O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna (2)

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

S-a înecat încet-încet în deșertăciunea lumii în care trăim!

Lorin Fortuna

Drept între români!

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române! 

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -2)

“Nu ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Tmișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 29, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, pe seara! Cum ați putea fi numit, atunci, Liderul Revoluției?”

Așa s-a născut Institutul Revoluției Române: “Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției…” Când aceste angajamente n-au mai fost respectate, Institutul Revoluției Române a murit!

Martor la agonia Institutului Revoluției Române: “Mă bucur că domnul Mioc Marius m-a provocat să spun ce ştiu despre ce se întâmplă pe la IRRD […] Prima chestie. Am ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRRD, după ce am publicat câteva articole despre Revoluţia din decembrie 1989 în Revista 22, la invitaţia strict personală a domnului Claudiu Iordache şi la insistenţele repetate ale prietenului meu Adrian Niculescu. Ambii cred că pot confirma ceea ce spun. Domnul Iordache îmi este prieten pe Facebook, deci se poate verifica uşor. În esenţă, motivaţia a fost aceea că în articolele mele am subliniat implicarea directă a Securităţii în represiunea de dinainte de 22 decembrie şi în diversiunea de după 22, fapt negat din ce în ce mai strident de revizioniştii istoriei din mainstream. În opinia mea de atunci, opinie pe care o am şi astăzi, macularea ideii de revoluţie este indisolubil legată de acoperirea vinovăţiilor reale şi de faptul că statul român democrat s-a născut dintr-o crimă acoperită de o omertă generală, plătită în cele mai multe cazuri cu bani de la buget şi funcţii. Faptul că s-a dus şi duce o campanie mediatică (cu ziare, cărţi şi emisiuni televizate) intensă în această direcţie m-a motivat să îi ascult şi să îi sprijin după puterile mele pe toţi cei care se opuneau acestei avalanşe. Am avut plăcerea să constat că domnul Claudiu Iordache îmi împărtăşea punctul de vedere şi în discuţia directă pe care am avut-o am căzut de acord asupra unei colaborări bazate strict pe aceste coordonate. În vorbele sale: „Dumneata scrii şi noi publicăm”. De altfel, ca dovadă, două din articolele mele (cel despre mitingul din 21 decembrie şi cel referitor la cazul Molan de la Braşov) precum şi un interviu, au apărut imediat în Caietele Revoluţiei, publicaţie editată de IRRD. După cum s-a văzut, planul nostru, acela de a-i opri pe detractorii revoluţiei, nu a reuşit.” […] Susţin, şi o fac argumentat, în continuare că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluţie, că ea a fost oprită de o înţelegere criminală între capii Securităţii, Armatei şi grupul Iliescu, înţelegere pecetluită cu morţii de după 22 şi cu uciderea lui Ceauşescu, că cei care spun altceva o fac pentru a-şi camufla vinovăţiile şi că dacă nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu încetăm să ne lăsăm manipulaţi nu avem şanse să ne vindecăm ca popor.” […] Vorbind cu domnul Iordache şi cu alţii de acolo am aflat nişte lucruri pe care nici eu şi probabil nici mulţi dintre cei din afara IRRD nu aveau cum să le ştie. Nu numai că IRRD-ul din acel moment (conducerea lui, că existau evident şi oamenii lui Iliescu bine mersi) nu era ataşat apărării grupului Iliescu, ci chiar această politică a lui Claudiu Iordache, care refuza să mistifice adevărul istoric în folosul acestui grup, era motiv de mare supărare. Pe scurt, lui Claudiu Iordache i se reproşa că nu promovează suficient interesele grupului Iliescu de fi prezentat drept „factor determinant al Revoluţiei” şi „conducător al Revoluţiei”, cu atât mai mult cu cât tocmai se redeschisese dosarul diversiunii de după 22 decembrie, dosar în care ei figurau, la acea oră, ca învinuiţi.
Am avut ocazia să constat personal ostilitatea făţişă a grupului Iliescu faţă de Claudiu Iordache cu prilejul unei conferinţe despre Mineriadă, atunci când Cazemir Ionescu, cel care joacă, la fel ca în decembrie 1989, rolul de topor, l-a atacat direct în stilul binecunoscut (cu urlete şi trântit de uşi) sub privirea impasibilă a lui Ion Iliescu. Era în vara lui 2017 şi am ştiut încă de atunci că zilele lui Claudiu Iordache la conducerea institutului sunt numărate. Au urmat câteva luni de război de uzură şi decapitarea finală, despre care a povestit şi dânsul pe pagina sa.” “Un motiv puternic pentru înlăturarea lui Claudiu Iordache a fost financiar. Vă surprinde? Nu ar trebui. După cum ştiţi anul viitor se împlinesc 30 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. Vă imaginaţi cred că va fi prilej, cum e obiceiul locului, de învârtit mulţi bani. Ei, aici intră în ecuaţie o asociaţie care se cheamă în felul acesta. Ceva cu „Asociaţia 30”, nu ştiu exact titulatura, şi care tam-nisam a făcut un proiect de colaborare cu IRRD-ul. Bun frumos, doar că proiectul este un fel de sifonare a estimatului ban public previzibil că va fi trimis spre IRRD la anul. Pe sistemul clasic în care IRRD-ul este doar pus în vitrină, ca paravan. Nu ştiu dacă domnul Iordache va confirma ce spun eu aici (informaţiile nu le am de la dânsul) dar opoziţia sa faţă de această manevră, în spatele căreia stau, ca să vezi, Cazemir şi geamănul său de suflet Voican-Voiculescu, a fost unul dintre motivele îndepărtării sale. Devine cred clar de ce Cazemir a făcut tot ce putea pentru a-l da jos pe Claudiu Iordache şi a-l proţăpi la conducerea IRRD pe Voican-Voiculescu. Cum spuneam, nu este vorba doar despre teama inculpării, ci şi perspectiva unei frumoase afaceri.” (Mădălin Hodor, istoric CNSAS)

Locul ritualic, piața publică, facebook, televiziunile în care românii se îmbulzesc pentru a-și lua porția de vanitate: “Toți au făcut Revoluția! Toți n-au cerut certificate! Toți sunt optimiști!” Toți sunt români frumoși!

Ce poate fi mai exasperant decât să-i urmăreşti zi de zi pe oamenii de plumb ce mimează anxietăţile naţionale? Chipurile lor de tablă pe care şi comuniştii au scris cândva…

Cum a ajuns revoluția celor care scandau în piețele României: “Există Dumnezeu!” pe mâna celor care sunt fără nici un Dumnezeu, asta este întrebarea?

“Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiuni române?

A confunda ideea de revoluție cu destinul lui Ion Iliescu a fost o adevărată fatalitate! Pe unul l-a înălțat fără merit, pe cealaltă a coborât-o fără vină! Și vor trece mulți ca această rană a întâmplării să se vindece!

Cine sunt cei care au ucis credința în binele românesc pentru a face loc “binelui” sordid al desfrâului și al cinismului, care au transformat această țară, nevindecată încă de dictatură, în piața mizeră a capitalismului de gang, liberă de origini creștine și morale, de astăzi? Unde sunt intelectualii ce prosperă pe mormântul unei națiuni fraudate? Cine a luat Revoluția din mâinile celor care au făcut-o, pentru a o transmite foștilor securiști deveniți oligarhii de astăzi?

Revoluționari după Revoluție! Moneda de schimb a jocurilor politice! Slujind fără să ezite jocurile Securității și ale Nomenclaturii ce și-au redisputat puterea după Ceaușescu! Armată ieftină de strânsură a unor soldați amatori care și-au pierdut prețul și rolul! Un destin jalnic, și un destin de compătimit!

Cele trei “virtuți” ale revoluționarului postdecembrist: impostura, lașitatea, ipocrizia! El își rumegă pensia pe care nu o merită cu frica perpetuă că trecutul lui pătat de sperjur va fi aflat cândva! A știut cum să și-i apropie tătucul Iliescu!

Brave asociații revoluționare, vă comemorați martirii cu impostori lângă voi?

După un autor rus, Victor Suvorov: “Inteligența conducătorului e judecată după oamenii pe care îi are în jurul lui!” Cu adevărat am fost un conducător prost! Când au aflat că sunt vânat de oamenii lui Iliescu au fugit în toate părțile ca potârnichile! Asta când nu au ales, și mai simplu, să colaboreze servil și spășit cu adversarul! Funcționari, cercetători, profesori universitari, de-a valma… Mai mare mila!

La moartea doamnei Doina Cornea. Nicio virtute omenească nu mai este respectată de actuala generație! Toți sunt o apă și un pământ! Dictatura majorităților primitive.

Dar unde sunt revoluționarii în toată povestea asta? Sau putem spune că speța lor a dispărut demult?

Ajunși la capătul anului 2014, Institutul Revoluției și Secretariatul de Stat pentru Revoluționari, condus de Adrian Sanda, pregătesc un proiect de aniversare a 25 de ani de la Revoluția Română. Guvernul Ponta alocă o sumă importantă pentru acest eveniment național. Proiectul ajuns în fază finală îi este prezentat lui Ion Iliescu și acesta, spre stupefacția mea, refuză, iritat, ca membrii asociațiilor revoluționare să primească o medalie comemorativă! Am realizat că demisia mea în acel moment ar fi fost primită cu bucurie de către președintele Institutului! Ar fi scăpat, în sfârșit, de mine și totodată de angajamentele lui! În final, proiectul însuși e abandonat, bugetul alocat fiind returnat Guvernului României! După conștiința constipată a acestui om, nici măcar o biată medalie nu meritau toți cei care în anul Revoluției, cu merite deosebite ori nu, au ieșit în stradă pentru a înfrunta un Dictator sângeros. În timp ce el aștepta la fereastra cabinetului său să se desfășoare evenimentele… Cât adevăr rostea Brucan când spunea că ei, toți ăștia, au așteptat pe peron să se urce în trenul Revoluției!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

“Am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit. Însă limba ştie să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimic fiind, vrea să devină cineva; când este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbunător şi ajungăreţ sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordinea economică, nu este încă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, el este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi cu şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă […] Dar această lepădătură şi această pramatie are gânduri mai mari: în el dospeşte, nemăsurată, lăcomia de bunuri şi puteri. Şi ticălosul de trei parale, dacă are stofă, trece de la furtişag la jaf şi se pune pe căpătuială […] Şi reuşeşte adesea, dar pe drum se transformă. Din lichea devine ticălos în toată legea, şi toată legea lui este să fure, să mintă şi să stăpânească în afara oricărei legi, şi de aceea îi spunem acestui samavolnic: om fără de lege sau nelegiuit […] Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost.” (Paul Creția – Eseuri morale)

Am crezut, după Revoluție, că trebuie să mă angajez de partea istoriei! Și, evident, am greșit. Istoria nu are nevoie decât de gloate!

După înăbușirea speranțelor Revoluției, România a intrat intr-o glaciațiune politică din care n-a mai ieșit nici până în zilele noastre. Trei președinți, șase parlamente, opt guverne, dar criza de supraviețuire a acestei țări încă nu a încetat. Între timp a pierdut și ce a agonisit cu atâtea suferințe într-un Decembrie 1989. Românii au votat când cu o speranță, când cu o alta, când cu „schimbarea schimbării”, când cu un renegat „jucător”. Au trecut anii. România este blocată. Nu mai are patrimoniu, nu mai are resurse, a ajuns o chiriașă în propriul său teritoriu. Copiii ei cei mai buni au ajuns să o părăsească. S-a ivit o clasă politică primitivă, parazită, incultă, exprimând o aroganță pe care doar parveniții o divulgă. Iar massa românilor a continuat să-și cultive inerția iobăgească, resemnarea mioritică, supunerea mohorâtă și pesimismul ce-i justifică lipsa de reacție. Iar voievozii postdecembriști au continuat s-o împingă de la spate, izbind-o cu biciul peste nevolnicia lor pofticioasă. România nu mai are armată, nu mai are soldați, nu mai are comandanți de oști, doar o strânsură fără simbrie, răsplătită cu pungi de zahăr, caserole cu fasole și vin ieftin, la parangheliile celor puternici. Altfel, ce poți gândi despre o familie care își abandonează copiii pe drum și nu mai întoarce capul? Ce poți crede despre o nație care s-a vândut en gros și cu amănuntul? Ori despre un stat condus de vătafi care-i mână vitele umane la abatoare? Ce altă soartă au astăzi românii, alta decât de a fi veșnic disprețuiți de cei ce-i comandă? Astăzi pentru cine mai bat clopotele României? Ce fel de Dumnezeu e acela care veșnic o părăsește? Două decenii nu s-au dovedit de ajuns pentru a afla cauzele destrămării unui neam altfel cuminte de la fire! Unde a fost rupt firul istoriei lui? În 1989, într-un efort neașteptat și suprem, renăscuse din propria-i cenușă! E adevărat, doar pentru câteva zile, glorioase și degrabă zădărnicite!

