greu de suportat, greu de permis!

Cetatea meschină.

Locuită de o subspecie de prădători mărunți!

Ființe cu gândire limitată! O masivă populație de deprimați! Abia ieșită din hrubele ceaușismului, nostalgică după frigul neomenesc din case, după hrana pe cartelă, după benzina pe sponci, după întunericul forțat, după nașterile provocate, după cele două ore de ceaușescu-tv, după frica amar-dulce de Securitate, după ascultatul Europei Libere în beci, după bancurile cu Bulă, după ieșirea la tăiatul porumbului și la manifestații… Cu adevărat vremuri de prostie aglomerată, vremuri de neuitat!

Mai putem vorbi de starea de conștiință sau de un bidon gol în inima lor?

Atunci când o Revoluție este dată afară din istorie chiar de către Regimul împotriva căruia s-a ridicat!

Toată burtăverzimea asta, de jos și până sus, cu pofte nesățioase, furând nestingherită în libertatea sălbăticită pe care le-o oferă o populație cu gândire rurală, supusă de secole transferului de servitute de la iobagul cel umil la bogatul cel hulpav!

Piticii guralivi din grădina cu sfinți.

Altfel, toți corupții, toți tâlharii, sunt mândri că sunt români!

Dar ce poți face cu o populație care îi admiră pe cei ce o jefuiesc?

Va intra în istorie ca o generație care și-a aruncat Revoluția la gunoi!

Revolta postdecembristă nu a fost atât o anihilare a Răului, cât mai degrabă o anihilare a Binelui! În urma Revoluției a ars la foc scăzut Binele României!

Pentru mine eșecul Revoluției Române e un act de insanitate națională! O genă a neizbutirii ce urmărește neamul românesc. Nu faci o revoluție doar ca să aduci din nou la putere aparatul represiv al unei dictaturi inumane! Ca și cum ai vrea să abjuri, ca și cum te-ai dezice de dreptul tău abia dobândit de a fi cu adevărat liber! Ca și cum istoria  ar fi încercat să-ți dovedească faptul că nu ești demn de viitorul ei. Cu atât mai tragică s-a dovedit  ofranda martirilor ei!

Ca șI cum “decembrie 1989” s-ar fi produs într-o altă țară, cu mii de arestați polonezi, cu mii de schingiuiți cehi, cu mii de răniți maghiari, cu mii de morți nemți, cu zeci de bulgari arși în crematorii și cu cenușa aruncată la gura de canal, undeva, la Gdansk, “spectacol funebru” la care românii flegmatici au asistat ca la cinematograf! Și astăzi au uitat! Neamul ăsta nu poate fi impresionat de istorie!

Cu ce priviri sinistre îi privesc astăzi profitorii pe cei ce au scăpat cu viață într-un decembrie 1989!

Imediat după Revoluție nu vedeai nici urmă de securiști! Câțiva ani mai târziu dădeai de ei peste tot! Era destul să deschizi, la orice oră, un canal de televiziune! Asemenea ciorchinilor de struguri otrăviți putrezind pe vrejuri în vie!

Nu am întâlnit nicăieri atâta cantitate de râs idiot ca aici, în târgul românesc!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

Trăim chiar România care ne seamănă!

Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare!  Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei (cărora li se reținuseră celule într-o închisoare din Târgoviște!), încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mila românilor, cât manipularea care a urmat. Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei! Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!

Popor de șerbi, iar luați partea stăpânilor?

De ce-ar mai merita românul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Fiecare pentru sine, niciunul pentru țara lui!

Și-au împărțit prada Revoluției ca la piață!

Cum întâmpină țara aceasta împlinirea a treizeci de ani de la sacrificiul martirilor ei?

După “veacul de tină” al lui Eminescu, veacul de mlaștină al post-revoluției!

Mi-am reproșat continuu că n-am făcut mai mult pentru a mă împotrivi alunecării forțate în care era împinsă România de către oamenii camuflați ai Vechiului Regim, dar mâzga umană din jurul meu m-a izolat continuu! Vocea mea a fost mereu singură: “Ați sacrificat Basarabia, pentru a obține un răgaz inutil, de conivență cu fostul ministru de externe, domnul Adrian Năstase! Ce ați obținut în schimb? Toată politica externă românească din ultimii ani poate fi caracterizată ca un îndelung exercițiu de umilință asumată și indemnitate inacceptabilă! Anturajul dumneavoastră de sfetnici acuză o aceeași mediocritate, care urmărește ca un blestem cugetele vinovate. Construcția dumneavoastră politică s-a dovedit o butaforie! Statul dumneavoastră de drept – un spectacol de Odeon! Libertatea – o iluzie! România, în clandestinitate morală deplină, își vinde copiii, se fură pe ea însăși, se înșeală, se sfâșie, se disprețuiește; mica familie a românilor s-a lăsat cuprinsă de nebunie! […] Ultimii ani au dizolvat Revoluția Română, până la pierderea însemnelor ei. Sunteți și autorul acestei distrugeri. Pentru asta, eu însumi am încetat să vă mai stimez. Fost prim-vicepreședinte al partidului după alegerile de la 20 mai, încerc să vă mai vin în ajutor amintindu-vă că nu vă mai este permis să reprezentați și pe mai departe slăbiciunile publice la nivelul cel mai înalt! […] Până la urmă, un Președinte nevrednic poate fi îndepărtat; cu cât mai curând, cu atât mai bine, dacă el nu dă un semn că s-a trezit, în sfârșit, când națiunea este amenințată, și, luminat de severe datorii, nu îi iese în față!…”.  (Evenimentul Zilei, 8 iunie 1993)

În cartea publicată în 1994, Isus s-a născut la Timișoara, mă adresam președintelui țării: “Sprijinindu-vă pe un partid amorf, format din clientela postdecembristă a vechii nomenclaturi, ascunzându-vă continuu din calea adevărului, cedând pe spezele României șansele ei de viitor, siguranța de azi vi s-ar putea transforma curând în prăbușirea de mâine. Cum de mai răbdați să asistați la emanciparea culturii corupției celei mai delirante din istoria contemporană a acestei țări nefericite, în loc să o combateți în numele poporului pe care îl reprezentați și-l conduceți? În situația aceasta cred că ați pierdut deja percepția suferinței! Și mă mai întreb dacă nu cumva conștiința dumneavoastră n-a ajuns între timp complice la o surpare fără precedent a speranțelor publice?”

