În 22 noiembrie, acum un an, ne despărțeam de trupul lui pământean. Această zi de cumplită durere avea să fie și ziua în care sufletul lui ne-a vorbit pentru întâia dată după plecarea din trup, revelându-ne că nu există moarte și întărindu-ne credința că ne vom regăsi în lumea de dincolo, pentru a nu ne mai despărți niciodată!
Dar nici revelația, nici credința n-au putut alina suferința trăită în acest an, în fiecare clipă de absență a lui din viața noastră, suferința pierderii ființei lui pământene, a privirii pline de dragoste și a zâmbetului minunat cu care ne întâmpina în fiecare dimineață, a vocii atât de iubite și a îmbrățișării calde, a bunătății, blândeții, generozității vieții sale dedicate „ființelor celor mai dragi sufletului său”… Nici revelația, nici credința nu pot alina suferința pierderii a tot ceea ce am mai fi putut trăi împreună… Nici revelația, nici credința nu pot alina suferința pierderii a tot ceea ce el ar mai fi putut gândi, săvârși, crea, suferința de a nu mai putea afla nicicând câtă Arcadia mai exista ascunsă în sufletul lui, câtă Poesia ar fi trimis spre noi și spre lume dacă ar mai fi rămas pe pământ încă o vreme…
Și ar mai fi putut rămâne pe pământ, ar fi putut fi astăzi lângă noi, împreună cu noi, viu în trup, izvorâtor în creație, demn și curajos în faptă, așa cum a fost întreaga lui viață! Ar fi putut fi astăzi lângă noi dacă în noiembrie 2021 ar fi primit asistența medicală de care a avut nevoie și la care avea dreptul! Ar fi putut fi astăzi lângă noi dacă nu ar fi existat un protocol al distrugerii, un protocol al crimei, „protocolul lui arafat”, nelegal, neconstituțional, asemenea stărilor de “urgență” și de “alertă” care l-au instaurat și asemenea tuturor actelor emise de autoritățile prea-iubitoare de binele oamenilor în acești doi ani în care au distrus o lume, au schimbat destine, au curmat viața atâtor oameni buni! Un „protocol” care a ținut oamenii cu adevărat bolnavi la porțile spitalelor, un „protocol” care a refuzat asistența medicală celor aflați în nevoie, un „protocol” care a ucis în spitale oameni intrați pe picioarele lor și i-a scos în sac negru! Fără să fi existat vreodată temeiul legal pentru toate aceste „reguli”, interdicții, discriminări, condiționări, abuzuri, fără să fi existat vreodată (nu există nici astăzi!) dovada științifică a existenței acelui „ceva” care a făcut necesară „protejarea oamenilor” prin distrugerea lor!
Claudiu Iordache a fost una dintre victimele „protocolului lui arafat”, una dintre victimele dictaturii sanitare care a dus la distrugere România începând cu primăvara lui 2020! Celui care s-a ridicat împotriva dictaturii regimului ceaușescu în Decembrie 1989 în Timișoara i-a fost scurtată viața de către dictatura lui arafat și a tuturor celor care au condus România în ultimii doi ani și jumătate: președinte, prim-miniștri, miniștri, autorități centrale, autorități locale, sustinuți în acțiunile lor de media mainstream, de medici, de „influenceri”, de directori de instituții și firme, de oamenii obișnuiți care s-au isterizat că vor dictatură pentru a se simți în siguranță, de toți cei care, sub pretextul acțiunii pentru „salvarea de vieți” și pentru „binele public”, au contribuit la toată această distrugere, la toată această suferință, la uciderea atât de multor oameni!