Nu există România. Există doar cei ce conduc România!

Presa postdecembristă – orgile Securității!

Nu e o fericire să constați că ai fost condamnat să trăiești într-o generație care moștenește aptitudinile unei decadențe prelungite, în absența celui mai firav trecut de grandoare. Domiciliul românului e provizoratul pe viață. El a închiriat o țară pentru câteva zeci de ani, pe care o va părăsi cândva mai dărăpănată decât atunci când soarta l-a mutat în ea. Cum e să trăiești mereu cu bagajele la ușă? Dar românii nu se plâng. Ei prosperă lângă sordidul unei locuiri de pripas. Strada românească seamănă cu un canal deschis de scurgere de dejecții. Aerul românesc e îmbâcsit de sudălmi. Noaptea românească este culcușul violatorilor și al hoților. Prin areopagul românesc mișună cu nemiluita gândacii. Pruncii le mor în nepăsarea mamelor. Bărbații jefuiesc occidenturile. Apar case fără canalizare. O imagine știrbă, șleampătă a românului de zi cu zi, în care soarele nu mai luminează, ci divulgă mizeria generală. Și o gură roșie, hulpavă, vicioasă, lacomă, a unei națiuni fantasmatice ce-și refuză obligațiile în neștire. De aici balamucul domestic, medicul criminal, profesorul șpăgar, politicianul de lumea a treia, culturnicul de vânzare, orașul mucegăit, satul surpat, fumul gros de la capătul cerului, totul încrucișat cu o laudă de sine nimicitoare! A trăi aici e ca o condamnare la moarte pe viață! Câtă dragoste, cât respect îți pot insufla mulțimile de haimanale pentru care neputința de a ființa altfel e totul? Și peste toate frica, frica de a trăi cinstit, frica de a trăi drept, frica de lume și de sinele lor, e totul!

Rolul soporific al optimismului! Când te împiedică să-ți obții drepturile, prefăcându-te că le ai deja!

Egomanie brută.

Minte încazarmată!

Populație renegată. Groparii harnici ai ideii de revoluție!

Atunci când vorbesc sufletele dispar interesele! Cât suflete au supraviețuit în România de astăzi?

Asociații de revoluționari ori adunări aluvionare ale celor care au jurat strâmb, punându-și singuri gâtul pe butucul tuturor servituților? Cum de se mai suportă?

Implacabilul animalism colectiv. Tăcerea strivitoare a spiritului servil.

În debaralele acestor oameni nu s-a schimbat nimic din decembrie 1989!

„Nu e nimic nou… Principii, poziţii de principiu… O discuţie de seminar… Afirmaţii… declaraţii personale…” „Nici un ambasador nu vine să ne dea nouă lecţii de corupţie!”        (Ion Iliescu)

Anul 1999. 17 septembrie. Autobuzul 131. Ora 9. Mă simt tras de mânecă. Îngropat sub o privire de colhoznic, chipul cu ochii de un albastru sinistru al lui Silviu Brucan. Îmi arată cu degetele: 10! Înţeleg că din cei douăzeci de ani de domnie a lui stupid people au mai rămas zece! În jurul nostru, lumea devine brusc atentă. Îl întreb dacă nu cumva  avem de-a face nu cu un popor stupid, ci cu stupid leaders, o clasă (politică) stupidă? Răspunsul vine instantaneu: “Trebuie schimbat poporul!” Silviu Brucan coboară la Televiziune, nu înainte de a-mi şopti, complice: “Şapte din zece sunt hoţi!”

Cu degetele lipicioase bat cuie noi în sicriul României.

Singurul lucru pe care l-am învăţat în aceşti ani este că nu trebuie să te baţi niciodată pentru libertatea celor ce n-au nevoie de ea!

Românii își justifică întotdeauna suferințele vieții cât încă n-au curajul să se gândească la răspunderile lor.

Simplul fapt că liderii români (Ion Iliescu fiind primul în lanţul trofic al zoologiei de la Bucureşti!) nu-şi pierd liniştea interioară în mijlocul jafului generalizat din care se pregăteşte să se nască noua clasă stăpânitoare (rolul lor este de anesteziant, nu de medicament al gravelor răni de pe trupul românesc), acomodându-se, favorizând ori justificând aceste evoluţii, vorbeşte, în pofida diplomelor, fermelor americano-ţigăneşti, conacelor de şedinţă şi conturilor bancare cu care şi-au căptuşit pustiul sentimental şi moral, despre caracterul lor pervertit, căci o ticăloşie este şi să profiţi de prostia inculcată mulţimilor! Mundus vult decipi, ergo decipiatur (Lumea vrea să fie înşelată, deci să fie înşelată). Politica nedreptăţii, în România, ţara lui “n-avem ce face!”  nu provoacă furia, numai asentimentul! (Refuză să facă politică mai ales cei ce suferă din cauza ei. A te apăra de excesele politicii nu presupune a te supune ei, ci a o constrânge să ţină cont de existenţa, demnitatea, libertatea, proprietatea şi interesele tale cele mai cuprinzătoare.) Cât priveşte ratarea demnităţii la români, aceasta a devenit aproape o metodă de a supravieţui! Vai de ţara în care şi cei de jos şi cei de sus se înţeleg să-l urce pe Iisus pe crucea României! Închis pe dinăuntru în lazaretul său, românul păgubos nu mai crede că poate reveni la sănătatea lumii sale. Tot mai puţini sunt cei care, din dragoste curajoasă, tind să-i împingă o oglindă în faţă.

Revoluția Română nu a avut moștenitori!

Opulența nesățioasă ce-i duce laolaltă pe infractorii României! Cheful monstruos de distracție manelistă al parvenitului român! Primitivismul de lux și tribul troglodit care face din România un cazino-azil al profitorilor unei Revoluții în care sângele s-a scurs zadarnic pe dalele ei fisurate! Mai e nevoie și de un Fellini care să descrie la dolce vita a oligarhului român!

Amintindu-mi de o însemnare a unei franțuzoaice (Agnes Humbert, Resistance, războiul nostru) din prizonieratul său german: „Oameni aceștia nu se vor răzvrăti! Sunt pasivi, pasivi până la idioțenie!”

“Domnul Răzvan Theodorescu e un simplu șurub în această mașinărie pusă în mișcare. Un șurub care, neîndoielnic, va fi uns pentru sârguința cu care s-a învârtit la comandă!… Pentru că slugărnicia se se poate manifesta din plin și în cazul unui om de cultură. Domnul Răzvan Theodorescu ne-o demonstrează cu prisosință”. Ion Cristoiu, Punct și de la capăt. 1991. Și de atunci nu s-a schimbat nimic!

Simțul delațiunii, simțul dezertării, simțul trădării, simțul acut, irepresibil al evitării  celor curajoși, masa de manevră a unei istorii leșioase, în care cei puternici se îneacă în mâlul sulfuros al excrețiilor morale ale tuturor celorlalți,  o națiune care cheamă în ajutor totdeauna o dictatură! Puțini tirani se simt mai bine ca aici, în România, la noi acasă!

Românii s-au obișnuit să fie înșelați și mințiți, victime încântate că sunt luate în seamă!

Nici măcar Ceaușescu nu a intuit că a lăsat în urmă atâția fideli!

Revoluția Română mai există astăzi doar pentru cei ce au crezul cu adevărat în ea. Pentru nostalgicii lui Ceaușescu, pentru vinovați, pentru parveniți, pentru săraci cu duhul, există din abundență lovitura de stat!

Nu vom simţi, în profunzime, efectul faptelor generaţiei noastre decât peste câteva decenii!

Pregătiri isterice în pragul alegerilor din 2000. Marian Munteanu îmi telefonează chestionându-mă asupra acceptării propunerii PUNR (Măgureanu & Tabără) de a candida la prezidenţiale. Opinia mea este negativă. Dar Marian Munteanu deja decisese. Surprinzând scena politică, liderul Pieţei Universităţii se avântă în joc cu dezinvoltură. Comentariile de presă nu-i sunt favorabile. Prezumpţia de vinovăţie, respectiv de a fi fost un agent ascuns al fostului director SRI, pare imbatabilă. Foarte curând însă, sprijinul PUNR pentru candidatul său se surpă. Marian Munteanu vrea să aducă pe listele fostului partid al lui Ceontea tineri cosmopoliţi. Dar la aceleaşi locuri râvnesc mandarinii reptilieni ai partidului. Totul se frânge în urma consultării unui expert american, ce anticipează o cheltuială electorală inutilă. Profesorul Măgureanu se arată mulţumit de desistarea lui Marian Munteanu. PNR va rămâne fără candidatul-locomotivă. În urma alegerilor, partidul său, cu cea mai frumoasă denumire pentru un partid românesc, Partidul Naţional Român, se va rătăci în debaraua Partidului Democrat. Virgil Măgureanu este un elaborat constructor de umbre. Dar la lumina zilei, confecţiile sale (Cataramă, Orăşel) s-au dovedit a fi mai degrabă de ceară. Ceea ce puţini cunosc:  persoana care a rostit numele lui Marian Munteanu în incinta naţionalismului răcit al PUNR a fost Mircea Druc! Nu Gavra şi nu Măgureanu! Marian Munteanu – o victimă, de lux, a conjuncturilor. Odată ajuns în menajeria politică, vina lui este de a fi dorit prea puţin, oricum cu mult mai puţin decât atunci când era să fie sacrificat, prins la mijloc între două tabere concurente la mâna unei Românii siluite…