Într-o altă carte publicată în anul 1997, Singur între români, notam: “Cu un alt prilej, cerându-i lui Ion Iliescu să se poarte generos cu disidenţa bucureşteană, acesta mi-a răspuns brutal: “Îi termin!” Era deja prea mult. Am rărit discuţiile cu “terminatorul” de la Bucureşti. În politică acţionezi ca agent al celor care îţi deleagă dreptul nu de a distruge, ci de a crea o alternativă. […] “În faţa Palatului Victoria, o mulţime în creştere, scandând “Jos comunismul!” M-am întrebat atunci din nou ce mă despărţea de oamenii aceia. Mă interogasem la Timişoara, ascultându-i cântând: “Noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu vom câştiga/ Libertatea noastră!”, îmi dorisem să fiu alături de ei. Nu fusesem însă, din cauze şi motive mai mult iraţionale decât inexplicabile…” În cartea Revoluția românilor, tipărită în anul 2010, îi fixam portretul ca fiind o marcă a ambivalenței sale malefice: ”Caracter irenic („a nu vedea răul așa cum este el înseamnă a-i deveni complice” – Jean-Pierre Dupuy) și echivoc, a confundat adesea percepțiile și sentimentele sale cu acelea ale unei națiuni însângerate, deviind cursul unei revoluții care, în cele din urmă, s-a trezit cu speranțele neonorate! Regimul său a ignorat năzuințele tot mai anticomuniste ale străzii, dar și datoriile pe care le avea față de victimele Revoluției ori de copiii martirilor, pentru care nu a fost gândită o lege protectoare („fiii cetățenilor morți pentru patrie, a căror întreținere era suportată de tezaurul public” –  Robert Flacelière). Același regim a promovat  generalii vinovați de represiune, ajunși aproape toți să beneficieze ulterior de prescripție; a dat asigurări tacite activului de partid că nu va fi tras la răspundere; a lăsat Securitatea să revină în politică, economie și societate, dezavuând discret încercările de a o bloca prin instituții și lege – eroarea cea mai gravă, căci Securitatea a ocupat puterea profundă a statului în toți anii ce au urmat; a cruțat procuratura militară culpabilă care în Revoluție a anchetat fără mandat sau a șters urmele crimelor (atunci când ofițeri ai Securității – obișnuiți nu numai să ancheteze, ci și să dea sentințe! – de la contra-informații nu au anchetat ei înșiși, la Jilava, dându-se procurori!), procuratură care a acționat și mai târziu, alături de milițienii implicați în atrocitățile de la Jilava și Măgurele, în evenimentele de după 14 iunie 1990.

Același regim n-a cerut justiției să-și ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaș de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluției. 20 de ani mai târziu: 1104 morți egal zero vinovați! Puține națiuni pot suporta cu atâta nepăsare o pierdere atât de copleșitoare! Același regim a trecut cu vederea categoria psihiatriei represive, a medicilor psihiatri care au tratat deținuții politici până la a-i duce la un pas de nebunie, scutindu-i de cercetarea legii penale, ori a medicilor Securității, care au permis împușcarea letală a unor manifestanți cu răni ușoare în spitalele din Timișoara și București, ori a celor ce au întocmit certificate de deces victimelor Revoluției în urma unor examinări superficiale, fără proba autopsiei; au fost exonerați de răspundere înalții prelați colaboraționiști ascunși la vârful BOR, informatori de preț ai Securității; același regim a ignorat dosarul comandanților de penitenciare unde, în nopțile Revoluției, au fost maltratați români nevinovați. Altfel spus, o protecție totală a culpabililor! De altfel, nici un procuror, nici un preot delator, nici un medic, nici un temnicer n-a ajuns înaintea instanțelor, permițând nonvalorilor comuniste să urce și să prospere în țara eliberată chiar de propriul lor parazitism moral și să infecteze structurile democratice ale statului, în parlament, la guvern, în aparatul juridic ori în  diplomație, cu prezențele lor compromise ori găunoase. (De n-ar fi decât să amintesc faptul că familiile nomenclaturiste au fost recuperate, cum recuperați au fost  un Miki Șpagă, un Hrebenciuc, un Adrian Păunescu, Dan Voiculescu, Traian Băsescu, în timp ce oamenii merituoși au fost ignorați constant, între ei chiar liderul Frontului Democratic Român, Lorin Fortuna, care n-a primit din partea statului nici o distincție națională, fiind ținut mereu la periferia actului de putere!) La capătul ultimului mandat, Regimul s-a dovedit atât de compromis, de subminat și de neajutorat încât a căzut cu maximă ușurință sub asaltul final al fostei Securități. De remarcat refuzul lui I.I. de a recunoaște adevăruri devenite, odată cu trecerea timpului, tot mai evidente, între care implicarea fostei securități în evenimentele din 11-14 iunie 1990, ori felul ciudat în care s-a lăsat înconjurat de oameni lipsiți de caracter, cărora le-a transferat mari responsabilități! Precum și pasivitatea inexplicabilă înaintea suferințelor provocate oamenilor obișnuiți de către Revoluție și evenimentele ce i-au urmat…  Având un instinct acut al primejdiei, Ion Iliescu pur și simplu nu s-a implicat atunci când crizele politice nu-i amenințau poziția, lăsând natura lucrurilor să le rezolve de la sine. Nu a fost o ființă explicit vindicativă. Nu s-a răzbunat, dar nici nu i-a uitat pe adversarii lui, foști colaboratori care, de la un moment dat, au jucat împotriva interesului său. A fost un conducător atipic care a domnit mult și atunci când a părăsit puterea a lăsat sentimentul că și-a făcut datoria.”