Dacă protejarea și salvarea de vieți omenești ar fi fost într-adevăr misiunea autorităților care au condus și conduc România, un accident vascular cerebral ar fi trebuit diagnosticat și tratat imediat, într-un spital în care medicii tratează și salvează vieți fără a condiționa accesul la asistența medicală de un test inutil, armă a dictaturii sanitare în acești ani de teroare (test despre care însuși inventatorul a declarat că nu a fost destinat diagnosticării, ci doar cercetării), și fără a interzice însoțirea pacientului de către un membru al familiei sale! Lui Claudiu Iordache i-a fost condiționat accesul la asistența medicală de irelevantul test pcr și i-a fost interzisă însoțirea la spital de către soția lui, așa cum solicitase el ca o condiție pentru a-și da acordul să fie transportat la spital în vederea tratării accidentului vascular cerebral pe care îl suferise! Un AVC care ar fi putut fi tratat și acasă prin instituirea imediată a unui tratament perfuzabil – dar nici unul dintre medicii care au fost chemați prin serviciul de ambulanță nu a făcut acest lucru, cu excepția ultimului, care însă a ajuns prea târziu. Și astăzi simțim la fel de puternic precum atunci starea de șoc și senzația de neputință pe care le-am trăit văzând că ființa noastră dragă se simte tot mai rău și nu primește ajutorul medical de care are nevoie! Medicul de pe prima ambulanță a spus „cred că domnul are o stare de depresie, nici vorbă de accident vascular cerebral” (Claudiu având tulburări de echilibru, durere de cap, o ușoară dificultate de vorbire și senzație de oboseală cerebrală, deși era perfect conștient, cu gândirea neafectată, așa cum a rămas până în ultimele minute ale vieții). Degeaba i-a descris el medicului simptomele sale, degeaba noi, familia, i-am spus medicului că acest om de abia își sărbătorise ziua de naștere în bucurie și stare de bine, cu sănătatea relativ echilibrată, că privea în față cu nerăbdare spre sărbătoarea Crăciunului și spre cărțile care așteptau să fie tipărite în următorul an, și făcea planuri de viitor cu familia sa, deci cuvântul „depresie” nu avea ce căuta în discuție, ci numai simptomele pe care le percepeam împreună. Primul medic a plecat fără a-i pune un diagnostic și fără a-i da un tratament; după un timp el s-a simțit mai rău și am chemat a doua ambulanță, de data asta privată, iar prima întrebare pe care i-a pus-o doctorița a fost dacă are gust și miros. Pentru că în „noua normalitate” în care ne-au aruncat cei care ne-au distrus lumea nu mai există alte afecțiuni medicale decât aceea cu cauză niciodată dovedită în acești doi ani de dictatură! El a răspuns că are și miros și gust, că n-are nici o problemă cu nasul ori cu plămânii, ci doar simptomele pentru care au fost chemați, și pe care dorește să le discute cu ei în calitate de medici care l-ar putea ajuta – dar singurul răspuns primit a fost „nu doriți să vă ducem la spital”? Oare medicul chemat de urgență în ajutorul unui om primise prin același „protocol” dispensă de la respectarea Jurământului prin care se angaja să facă tot ce-i stă în putere pentru a salva viața cuiva, devenind doar un simplu transportator de bolnavi la spitalul din care atât de puțini au ieșit vii în acești ultimi doi ani?… „Nu doresc să merg la spital”, i-a răspuns Claudiu, „doresc doar să vă aplecați asupra stării mele, asupra simptomelor pe care vi le descriu, și să-mi dați ajutorul medical de care am nevoie!” A primit o electrocardiogramă, o verificare a glicemiei și a tensiunii arteriale, o rețetă care nu avea nici o legătură cu accidentul vascular cerebral și o pastilă pentru coborârea tensiunii, care i-a scos apa din corp printr-o transpirație masivă și odată cu apa, probabil, și minerale esențiale sănătații. A plecat și ambulanța numărul doi, a urmat o perioadă în care el s-a simțit puțin mai bine, într-atât încât să-și întrebe fiul ce a făcut Barcelona și să urmărească împreună cu noi un film – ultimul pe care l-am privit împreună… apoi a apărut o nouă cădere, a început să se simtă mai rău, și noi tot mai disperați în fața neputinței noastre de a-l ajuta, neînțelegând ce i se întâmplă dar observând că organismul lui suferea decompensări multiple… Și am chemat ambulanța numărul trei, salvatorii de vieți de la smurd, și el a primit o nouă electrocardiogramă, o nouă măsurare a tensiunii și a glicemiei, și o informare că trebuie transportat la spital pentru că doar acolo poate fi tratat. El a întrebat care sunt condițiile de acces în spital și doctorița smurd i-a răspuns că trebuie să fie „testat”, apoi să rămână în așteptarea rezultatului testului. „Și ce se întâmplă dacă testul iese pozitiv?” a întrebat el, iar doctorița i-a spus: „Veți intra pe circuitul c0vid”, iar el s-a uitat la ea cu o privire pe care n-o vom putea șterge din memorie niciodată, și i-a spus: „Circuitul morții, da… drumul pe care oamenii intră pe picioarele lor și ies în sac negru…” În casa noastră se mai aflau doi prieteni și un membru al familiei, s-a lăsat tăcerea după aceste cuvinte ale lui iar doctorița n-a răspuns nimic. Și atunci Claudiu i-a spus: „Sunt de acord să merg la spital dacă soția mea mă însoțește și rămâne împreună cu mine pe toata durata spitalizării!” Iar doctorița i-a răspuns: „Nimeni nu are voie să vă însoțească la spital, nici măcar soția dv, și nici să rămână acolo cu dumneavoastră.” Claudiu a privit-o lung și a tăcut, iar soția lui Claudiu a întrebat: „Ce temei legal aveți pentru această interdicție?” Și îngerul morții a răspuns: „protocolul domnului arafat”. Cu aceasta datoria medicului smurd față de omul aflat în nevoie s-a încheiat, și ambulanța numărul trei s-a dus și ea.