De ce i se întâmplă asta ţării mele? În ultimii ani România nu a fost condusă de oameni, ci de animale de pradă! Sfâşierea ei a continuat în pofida spectacolului tragic al unei ţări devastate din interior. După omul antedecembrist, mulţimea postdecembristă s-a divizat în două subspecii: a perdantului cârcotaş şi a prădătorului triumfător. În puţine ţări ale lumii se minte, se fură, se înşeală, se corupe cu mai mult succes ca la noi. Liderul îmbuibat, lingându-şi buzele slinoase după ospăţ, ştie că victima are totdeauna conştiinţa dezarmată. Victima este totdeauna singură, nici un risc în a o devora. În timp ce e mâncată de vie victima latră ca o potaie la cei ce vor s-o ajute şi sare în apărarea colţilor ce o sfâşie. Şi în vremea asta, pe deasupra crimei este depusă cortina peticită a unei Românii „în reformă”. Hoţia la drumul mare a devenit între timp hoţia cu acte în regulă. Când Ierarhia este aglomerată de ticăloşi mari, mijlocii ori mici, nici măcar Bunul Dumnezeu nu mai poate face dreptate. Condusă de o nomenclatură respingătoare (şi de o intelighenţia pe măsură) mânjită, vicioasă, parvenită, descompusă, România nu se află numai la marginea civilizaţiei europene, ci în fundătura propriei civilizaţii. Sperjurul, cruzimea, ipocrizia, corupţia, cinismul sunt degetele de la mâna „dreaptă” a liderului român. El ştie ce adunătură conduce şi câtă frică, prostie şi laşitate a fost chemat să guverneze. Dar nimic de mirare într-o ţară unde generaţie după generaţie de români ignoranţi sunt mânați fără împotrivire spre abatoarele sociale. Românul de rând este un vagabond al locului său de baştină, lipsit de dreptul de a o iubi şi de a trudi pentru ea. El trăieşte cu cumsecădenie umilă o viaţă care i-a fost prădată. Lui îi piere copilul de foame, el îşi leapădă nou-născuţii pe maidane murdare, lui îi este luat locul de muncă şi dărâmată casa, el dârdâie de frig cu întreţinerea plătită ori se lasă gonit din casa lui, el stă la cozi pentru a-şi plăti impozitul pe prostie… El îşi vinde rinichiul, îşi prostituează fiica, îşi bea minţile, crapă de foame la bătrâneţe cu gura căscată la televizorul din care, cu graţie serafică, îi vorbeşte părinteşte Şeful. Admiraţia pentru lichele în România a atins paroxismul. Lupul este adorat ca un leu, fără a-i fi văzute apucăturile de hienă. În expresia cea mai alterată a formulei lui Pascal Bruckner: „uităm că ordinea socială ţine pentru că o majoritate de persoane îşi găsesc în ea un avantaj”, românul fură de la românul de lângă el, muncitorul fură de la fabrică, fabrica fură de la stat, profesorii de la părinţi, medicii de la bolnavi, preoţii de la enoriaşi, poliţiştii de la victimele borfaşilor, funcţionarii de la solicitanţi, băncile de la depunători, miniştrii fac fifty-fifty cu samaritenii capitalişti, poliţia îi apără pe proxeneţii politici iar procuratura îi scapă de judecată chiar şi în instanţa unde cumpărarea unui  magistrat a ajuns mai ieftină decât angajarea unui avocat. În ultimii 13 ani 13 miliarde de dolari au intrat din împrumuturi externe fix în buzunarul haitei licantrope. Palate, ferme, limuzine, iahturi, avioane, armăsari, cavouri somptuoase, echipe de fotbal, parlamentari cumpăraţi cu bucata! Statul român a devenit bordelul tuturor infractorilor! Furăm deja cu toţii din contul generaţiei următoare! Ne furăm copiii, nepoţii şi leagănul fără zestre în care vor sosi curând! „Proprietatea – o definiţie a meritului de a trăi”, ca formulă ascunde un dezastru în România. Marea proprietate românească este penală. Deseori şi mica proprietate. O ţară ce-şi construieşte bunăstarea prin jaful nepedepsit, cu oameni-hoitari, nu poate fi mântuită uşor. Dumnezeu ia seama şi tace. Răul României a devenit o agonie neîntreruptă. Nu mai poate fi îndreptat, pentru că din rău se hrăneşte ţara întreagă. O populaţie înrăită, pe care n-o mai interesează problemele care o privesc, şmecheră cu apucături de cocotă, privind pieziş la masa Europei, pregătindu-se să-i şterpelească podoabele, asta vom exporta în lumea largă, cu complicitatea celor care ne lasă să ne facem jocurile necrofile. Ce poate fi mai odios decât o generaţie care îşi jefuieşte ţara cu o hărnicie neegalată niciodată de truda de a-i ţine ograda curată? România arată astăzi cum sunt românii înşişi. Şleampătă, obişnuită să întindă mâna şi să cerşească, murdară şi dărăpănată. Nu-i mai poţi privi cu îngăduinţă pe cei ce se lăfăie în servitute şi  în mizerie. Pentru sufletul lor searbăd, demnitatea, credinţa şi raţiunea urlă în pustiu. Ei nu mai văd, nu mai aud, viaţa lor este o goană nesfârşită pentru dreptul la puşcărie! Şi în vremea asta liderul-lup, înconjurat de bandele lui de tâlhari şi de curtea sa de complici, e plecat, în vizită de lucru, la vânătoare de proşti! Nu mai e nimeni de compătimit acolo unde mulţimile asudate scandează lozinci sub privirile grase ale tâlharilor de vocaţie. Slugi, paiaţe şi ticăloşi, de-aş urî Europa i-aş dori să adopte degrabă Gaşca de la Bucureşti, compusă din securişti atlantişti şi torţionari capitalişti, ca să simtă pe pielea ei ce refuză de peste un deceniu să recunoască: suferinţa care arde vesel pe pielea noastră. Dar cui îi pasă dacă românilor nu le pasă! Pentru ei Armagedonul e astăzi chiar pământul pe care calcă. Şi pe care Răul a şi învins, în absenţa întristătoare a Binelui!

Miliţieni, securişti, speculanţi, infractori, jefuitori de bănci, ocrotiţi de lege şi încurajaţi în fărădelege, altfel spus, „descurcăreţii” miliardari ai unei ţări adusă la faliment, ce deţin în acest moment 8 miliarde de dolari, respectiv 17% din PIB-ul României: George, Viorel, Valentin Păunescu, Ioan şi Viorel Micula, Ioan Niculae, Patriciu, Marius şi Emil Cristescu, Dinel Staicu, Viorel Cataramă, Iacubov, Sârbu, Sachelarie, Burci, G. Becali… Figuri banale, primitive, lacome, cinice, hâde. Pentru ei s-a murit în decembrie ‘89! Bogătaşii regimului  “de stânga” ai Epocii Iliescu!

Mărunta foşgăială a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: Fiecare are un preţ, familia mafiotă în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă, nu ne lasă nici o clipă să uităm chipul adevăraţilor învingători ai măcelului din decembrie! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Partidul său multicolor poartă la butonieră dolari. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral este tratat ca “bolşevism” retardat!  Furturile au fost legalizate. Hoţii au fost înălţaţi.

„Nu poţi avea o democraţie care funcţionează corect printre hoţi!” (Eneko Lanaburu)

“Revoluţia ne-a adus darul unei unei libertăţi la care nu puteam visa înainte de decembrie 1989. E în buna tradiţie a spiritului nostru autodemolator să bagatelizăm ce este sfânt în istoria noastră. […] Aş avansa o ipoteză care trebuie verificată: complexul numit „povara recunoştinţei”. Dintotdeauna fapta bună şi recunoştinţa n-au avut loc la aceeaşi masă. Când datorezi libertatea unor copii care au ales să moară pentru ca, în ciuda laşităţii noastre, să devenim mai liberi, singura soluţie pentru nerecunoscător este să cârtească spunând: „Au murit ca nişte proşti!” Astfel de „deşteptăciune” a contaminat şi istoricul şi ziaristul, şi politicianul.”  (Profesor Preot Nicolai Buga)

Faptul că de 29 de ani nu există încă opinie împărtășită favorabilă Revoluției dovedește cât de puțini români au aderat la idealurile ei!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Legile postdecembriste sunt complicele infractorilor!

Omul secătuit de umanitate. Stârvul viu.

Oameni sunt îngăduitori ori iertători pentru că presimt că nu se pot pune la trântă cu răul!

Cei mai liberi dintre oameni sunt sclavii, liberi până și de propria lor libertate!

Uralele mulțimilor au hrănit dintotdeauna puterile ucigașe!

“Lovitura de stat” din decembrie n-a fost dată, după cum s-a presupus, în cabinetele puterii ceaușiste, ci in mintea celor care au confiscat-o pe peronul Revoluției lui Brucan! Noii lideri au resuscitat trecutul cu aerul că oxigenează plămânii încă plăpânzi al noului stat care se născuse pentru a muri sub senescența conducătorilor lui!

Jafurile din timpul Revoluției? Tabu! Jafurile în urma Revoluției? Consens național!

De ce ar merita omul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Revoluția – o victorie abandonată!

Uneori, deseori, adevărul nu-și găsește loc în istorie!

O revoluție care a zguduit Regimul, dar nu Societatea pe care acesta s-a sprijinit!

Mai devreme sau mai târziu o revoluție intră în conflict cu urmările ei!

Nu am crezut că atâția “comuniști”  o vor lua atât de ușor pe drumul capitalismului!

Nu e o onoare să aparții unei generații ce se lasă manipulată cu atâta fervoare!

Slugile ajunse la pensie sunt mereu credincioase!

Românul este un optimist. El nu se ia niciodată la bătaie cu muntele, ci se nuntește cu el!

Istoria trebuie luată în serios. Orice încercare de aservire se va răzbuna într-o bună zi pe  mistificatorii ei!

România în care ni s-a născut sufletul.

Proștii umblă liberi pe străzile României și toată lumea îi salută cu veselie! E timpul lor!

Lipsiți de trecut și de viitor, românii își înfruntă istoria cu indiferența celor ce nu mai au ce pierde. Ei doar viețuiesc!

Elita contrafăcută. Aceeași din Epoca Ceaușescu, respectând cu scrupulozitate Strategia celor 3S, născută în epoca Mao: Servitute, Supunere, Supraviețuire. Și totuși intelectualii Revoluției Culturale riscau să fie uciși, cei ai Dictatorului de limbă română nu riscau decât penalități ce țineau de cerințele parvenitismului lor!

Când iei apărarea unui dictator care a ordonat să fie omorâți oameni ești complice cu el! Dictatorul nu a fost împușcat decât o singură dată, într-un moment în care fiecare român l-ar fi împușcat de o mie de ori pe acest analfabet schizofrenic! A ucis oameni, a fost ucis în numele crimelor lui! Cum se simt rudele celor împușcați când după un sfert de secol niște sluți moral îi justifică faptele? Asta e intrebarea! Voi publica în Caietele Revoluției această simplă propunere, pe care o cunoașteți: „În țara unde un asasin are pe conștiință moartea a peste 400 de români nevinovați este mai mult decât justificat să fie susținută aplicarea legii care pedepsește apologia sângerosului dictator N. Ceaușescu la atâția de ani de la alungarea lui de la putere! Cu o singură modificare: persoana dovedită vinovată de promovarea cultului persoanelor vinovate de infracţiuni de genocid, aşa cum este cazul lui Nicolae Ceauşescu, să fie condamnată până la capătul vieții ei să depună o floare pe mormântul unui nevinovat într-unul din cimitirele martirilor Revoluției Române, presărate în toată țara! Sau poate nu mai suntem o țară creștină?”…

Reclame

O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

Această carte îi este dedicată!

Lorin Fortuna

Drept între români!

lorin-fortuna

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române!

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

Lorin Fortuna si Claudiu Iordache

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -1)

Claudiu Iordache - O revolutie esuata

Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!

În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu sprijinul mlăștinarilor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!

Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu!

Asta era! O Revoluție eșuată!

Ion Iliescu nu și-a pus niciodată problema ce merite are pentru a fi numit Liderul Revoluției!

Cum își va aminti istoria de el? Dar mai ales de noi, de generația noastră care i-a răbdat?

Oh! Nu mă plâng! Vreau doar să înțelegeți! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu al său Întuneric la amiază,  cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații “cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!

Cum arăta România cu o sută de ani în urmă și cum arată astăzi? Cum arăta România cu aproape treizeci de ani în urmă și cum arată acum?

Anul 30.

O Revoluție care nu există?

A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!

Deși s-au  înfruptat cu toții din roadele ei.

“Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României Revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…”  (Octavian Paler)

“Cu toate că România ar fi avut posibilităţi uriaşe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluţia din 1989 – nonconformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial de valoare universală. Pentru că voi, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o înşelătorie, de un miraj, de o halucinaţie, reuşind ca prin tertipurile poeticeşti ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă a poporului vostru. Anularea mitului democratic a anticipat anularea realităţii româneşti.”  (G.M.Tamás)

Pentru că Revoluția românilor a fost Punctul „0” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este Punctul „0” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?

“Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” ( Ședință de Colegiu IRRD 2018, înainte ca directorul general Claudiu Iordache să fie demis abuziv de către oamenii lui Ion Iliescu)

Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate.

