De n-ar fi decât atât
şi tot ar fi destul!
Poesia este
nevinovata fecioară
care nu-şi cunoaşte copiii,
deşi îi cheamă cu numele
poetului refuzat…
*
Tu, Pessoa, îţi
citesc cartea ca şi cum
ţi-aş fi scris-o…
Mi-am regăsit în tine
febra sărată a sângelui, schijă
desprinsă din tulburătoarea
odă maritimă şi
ritmul acelor chemări
ce m-au fermecat
dintotdeauna. Tu
eşti ceea ce
am încercat să aflu
de la mine
şi n-am reuşit.
Lira ta murmură
pentru Europa întreagă
invizibilul tău descânt.
Portugalie
cu poeţii
care nu-ţi mai cresc
la piept,
amânând să te piardă!
Ţară mică,
mari poeţi,
tolănită voluptate
pe un colţ
de Mediterana…
*
Dacă magistrul meu,
Montale,
porneşte totdeauna
de la adevăr, eu nu
am întâlnit adevărul
de la care să pornesc. Îl
inventez,
în schimb, în
acord cu morala creştină
a întoarcerii Mântuitorului
pe pământ. De ce-ar
mai veni, dacă
de 2000 de ani
doar noi ne întoarcem
la El, spăşiţi
şi vinovaţi
de a fi rătăcit
adevărul?
De aceea nu-l cred
pe Montale, nici
atunci
când scria, nici acum
când îl citesc,
în valahă,
dintr-o carte
de ocazie.
Adevărul acesta
trebuie
continuu trăit.
*
La 30 de ani, Mozart
scria: “Nu
mă culc niciodată
în patul meu
fără a cugeta că
poate
nu voi mai fi
a doua zi!”
La o sută de ani, un
cioban
din creierii
munţilor
nu ştia
că există
Mozart.
*
Între Pinochet și
Pablo Neruda,
voi, oameni,
deloc buni, deloc
răi, ce alegeți?
Îngerul exterminator
ori diavolul îmblânzit?
Tăietorul de capete, ce ar fi putut fi
ale voastre, ori
îmblânzitorul de
suflete, virtutea înfricoșătoare
cu pușca în mână
ori credința înarmată
cu o ramură de măslin?
Pinochet a
fost măsura calculată
a inumanului. Neruda
continuă să fie
o pasăre deszidită.
Primul a alimentat
moartea, altul
a îmblânzit-o. Pe
primul l-au iubit
armele, pe
ultimul, fluturii. Primul
a întunecat pe cer
soarele, ultimul
l-a desprins din neguri.
Ce idee,
că un simplu vers poate
opri în loc glontele
ce se îndreaptă
spre tâmpla omenirii!
Și totuși,
versul lui Neruda, glontele
lui Pinochet
nu-l poate ucide…
*
Pentru cine îmi scriu
poeziile?
Unele vor fi mai bune,
altele
nu vor
fi.
Pentru cine
îmi scriu
poeziile
dacă poporul
lipsește?
Lanțul i s-a
prins de gât
ori de gleznă, dar
nu de inimă
și de suflet.
Pare liber,
dar e un sclav
înlănțuit
înăuntru!
*
Mi-ar fi plăcut
să fiu italian
ca să cânt
Mediterana
cu cuvintele
lui Montale!
Mi-ar fi plăcut să fiu
chilian
ca să iubesc
sălbăticia
femeii,
negru de noapte
și alb de sudoare,
ca Pablo Neruda!
Mi-ar fi plăcut să fiu
grec
ca să trăiesc fiorii
libertății
în închisorile
spaimei
și lăcomia de viață
cu senina împăcare
cu destinul
fără milă
al Greciei,
Mi-ar fi plăcut
să fiu,
pe rând,
Elytis, Ritsos
Seferis,
și alături de ei
să aprind
torța
speranței
peste
sumbra istorie.
Mi-ar fi plăcut să fiu
român, ca
să pot scrie
despre
suferințele
lumii
în limba lui
Eminescu!
Și sunt!
Deci tac,
rătăcit
în muțenie,
caut calea, culmea,
erupția
viitorului
în tăcerea sumbră
a trecutului.
Mi-ar fi plăcut
să fiu
ce pot fi!
Fericirea interzisă,
patima ascunsă.
Umilitate…
Claudiu Iordache – Nervurile transparenței