În suferința care ne-a devastat viața după plecarea lui Claudiu ne-am întrebat mereu ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că singurele alegeri pe care le avea în față în acel moment erau fie să moară acasă, în brațele ființelor dragi, fie să moară ucis într-un spital de „protocolul lui arafat” și poate chiar să fie scos de acolo într-un sac negru, asemenea atâtor nefericiți care au avut încredere în autoritățile prea-iubitoare de oameni și și-au pus viața în mâinile lor?… Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că în fața lui nu există nici o alegere care să-l ducă înspre salvarea vieții sale? Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că va pleca, și ne va lăsa singuri, și nu va mai trăi bucuria de a le fi alături fiilor lui în pașii pe care abia începuseră să-i facă în această lume și bucuria de a fi împreună cu familia sa căreia i-a dăruit viața lui întreagă, și nu-și va mai scrie cărțile, și nu-i va mai citi pe Montale și Camus, și nu va mai asculta muzica dragului său Mozart?… Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că nu doar din lumea pământeană nu primește ajutor pentru salvarea vieții sale, ci nici de sus, din înalt, nu răspunde nimeni dintre sfinții lui iubiți la rugăciunile fierbinți pe care le-am trimis cu toții, în lacrimi și în disperare, din clipa în care a suferit această afectare a sănătății lui și până în ultima clipă?…
Și a venit a patra ambulanță, un serviciu privat, și al patrulea medic, singurul OM dintre cei care au trecut pe la patul lui de suferință! Un medic de școală veche care a discutat cu el îndelung, cu multă atenție, a făcut toate investigațiile care i-au fost cu putință, apoi ne-a adresat următoarele cuvinte: „Mi-e greu să înțeleg cum n-au putut colegii medici dinaintea mea sa diagnosticheze un accident vascular cerebral și să instituie imediat tratamentul corespunzător…” Ne-a expus concluziile la care ajunsese, în detalii medicale, i-a prescris tratament, o parte l-a administrat el și ne-a instruit ce trebuia să facem în zilele următoare, a dorit să-i mai facă încă o electrocardiogramă, deși făcuse deja câteva, și privirea lui spunea că nici una dintre ele nu era ceea ce ar fi trebuit să fie… apoi a plecat, stătuse deja mult, iar noi am simțit pentru prima dată în acele zile cumplite speranța că în sfârșit Claudiu a primit ajutorul medical de care avea nevoie pentru a-i fi salvată viața, fără să știm ca acest medic-Om ajunsese prea târziu, că starea de sănătate a lui Claudiu se agravase și că-i era deja obosită inima, inima lui bună, blândă, generoasă, iubitoare, templul din trup al sufletului său curat și al spiritului său înalt… poate că medicul văzuse, în electrocardiogramele pe care le scosese una după alta, suferința cordului, și nu ne-a spus, poate că a sperat că tratamentul întârziat avea să ajute… dar a fost prea târziu… Inima lui Claudiu a luptat mult, curajos, cu putere, cu disperare, cu înverșunare, cu dorința nemărginită de a mai rămâne cu ființele dragi sufletului său, a luptat până în ultima clipă a puterilor sale pământene… și cât de ușor i-ar fi fost lui Dumnezeu să-i atinga inima cu mâna Sa și să-i salveze viața!… dar Dumnezeu a rămas tăcut, îndepărtat, absent, iar dragostea noastră n-a fost de ajuns pentru a-l salva… Și el a plecat.
El a plecat, așa cum au plecat atâția oameni buni, iar criminalii au rămas. După doar câteva luni au început să apară dovezile nelegalității „protocolului” și ordonanțelor, și lipsa calităților legale ale “comandanților acțiunilor”, și tot mai multe dezvăluiri ale ticăloșiilor și crimelor produse de dictatura sanitară, și tot mai multe dovezi ale minciunii uriașe care ne-a distrus lumea („Cea mai mare înșelătorie din istoria omenirii!”, după avocatul Reiner Fuellmich), și tot mai multe apar în continuare… Dar dezvăluirile și dovezile au venit prea târziu – cei uciși de dictatură nu se mai întorc pe Pămant, iar răul săvârșit de criminali este iremediabil!