„Natura răului pare să producă o fascinație fără sfârșit!” gândește istoricul Antony James Beevor, în cartea sa monumentală “Al doilea război mondial”! Nici o altă perioadă din istorie nu oferă o sursă atât de bogată pentru studierea dilemelor, tragediilor individuale și colective, coruperii politicii de forță, ipocriziei ideologice, egocentrismului comandanților, trădării, perversiunii, sacrificiului de sine, sadismului incredibil și compasiunii neprevăzute.” Comentariul final al omului abandonat de istoria sa! Arareori în lume un popor care s-a revoltat împotriva dictatorului său, răsturnându-l de la putere cu prețul sângelui, ajunge în scurt timp să abjure de la lupta și credința sa!

Spre nefericirea ei, România oferă și acest trist exemplu. Își refuză Revoluția doar pentru a se înfrupta din roadele ei! Ajunsă aici după aproape 30 de ani, ea se prezintă ca un profitor al sacrificiilor trecute, comportându-se fără fereală ca un jefuitor al ideii care o eliberase! O Revoluție eșuată. O Românie confiscată, România postdecembristă. Suntem martorii lași și tăcuți ai acestei tragedii naționale care ne stigmatizează viitorul în care pătrundem ca o națiune dezonorată!

Acum, când asist la decăderea țării mele și nu o pot ajuta nici măcar cu o carte…

Genocidul sufletelor din vremea lui Ceaușescu nu putea să nu aibă urmări!

Când istoria se revoltă!

Atunci când Revoluția Română a celor peste 1100 de morți a fost condamnată la Lovitura de Stat! Păcatul unei generații!

Istoria e meschină! Oricât sânge verși pe altarele ei, ea nu e mulțumită niciodată! Revolta Estului european împotriva imperiului asiatic a părut a duce la dispariție setea primitivă a Marilor Puteri de a domina soarta celor mult mai slabe decât ele! Nu avea să fie așa! Dimpotrivă, doar mijloacele s-au schimbat. O Rusie în reflux n-a dus la dispariția ambițiilor lui Petru cel Mare și împărătesei Ecaterina! La lumina zilei și sub ochii europenilor, ea a capturat din nou Crimeea și acum poate privi cu lăcomie spre teritoriile ce i-au fost cândva moșii! S-a schimbat ceva? A protestat cu adevărat cineva? Polii de putere rămân solidari între ei. Se înțeleg și se sprijină atunci când cauza tuturor e amenințată. Când Germania lui Hitler a invadat Polonia, Marile Puteri au tăcut! Istoria tace complice în fața nelegiuirilor periodice care o conturbă. Dar atunci, în 1989, o țară mică a plătit cu sânge pentru a se elibera de dictatură! Mai spune oare ceva astăzi Europei numărul europenilor împușcați de torționarii lui Ceaușescu? Au fost peste 1100!

La Timișoara niște români în uniformă au început să tragă în niște români fără uniformă! Așa, pur și simplu! Și apoi românii care au rămas în picioare au plecat să tragă în alți români care erau în picioare. Iar românii care nu mai erau în picioare au fost ascunși sub lințoliile întunericului pământului.

Cum poţi ucide nepedepsit în România? Vine un moment când populaţia se revoltă împotriva unei dictaturi de aproape o jumătate de veac! Generalul îşi aminteşte brusc de gradul de pe umeri şi comandă: „Trageţi în ei!” Trupa respectă ordinul. Omoară la grămadă femei, copii, bătrâni, peste o mie de români. Trage noaptea spre strada pe care treceau manifestanţi fără arme. Trage la întâmplare în direcţia ferestrelor luminate. Trage de jos în sus pe casa liftului unor blocuri de periferie. Trage în tâmpla răniţilor, într-o sala lugubră de spital. Trage, trage, trage… Iar când dictatorul o ia la fugă şi revoluţia câştigă, se odihneşte, de ochii lumii, câteva luni la închisoare, primeşte o condamnare de câţiva ani pentru crimele lui şi, pe motiv că e bătrân şi bolnav, e graţiat, uitându-se că n-a permis şi altora să ajungă bătrâni şi bolnavi, pentru că “mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Doar pe cei peste o mie de morţi din decembrie încă nu i-a „graţiat” Ion Iliescu! Dar nici ei nu l-au graţiat pe el. Şi nici cei ce le-au supravieţuit nu-l uită. În veacul vecilor!

Ar fi trebuit să spună istoriei Revoluției tot ce a ascuns vreme de 29 de ani!

Dictatura este un cuvânt cât nu trăiești sub asediul ei!

Dar mai ales nu trebuie uitat că revolta este ultima muniție a libertății!

Țara aceasta amuțită a trecut printr-o revoluție?

Dacă Revoluția și-ar putea chema copiii ar vedea cât de puțini i-au rămas!

Românii şi-au inventat o revoluţie, cu morţi şi răniţi, doar ca să aibă ce uita?

Pentru foarte mulți români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de aproape 30 ani, le-au lăsat să crească la loc!

Dacă le-ar defila prin față sicriele martirilor din decembrie 1989, poate că astăzi s-ar rușina!

Sufletele sterpe și Revoluția ca un vis urât! O definiție a filistinului postdecembrist.

Nici o revoluție nu a schimbat niciodată nimic în condiția ființei umane! Și înainte și după ea omul visceral, rob al genelor sale, este același!

Bântuie nestingherit în România omul meschin în care ingratitudinea colcăie ca veninul!

Tirania este ceea ce nu poți învinge de unul singur. Dar o poți înfrunta!

Românii sau o populație de spectatori pasivi ce asistă la reprezentația propriului ei dezastru?

În România postdecembristă s-a inventat și vina de a fi nevinovat! Greu de suportat, greu de permis!

Cetatea meschină.

Locuită de o subspecie de prădători mărunți!

Ființe cu gândire limitată! O masivă populație de deprimați! Abia ieșită din hrubele ceaușismului, nostalgică după frigul neomenesc din case, după hrana pe cartelă, după benzina pe sponci, după întunericul forțat, după nașterile provocate, după cele două ore de ceaușescu-tv, după frica amar-dulce de Securitate, după ascultatul Europei Libere în beci, după bancurile cu Bulă, după ieșirea la tăiatul porumbului și la manifestații… Cu adevărat vremuri de prostie aglomerată, vremuri de neuitat!

Mai putem vorbi de starea de conștiință sau de un bidon gol în inima lor?

Atunci când o Revoluție este dată afară din istorie chiar de către Regimul împotriva căruia s-a ridicat!

Toată burtăverzimea asta, de jos și până sus, cu pofte nesățioase, furând nestingherită în libertatea sălbăticită pe care le-o oferă o populație cu gândire rurală, supusă de secole transferului de servitute de la iobagul cel umil la bogatul cel hulpav!

Piticii guralivi din grădina cu sfinți.

Altfel, toți corupții, toți tâlharii, sunt mândri că sunt români!

Dar ce poți face cu o populație care îi admiră pe cei ce o jefuiesc?

Va intra în istorie ca o generație care și-a aruncat Revoluția la gunoi!

Revolta postdecembristă nu a fost atât o anihilare a Răului, cât mai degrabă o anihilare a Binelui! În urma Revoluției a ars la foc scăzut Binele României!

Pentru mine eșecul Revoluției Române e un act de insanitate națională! O genă a neizbutirii ce urmărește neamul românesc. Nu faci o revoluție doar ca să aduci din nou la putere aparatul represiv al unei dictaturi inumane! Ca și cum ai vrea să abjuri, ca și cum te-ai dezice de dreptul tău abia dobândit de a fi cu adevărat liber! Ca și cum istoria  ar fi încercat să-ți dovedească faptul că nu ești demn de viitorul ei. Cu atât mai tragică s-a dovedit  ofranda martirilor ei!

Ca șI cum “decembrie 1989” s-ar fi produs într-o altă țară, cu mii de arestați polonezi, cu mii de schingiuiți cehi, cu mii de răniți maghiari, cu mii de morți nemți, cu zeci de bulgari arși în crematorii și cu cenușa aruncată la gura de canal, undeva, la Gdansk, “spectacol funebru” la care românii flegmatici au asistat ca la cinematograf! Și astăzi au uitat! Neamul ăsta nu poate fi impresionat de istorie!

Cu ce priviri sinistre îi privesc astăzi profitorii pe cei ce au scăpat cu viață într-un decembrie 1989!

Imediat după Revoluție nu vedeai nici urmă de securiști! Câțiva ani mai târziu dădeai de ei peste tot! Era destul să deschizi, la orice oră, un canal de televiziune! Asemenea ciorchinilor de struguri otrăviți putrezind pe vrejuri în vie!

Nu am întâlnit nicăieri atâta cantitate de râs idiot ca aici, în târgul românesc!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

Trăim chiar România care ne seamănă!

Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare!  Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei (cărora li se reținuseră celule într-o închisoare din Târgoviște!), încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mila românilor, cât manipularea care a urmat. Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei! Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!

Popor de șerbi, iar luați partea stăpânilor?

De ce-ar mai merita românul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Fiecare pentru sine, niciunul pentru țara lui!

Și-au împărțit prada Revoluției ca la piață!

Cum întâmpină țara aceasta împlinirea a treizeci de ani de la sacrificiul martirilor ei?

După “veacul de tină” al lui Eminescu, veacul de mlaștină al post-revoluției!

Mi-am reproșat continuu că n-am făcut mai mult pentru a mă împotrivi alunecării forțate în care era împinsă România de către oamenii camuflați ai Vechiului Regim, dar mâzga umană din jurul meu m-a izolat continuu! Vocea mea a fost mereu singură: “Ați sacrificat Basarabia, pentru a obține un răgaz inutil, de conivență cu fostul ministru de externe, domnul Adrian Năstase! Ce ați obținut în schimb? Toată politica externă românească din ultimii ani poate fi caracterizată ca un îndelung exercițiu de umilință asumată și indemnitate inacceptabilă! Anturajul dumneavoastră de sfetnici acuză o aceeași mediocritate, care urmărește ca un blestem cugetele vinovate. Construcția dumneavoastră politică s-a dovedit o butaforie! Statul dumneavoastră de drept – un spectacol de Odeon! Libertatea – o iluzie! România, în clandestinitate morală deplină, își vinde copiii, se fură pe ea însăși, se înșeală, se sfâșie, se disprețuiește; mica familie a românilor s-a lăsat cuprinsă de nebunie! […] Ultimii ani au dizolvat Revoluția Română, până la pierderea însemnelor ei. Sunteți și autorul acestei distrugeri. Pentru asta, eu însumi am încetat să vă mai stimez. Fost prim-vicepreședinte al partidului după alegerile de la 20 mai, încerc să vă mai vin în ajutor amintindu-vă că nu vă mai este permis să reprezentați și pe mai departe slăbiciunile publice la nivelul cel mai înalt! […] Până la urmă, un Președinte nevrednic poate fi îndepărtat; cu cât mai curând, cu atât mai bine, dacă el nu dă un semn că s-a trezit, în sfârșit, când națiunea este amenințată, și, luminat de severe datorii, nu îi iese în față!…”.  (Evenimentul Zilei, 8 iunie 1993)

În cartea publicată în 1994, Isus s-a născut la Timișoara, mă adresam președintelui țării: “Sprijinindu-vă pe un partid amorf, format din clientela postdecembristă a vechii nomenclaturi, ascunzându-vă continuu din calea adevărului, cedând pe spezele României șansele ei de viitor, siguranța de azi vi s-ar putea transforma curând în prăbușirea de mâine. Cum de mai răbdați să asistați la emanciparea culturii corupției celei mai delirante din istoria contemporană a acestei țări nefericite, în loc să o combateți în numele poporului pe care îl reprezentați și-l conduceți? În situația aceasta cred că ați pierdut deja percepția suferinței! Și mă mai întreb dacă nu cumva conștiința dumneavoastră n-a ajuns între timp complice la o surpare fără precedent a speranțelor publice?”

