21 martie – Ziua internațională a Poeziei

De n-ar fi decât atât

şi tot ar fi destul!

Poesia este

nevinovata fecioară

care nu-şi cunoaşte copiii,

deşi îi cheamă cu numele

poetului refuzat…

Tu, Pessoa, îţi

citesc cartea ca şi cum

ţi-aş fi scris-o…

Mi-am regăsit în tine

febra sărată a sângelui, schijă

desprinsă din tulburătoarea

odă maritimă şi

ritmul acelor chemări

ce m-au fermecat

dintotdeauna. Tu

eşti ceea ce

am încercat să aflu

de la mine

şi n-am reuşit.

Lira ta murmură

pentru Europa întreagă

invizibilul tău descânt.

Portugalie

cu poeţii

care nu-ţi mai cresc

la piept,

amânând să te piardă!

Ţară mică,

mari poeţi,

tolănită voluptate

pe un colţ

de Mediterana…

 *

Dacă magistrul meu,

Montale,

porneşte totdeauna

de la adevăr, eu nu

am întâlnit adevărul

de la care să pornesc. Îl

inventez,

în schimb, în

acord cu morala creştină

a întoarcerii Mântuitorului

pe pământ. De ce-ar

mai veni, dacă

de 2000 de ani

doar noi ne întoarcem

la El, spăşiţi

şi vinovaţi

de a fi rătăcit

adevărul?

De aceea nu-l cred

pe Montale, nici

atunci

când scria, nici acum

când îl citesc,

în valahă,

dintr-o carte

de ocazie.

Adevărul acesta

trebuie

continuu trăit.

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 *

Între Pinochet și

Pablo Neruda,

voi, oameni,

deloc buni, deloc

răi, ce alegeți?

Îngerul exterminator

ori diavolul îmblânzit?

Tăietorul de capete, ce ar fi putut fi

ale voastre, ori

îmblânzitorul de

suflete, virtutea înfricoșătoare

cu pușca în mână

ori credința înarmată

cu o ramură de măslin?

Pinochet a

fost măsura calculată

a inumanului. Neruda

continuă să fie

o pasăre deszidită.

Primul a alimentat

moartea, altul

 a îmblânzit-o. Pe

primul l-au iubit

armele, pe

ultimul, fluturii. Primul

a întunecat pe cer

soarele, ultimul

l-a desprins din neguri.

Ce idee,

că un simplu vers poate

opri în loc glontele

ce se îndreaptă

spre tâmpla omenirii!

Și totuși,

versul lui Neruda, glontele

lui Pinochet

nu-l poate ucide…

Pentru cine îmi scriu

poeziile?

Unele vor fi mai bune,

altele

nu vor

fi.

Pentru cine

îmi scriu

poeziile

dacă poporul

lipsește?

Lanțul i s-a

prins de gât

ori de gleznă, dar

nu de inimă

și de suflet.

Pare liber,

dar e un sclav

înlănțuit

înăuntru!

 *

Mi-ar fi plăcut

să fiu italian

ca să cânt

Mediterana

cu cuvintele

lui Montale!

Mi-ar fi plăcut să fiu

chilian

ca să iubesc

sălbăticia

femeii,

negru de noapte

și alb de sudoare,

ca Pablo Neruda!

Mi-ar fi plăcut să fiu

grec

ca să trăiesc fiorii

libertății

în închisorile

spaimei

și lăcomia de viață

cu senina împăcare

cu destinul

fără milă

al Greciei,

Mi-ar fi plăcut

să fiu,

pe rând,

Elytis, Ritsos

Seferis,

și alături de ei

să aprind

torța

speranței

peste

sumbra istorie.

Mi-ar fi plăcut să fiu

român, ca

să pot scrie

despre

suferințele

lumii

în limba lui 

Eminescu!

Și sunt!

Deci tac,

rătăcit

în muțenie,

caut calea, culmea,

erupția

viitorului

în tăcerea sumbră

a trecutului.

Mi-ar fi plăcut

să fiu

ce pot fi!

Fericirea interzisă,

patima ascunsă.

Umilitate…

 

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

 

Eugenio Montale

Fernando Pessoa

Pablo Neruda

Yiannis Ritsos

Mihai Eminescu

Anunțuri

A sosit noaptea, Mozart…

Actele de divorţ

dintre lume şi geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei, lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Şi de atunci scena

se tot repetă.

 

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii,

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul ou

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

 

A sosit noaptea,

Mozart!

 

De-ar fi să plec

spre Tine,

Doamne,

îți las în grijă iubita, copiii,

poezia, și pe tine,

Mozart!

De abia când vocile, amintirea, chemările și muzica ta,

singură pentru totdeauna

între vremelniciile

firii, vor

fi șterse, sfios,

în aburul inimii mele,

de abia atunci când nu te voi mai auzi

niciodată, niciodată,

de abia atunci voi muri.

Tu, Mozart!

 

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 

Moartea lui

Mozart

l-a smuls, geloasă, cu

mormânt

cu tot, invidiilor

grăbite să-l

uite.

Mormântul lui

Mozart

a fost săpat

în grădina funerară

unde moartea

își păstrează

bijuteriile îngropate.

Mozart este

un inel strălucitor

pe mâna

înghețată

a

vieţii

cu coasa!

Iar

în lumea

care va veni,

Mozart este

  numai al ei!

  

Doamne!

de-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează,

tăcut,

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart! 

Mozart-St.-Marx-Copyright-by-Merisi-003-viennaforbeginners.com

Photo © Merisi

Merisi’s Vienna for Beginners

(click pe imaginea Îngerului pentru a citi, a simți, a plânge)

 Wolfgang Amadeus Mozart 1789

© Claudiu Iordache – fragmente din volumul de poezie „Nervurile transparenței” (în pregătire) 

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Antinous

O! Antinous,

dacă te-aș fi cunoscut!

 

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

 

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

 

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

 

 

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

 

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

 

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

 

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008)