Și după tot ce s-a întâmplat în acești doi ani de dictatură, după teroarea și nebunia impuse cu forța în întreaga lume, după anularea drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor, după închideri criminale în case, fără drept, fără motiv, fără temei legal, și distrugerea vieții a sute de milioane de oameni prin transformarea lumii într-un lagăr uriaș, după uciderea oamenilor în spitale și instaurarea unei psihoze pe o planetă întreagă, după afectarea a milioane de copii prin privarea de dreptul la educație și la interacțiune socială și prin îmbotnițarea forțată cu o cârpă umilitoare, abuzivă, inutilă și dăunătoare – simbol dintotdeauna al sclaviei -, după interzicerea vieții sociale, culturale, religioase, dupa traumatizarea a milioane de bătrâni prin interzicerea vizitelor membrilor familiei și uciderea a zeci ori poate sute de mii dintre ei prin “protocoale” aplicate în cămine, după discriminare și hărțuire și abuzuri și amenințări pentru forțarea injectării unui ser experimental cu sute de efecte adverse posibile, între care moartea, după toată această demență apare, ca din senin, ideea de iertare și amnistiere a celor care au comis aceste ticăloșii, este adusă pe tapet ideea iertării, a împăcării între victime si criminali! Dar pentru crimă nu există înțelegere, nu există împăcare, nu există iertare! Nu există amnistie pentru crimă! Nu există amnistie pentru distrugere de lume, de vieți, de destine! De iertat pe cei care-au ucis, au distrus, au terorizat o lume nu e cu putință. Au pe conștiință zeci de milioane de nevinovați! Cei uciși strigă din morminte, cei decedați din lipsa asistenței medicale, fără vină și fără puterea de a se apăra, cei omorâți în spitale, cei înmormântați fără rânduiala creștinească, nu-i pot ierta pe ucigași. Pentru crimă nu poate exista iertare! Cu bună știință au omorât atâția oameni, au terorizat, au discriminat, au umilit, au batjocorit! Dacă ar fi iertate aceste unelte ale răului pe pământ, ar continua să facă și mai mult rău, legitimate fiind chiar de iertare!
Despre cei care au susținut dictatura, ori au acceptat cu capul plecat mizeriile impuse de ticăloși, ce-ar mai putea fi spus dincolo de ce s-a spus secole întregi? Dostoievski scria: „Răul suprem are înfățișarea binelui.” Sub chipul „binelui” s-a înstăpânit răul pe Pământ! „E pentru siguranța voastră, e pentru binele vostru, e pentru sănătatea voastră, e pentru binele public, noi, autoritățile, nu mai dormim noaptea de grija voastră pentru că suntem dintotdeauna în slujba voastră și avem misiunea de a vă face viața mai bună și mai sigură…” „Siguranța” a fost cuvântul magic care a anulat gândirea a miliarde de oameni și a scos la suprafață întunericul din ei, pentru “siguranță” au întins mâinile și și-au cerut singuri cătușele, pentru “siguranță” s-au lăsat închiși în case, privind la lume luni de zile printre gratiile închisorii în care au acceptat să intre fără vină, fără sentință, fără temei, pentru “siguranță” au cerut ca nemascații, netestații, nevaxații să fie îndepărtați din societate, izolați, ostracizați, aruncați în închisori… Iar autoritățile dedicate luptei pentru sănătatea publică și binele comun au rânjit în fața susținerii maselor și au transformat în abur miliarde de euro pentru ca masele să aibă senzația că se acționează hotărât pentru “siguranța” lor… În Lagărul despre care a scris, cu tristețe și disperare, Claudiu Iordache, două luni înainte de a pleca din această lume…
Dintotdeauna cei „de jos” le-au dat celor „de sus” puterea de a hotărî cum trebuie să se desfășoare viața noastră. „De ce să-ți cedezi părticica ta de putere altcuiva în loc să te unești cu ceilalți și să vă hotărâți împreună viața?” se întreba Claudiu Iordache. Libertatea, însă, vine la pachet cu responsabilitatea – și de ce ar vrea omul „evoluat” al timpului nostru să se complice să fie liber când poate să se lase adormit de promisiunea „siguranței” venită dinspre autoritățile prea-iubitoare de oameni? Cât de ușor s-au lăsat înspăimântați, terorizați, amenințați, deși ar fi trebuit să știe că temeiul oricărei dictaturi este frica, cât de ușor au crezut că o planetă întreagă e închisă în casă pentru “binele oamenilor”, cât de ușor au crezut că „e doar pentru două săptămâni”, cât de ușor au crezut că „e doar o măscuță”, cât de ușor au crezut că „o singură viață dacă