Într-o altă carte publicată în anul 1997, Singur între români, notam: “Cu un alt prilej, cerându-i lui Ion Iliescu să se poarte generos cu disidenţa bucureşteană, acesta mi-a răspuns brutal: “Îi termin!” Era deja prea mult. Am rărit discuţiile cu “terminatorul” de la Bucureşti. În politică acţionezi ca agent al celor care îţi deleagă dreptul nu de a distruge, ci de a crea o alternativă. […] “În faţa Palatului Victoria, o mulţime în creştere, scandând “Jos comunismul!” M-am întrebat atunci din nou ce mă despărţea de oamenii aceia. Mă interogasem la Timişoara, ascultându-i cântând: “Noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu vom câştiga/ Libertatea noastră!”, îmi dorisem să fiu alături de ei. Nu fusesem însă, din cauze şi motive mai mult iraţionale decât inexplicabile…” În cartea Revoluția românilor, tipărită în anul 2010, îi fixam portretul ca fiind o marcă a ambivalenței sale malefice: ”Caracter irenic („a nu vedea răul așa cum este el înseamnă a-i deveni complice” – Jean-Pierre Dupuy) și echivoc, a confundat adesea percepțiile și sentimentele sale cu acelea ale unei națiuni însângerate, deviind cursul unei revoluții care, în cele din urmă, s-a trezit cu speranțele neonorate! Regimul său a ignorat năzuințele tot mai anticomuniste ale străzii, dar și datoriile pe care le avea față de victimele Revoluției ori de copiii martirilor, pentru care nu a fost gândită o lege protectoare („fiii cetățenilor morți pentru patrie, a căror întreținere era suportată de tezaurul public” –  Robert Flacelière). Același regim a promovat  generalii vinovați de represiune, ajunși aproape toți să beneficieze ulterior de prescripție; a dat asigurări tacite activului de partid că nu va fi tras la răspundere; a lăsat Securitatea să revină în politică, economie și societate, dezavuând discret încercările de a o bloca prin instituții și lege – eroarea cea mai gravă, căci Securitatea a ocupat puterea profundă a statului în toți anii ce au urmat; a cruțat procuratura militară culpabilă care în Revoluție a anchetat fără mandat sau a șters urmele crimelor (atunci când ofițeri ai Securității – obișnuiți nu numai să ancheteze, ci și să dea sentințe! – de la contra-informații nu au anchetat ei înșiși, la Jilava, dându-se procurori!), procuratură care a acționat și mai târziu, alături de milițienii implicați în atrocitățile de la Jilava și Măgurele, în evenimentele de după 14 iunie 1990.

Același regim n-a cerut justiției să-și ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaș de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluției. 20 de ani mai târziu: 1104 morți egal zero vinovați! Puține națiuni pot suporta cu atâta nepăsare o pierdere atât de copleșitoare! Același regim a trecut cu vederea categoria psihiatriei represive, a medicilor psihiatri care au tratat deținuții politici până la a-i duce la un pas de nebunie, scutindu-i de cercetarea legii penale, ori a medicilor Securității, care au permis împușcarea letală a unor manifestanți cu răni ușoare în spitalele din Timișoara și București, ori a celor ce au întocmit certificate de deces victimelor Revoluției în urma unor examinări superficiale, fără proba autopsiei; au fost exonerați de răspundere înalții prelați colaboraționiști ascunși la vârful BOR, informatori de preț ai Securității; același regim a ignorat dosarul comandanților de penitenciare unde, în nopțile Revoluției, au fost maltratați români nevinovați. Altfel spus, o protecție totală a culpabililor! De altfel, nici un procuror, nici un preot delator, nici un medic, nici un temnicer n-a ajuns înaintea instanțelor, permițând nonvalorilor comuniste să urce și să prospere în țara eliberată chiar de propriul lor parazitism moral și să infecteze structurile democratice ale statului, în parlament, la guvern, în aparatul juridic ori în  diplomație, cu prezențele lor compromise ori găunoase. (De n-ar fi decât să amintesc faptul că familiile nomenclaturiste au fost recuperate, cum recuperați au fost  un Miki Șpagă, un Hrebenciuc, un Adrian Păunescu, Dan Voiculescu, Traian Băsescu, în timp ce oamenii merituoși au fost ignorați constant, între ei chiar liderul Frontului Democratic Român, Lorin Fortuna, care n-a primit din partea statului nici o distincție națională, fiind ținut mereu la periferia actului de putere!) La capătul ultimului mandat, Regimul s-a dovedit atât de compromis, de subminat și de neajutorat încât a căzut cu maximă ușurință sub asaltul final al fostei Securități. De remarcat refuzul lui I.I. de a recunoaște adevăruri devenite, odată cu trecerea timpului, tot mai evidente, între care implicarea fostei securități în evenimentele din 11-14 iunie 1990, ori felul ciudat în care s-a lăsat înconjurat de oameni lipsiți de caracter, cărora le-a transferat mari responsabilități! Precum și pasivitatea inexplicabilă înaintea suferințelor provocate oamenilor obișnuiți de către Revoluție și evenimentele ce i-au urmat…  Având un instinct acut al primejdiei, Ion Iliescu pur și simplu nu s-a implicat atunci când crizele politice nu-i amenințau poziția, lăsând natura lucrurilor să le rezolve de la sine. Nu a fost o ființă explicit vindicativă. Nu s-a răzbunat, dar nici nu i-a uitat pe adversarii lui, foști colaboratori care, de la un moment dat, au jucat împotriva interesului său. A fost un conducător atipic care a domnit mult și atunci când a părăsit puterea a lăsat sentimentul că și-a făcut datoria.”

Ion Iliescu a fost chiar prototipul acestor slăbiciuni proliferate de-a lungul timpului în datele de identificare ale unui popor singular în lumea Balcanilor. Așa popor, așa conducător ar fi formula cea mai nimerită, dacă n-am observa că poporul a fost adesea mai bun sau mai rău decât conducătorul celor trei mandate pe care le-a avut. ”Ajuns în Parlamentul României am propus prima Moțiune privind accesul la dosarele de securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, care ar fi putut bloca ascensiunea Securității în toate afacerile statului post-decembrist! Votată în Camera Deputaților, Moțiunea ce a provocat la vremea respectivă  replica sinceră a deputatului Ștefan Cazimir: “Ce-are ăsta, domnule, cu noi? Doar toți am fost?” a dispărut la Senatul României! Am continuat să mă împotrivesc tendinței Parlamentului României de a votat cu nesăbuință recunoașterea statului Moldova într-un moment în care Țările Baltice se desprindeau de muribundul stat sovietic, fiind singurul care am votat împotriva lui! Desprins prin demisie din FSN am continuat să îmi asum singurătatea acestor decizii în pofida calomniilor prefabricate care încercau să mă compromită”. Am continuat să scriu, deși rubricile pe care le mai dețineam mi s-au închis pe rând!   După mulți ani, aflat într-o situație disperată, am solicitat o întâlnire președintelui Ion Iliescu. La finalul acestei întâlniri președintele Iliescu mi-a propus înfințarea unui Institut al Revoluției. Am răspuns după câteva săptămâni că accept cu condiția ca activitățile Institutului să fie nepărtinitoare. Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției, va putea oferi, pentru prima dată, românilor Cartea de Istorie a Revoluției din Decembrie 1989.” (Caietele Revoluției, nr. 1/ 2005) Și o vreme s-a ținut de cuvânt! La jumătatea ultimului meu mandat am constatat tendința fostulio Președinte de a se dovedi tot mai iritat de politica Institutului și a editorialelor semnate de mine. I-am propus atunci o întâlnire pentru a discuta divergențele apărute între noi, întrebându-l dacă vrea să pătrundă în anul 30 al Revoluției alături de Emil Cutean, Gelu Voican Voiculescu și Cazimir Ionescu. Nu mi-a răspuns. Și-a amintit, în schimb, de experiența lui de nomenclaturist, punându-și oameni să mă excludă din conducerea IRRD. Ceea ce a Ion Iliescu nu a fost așa când l-am cunoscut! Mulți ani mai târziu am publicat un text în care afirmam că îl prefer pe Iliescu din ʹ73 decât pe cel din ʹ92! Ceea ce mi se păruse, în lumea prozaică și închistată a puterii sub Ceaușescu, o evadare de personalitate a unui demnitar sobru, cald, prietenos, s-a dovedit, în cele din urmă, un substitut al unui caracter dedublat! Omul acesta dorea puterea din starea sa profundă de neputință, pe care și-o cunoștea ca nimeni altul! A făcut numai gesturi. N-a avut de apărat principii și merite, pe care, de altfel, nu le-a deținut! Și chiar a devenit un “altul”, miracol pe care i l-a oferit Revoluția! Așa a ajuns să creadă că este “primul revoluționar” al zilelor din decembrie! Iar atunci când i-am refuzat pretenția, a sfârșit prin a mă urî! Cu armele lui și cu mijloacele lui ascunse! Ion Iliescu nu a luptat niciodată cu fața la dușman!

Și n-am fost singurul! Înainte de a părăsi pentru totdeauna Colegiul Național, Lorin Fortuna l-a înfruntat, negându-i vehement titlul uzurpator pe care și-l arogase! În stare de iritare nestăpânită, cu masca lui benevolentă brusc căzută, Ion Iliescu i-a interzis să mai frecventeze întrunirile Institutului!

Țara lui “petrecere și distracție” la marginea cimitirului!

Generație duplicitară, năclăită în propriile ei insanități și trădări!

Gândesc după televizoarele pe care le au în față!

Lenea de a fi! Trăiesc doar ce li se spune!

Mai ușor convingi un deținut politic să-și vizitezeze celula în care a fost închis ani la rând decât un român postdecembrist să își privească oglinda!

Lașitatea le vine pe măsură, ca o flanelă de lână!

Un inedit patent românesc: furtul de Revoluție!

Pretutindeni câmpuri infecte de gândire agramată!

Se desprind greu de trecutul lor împovărat de indolența de a trăi!

Veselia idiotului din piețele publice.

O generație care dă din coate ca tot românul descurcăreț!

Securitatea! Timp de zeci de ani ți-a intrat nepoftită în case. Acum că te-ai obișnuit cu ea, o primești nepăsător în același fel! Ca și cum n-ar fi existat! Ca și cum nu ar exista!

Acesta nu este neamul românesc, dar ce este e deplorabil!

Nu mai avem societate! Peste tot aceeași voce a Ferentarilor!

Indiferența animalică, delăsarea, nepăsarea cosmică, pe ei nimic nu-i deranjează. E o veselie în mlaștină, de zile mari!

Feudalism întârziat.

Frăția uriașă a vulgarității!

Revoluția fără Istoria Revoluției – modelul românesc!

Nu-ți da viața pentru nimic în lume, fiule! Căci nimeni nu ți-o merită!

Altfel, nu cunosc popor mai îndărătnic în ignoranță! Ei, pur și simplu, nu vor să știe…

Anticomunismul românesc este ca și comunismul lor! Fals! Ei nu au convingeri. Colonie de papagali!

De 29 de ani mă confrunt cu o ostilitate difuză din partea oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă, în tramvaie, la televiziuni și în presă, ca să nu mai vorbesc despre atacurile  pe bloguri, pe Facebook, ori despre insultele și calomniile care m-au urmărit de-a lungul timpului (între care și acuza stupidă că n-am fost în Timișoara în timpul Revoluției!) – și mereu m-am întrebat „De ce?” Nu am făcut nici un rău! Nu am pus mâna! Nu am profitat! Doar m-am expus atunci când interesele țării mele păreau abandonate de cei din jur! Ca și cum aș fi trăit într-un teritoriu ocupat! Regimul trecut a supraviețuit în spiritul și în conștiința unor români schilodiți.  Schimonosita lume supraviețuitoare a lui Ceaușescu! Libertatea nu are prieteni în România!

Vor sosi vremuri în care adevărurile Revoluției vor fi spuse fără teamă, când puterea actualilor opresori ai acestor adevăruri se va risipi ca un vis urât, când se va putea spune cu un ton frust: părinții noștri au fost la revoluție! Dar până atunci trebuie să perseverăm să amintim, să dovedim, nouă și străinătății, că Revoluția a fost doar fapta celor care și-au dorit libertatea cu prețul vieții!