Ion Iliescu a fost chiar prototipul acestor slăbiciuni proliferate de-a lungul timpului în datele de identificare ale unui popor singular în lumea Balcanilor. Așa popor, așa conducător ar fi formula cea mai nimerită, dacă n-am observa că poporul a fost adesea mai bun sau mai rău decât conducătorul celor trei mandate pe care le-a avut. ”Ajuns în Parlamentul României am propus prima Moțiune privind accesul la dosarele de securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, care ar fi putut bloca ascensiunea Securității în toate afacerile statului post-decembrist! Votată în Camera Deputaților, Moțiunea ce a provocat la vremea respectivă  replica sinceră a deputatului Ștefan Cazimir: “Ce-are ăsta, domnule, cu noi? Doar toți am fost?” a dispărut la Senatul României! Am continuat să mă împotrivesc tendinței Parlamentului României de a votat cu nesăbuință recunoașterea statului Moldova într-un moment în care Țările Baltice se desprindeau de muribundul stat sovietic, fiind singurul care am votat împotriva lui! Desprins prin demisie din FSN am continuat să îmi asum singurătatea acestor decizii în pofida calomniilor prefabricate care încercau să mă compromită”. Am continuat să scriu, deși rubricile pe care le mai dețineam mi s-au închis pe rând!   După mulți ani, aflat într-o situație disperată, am solicitat o întâlnire președintelui Ion Iliescu. La finalul acestei întâlniri președintele Iliescu mi-a propus înfințarea unui Institut al Revoluției. Am răspuns după câteva săptămâni că accept cu condiția ca activitățile Institutului să fie nepărtinitoare. Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției, va putea oferi, pentru prima dată, românilor Cartea de Istorie a Revoluției din Decembrie 1989.” (Caietele Revoluției, nr. 1/ 2005) Și o vreme s-a ținut de cuvânt! La jumătatea ultimului meu mandat am constatat tendința fostulio Președinte de a se dovedi tot mai iritat de politica Institutului și a editorialelor semnate de mine. I-am propus atunci o întâlnire pentru a discuta divergențele apărute între noi, întrebându-l dacă vrea să pătrundă în anul 30 al Revoluției alături de Emil Cutean, Gelu Voican Voiculescu și Cazimir Ionescu. Nu mi-a răspuns. Și-a amintit, în schimb, de experiența lui de nomenclaturist, punându-și oameni să mă excludă din conducerea IRRD. Ceea ce a Ion Iliescu nu a fost așa când l-am cunoscut! Mulți ani mai târziu am publicat un text în care afirmam că îl prefer pe Iliescu din ʹ73 decât pe cel din ʹ92! Ceea ce mi se păruse, în lumea prozaică și închistată a puterii sub Ceaușescu, o evadare de personalitate a unui demnitar sobru, cald, prietenos, s-a dovedit, în cele din urmă, un substitut al unui caracter dedublat! Omul acesta dorea puterea din starea sa profundă de neputință, pe care și-o cunoștea ca nimeni altul! A făcut numai gesturi. N-a avut de apărat principii și merite, pe care, de altfel, nu le-a deținut! Și chiar a devenit un “altul”, miracol pe care i l-a oferit Revoluția! Așa a ajuns să creadă că este “primul revoluționar” al zilelor din decembrie! Iar atunci când i-am refuzat pretenția, a sfârșit prin a mă urî! Cu armele lui și cu mijloacele lui ascunse! Ion Iliescu nu a luptat niciodată cu fața la dușman!

Și n-am fost singurul! Înainte de a părăsi pentru totdeauna Colegiul Național, Lorin Fortuna l-a înfruntat, negându-i vehement titlul uzurpator pe care și-l arogase! În stare de iritare nestăpânită, cu masca lui benevolentă brusc căzută, Ion Iliescu i-a interzis să mai frecventeze întrunirile Institutului!

Țara lui “petrecere și distracție” la marginea cimitirului!

Generație duplicitară, năclăită în propriile ei insanități și trădări!

Gândesc după televizoarele pe care le au în față!

Lenea de a fi! Trăiesc doar ce li se spune!

Mai ușor convingi un deținut politic să-și vizitezeze celula în care a fost închis ani la rând decât un român postdecembrist să își privească oglinda!

Lașitatea le vine pe măsură, ca o flanelă de lână!

Un inedit patent românesc: furtul de Revoluție!

Pretutindeni câmpuri infecte de gândire agramată!

Se desprind greu de trecutul lor împovărat de indolența de a trăi!

Veselia idiotului din piețele publice.

O generație care dă din coate ca tot românul descurcăreț!

Securitatea! Timp de zeci de ani ți-a intrat nepoftită în case. Acum că te-ai obișnuit cu ea, o primești nepăsător în același fel! Ca și cum n-ar fi existat! Ca și cum nu ar exista!

Acesta nu este neamul românesc, dar ce este e deplorabil!

Nu mai avem societate! Peste tot aceeași voce a Ferentarilor!

Indiferența animalică, delăsarea, nepăsarea cosmică, pe ei nimic nu-i deranjează. E o veselie în mlaștină, de zile mari!

Feudalism întârziat.

Frăția uriașă a vulgarității!

Revoluția fără Istoria Revoluției – modelul românesc!

Nu-ți da viața pentru nimic în lume, fiule! Căci nimeni nu ți-o merită!

Altfel, nu cunosc popor mai îndărătnic în ignoranță! Ei, pur și simplu, nu vor să știe…

Anticomunismul românesc este ca și comunismul lor! Fals! Ei nu au convingeri. Colonie de papagali!

De 29 de ani mă confrunt cu o ostilitate difuză din partea oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă, în tramvaie, la televiziuni și în presă, ca să nu mai vorbesc despre atacurile  pe bloguri, pe Facebook, ori despre insultele și calomniile care m-au urmărit de-a lungul timpului (între care și acuza stupidă că n-am fost în Timișoara în timpul Revoluției!) – și mereu m-am întrebat „De ce?” Nu am făcut nici un rău! Nu am pus mâna! Nu am profitat! Doar m-am expus atunci când interesele țării mele păreau abandonate de cei din jur! Ca și cum aș fi trăit într-un teritoriu ocupat! Regimul trecut a supraviețuit în spiritul și în conștiința unor români schilodiți.  Schimonosita lume supraviețuitoare a lui Ceaușescu! Libertatea nu are prieteni în România!