salvăm merită să oprim economia lumii”, cum le-a zis marele filantrop care și-a dedicat viața nobilului scop al reducerii populației globului, cât de ușor și-au anulat gândirea critică, dreptul de a se îndoi și obligația de a cerceta, cu cât entuziasm au lipit pe geamuri desene infantile, din zona retardului cognitiv-emoțional, cu „totul va fi bine”… Unde a fost acea singură viață salvată prin închiderea economiei lumii, unde, cu nume și prenume, că milioane de alte vieți au fost pierdute ori distruse de dictatura sanitară începută cu plandemonia și continuată cu înțeparea cu seruri necunoscute pentru a căror siguranță nu garantează absolut nimeni? Cum rămâne cu cei care au murit acasă pentru că le-a fost condiționată acordarea asistenței medicale de “testare” și internare în spitalele ajunse locuri ale morții? Cât de mult a atârnat în balanța distrugerii lumii admirația eroilor de pe canapea, a cetățenilor corecți ai noii normalități, a semnalizatorilor de virtute, a celor care și-au luat lumina de la televizor, a celor care au distrus vieți prin frică, prin stupiditate, prin indiferență, prin lașitate, prin ticăloșie, a idioților utili de jos, pentru autoritățile prea-iubitoare de oameni (idioți utili transformați în complici la crimă prin sprijinul pe care l-au acordat necondiționat celor „de sus”)? Și încă mai sunt orbi care cred că dictatura poate aplatiza curbe și eradica viruși! Și încă mai sunt orbi care cred că tot ceea ce se întâmplă de doi ani încoace e întâmplător, și nimic nu are legătură cu nimic. Idioții utili ai tuturor dictaturilor, privind tâmp spre o lume devastată de minciună, de batjocură, de suferință, de crimă! Cum de unii au simțit imediat că tot ce se întâmplă este de fapt un război împotriva omului, iar alții n-au înțeles nici astăzi? Așa cum scria Părintele Steinhardt, „elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atat de prost încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.” Tot Părintele Steinhardt spunea: „În loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt, trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi”.
Hannah Arendt spunea ca republica se întemeiază pe virtute, iar tirania pe frică. Cu cât mai multă frică vedem și simțim, cu atât mai repede și de bună voie ne maximizăm șansele de tiranie. „Forța pe care o posedă propaganda totalitară rezidă în capacitatea ei de a izola masele de lumea reală”, scria Hannah Arendt. Cartea „Originile totalitarismului”, din care citea și ne citea Claudiu în noiembrie anul trecut, a rămas pe biroul lui în locul în care a așezat-o ultima dată…
Și tot Părintele Steinhardt, profetic: “Sunt foarte sceptic referitor la omul de mâine, după cât de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de astăzi (Occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace. Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari…“
Dictatura sanitară a pregătit calea pentru instaurarea dictaturii digitale, pentru alienare, pentru dezumanizare. Ușurința cu care miliarde de indivizi și-au cedat libertatea în schimbul promisiunii siguranței arată cât de puține ființe sunt cu adevărat Oameni în această lume! Pentru că fără LIBERTATE nu există viață, doar supraviețuire într-o lume de sclavi!
În ultimele texte publicate online, Claudiu Iordache amintea mereu câteva dintre numele celor care au devenit unelte ale răului, aducând distrugere și moarte pentru atât de mulți oameni buni. Între timp lista a crescut. Răul își continuă drumul. O lume căzută sub stăpânirea întunericului.
„Portrete ale dezumanizării: Arafat, Streinu-Cercel, Tătaru, Musta, Jurma, Cîțu, Mahler, Cherecheș, Craiu, S. Florescu, G. Diaconu, A. Pistol, A. Baciu, R. Dabija, M. Pop, Imbri, Alexiu, Mihăilă, Oancea, Câmpeanu, Ciuhodaru, Moldovan, Ichim, Rădulescu, Chirieac, Prelipceanu, A. Mungiu-Pippidi, N. Manolescu, A. Caramitru, R. Tudor, Gâdea, Mîndruță, Vâlcu, Vijulie, Pieleanu, Wiener, Voiculescu, Rafila, Orban și ceilalți asemenea lor ar trebui să fie înscriși în cartea infamiei românești! Nu se gândesc la viitorul care îi așteaptă cu Legea în mână! F-a-u-c-i ai noștri! Și nimeni nu le verifică averile! Acolo unde și-au ascuns sperjurul! Ei cum de mai sunt liberi? De i-ar veni cuiva ideea să le expună portretele în Piața Guvernului! Astfel de ființe dezonorează ideea de om gânditor! Suflete putrezite!”