…Pentru asta România nu reușește să se extragă din dezastrul crizelor sale; pentru asta România nu se mișcă, nu se revoltă, pentru asta România tace apăsată de propria-i rușine de sine! Istoria însemnă și o trecere anevoioasă de la o memorie colectivă la o altfel de memorie colectivă. Cât memoria vieții în lagărul comunist nu va fi înlocuită cu memoria oamenilor născuți în libertate tranziția de la totalitarism la democrație se va dovedi mereu dificilă. Românii își trăiesc prezentul ca odată în trecutul lor, cu spaimă de secretari de partid, de milițieni și de securiști. Simpla rostire a cuvântului „Securitatea” le stârnește fiori. Robii ce nu se pot eliberă devin până la urmă complici pasivi! De aceea România tace! Tace din vechea obediență, în care vinovații și nevinovați stau  laolaltă de 29 de ani!

Spaima lașă de Securitate este atât de adâncă, de înrădăcinată, încât să cauți o mie de explicații în legătură cu declinul românesc trecând, stupid ori vinovat, cu vederea că Securitatea este autoarea dezastrului care a urmat, e de-a dreptul dezonorant! Soarele rușinii noastre în care ne oglindim!

“V-am ciuruit!” Cea mai “sinceră” mărturisire a Invadatorului securist! Au ciuruit o țară cu ritmurile apuse, un leș aproape viu, un corpus de suflete supuse și lașe, cărora respirația Revoluției le-a epuizat credința în mai bine! Securitatea a lovit în plin inima abrutizată a unei Românii care nu și-a mai revenit până în zilele noastre!

Din gândirea mic-burghezului postdecembrist! Revoluția l-a surprins! Nu a ieșit în stradă. N-a înfruntat trupele înarmate, nu a luptat împotriva Dictaturii! Ceaușescu a căzut sub privirile lui uluite. După care au venit ocaziile, au venit recompensele: case, pământuri păduri, goana în străinătate, nu la Paris ori Roma, ci la Stambul, cu neveste “închiriate”, furturi mărunte, jafuri la vedere, crime la drumul mare, românași fără credință și fără de morală, așa cum îi crescuse statul comunist, încropind afaceri pe lângă legi, vânzând degrabă pământurile restituite, păduri, hectare, nu de ei dobândite, în lupta lor mereu răzbătătoare cu infractori noi de la putere! Sunt azi a doua generație de parveniți, și atunci când aud, tot mai întâmplător, cuvântul Revoluție, tot ei strâmbă din nas! Căci, deh!, și ei au fost la Revoluție (lașii nu fac revoluții!), nici ei n-au cerut Certificat (deși numărul celor cu certificate depășește populația statului Andora!),  Ceaușescu a făcut și el mult bine (“Nu pot zugrăvi ei cât case a construit Ceaușescu!”) sau: “La ce bun Revoluția?” Istoria recentă comemorează și acest moment: Proprietarul de butic a răsturnat Revoluția!

Când le arăți ce au făcut din țara asta doar tăcerea le mai rămâne!

Huffington Post: “Este o rușine că românii nu sunt mândri de Revoluția din 1989!”

De fiecare dată când se deschid ceremoniile de celebrare a Revoluției cei mai zgomotoși sunt apostații, cei care au rămas ascunși în spatele cortinei, colaboraționiști, informatori, impostori, renegați, mulțimea sură care a văzut în Revoluție cortul imposturii lor celei mai rușinoase!  De unde și expresia: ”Puțini am fost mulți am rămas! În Estul Europei, o pecete strict românească!

Pânzele de păianjen ale Securității! Nu le văd nici măcar victimele! Otrava din sângele unei națiuni înnoptate!

“In context, Liviu Turcu a explicat, în emisiunea tv, că toată această listă este una reprezentativă pentru spectrul politic românesc și are un caracter pur ilustrativ. El a precizat că un criteriu care îi „unește” pe toți cei care se află pe lista sa este faptul că toți „au tone de materiale, de dosare” în arhivele fostei securități. „Aici nu este vorba despre două pagini și trei sferturi. Aici avem volume întregi”, a subliniat Turcu.” (Dezvăluiri din emisiunea lui Marius Tucă, 8 Noiembrie 2006)

Imaginați-vă Grădina Maicii Domnului cotropită de barbari! Un model apocaliptic european! Un muzeu al libertății cu toate atributele falsului!

Represiunea este totdeauna moașa revoltei!

Cu țara noastră ajunsă deja în pragul unei paralizii politice, nu mai e mult timp până când vom aniversa treizeci de ani de orbire națională!

Domnia hâdă a chipurilor de conservă!

Mediocritatea haină!

Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești… A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depășit. Ce rost are să dezgropăm…?” Unul din chipurile lui Ion Iliescu!

Cerul înstelat al Revoluției deasupra României s-a stins demult!

Sufletul monstru ori conştiinţa canaliei…

Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocorește el însuși.

Mă gândesc la viitorul României ca la un prieten pe care nu l-a avut niciodată!

Toți iepurii sfârșesc prin a fi mâncați!

Stupiditatea, ca funcție socială.

România infectată.

Dobitocul modern.

Libertatea absolută de a reveni la condiția animalică!

Știați că râia socială se ia?

Nevoia disperată și nemărturisită de autoritarism!

O generație care se bălăcește în corupție și se simte bine!

A fi român astăzi, ce irosire!

Noua burghezie postdecembristă moare de frica adevărurilor pe care le reprimă!

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

“Câţi au murit, s-au dus cu toții cu inima înnegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei și-a clădit în România un imperiu veșnic. Iar cei ce n-au murit, obosiți de luptă, au dezarmat cu aceeași tristă credinţă… “

(Ion Luca  Caragiale)

Din dictatură nu ieși decât dacă Revoluția a învins înăuntrul tău!

Obișnuința cu silnicia, cu furtul, cu corupția îi face imuni la aflarea adevărului!

Generația lui „Nu te băga!” Speriați că trăiesc! Nu-i așa?

O dată am respirat și noi liber jertfindu-ne, și acum ne întoarcem de bună voie în captivitate!

Poporul – victimă.

Nevremelnicia păgubosului român! Pur și simplu, el nu se schimbă!

Trei decenii de gândire slută!

Pe vremea când Institutul Revoluției funcționa îl acuzau că este al lui Ion Iliescu! Acum când este al lui Ion Iliescu, tac!

Ce bine se prefac românii că nu știu care este sursa răului lor!

Ciocoismul rezidual post-decembrist!

Și vocea lui Caragiale fredonând pe străzi…

Ați auzit de vrun miting, între anii 19902018, în care să se strige: „Jos Securitatea!”?

Ca și cum s-ar fi născut cu Securitatea în leagăn!

Sunt de-ai noștri, vere!

Cu adevărat, o Securitate familială!…

“Revoluția lui Lorin Fortuna versus sechestrul pe Revoluție al emanatului Iliescu! Revoluţia lui Lorin Fortuna a devenit, între timp, în ţara startului furat, a unor „Înjur pe cine vreau eu şi bat pe cine vreau eu!” (Gigi Becali), a unor Sechelariu (“Eu n-am venit la PSD în curu’ gol!”), a lui „Aşa vrea muşchii mei!” (Matei Agathon), a lui „Integral sută la sută” (Bebe Ivanovici), a lui “Ciocu mic!” a lui Mihăilescu (pentru care Piaţa Revoluţiei, cuvânt alergic pentru cei de teapa lui, este Piaţa Bush!), a lui „Mie mi se rupe!” a lui Vanghelie ori a lui „Să-mi numere ouăle!” „Ne tot umblăm cu corupţia în gură!” a liderului Năstase,  “revoluţia” lui Hrebenciuc, Iacubov, Cataramă, Neţoiu, Nicolae, Micula ori Patriciu (conform principiului reuşitei în viaţă în stil american: „Natura răsplăteşte puterea şi îndrăzneala!”, combinaţia: secătura, vila, contul la bancă, amanta, echipa de fotbal, concediul pe Coasta de Azur, helicopterul şi maşina de lux, face carieră! Sacul şi peticele!… Cu extrem de rare excepţii, sociopaţii-bogătaşi ai României, nesăţioşi în a-şi pune la adăpost conştiinţa hipopotamică în cât mai multe vile şi case, sunt mâna lungă a moralei violate, sub privirea îngăduitoare a puterii în limuzină. Ce se întâmplă în această ţară nu poate fi opus dei, opera lui Dumnezeu, ci lucrarea destrăbălată a celor care au făcut din România grajdul lor. Iar istoria le va reţine numele ca ale unor insipide animale de pradă! Într-o frescă a iadului românesc, un Hieronymus Bosch cu domiciliul în cetatea filistină de pe Dâmboviţa ar aglomera în jurul unei Românii cristice care îşi poartă crucea chipurile cu priviri de vierme, libidinoase, putride, vorace, exoftalmice, de unic calapod, ale oligarhilor de la curtea regelui Iliescu! Dacă asta este tot ce produce capitalismul românesc… Împins irepresibil la fundul nămolului românesc, fratele meu de la Timişoara urmează pas cu pas parcursul care-mi este impus la Bucureşti. Izolare, cenzură, desconsiderare, moarte civilă. În memoria contemporanilor s-a cuibărit definitiv vinovăţia uitării. Românii nu mai vor să datoreze nici măcar consideraţie celor care i-au iubit concret, luptând adesea în numele şi în absenţa lor. Nu departe e ziua în care, la balurile aniversărilor unei revoluţii ucigaşe, Lorin Fortuna nici măcar nu va mai fi invocat.  Revoluţia, în memoria meschină a românului postdecembrist, este o expoziţie cu un singur tablou vivant, din care de peste o duzină de ani îi surâde, exclusiv, Ion Iliescu! (2004)

 

“Din când în când, răspunzând la telefon, aud vocea tristă a lui Lorin Fortuna. Cel care a avut ideea înfiinţării Frontului Democrat Român în Balconul Operei din Timişoara, în 20 decembrie 1989, căruia i-a coordonat acţiunile timp de două săptămâni, scăpând cu viaţă din propria-i aventură, părea atunci sortit unei notorietăţi naţionale deplin meritate. N-a fost să fie aşa. Mulţimile de români ce au scandat atunci: “Timişoara!” nu şi-au dorit ulterior să afle că Timişoara a avut şi lideri, şi chipuri, şi nume! Încet şi sigur, Lorin Fortuna a fost coborât într-un sarcofag al uitării. Retranşaţi în spatele sloganului: “Să abandonăm trecutul pentru a privi în viitor!”, uzurpatorii meritelor Revoluţiei au văruit cu bună ştiinţă faptele celor care atunci s-au sacrificat şi în numele lor. Bucovineanul Lorin Fortuna (un anonim în ţara unde numele unui Sachelariu ornează un stadion) s-a lăsat surprins de istorie în capitala Banatului. În 20 decembrie a urcat în balconul Operei, unde ne-am întâlnit pentru prima dată. L-am susţinut în toate acele clipe în care grupul curajos, dar dezorganizat, al membrilor FDR a avut nevoie să se sprijine pe o voinţă şi un proiect riguros. Momentele dramatice au nevoie mai degrabă de victime decât de eroi. Lorin Fortuna a fost victima ingratitudinii generale. E adevărat, nu l-au onorat nici gloanţele (deşi l-au vizat în nenumărate rânduri), nici represiunea, dar nici gratitudinea ce-i era datorată. I-am propus în ’90 o poziţie eligibilă pe o listă a Senatului. A refuzat-o. A rămas acelaşi din 16 decembrie 1989, proprietar al unui apartament amărât şi al unei Dacii uzate. În jurul său spectacolul degradării i-a întunecat viaţa. Idealurile lui au devenit pe parcurs “afacerile” foştilor securişti. Învingătorul revoluţiei este astăzi un învins la vedere! “Aşa vor păţi toţi cei care se vor atinge de puterea noastră!” par a spune nomenclaturiştii dintotdeauna. Tot mai întunecat, luptând neodihnit pentru tot atâtea cauze pierdute, pentru Basarabia, Bucovina, Ilie Ilaşcu, Lorin Fortuna a ajuns astăzi “un rătăcit, un întârziat, un vetust”, captivul unei mentalităţi impuse. În vizitele sale la Timişoara, Ion Iliescu a decorat nenumărate molii intelectuale ale trecutului imediat, dar la Lorin Fortuna, care a deschis uşa blestemată a Revoluţiei cu două zile şi două nopţi înaintea lui, preşedintele nu s-a gândit niciodată, dimpotrivă, acesta fiind evitat cu grijă. (Simpatiile selective ale preşedintelui converg constant spre oamenii dubioşi, rataţi, compromişi, mediocri. Alegerile sale au fost aproape întotdeauna greşite. Autor al celei mai grave uzurpări de merite după Revoluţia din Decembrie, când a ocupat fotoliul de onoare al unei revolte provocate de furia împotriva castei lor, emanciparea postdecembristă a intelectualui Iliescu s-a consumat sub semnul lepădării de celălalt… În paisprezece ani de aniversări ale Revoluţiei, Lorin Fortuna n-a fost niciodată invitat la Parlamentul României, să ia cuvântul. Aleşii neamului n-au avut curiozitatea să-l întâlnească pe cel care i-a “înfricoşat” prin temeritate în zilele lui Decembrie. Cei ce se ascundeau atunci într-un spital bucureştean, ori “sub pat” “în lift”, sau “în dulap”, care se dădeau de ceasul morţii să-şi părăsească reşedinţele din Primăverii ori să-şi înfunde dolarii în closet, care erau linşaţi pe străzi ori se retrăgeau, strategic, în „refugiile” Vienei, ori cereau azil politic în blânda Suedie, ori defectau în masă în braţele serviciilor secrete străine, sunt astăzi favoriţii unei naţiuni care şi-a degradat curajul dovedit în zilele Revoluţiei într-o abjurare vinovată. Primăria Timişoara a oferit cetăţenia de onoare unor actori bufoni, dar aproape prea târziu lui Lorin Fortuna! Suntem, într-adevăr, şi noi în fruntea Europei, prin copleşitoarea absenţă a respectului pentru curaj şi virtute.” (2004)