Vor sosi vremuri în care adevărurile Revoluției vor fi spuse fără teamă, când puterea actualilor opresori ai acestor adevăruri se va risipi ca un vis urât, când se va putea spune cu un ton frust: părinții noștri au fost la revoluție! Dar până atunci trebuie să perseverăm să amintim, să dovedim, nouă și străinătății, că Revoluția a fost doar fapta celor care și-au dorit libertatea cu prețul vieții!

…Pentru asta România nu reușește să se extragă din dezastrul crizelor sale; pentru asta România nu se mișcă, nu se revoltă, pentru asta România tace apăsată de propria-i rușine de sine! Istoria însemnă și o trecere anevoioasă de la o memorie colectivă la o altfel de memorie colectivă. Cât memoria vieții în lagărul comunist nu va fi înlocuită cu memoria oamenilor născuți în libertate tranziția de la totalitarism la democrație se va dovedi mereu dificilă. Românii își trăiesc prezentul ca odată în trecutul lor, cu spaimă de secretari de partid, de milițieni și de securiști. Simpla rostire a cuvântului „Securitatea” le stârnește fiori. Robii ce nu se pot eliberă devin până la urmă complici pasivi! De aceea România tace! Tace din vechea obediență, în care vinovații și nevinovați stau  laolaltă de 29 de ani!

Spaima lașă de Securitate este atât de adâncă, de înrădăcinată, încât să cauți o mie de explicații în legătură cu declinul românesc trecând, stupid ori vinovat, cu vederea că Securitatea este autoarea dezastrului care a urmat, e de-a dreptul dezonorant! Soarele rușinii noastre în care ne oglindim!

“V-am ciuruit!” Cea mai “sinceră” mărturisire a Invadatorului securist! Au ciuruit o țară cu ritmurile apuse, un leș aproape viu, un corpus de suflete supuse și lașe, cărora respirația Revoluției le-a epuizat credința în mai bine! Securitatea a lovit în plin inima abrutizată a unei Românii care nu și-a mai revenit până în zilele noastre!

Din gândirea mic-burghezului postdecembrist! Revoluția l-a surprins! Nu a ieșit în stradă. N-a înfruntat trupele înarmate, nu a luptat împotriva Dictaturii! Ceaușescu a căzut sub privirile lui uluite. După care au venit ocaziile, au venit recompensele: case, pământuri păduri, goana în străinătate, nu la Paris ori Roma, ci la Stambul, cu neveste “închiriate”, furturi mărunte, jafuri la vedere, crime la drumul mare, românași fără credință și fără de morală, așa cum îi crescuse statul comunist, încropind afaceri pe lângă legi, vânzând degrabă pământurile restituite, păduri, hectare, nu de ei dobândite, în lupta lor mereu răzbătătoare cu infractori noi de la putere! Sunt azi a doua generație de parveniți, și atunci când aud, tot mai întâmplător, cuvântul Revoluție, tot ei strâmbă din nas! Căci, deh!, și ei au fost la Revoluție (lașii nu fac revoluții!), nici ei n-au cerut Certificat (deși numărul celor cu certificate depășește populația statului Andora!),  Ceaușescu a făcut și el mult bine (“Nu pot zugrăvi ei cât case a construit Ceaușescu!”) sau: “La ce bun Revoluția?” Istoria recentă comemorează și acest moment: Proprietarul de butic a răsturnat Revoluția!

Când le arăți ce au făcut din țara asta doar tăcerea le mai rămâne!

Huffington Post: “Este o rușine că românii nu sunt mândri de Revoluția din 1989!”

De fiecare dată când se deschid ceremoniile de celebrare a Revoluției cei mai zgomotoși sunt apostații, cei care au rămas ascunși în spatele cortinei, colaboraționiști, informatori, impostori, renegați, mulțimea sură care a văzut în Revoluție cortul imposturii lor celei mai rușinoase!  De unde și expresia: ”Puțini am fost mulți am rămas! În Estul Europei, o pecete strict românească!

Pânzele de păianjen ale Securității! Nu le văd nici măcar victimele! Otrava din sângele unei națiuni înnoptate!

“In context, Liviu Turcu a explicat, în emisiunea tv, că toată această listă este una reprezentativă pentru spectrul politic românesc și are un caracter pur ilustrativ. El a precizat că un criteriu care îi „unește” pe toți cei care se află pe lista sa este faptul că toți „au tone de materiale, de dosare” în arhivele fostei securități. „Aici nu este vorba despre două pagini și trei sferturi. Aici avem volume întregi”, a subliniat Turcu.” (Dezvăluiri din emisiunea lui Marius Tucă, 8 Noiembrie 2006)

Imaginați-vă Grădina Maicii Domnului cotropită de barbari! Un model apocaliptic european! Un muzeu al libertății cu toate atributele falsului!

Represiunea este totdeauna moașa revoltei!

Cu țara noastră ajunsă deja în pragul unei paralizii politice, nu mai e mult timp până când vom aniversa treizeci de ani de orbire națională!

Domnia hâdă a chipurilor de conservă!

Mediocritatea haină!

Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești… A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depășit. Ce rost are să dezgropăm…?” Unul din chipurile lui Ion Iliescu!

Cerul înstelat al Revoluției deasupra României s-a stins demult!

Sufletul monstru ori conştiinţa canaliei…

Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocorește el însuși.

Mă gândesc la viitorul României ca la un prieten pe care nu l-a avut niciodată!

Toți iepurii sfârșesc prin a fi mâncați!

Stupiditatea, ca funcție socială.

România infectată.

Dobitocul modern.

Libertatea absolută de a reveni la condiția animalică!

Știați că râia socială se ia?

Nevoia disperată și nemărturisită de autoritarism!

O generație care se bălăcește în corupție și se simte bine!

A fi român astăzi, ce irosire!

Noua burghezie postdecembristă moare de frica adevărurilor pe care le reprimă!

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

“Câţi au murit, s-au dus cu toții cu inima înnegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei și-a clădit în România un imperiu veșnic. Iar cei ce n-au murit, obosiți de luptă, au dezarmat cu aceeași tristă credinţă… “

(Ion Luca  Caragiale)

Din dictatură nu ieși decât dacă Revoluția a învins înăuntrul tău!