“Să nu uităm niciodată câte vieți au fost distruse de această uriașă minciună care stăpânește lumea de peste doi ani, să nu uităm câți oameni buni au fost uciși prin închiderea spitalelor ori prin condiționarea/refuzul acordării asistenței medicale, să nu uităm câte victime au făcut serurile miraculoase care salvau bunici, restaurau dreptul de a-ți îmbrățișa părinții, de a intra într-o cafenea sau într-o sală de spectacol ori de a-ți cumpăra pantofi, să nu uităm câte destine au fost nenorocite de dictatura sanitară, să nu uităm cât de mult frumos și cât de mult bine a furat aceeași dictatură din viețile noastre, să nu uităm cui datorăm distrugerea lumii noastre: criminalilor de sus și criminalilor de jos, cei care s-au isterizat că vor siguranță și și-au vândut sufletele, devenind complici ai ticăloșilor, ai răului absolut înstăpânit peste o lume cândva normală…
De câte ori privim rânjetul criminalilor, să ne amintim! Crimele, distrugerea, umilința, batjocura, abuzul, suferința, oamenii buni uciși de dictatură, viețile distruse, libertatea furată, lacrimile plânse, lumea prăbușită, răul coborât peste Pământ…
Tuturor celor cărora Dictatura le-a ucis ființe dragi, tuturor celor care și-au văzut ființele dragi alegând să moară acasă decât să fie ucise în spitale, un singur gând: Fiecare va plăti pentru tot răul pe care l-a săvârșit! Pentru fiecare loc gol lăsat în viața altora! Pentru pieirea atâtor ființe nevinovate!
„Se înmulțesc mărturiile despre oamenii care chiar dacă se simt rău refuză să fie duși la spital, spunând că aleg să moară acasă decât să fie omorâți în spitale! Cum a fost posibil să se ajungă aici? Citiți și întrebați-vă care vă e partea de vinovăție pentru tot ceea ce se întâmplă de un an de zile, pentru distrugerea lumii noastre!” (18 Martie 2021)
Ființele dragi pierdute pentru că dictatura le-a închis porțile spitalelor, sau le-a ucis în spitale, nu se mai pot intoarce. Dumnezeu să facă dreptate sufletelor lor!
O mână de ticăloși au instaurat dictatura prin fraudă, abuz, măsuri totalitare și bătaie de joc. O turmă de psihozați i-au susținut, renunțând total la gândirea critică și mai ales la simțire, cedându-și de bunăvoie libertatea primită de la Dumnezeu în schimbul promisiunii „siguranței”. Și unii și alții sunt vinovați pentru viețile distruse ori pierdute ale celor loviți de dictatură. Și unii și alții vor da socoteală – nu pe pământ, căci aici dreptatea nu există, ci, dincolo de lumea pământeană, lui Dumnezeu Însuși!”
(Gânduri triste de pe o pagină dedicată Libertății pe care Claudiu Iordache a iubit-o și pentru care a luptat întreaga lui viață!)
În iulie 2022 ministrul sănătății din România a dat publicității o declarație care practic îi acuză pe cei care au condus România în anul 2021, anul în care au murit foarte mulți oameni pentru că nu au avut acces la spitale, o declarație care îi incriminează pe toți cei care au hotărât și aplicat măsurile care au dus la refuzul primirii în spitale a oamenilor care aveau nevoie de ajutor medical, prin „protocolul” pentru „gestionarea” „pandemiei”! Urmarea directă a acestor hotărâri a fost agravarea afecțiunilor cronice și decesul a sute de mii de oameni cărora le-a fost condiționată ori refuzată îngrijirea medicală de care aveau nevoie și la care aveau dreptul! Vinovați sunt cei care conduc România din primăvara anului 2020 încoace, vinovați sunt cei care au luat hotărârile, vinovați sunt cei care au aplicat hotărârile, vinovați sunt cei care au aplaudat hotărârile, susținând astfel instaurarea dictaturii! În fapt, „măsurile” hotărâte de autorități și aplicate prin „protocolul lui arafat” au ucis! Iar crima nu se prescrie!
“Confruntat cu amploarea incredibilă a crimelor împotriva umanității legate de introducerea aproape obligatorie a „vaccinurilor c0vid”, celebrul patolog canadian, Dr. Roger Hodkinson, atrage atenția internațională după ce a citat statistici globale care descriu o imagine îngrozitoare: Cel puțin douăzeci de milioane de persoane au murit direct din cauza “vaccinului” c0vid , în timp ce alte două miliarde au suferit reacții adverse grave.
„O numesc Marea Ucidere. Am asistat la cea mai mare crimă din istoria medicinei”, spune doctorul Hodkinson. „Și medicii, nu doar politicienii, sunt principalii vinovați, pentru că au permis guvernelor să influențeze modul în care își tratează pacienții – ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu-i putem ierta! Au omorât oameni!”