Mă întâlnesc uneori, în Senat, „camarazii” din decembrie ‘89. Chipuri uscate, străine, osificate, ale unor oameni ce şi-au traficat impostura ori misiunile ascunse până la ultimele consecinţe. Nu ne mai leagă nimic, semn că nu-i apropie nimic de zilele Revoluţiei, unde au avut cu totul alte roluri decât cele pentru care s-au lăsat recompensaţi cu demnităţi pe viaţă. Nu viaţa ne-a despărţit, ci absenţa unei memorii şi a unor idealuri comune. Între echipa de la Timişoara şi cea de la Bucureşti prăpastia rămâne de netrecut. În ianuarie ‘90, peste douăzeci de delegaţii din judeţele ţării au sosit la Timişoara să se afilieze Frontului Democrat Român. I-am trimis la Bucureşti pentru a se afilia Frontului Salvării Naţionale! Noi n-am privit cu suspiciune formula „în pulovere”, pe care Televiziunea o livra unei ţări întregi însetate mai ales de chipuri. Am crezut că în capitala României trebuia să aibă loc noul început al unei Românii răvăşite. Astăzi ştiu că am greşit. Ar fi trebuit să-i invităm la Timişoara pe cei care doar ne-au urmat în răsturnarea unei dictaturi –  pe care numai ei o cunoşteau atât de bine – şi poate că turnura faptelor ar fi fost alta! Buna noastră credinţă ne-a fost fatală! Impostura, sperjurul, după toate regulile „loviturilor” atât de atent descrise de un Curzio Malaparte, au început prin a-şi elimina concurenţa. Precedentul (care poartă numele lui Stalin)  prin care echipa de uzurpatori s-a strecurat spre puterea Rusiei, eliminându-i pe bolşevicii adevăraţi ai lui Lenin, a fost copiat la indigo în ţara satelitară. Este adevărat, pe noi nu ne-a omorât nimeni. S-au schimbat vremurile. Mai lipsit de riscuri e să-ţi elimini concurenţa împiedicând-o să ajungă pe piaţă. Ion Iliescu a încercat să mă preia din gruparea de la Timişoara. Confundându-i viclenia cu caracterul, am mers o vreme alături de el şi l-am părăsit când am înţeles, în sfârşit. După o metodă similară au fost trimişi la plimbare dizidenţii din FSN, Doinea Cornea şi Ana Blandiana. Revoluţia şi-a devorat copiii. I-au supravieţuit  regizorii, scenografii, actorii, echipa de butaforie şi vodevil. Ei, care astăzi, o dată pe an, cutreieră cimitirele cu obrazul înrămat în doliul făţarnic. Toată revoluţia lor s-a consumat în câteva cabinete. Asta explică teama abia ascunsă de câte ori, în câte o zi din decembrie, trebuie să meargă la Timişoara. Pentru ei mormântul Revoluţiei este încă un trofeu ce mai poate fi jefuit.” Și va mai fi jefuit câțiva ani mai târziu fără ca ei să crâcnească: Institutul Revoluției confiscat de oamenii lui Iliescu, după metoda cu care au confiscat Revoluția însăși!…

 

25 noiembrie 2018

*

 

lorin-fortuna-in-piata-operei-din-timisoara-vorbind-romaniei-absente

Adevărul faptelor mele!

Toți aceștia

care de 29 de ani nu încetează să mă calomnieze, să mă acuze, să mă insulte, să mă izoleze!

 

Tot ce au lăsat în urmă Securitatea, Miliția, Armata, foști demnitari ceaușiști, agenți,  informatori, colaboraționiști strecurați în Balconul Operei, unii rămași necunoscuți până în zilele noastre, hoții din ajutoarele sosite la Timișoara, egomanii mărunți pentru care Revoluția era numai a lor, bătând din picior de fiecare dată când nu le erau citate numele, revii de hârtie, clientela lui Ion Iliescu, oamenii fără virtuți, strecurați în categoria restrânsă a celor cu merite dovedite, profitorii încă bine ascunși, psihopații, cu idei fixe privind rolul lor acolo unde soarta i-a surprins în zilele Revoluției, impostura care le-a adus atâtora certificate de merit, duplicitarii, fățarnicii, prefăcuții, demagogie, invidie, isterie, lăcomie, viclenie, ticăloșie pură…

 

Și, rețineți, nu le-am luat și nu le-am făcut niciodată nimic!

Doar nu mi-am permis să le fiu asemenea!

 

Am suportat de la început atacurile ce-mi erau adresate, intuind din ce direcție veneau, dar m-am îngrădit spunându-mi că trebuie să suport, odată ce știam de partea cui este adevărul! Pentru că eu nu furasem, nu trădasem, nu vândusem, nu mă vândusem, nu-mi asumasem merite false. Și nu mi-a fost ușor! Ajunsesem să le cunosc numele, dar nu puteam proceda asemenea lor! A ieșit de aici o carte, Singur între români, în care descrisesem deciziile și faptele mele! Dar au trecut aproape 29 de ani și ordura continuă, neobosită, să mă atace. Nu puteam lăsa în urma mea, dar mai ales copiilor mei, sentimentul că tatăl lor a fost un laș, un oportunist, un corupt, un om de nimic, un nevrednic! 

 

Nu am fost membru PCR.

Am fost anchetat de Securitatea Română în anul 1973. Dosar CNSAS 03.08. 2007

 

Am fost la Timișoara în timpul Revoluției!

Am participat la Revoluția de la Timișoara din 16 până în 22 decembrie 1989!

 

Nu am vândut FDR-ul lui Ion Iliescu!

 

Eu am propus primul,  în anul 1991, Moțiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă, judecătorească!

 

Nu am facilitat acordarea unui Certificat de Revoluționar fostei mele soții!

 

Eu am publicat în cotidianul România Liberă, la 10 ani de la Revoluția Română, articolul: Puterea cu cap de mort!

„Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti  şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui Decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar nu a ştiut să profite de victoria ei. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic, Securiştilor!”

 

Eu am publicat, la 20 de ani de la Revoluția Română, cartea: Securitatea – Confiscarea unei națiuni!

„România se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri.”

 

Nu am participat la redactarea ultimei formule a Legii Recunoștinței, afirmând în fața lui Ion Iliescu și a lui Adrian Sanda că meritul participantului la Revoluție nu depinde de timp și loc, ci de dovada faptelor lui!

 

Dar în acest moment în care calomniile continuă, neobosite, să mă urmărească, în urma plecării mele forțate de la Institutul Revoluției, simt nevoia să reproduc sumar o postfață a cărții mele O Românie de câștigat sau o Națiune în descompunere, apărută în anul 2006, prefațată de academicianul Florin Constantiniu, texte puse la dispoziția celor ce doresc să cunoască Adevărul!

 

Academician Florin Constantiniu:

 

“Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă.

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal.

Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul, Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare!”

Când și-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.”

 

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

„Claudiu Iordache a devenit cunoscut opiniei publice în urma Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989. Debutând în literatură în anul 1973 a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Iliescu, acesta arătându‑se interesat de poeziile sale publicate în revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. (Unul dintre poeme, Republica, a fost purtat de către Cenaclul Flacăra de-a lungul şi de-a latul României, culminând cu acordarea unui premiu pentru poezie.) Relaţia între Claudiu Iordache şi Ion Iliescu s‑a întrerupt odată cu plecarea acestuia din urmă la Iaşi. Aveau să nu se mai vadă vreme de 16 ani.

În 16 decembrie 1989 izbucnesc tulburările din faţa casei pastorului László Tökes. Claudiu Iordache nu va mai părăsi străzile Timişoarei decât odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste. În 16 şi 17 decem­brie participă la confruntările cu forţele represiunii.

În 18 decembrie, va fi singura voce care se va opune, într-o şedinţă de „prelucrare” a evenimentelor soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi, pentru a respinge tentativa partidului comunist de a le prezenta drept o intervenţie a unor forţe „iredentiste şi huliganice”.

În 20 decembrie 1989, împreună cu un mic grup de proiectanţi, va părăsi institutul la care lucra pentru a se alătura coloanelor muncitoreşti ce se revărsau spre centrul oraşului. O parte a acestora s-a îndreptat spre Piaţa Operei, o alta spre Consiliul Judeţean pcr.

În jurul orei 12,30 a aceleaşi zile, „echilibrul” dintre militarii care apărau Opera şi mulţimea adunată în jurul ei a fost forţat de Claudiu Iordache care, înaintând spre ofiţerul ce deţinea comanda, l-a somat să se dea la o parte ori să tragă! (În momentul acela fuseseră deja împuşcaţi 72 de oameni.) Timişorenii s‑au apro­piat de Operă şi primii care au pătruns înăuntru: Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu… au apărut în Balconul Operei, unde au făcut cunoscut miilor de timişoreni numele lor, precum şi voinţa de a rezista până la capăt în războiul declarat de Ceauşescu poporului său, anunţând astfel începutul a ceea ce avea să se numească Revoluţia Română. Câteva ore mai târziu, ia fiinţă întâia formă organizată a revoltei de la Timişoara, Frontul Democratic Român, ce îşi va asuma coordonarea acţiunilor ce vor culmina cu declararea Timişoarei drept primul oraş liber al României, cu două zile înainte de căderea dictatorului. Este membru fondator al mişcării apărute în Balconul rezistenţei timişorene. După căderea dictaturii, Claudiu Iordache a participat ca membru fondator la întemeierea Societății Timișoara. Avea să fie numit de către Consiliul Judeţean al FDR membru în Biroul Executiv şi Preşedinte al Comisiei de Cultură şi Presă. În urma organizării primelor alegeri libere din România, Claudiu Iordache va fi ales în Consiliul Judeţean, respectiv în Comitetul său Executiv. Îşi va păstra funcţia în CFSN Timiş, cu care prilej îl va reîntâlni pe Ion Iliescu, preşedinte al CFSN. Acesta îi va propune mai târziu să formeze organizaţia FSN de Timiş. Cu ocazia primelor alegeri locale ale acestui partid, va obţine funcţia de preşedinte judeţean. Ales deputat de Timiş, Claudiu Iordache va deveni membru al Adunării Constituante. În Parlament, îi va fi oferită demnitatea de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care o va refuza pentru a permite unui reprezentant al Transilvaniei să primească această prerogativă. Ajuns vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Comisiei de Prietenie România – Franţa, în vara aceluiaşi an va fi numit prim-vicepreşedinte al FSN. În această calitate va rosti la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi la 1 decembrie 1990 a Zilei Naţionale a României, discursul: „Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?” evocând pământurile româneşti rămase în cuprinsul imperiului sovietic. În 20 decembrie 1990, invitat la Timişoara să participe la comemorarea Revoluţiei, va cădea pradă unei cabale! Înconjurat de un grup violent, insultat, ameninţat, Claudiu Iordache va urca în Balconul unde fusese cu exact un an în urmă, de data aceasta pentru a-şi depune mandatul de deputat, solicitând un Scrutin Moral. Voturile cetăţenilor care îi oferiseră sprijinul pentru continuarea mandatului vor fi arse în piaţa centrală a oraşului! Câteva luni mai târziu Claudiu Iordache părăseşte prin demisie partidul de guvernământ, devenind deputat independent. În următorul an el va depune Moţiunea privind Accesul la Dosarele de Securitate a demni­tarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune ce-i poartă numele, moţiune care va constitui subiectul Legii Ticu Dumitrescu de mai târziu.