Obișnuința cu silnicia, cu furtul, cu corupția îi face imuni la aflarea adevărului!

Generația lui „Nu te băga!” Speriați că trăiesc! Nu-i așa?

O dată am respirat și noi liber jertfindu-ne, și acum ne întoarcem de bună voie în captivitate!

Poporul – victimă.

Nevremelnicia păgubosului român! Pur și simplu, el nu se schimbă!

Trei decenii de gândire slută!

Pe vremea când Institutul Revoluției funcționa îl acuzau că este al lui Ion Iliescu! Acum când este al lui Ion Iliescu, tac!

Ce bine se prefac românii că nu știu care este sursa răului lor!

Ciocoismul rezidual post-decembrist!

Și vocea lui Caragiale fredonând pe străzi…

Ați auzit de vrun miting, între anii 19902018, în care să se strige: „Jos Securitatea!”?

Ca și cum s-ar fi născut cu Securitatea în leagăn!

Sunt de-ai noștri, vere!

Cu adevărat, o Securitate familială!…

“Revoluția lui Lorin Fortuna versus sechestrul pe Revoluție al emanatului Iliescu! Revoluţia lui Lorin Fortuna a devenit, între timp, în ţara startului furat, a unor „Înjur pe cine vreau eu şi bat pe cine vreau eu!” (Gigi Becali), a unor Sechelariu (“Eu n-am venit la PSD în curu’ gol!”), a lui „Aşa vrea muşchii mei!” (Matei Agathon), a lui „Integral sută la sută” (Bebe Ivanovici), a lui “Ciocu mic!” a lui Mihăilescu (pentru care Piaţa Revoluţiei, cuvânt alergic pentru cei de teapa lui, este Piaţa Bush!), a lui „Mie mi se rupe!” a lui Vanghelie ori a lui „Să-mi numere ouăle!” „Ne tot umblăm cu corupţia în gură!” a liderului Năstase,  “revoluţia” lui Hrebenciuc, Iacubov, Cataramă, Neţoiu, Nicolae, Micula ori Patriciu (conform principiului reuşitei în viaţă în stil american: „Natura răsplăteşte puterea şi îndrăzneala!”, combinaţia: secătura, vila, contul la bancă, amanta, echipa de fotbal, concediul pe Coasta de Azur, helicopterul şi maşina de lux, face carieră! Sacul şi peticele!… Cu extrem de rare excepţii, sociopaţii-bogătaşi ai României, nesăţioşi în a-şi pune la adăpost conştiinţa hipopotamică în cât mai multe vile şi case, sunt mâna lungă a moralei violate, sub privirea îngăduitoare a puterii în limuzină. Ce se întâmplă în această ţară nu poate fi opus dei, opera lui Dumnezeu, ci lucrarea destrăbălată a celor care au făcut din România grajdul lor. Iar istoria le va reţine numele ca ale unor insipide animale de pradă! Într-o frescă a iadului românesc, un Hieronymus Bosch cu domiciliul în cetatea filistină de pe Dâmboviţa ar aglomera în jurul unei Românii cristice care îşi poartă crucea chipurile cu priviri de vierme, libidinoase, putride, vorace, exoftalmice, de unic calapod, ale oligarhilor de la curtea regelui Iliescu! Dacă asta este tot ce produce capitalismul românesc… Împins irepresibil la fundul nămolului românesc, fratele meu de la Timişoara urmează pas cu pas parcursul care-mi este impus la Bucureşti. Izolare, cenzură, desconsiderare, moarte civilă. În memoria contemporanilor s-a cuibărit definitiv vinovăţia uitării. Românii nu mai vor să datoreze nici măcar consideraţie celor care i-au iubit concret, luptând adesea în numele şi în absenţa lor. Nu departe e ziua în care, la balurile aniversărilor unei revoluţii ucigaşe, Lorin Fortuna nici măcar nu va mai fi invocat.  Revoluţia, în memoria meschină a românului postdecembrist, este o expoziţie cu un singur tablou vivant, din care de peste o duzină de ani îi surâde, exclusiv, Ion Iliescu! (2004)

 