Într-o conversație amplă, disponibilă pe canalele video ale Just Right Media, Dr. Hodkinson face apel la principiile „Mai întâi să nu faci rău” și „Consimțământul în cunoștință de cauză” ca fiind fundamentale oricărei practici etice a medicinei. Propagandiștii vaccinării – politicieni, medici, jurnaliști, influenceri, directori de instituții, manageri de firme – sunt complici la crimă.” (Active News, noiembrie 2022)
„Drumurile la cimitir vor fi dese, te vei uita la numărul ei de telefon și vei aștepta sa te sune, îți vei aminti ce făcea, cum făcea, îți va vâjâi capul când te vei gândi la ultimele momente, doamne cât de mult te vei gândi la acele ultime momente, vei simți ca ai sufletul pustiit, îți vei reproșa că nu ai putut sa faci mai mult, vei simți furie, multă furie. Dar cel mai mult te va durea neputința… cam așa va trece primul an… Multă putere, Mădălin!” (mesaj adresat de Loredana Chimoiu lui Mădălin Pribu la moartea mamei lui, Marilena Pribu, ucisă în spital în noiembrie 2021)
În vara anului 2021 cățelușa unei prietene a suferit un accident vascular cerebral. Prietena, medic veterinar, a dus-o de urgență la un cabinet unde tratamentul administrat i-a salvat viața. În România căzută sub dictatura sanitară, omul Claudiu Iordache nu a avut această șansă!
„Vin sărbătorile de iarnă și am un mesaj: gândiți-vă că vine frigul și pământul este destul de înghețat și tare”, le transmitea celor care aleseseră să nu se vaccineze „medicul” Emilian Imbri (autorul declarației publice „A venit vremea dictaturii medicale”), într-un 16 noiembrie 2021.
În 20 noiembrie 2021 Claudiu Iordache părăsea această lume CA OM LIBER! Cel care a luptat împotriva dictaturii criminale a regimului ceaușescu nu s-a înclinat în fața dictaturii regimului arafat! A strigat mereu ADEVĂRUL în scrisul lui, căutând să-l trimită spre ceilalți, și-a păstrat sufletul curat și spiritul liber, a refuzat să se conformeze „regulilor” dictaturii, a refuzat să gireze narativul oficial, a refuzat să susțină uriașa înșelătorie care ne-a distrus lumea, a acuzat furtul libertății, a luptat pentru LIBERTATE prin scrisul lui, prin vocea lui, prin curajul lui, prin puterea spiritului său înalt, cu demnitate, cu onestitate, și mai presus de toate cu iubire de Libertate, de Neam, de Țară, de Dumnezeu! Cu puțin timp înainte de plecarea din această lume gândea acțiuni pentru România lui! „Este timpul să fie întemeiat Consiliul Național Român”, spunea Claudiu Iordache într-un interviu din iulie 2020, iar în 5 noiembrie 2021 încheia textul dedicat ideii constituirii Mișcării Naționale pentru Apărarea Constituției, simțind că actul fundamental al statului român (la elaborarea căruia își adusese aportul în calitate de membru al Adunării Constituante) trebuia să fie apărat de românii pe care Constituția îi apărase în acești doi ani de restriște! Nu a mai apucat să-și vadă textul publicat, nici să întemeieze Consiliul Național Român, nici să constituie Mișcarea Națională pentru Apărarea Constituției. De Dincolo, unde trăiește acum, privește spre România lui cu aceeași dragoste și cu aceeași tristețe… Și cu speranța că oamenii buni care au mai rămas pe acest pământ n-o vor lăsa să piară!
Cât despre noi… avem sentimentul că fiecare dimineață se naște fără sens… Odată cu el au plecat bucuria, seninul, rostul… Absența lui a înghețat o existență cândva plină de soare… Noi am trăit patru într-unul, într-o singură respirație, ca o singură ființă, și a trăi în trei este ceva ce nu știm cum să facem. Nu ne căutăm aceste sentimente, nu le dorim, ele există, pur și simplu. Pentru că nimeni, niciodată nu va putea să ne spună de ce ne-a fost luat atât de absurd, de neașteptat, și nimeni nu va putea să ne spună cum ne-am putea șterge din memoria sufletului acele zile de suferință la care am asistat lipsiți de orice putere de a-l alina sau de a-l salva, și ultimele clipe, petrecute în brațele noastre… Nu există motive „din înalt” pentru ceea ce i s-a întâmplat și ni s-a întâmplat – un om atât de bun ca el, cu o viață atât de împlinită în fapte de bine și de curaj, de dăruire și de dragoste, nu merita să plece astfel! Și nici familia lui nu merita să trăiască această dublă suferință uriașă: a lui și a noastră, alături de el! Dacă plecarea lui ar fi fost naturală, în ordinea firii, poate cândva suferința noastră ar fi diminuat… Dar el a fost luat din lume fără să fi vrut să plece, fără să-i fi fost timpul, a fost luat de această forță a răului care a pus stăpânire pe pământ de peste doi