În decembrie 1991 va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău) La capătul anului 1992 Claudiu Iordache părăseşte Parlamentul.

După ce, în vara anului 1991, un membru al familiei sale fusese agresat, cu sălbăticie, pe Bulevardul Magheru, presiunile la care era supus au continuat. De altfel, Claudiu Iordache, hărţuit continuu, inclusiv cu scrisori prefabricate, pline de injurii ori de ameninţări, va traversa o perioadă în care până şi soluţia supravieţuirii îi va fi îngreunată. Devenit prizonier de conştiinţă, când şomer, când inamic public, pentru vina de a fi rămas loial valorilor afirmate de „evenimentele” din Decembrie, viaţa sa va dovedi că, pentru protagonişti, Revoluţia, discreditată metodic, a deschis calea tuturor persecuţiilor. Claudiu Iordache va asista neputincios, în 1994, la eliminarea de la Opera Română, din motive exclusiv politice, a soţiei sale, mezzosoprana Cristina Iordăchescu, fiica mai mare a baritonului Dan Iordăchescu. Progresiv, lui Claudiu Iordache, atacat cu ferocitate comandată în presa scrisă, prezentat insistent ca având caracterul labil, „instabil”, al unui inadaptat, ca fiind agent CIA ori KGB (acuzaţie ce avea să-l aducă în instanţă ca inculpat pe fostul premier Victor Ciorbea) i-au fost cenzurate apariţiile la televiziune, fiind eliminat din publicistica naţională. A lansat, alături de Lorin Fortuna, Ticu Dumitrescu, Emil Constantinescu, Acţiunea Naţională pentru Eliberarea lui Ilie Ilaşcu şi Reîntregirea României, întreprindere anihilată câteva luni mai târziu. A anticipat formarea clasei politicianiste, a Clasei Nevrednice, complice la dezastrul României Pierdute (titluri ale unui ciclu de cărţi, împreună cu Singur între Români).

În iarna anului 2000, sub guvernul Radu Vasile, va fi ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Comemorarea Revoluţiei, cu care prilej va propune inscripţionarea pe diplomele acordate răniţilor şi luptătorilor Revoluţiei a textului: „Au binemeritat de la patrie!”

La capătul aceluiaşi an, în biroul unui om de afaceri, un fost ofiţer de securitate i-a destăinuit că era „lucrat informativ” încă din anul 1990! (Informaţie confirmată, ani mai târziu, de către un general SRI.) Într-o discuţie anterioară, scriitorul Dinu Săraru îl avertizase că „nu va fi iertat niciodată” pentru rolul jucat în Decembrie 1989.

În anul 2001, proiectul de a edita, împreună cu generalul Mircea Chelaru, revista Atitudinea Naţională, va fi blocat în urma unei intervenţii guvernamentale, acestuia din urmă interzicându-i-se să mai colaboreze cu Claudiu Iordache! Sesizându-l pe Preşedintele României în legătură cu presiunile ce îl vizau, acesta îi promite sprijinul, dar situaţia continuă să se agraveze în jurul său. În vara anului 2001 i-a fost închisă, fără nici o explicaţie, ultima rubrică pe care o avea într-un săptămânal bucureştean, desăvârşind izolarea la care a fost constrâns de către regimul politic şi presa de serviciu.

În primăvara anului 2004, un director din Ministerul Culturii o „sfătuieşte” pe mezzosoprana Cristina Iordache să schimbe numele soţului dacă mai doreşte să cânte în România! Revoltat, Claudiu Iordache cere o audienţă preşedintelui Ion Iliescu, solicitându-i să intervină. Surprinzător, Preşedintele îi propune să elaboreze proiectul unui Institut al Revoluţiei Române, invitându-l să i se alăture la Cotroceni. Claudiu Iordache acceptă. Opt luni mai târziu, Parlamentul adoptă Proiectul de Lege. În 16 decembrie 2005, Claudiu Iordache e numit directorul general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, institut din care a fost eliminat în 2018 la comanda aceluiași Ion Iliescu! În anul 2009 Claudiu Iordache ajunge în spitalul de urgență în urma unei încercări de otrăvire, după ce anunțase că dorește să lanseze ultima sa carte Securitatea – Confiscarea unei națiuni, la Timișoara în zilele comemorării Revoluției.

Nici cărţile sale n-au avut parte de un parcurs normal. Manuscrise sustrase din tipografii, cărţi nelivrate pieţei cu premeditare sau cumpărate en gros din librării, nu i-au permis să-și difuzeze ideile. A publicat în tiraje restrânse mai multe eseuri privind soarta României postdecembriste!”

După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române!

   

Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea lui Claudiu Iordache de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! Am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când istoricul Constantin Corneanu, angajat al Institutului, a scris într-o carte a sa: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București: Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu, a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara, foștii mei „camarazi” Adrian Sanda, Emil Vlădesan – cu excepția lui Ioan Savu! A fost o acțiune de forță care mi-a amintit de procesele staliniste despre care am aflat din cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un singur motiv legal, fundamentat, care să explice decizia!

După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea!

Urmare a celor întâmplate am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, întrucât mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS!

Deocamdată atât!

Claudiu Iordache

Iasi, 14 Decembrie 1989. Cand istoria se revolta!

Iași

14 decembrie 1989

Când istoria se revoltă!

 

“Despre revolta plănuită pe 14 decembrie 1989 de dizidenții din Iași ai regimului Ceaușescu s-au scris mii de pagini, de ziare și cărți. Pentru prima data în ultimii 20 de ani, publicația 7est a încercat, împreună cu capii revoltei, să reconstituie imaginea cât mai fidelă a Pieței Unirii așa cum arăta ea la ora 16, pe 14 decembrie. Grupul care a organizat manifestarea populară programată de pe 14 decembrie 1989 era compus din dizidenți cunoscuți de Securitate. Ștefan Prutianu de la CUG, colegul său Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, frații Vasile și Emilian Stoica, precum și Titi Iacob, “vinovat”, deja, de o revoltă a muncitorilor de la Uzinele Nicolina, din 1987. “S-a acționat organizat, cu planuri făcute cu câteva săptamâni inainte. Auzisem despre schimbările din URSS, de mișcările de la Berlin, simțeam, după Congresul al XIV-lea, c-a venit și vremea României. Nu am avut alți sfătuitori, doar că eram noi tineri și nebuni”, a spus Ștefan Prutianu, în prezent profesor la FEAA de la Universitatea “Al.I.Cuza”. Grupul de la ultimul nivel, al organizatorilor, se baza pe câteva mii de oameni care să se strângă în Piața Unirii, ca un semnal de alarmă contra regimului Ceaușescu. “Organizarea fusese anevoioasă, ne temeam de oamenii Securității. Primii cărora le-am spus planurile au fost apropiații. Planul era ca fiecare om să anunțe alți trei și tot așa, iar parola pentru a se strânge și a merge spre centru era «se dau portocale în centru». Ziua stabilită pentru demonstrație a fost 14 decembrie.Eu n-am respectat planul, am anunțat mai mulți”, a spus Titi Iacob, alt participant la ceea ce putea transforma Iașul în Timișoara României. Doar vigilența Securității a mutat izbucnirea revoltei contra regimului Ceaușescu la câteva sute de kilometri distanță. Unii contestatari ai celor care au organizat mișcarea de la Iași, de pe 14 decembrie, susțin că în oraș a fost liniște și nu s-a întâmplat nimic. Totuși, mărturiile organizatorilor, dar și amintirile ieșenilor, îi contrazic pe contestatari. Desfășurarea de forțe din centrul orașului, menită să descurajeze orice tentativă de revoltă, spune totul despre faptul că autoritățile comuniste aflaseră că aici se va petrece ceva. “Erau mașini de pompieri, mașini militare și de miliție în toată zona centrală. Concentrarea de forțe era fantastică în Piața Unirii și în apropiere. Au organizat, de fațadă, nu știu ce dinamoviadă de arte marțiale la Iași, iar câteva sute de sportivi apăruseră ca din pământ în oraș. Erau oamenii Securității, strânși din țară pentru a interveni aici. De fapt, Piața Unirii a fost plină de oamenii lor și de oamenii noștri”, a declarat profesorul Ștefan Prutianu. «Ne-am văzut in Piața Unirii, lângă Traian, apoi am coborât cu toții in pasaj și ne-am dat mâna. Atunci, după ce văzusem ce se întâmpla în Piață, le-am spus: «cineva a trădat». A doua întâlnire cu Prutianu a fost pe Ștefan cel Mare, la intersecția cu strada care se cheamă acum 14 decembrie 1989. Am stat de vorbă, eram derutați, văzusem Piața ocupată și nu știam ce să facem. Prutianu, Cassian și alți câțiva s-au îndreptat spre restaurantul de la Unirea, să vorbească la masă. De acolo au și fost arestați, am aflat seara, pentru c-am fost la Prutianu acasă și mi-a spus familia. Eu m-am dus către spitalul de izolare, apoi m-am întors la Traian, am trecut chiar pe lângă un securist cu un aparat foto în mână. Mai târziu, dupa ce m-au arestat, pe 19 decembrie, am văzut și fotografii făcute de acel securist”, a mai spus Titi Iacob. Un alt amănunt observat de participanți, puțini câți au mai fost: geamurile de la ultimele etaje ale blocului situat în dreapta Hotelului Unirea erau deschise. “Cel mai probabil ar fi fost o baie de sânge în Piață, dacă încercam ceva”. “Eu știu c-a fost și știu c-am participat activ. Dacă a fost înscenată sau provocată mișcarea din afară, habar n-am. A fost o surpriză pentru mine mișcarea de la Iași, n-am avut legătură nici cu Iliescu, nici cu Bârlădeanu, nici cu nu știu mai cine. Am fost noi și atât», a susținut Titi Iacob.”

(7est)

 

Onoare lor!

Lorin Fortuna. Un an de la plecarea în lumea celor drepți.

A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc  n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!

 

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna! 

Recviem pentru Lorin Fortuna

 

 

La moartea ultimului conducător al Securității ceaușiste

După 27 de ani

colaboraționismul ascuns a devenit unul pe față!

“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!

Chiar Securitatea de astăzi…

Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi!  Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!

Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?

Un ofiţer de securitate – Exact!”

⃰⃰  “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)

⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.”  (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)

⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)

⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”

“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)

⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!

Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)

⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.

În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu  militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.

⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)

⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)

⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)

⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)

⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…

⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.

⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)

⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.

⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.

⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“  Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011

Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?

În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a  Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „

Fragment din cartea Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.

Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009!