“Din când în când, răspunzând la telefon, aud vocea tristă a lui Lorin Fortuna. Cel care a avut ideea înfiinţării Frontului Democrat Român în Balconul Operei din Timişoara, în 20 decembrie 1989, căruia i-a coordonat acţiunile timp de două săptămâni, scăpând cu viaţă din propria-i aventură, părea atunci sortit unei notorietăţi naţionale deplin meritate. N-a fost să fie aşa. Mulţimile de români ce au scandat atunci: “Timişoara!” nu şi-au dorit ulterior să afle că Timişoara a avut şi lideri, şi chipuri, şi nume! Încet şi sigur, Lorin Fortuna a fost coborât într-un sarcofag al uitării. Retranşaţi în spatele sloganului: “Să abandonăm trecutul pentru a privi în viitor!”, uzurpatorii meritelor Revoluţiei au văruit cu bună ştiinţă faptele celor care atunci s-au sacrificat şi în numele lor. Bucovineanul Lorin Fortuna (un anonim în ţara unde numele unui Sachelariu ornează un stadion) s-a lăsat surprins de istorie în capitala Banatului. În 20 decembrie a urcat în balconul Operei, unde ne-am întâlnit pentru prima dată. L-am susţinut în toate acele clipe în care grupul curajos, dar dezorganizat, al membrilor FDR a avut nevoie să se sprijine pe o voinţă şi un proiect riguros. Momentele dramatice au nevoie mai degrabă de victime decât de eroi. Lorin Fortuna a fost victima ingratitudinii generale. E adevărat, nu l-au onorat nici gloanţele (deşi l-au vizat în nenumărate rânduri), nici represiunea, dar nici gratitudinea ce-i era datorată. I-am propus în ’90 o poziţie eligibilă pe o listă a Senatului. A refuzat-o. A rămas acelaşi din 16 decembrie 1989, proprietar al unui apartament amărât şi al unei Dacii uzate. În jurul său spectacolul degradării i-a întunecat viaţa. Idealurile lui au devenit pe parcurs “afacerile” foştilor securişti. Învingătorul revoluţiei este astăzi un învins la vedere! “Aşa vor păţi toţi cei care se vor atinge de puterea noastră!” par a spune nomenclaturiştii dintotdeauna. Tot mai întunecat, luptând neodihnit pentru tot atâtea cauze pierdute, pentru Basarabia, Bucovina, Ilie Ilaşcu, Lorin Fortuna a ajuns astăzi “un rătăcit, un întârziat, un vetust”, captivul unei mentalităţi impuse. În vizitele sale la Timişoara, Ion Iliescu a decorat nenumărate molii intelectuale ale trecutului imediat, dar la Lorin Fortuna, care a deschis uşa blestemată a Revoluţiei cu două zile şi două nopţi înaintea lui, preşedintele nu s-a gândit niciodată, dimpotrivă, acesta fiind evitat cu grijă. (Simpatiile selective ale preşedintelui converg constant spre oamenii dubioşi, rataţi, compromişi, mediocri. Alegerile sale au fost aproape întotdeauna greşite. Autor al celei mai grave uzurpări de merite după Revoluţia din Decembrie, când a ocupat fotoliul de onoare al unei revolte provocate de furia împotriva castei lor, emanciparea postdecembristă a intelectualui Iliescu s-a consumat sub semnul lepădării de celălalt… În paisprezece ani de aniversări ale Revoluţiei, Lorin Fortuna n-a fost niciodată invitat la Parlamentul României, să ia cuvântul. Aleşii neamului n-au avut curiozitatea să-l întâlnească pe cel care i-a “înfricoşat” prin temeritate în zilele lui Decembrie. Cei ce se ascundeau atunci într-un spital bucureştean, ori “sub pat” “în lift”, sau “în dulap”, care se dădeau de ceasul morţii să-şi părăsească reşedinţele din Primăverii ori să-şi înfunde dolarii în closet, care erau linşaţi pe străzi ori se retrăgeau, strategic, în „refugiile” Vienei, ori cereau azil politic în blânda Suedie, ori defectau în masă în braţele serviciilor secrete străine, sunt astăzi favoriţii unei naţiuni care şi-a degradat curajul dovedit în zilele Revoluţiei într-o abjurare vinovată. Primăria Timişoara a oferit cetăţenia de onoare unor actori bufoni, dar aproape prea târziu lui Lorin Fortuna! Suntem, într-adevăr, şi noi în fruntea Europei, prin copleşitoarea absenţă a respectului pentru curaj şi virtute.” (2004)

Mă întâlnesc uneori, în Senat, „camarazii” din decembrie ‘89. Chipuri uscate, străine, osificate, ale unor oameni ce şi-au traficat impostura ori misiunile ascunse până la ultimele consecinţe. Nu ne mai leagă nimic, semn că nu-i apropie nimic de zilele Revoluţiei, unde au avut cu totul alte roluri decât cele pentru care s-au lăsat recompensaţi cu demnităţi pe viaţă. Nu viaţa ne-a despărţit, ci absenţa unei memorii şi a unor idealuri comune. Între echipa de la Timişoara şi cea de la Bucureşti prăpastia rămâne de netrecut. În ianuarie ‘90, peste douăzeci de delegaţii din judeţele ţării au sosit la Timişoara să se afilieze Frontului Democrat Român. I-am trimis la Bucureşti pentru a se afilia Frontului Salvării Naţionale! Noi n-am privit cu suspiciune formula „în pulovere”, pe care Televiziunea o livra unei ţări întregi însetate mai ales de chipuri. Am crezut că în capitala României trebuia să aibă loc noul început al unei Românii răvăşite. Astăzi ştiu că am greşit. Ar fi trebuit să-i invităm la Timişoara pe cei care doar ne-au urmat în răsturnarea unei dictaturi –  pe care numai ei o cunoşteau atât de bine – şi poate că turnura faptelor ar fi fost alta! Buna noastră credinţă ne-a fost fatală! Impostura, sperjurul, după toate regulile „loviturilor” atât de atent descrise de un Curzio Malaparte, au început prin a-şi elimina concurenţa. Precedentul (care poartă numele lui Stalin)  prin care echipa de uzurpatori s-a strecurat spre puterea Rusiei, eliminându-i pe bolşevicii adevăraţi ai lui Lenin, a fost copiat la indigo în ţara satelitară. Este adevărat, pe noi nu ne-a omorât nimeni. S-au schimbat vremurile. Mai lipsit de riscuri e să-ţi elimini concurenţa împiedicând-o să ajungă pe piaţă. Ion Iliescu a încercat să mă preia din gruparea de la Timişoara. Confundându-i viclenia cu caracterul, am mers o vreme alături de el şi l-am părăsit când am înţeles, în sfârşit. După o metodă similară au fost trimişi la plimbare dizidenţii din FSN, Doinea Cornea şi Ana Blandiana. Revoluţia şi-a devorat copiii. I-au supravieţuit  regizorii, scenografii, actorii, echipa de butaforie şi vodevil. Ei, care astăzi, o dată pe an, cutreieră cimitirele cu obrazul înrămat în doliul făţarnic. Toată revoluţia lor s-a consumat în câteva cabinete. Asta explică teama abia ascunsă de câte ori, în câte o zi din decembrie, trebuie să meargă la Timişoara. Pentru ei mormântul Revoluţiei este încă un trofeu ce mai poate fi jefuit.” Și va mai fi jefuit câțiva ani mai târziu fără ca ei să crâcnească: Institutul Revoluției confiscat de oamenii lui Iliescu, după metoda cu care au confiscat Revoluția însăși!…

 

25 noiembrie 2018

*

 

lorin-fortuna-in-piata-operei-din-timisoara-vorbind-romaniei-absente

Adevărul faptelor mele!

Toți aceștia

care de 29 de ani nu încetează să mă calomnieze, să mă acuze, să mă insulte, să mă izoleze!

 

Tot ce au lăsat în urmă Securitatea, Miliția, Armata, foști demnitari ceaușiști, agenți,  informatori, colaboraționiști strecurați în Balconul Operei, unii rămași necunoscuți până în zilele noastre, hoții din ajutoarele sosite la Timișoara, egomanii mărunți pentru care Revoluția era numai a lor, bătând din picior de fiecare dată când nu le erau citate numele, revii de hârtie, clientela lui Ion Iliescu, oamenii fără virtuți, strecurați în categoria restrânsă a celor cu merite dovedite, profitorii încă bine ascunși, psihopații, cu idei fixe privind rolul lor acolo unde soarta i-a surprins în zilele Revoluției, impostura care le-a adus atâtora certificate de merit, duplicitarii, fățarnicii, prefăcuții, demagogie, invidie, isterie, lăcomie, viclenie, ticăloșie pură…

 

Și, rețineți, nu le-am luat și nu le-am făcut niciodată nimic!

Doar nu mi-am permis să le fiu asemenea!

 

Am suportat de la început atacurile ce-mi erau adresate, intuind din ce direcție veneau, dar m-am îngrădit spunându-mi că trebuie să suport, odată ce știam de partea cui este adevărul! Pentru că eu nu furasem, nu trădasem, nu vândusem, nu mă vândusem, nu-mi asumasem merite false. Și nu mi-a fost ușor! Ajunsesem să le cunosc numele, dar nu puteam proceda asemenea lor! A ieșit de aici o carte, Singur între români, în care descrisesem deciziile și faptele mele! Dar au trecut aproape 29 de ani și ordura continuă, neobosită, să mă atace. Nu puteam lăsa în urma mea, dar mai ales copiilor mei, sentimentul că tatăl lor a fost un laș, un oportunist, un corupt, un om de nimic, un nevrednic! 

 

Nu am fost membru PCR.

Am fost anchetat de Securitatea Română în anul 1973. Dosar CNSAS 03.08. 2007

 

Am fost la Timișoara în timpul Revoluției!

Am participat la Revoluția de la Timișoara din 16 până în 22 decembrie 1989!

 

Nu am vândut FDR-ul lui Ion Iliescu!

 

Eu am propus primul,  în anul 1991, Moțiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă, judecătorească!

 

Nu am facilitat acordarea unui Certificat de Revoluționar fostei mele soții!

 

Eu am publicat în cotidianul România Liberă, la 10 ani de la Revoluția Română, articolul: Puterea cu cap de mort!

„Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti  şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui Decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar nu a ştiut să profite de victoria ei. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic, Securiştilor!”

 

Eu am publicat, la 20 de ani de la Revoluția Română, cartea: Securitatea – Confiscarea unei națiuni!

„România se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri.”

 

Nu am participat la redactarea ultimei formule a Legii Recunoștinței, afirmând în fața lui Ion Iliescu și a lui Adrian Sanda că meritul participantului la Revoluție nu depinde de timp și loc, ci de dovada faptelor lui!

 

Dar în acest moment în care calomniile continuă, neobosite, să mă urmărească, în urma plecării mele forțate de la Institutul Revoluției, simt nevoia să reproduc sumar o postfață a cărții mele O Românie de câștigat sau o Națiune în descompunere, apărută în anul 2006, prefațată de academicianul Florin Constantiniu, texte puse la dispoziția celor ce doresc să cunoască Adevărul!

 

Academician Florin Constantiniu:

 

“Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă.

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal.

Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul, Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare!”

Când și-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.”

 

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

„Claudiu Iordache a devenit cunoscut opiniei publice în urma Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989. Debutând în literatură în anul 1973 a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Iliescu, acesta arătându‑se interesat de poeziile sale publicate în revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. (Unul dintre poeme, Republica, a fost purtat de către Cenaclul Flacăra de-a lungul şi de-a latul României, culminând cu acordarea unui premiu pentru poezie.) Relaţia între Claudiu Iordache şi Ion Iliescu s‑a întrerupt odată cu plecarea acestuia din urmă la Iaşi. Aveau să nu se mai vadă vreme de 16 ani.

În 16 decembrie 1989 izbucnesc tulburările din faţa casei pastorului László Tökes. Claudiu Iordache nu va mai părăsi străzile Timişoarei decât odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste. În 16 şi 17 decem­brie participă la confruntările cu forţele represiunii.

În 18 decembrie, va fi singura voce care se va opune, într-o şedinţă de „prelucrare” a evenimentelor soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi, pentru a respinge tentativa partidului comunist de a le prezenta drept o intervenţie a unor forţe „iredentiste şi huliganice”.

În 20 decembrie 1989, împreună cu un mic grup de proiectanţi, va părăsi institutul la care lucra pentru a se alătura coloanelor muncitoreşti ce se revărsau spre centrul oraşului. O parte a acestora s-a îndreptat spre Piaţa Operei, o alta spre Consiliul Judeţean pcr.

În jurul orei 12,30 a aceleaşi zile, „echilibrul” dintre militarii care apărau Opera şi mulţimea adunată în jurul ei a fost forţat de Claudiu Iordache care, înaintând spre ofiţerul ce deţinea comanda, l-a somat să se dea la o parte ori să tragă! (În momentul acela fuseseră deja împuşcaţi 72 de oameni.) Timişorenii s‑au apro­piat de Operă şi primii care au pătruns înăuntru: Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu… au apărut în Balconul Operei, unde au făcut cunoscut miilor de timişoreni numele lor, precum şi voinţa de a rezista până la capăt în războiul declarat de Ceauşescu poporului său, anunţând astfel începutul a ceea ce avea să se numească Revoluţia Română. Câteva ore mai târziu, ia fiinţă întâia formă organizată a revoltei de la Timişoara, Frontul Democratic Român, ce îşi va asuma coordonarea acţiunilor ce vor culmina cu declararea Timişoarei drept primul oraş liber al României, cu două zile înainte de căderea dictatorului. Este membru fondator al mişcării apărute în Balconul rezistenţei timişorene. După căderea dictaturii, Claudiu Iordache a participat ca membru fondator la întemeierea Societății Timișoara. Avea să fie numit de către Consiliul Judeţean al FDR membru în Biroul Executiv şi Preşedinte al Comisiei de Cultură şi Presă. În urma organizării primelor alegeri libere din România, Claudiu Iordache va fi ales în Consiliul Judeţean, respectiv în Comitetul său Executiv. Îşi va păstra funcţia în CFSN Timiş, cu care prilej îl va reîntâlni pe Ion Iliescu, preşedinte al CFSN. Acesta îi va propune mai târziu să formeze organizaţia FSN de Timiş. Cu ocazia primelor alegeri locale ale acestui partid, va obţine funcţia de preşedinte judeţean. Ales deputat de Timiş, Claudiu Iordache va deveni membru al Adunării Constituante. În Parlament, îi va fi oferită demnitatea de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care o va refuza pentru a permite unui reprezentant al Transilvaniei să primească această prerogativă. Ajuns vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Comisiei de Prietenie România – Franţa, în vara aceluiaşi an va fi numit prim-vicepreşedinte al FSN. În această calitate va rosti la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi la 1 decembrie 1990 a Zilei Naţionale a României, discursul: „Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?” evocând pământurile româneşti rămase în cuprinsul imperiului sovietic. În 20 decembrie 1990, invitat la Timişoara să participe la comemorarea Revoluţiei, va cădea pradă unei cabale! Înconjurat de un grup violent, insultat, ameninţat, Claudiu Iordache va urca în Balconul unde fusese cu exact un an în urmă, de data aceasta pentru a-şi depune mandatul de deputat, solicitând un Scrutin Moral. Voturile cetăţenilor care îi oferiseră sprijinul pentru continuarea mandatului vor fi arse în piaţa centrală a oraşului! Câteva luni mai târziu Claudiu Iordache părăseşte prin demisie partidul de guvernământ, devenind deputat independent. În următorul an el va depune Moţiunea privind Accesul la Dosarele de Securitate a demni­tarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune ce-i poartă numele, moţiune care va constitui subiectul Legii Ticu Dumitrescu de mai târziu.

În decembrie 1991 va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău) La capătul anului 1992 Claudiu Iordache părăseşte Parlamentul.

După ce, în vara anului 1991, un membru al familiei sale fusese agresat, cu sălbăticie, pe Bulevardul Magheru, presiunile la care era supus au continuat. De altfel, Claudiu Iordache, hărţuit continuu, inclusiv cu scrisori prefabricate, pline de injurii ori de ameninţări, va traversa o perioadă în care până şi soluţia supravieţuirii îi va fi îngreunată. Devenit prizonier de conştiinţă, când şomer, când inamic public, pentru vina de a fi rămas loial valorilor afirmate de „evenimentele” din Decembrie, viaţa sa va dovedi că, pentru protagonişti, Revoluţia, discreditată metodic, a deschis calea tuturor persecuţiilor. Claudiu Iordache va asista neputincios, în 1994, la eliminarea de la Opera Română, din motive exclusiv politice, a soţiei sale, mezzosoprana Cristina Iordăchescu, fiica mai mare a baritonului Dan Iordăchescu. Progresiv, lui Claudiu Iordache, atacat cu ferocitate comandată în presa scrisă, prezentat insistent ca având caracterul labil, „instabil”, al unui inadaptat, ca fiind agent CIA ori KGB (acuzaţie ce avea să-l aducă în instanţă ca inculpat pe fostul premier Victor Ciorbea) i-au fost cenzurate apariţiile la televiziune, fiind eliminat din publicistica naţională. A lansat, alături de Lorin Fortuna, Ticu Dumitrescu, Emil Constantinescu, Acţiunea Naţională pentru Eliberarea lui Ilie Ilaşcu şi Reîntregirea României, întreprindere anihilată câteva luni mai târziu. A anticipat formarea clasei politicianiste, a Clasei Nevrednice, complice la dezastrul României Pierdute (titluri ale unui ciclu de cărţi, împreună cu Singur între Români).

În iarna anului 2000, sub guvernul Radu Vasile, va fi ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Comemorarea Revoluţiei, cu care prilej va propune inscripţionarea pe diplomele acordate răniţilor şi luptătorilor Revoluţiei a textului: „Au binemeritat de la patrie!”

La capătul aceluiaşi an, în biroul unui om de afaceri, un fost ofiţer de securitate i-a destăinuit că era „lucrat informativ” încă din anul 1990! (Informaţie confirmată, ani mai târziu, de către un general SRI.) Într-o discuţie anterioară, scriitorul Dinu Săraru îl avertizase că „nu va fi iertat niciodată” pentru rolul jucat în Decembrie 1989.

În anul 2001, proiectul de a edita, împreună cu generalul Mircea Chelaru, revista Atitudinea Naţională, va fi blocat în urma unei intervenţii guvernamentale, acestuia din urmă interzicându-i-se să mai colaboreze cu Claudiu Iordache! Sesizându-l pe Preşedintele României în legătură cu presiunile ce îl vizau, acesta îi promite sprijinul, dar situaţia continuă să se agraveze în jurul său. În vara anului 2001 i-a fost închisă, fără nici o explicaţie, ultima rubrică pe care o avea într-un săptămânal bucureştean, desăvârşind izolarea la care a fost constrâns de către regimul politic şi presa de serviciu.

În primăvara anului 2004, un director din Ministerul Culturii o „sfătuieşte” pe mezzosoprana Cristina Iordache să schimbe numele soţului dacă mai doreşte să cânte în România! Revoltat, Claudiu Iordache cere o audienţă preşedintelui Ion Iliescu, solicitându-i să intervină. Surprinzător, Preşedintele îi propune să elaboreze proiectul unui Institut al Revoluţiei Române, invitându-l să i se alăture la Cotroceni. Claudiu Iordache acceptă. Opt luni mai târziu, Parlamentul adoptă Proiectul de Lege. În 16 decembrie 2005, Claudiu Iordache e numit directorul general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, institut din care a fost eliminat în 2018 la comanda aceluiași Ion Iliescu! În anul 2009 Claudiu Iordache ajunge în spitalul de urgență în urma unei încercări de otrăvire, după ce anunțase că dorește să lanseze ultima sa carte Securitatea – Confiscarea unei națiuni, la Timișoara în zilele comemorării Revoluției.

Nici cărţile sale n-au avut parte de un parcurs normal. Manuscrise sustrase din tipografii, cărţi nelivrate pieţei cu premeditare sau cumpărate en gros din librării, nu i-au permis să-și difuzeze ideile. A publicat în tiraje restrânse mai multe eseuri privind soarta României postdecembriste!”