ani, și forța binelui n-a răspuns rugilor noastre disperate, ca și cum n-ar fi existat… Șocul produs de smulgerea lui de lângă noi, mai ales în felul în care a plecat, nu poate fi vindecat, iar absența lui fizică este sfâșietoare… Pentru un astfel de rău nu există iertare! Nu vom putea accepta niciodată că ni l-au luat, că l-am privit cum pleacă fără să putem face nimic, că medicii chemați n-au făcut nimic pentru a-l salva, cu excepția ultimului dintre ei, ajuns însă prea târziu, că rugăciunile noastre care ar fi putut mișca și pietrele n-au fost auzite de forța cea bună care ar fi trebuit să-i apere viața, pentru că a fost unul dintre oamenii buni dintr-o lume plină de oameni răi! Pentru noi fiecare clipă din care el lipsește fizic, într-o lume fizică, este încă un pas într-un deșert de străbătut, prin care vom continua să mergem pentru că i-am promis, pentru că ne-a promis… dar nimic din ce mai putem face în această viață nu ne va putea alina dorul de el, și nu va putea izgoni lacrimile din sufletele noastre… Cu atât mai mult în lumea pe care ne-a distrus-o răul, în absența devastatoare a binelui…
Plecarea lui ne-a lăsat aproape singuri. Aproape. Am descoperit că încă mai există prietenie, bunătate, afecțiune în această lume, încă mai există Oameni. Le rămânem recunoscători celor care ne-au înțeles și ne-au sprijinit în acest timp de suferință al vieții noastre! Le mulțumim celor care, de aproape ori de departe, și-au trimis gândurile bune spre Claudiu! Amintirea este singurul paradis din care nu putem fi izgoniți. Să-i fie veșnică amintirea lui Claudiu Iordache în memoria celor care l-au iubit!
Cristina Maria, Claudiu Cristian, Claudiu Alexandru Iordache
∞
A plecat Claudiu. Lumină lină printre stele pe Marele Drum.
Un om luminos! Un om cu principii! Fericiți cei care l-au cunoscut!
Un om extraordinar! De mare valoare și patriot adevărat! Veșnica lui pomenire!
Un om însetat de adevăr și dreptate într-o țară bântuită de ticăloși! Dumnezeu sa–l odihnească în pace!
Un prieten drag care a iubit România cu disperare, până dincolo de marginile durerii.
Dumnezeu să-l odihnească în pace, lângă cei drepți!
Un român cu vocația Libertății, care a jucat un rol decisiv în izbânda Timișoarei!
Fericit e cel ce luptă pentru dreptate. Dumnezeu să-l odihnească în împărăția Sa!
E greu să găsesc o altă conștiință atât de curată ca a lui printre cei care au luptat în 1989. Spirit autentic și de neînvins 100 % !
Un autentic luptător pentru libertate! În 22 dec 1989 l-am găsit pe lista foarte scurtă din buzunarul lui Emil Bobu, percheziționat de prietenii mei din Găești. Era lista cu capii evenimentelor de la Timișoara care trebuiau lichidați de urgență… A supraviețuit totuși încă 32 ani…
Era incomod de vertical atât la propriu cât și la figurat !
Avea o vorbă despre evenimentele din decembrie…”puțini am fost, mulți am rămas!”
Acum parcă îmi răsună în urechi cântecul altor timișoreni de la Phoenix, „lumea nu-l ascultă, îl crede un nebun, căci vorbele lui sunt ca niște lovituri de tun”… precum ne spunea el „libertatea ne-a părăsit, scârbită de apatia noastră”…
O mare pierdere pentru Timișoara dar și pentru România, deși vremelnicii carmuitori ai ei au cam uitat de prea mult timp de el.
Odihna veșnică! Un patriot și un luptător împotriva comunismului!
Veşnică să-i fie pomenirea! Un om curajoa şi un iubitor de neam cum puțini suntem!
Un om cu suflet mare și sensibil, fragil în fața atîtor nemernicii ce s-au întîmplat în anii de după 1989.Dumnezeu să–l odihnească !
Pot sa spun acum…mulțumim Claudiu pentru timpul petrecut printre și cu noi...
A noble and great man has passed away. It was an honor for us to meet and speak with him. Greece has lost a precious friend.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Binecuvântată să-i fie memoria!
A fost un om de o onestitate remarcabilă si cu mulță dragoste de țară. Regret nespus că nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l odihnească.
Dumnezeu să-l ierte și să-i perpetueze spiritul, neliniștea și patriotismul ardent in viața publică a țării noastre! A fost cu adevărat un român vrednic!
Trist! Un om care a susținut mereu adevărul!! Lipsa lui o simțim toți cei care ne simțeam reprezentați prin scrierile lui!! Odihnă în pace și în liniște!
Un om de valoare care a reușit prin forțe proprii să se remarce ca un mare intelectual.Pentru el revoluția nu a fost o zi–două, a fost o luptă continua cu hidra comunismului.
Dumnezeu să-i ocrotească sufletul nobil și generos! Veșnică fie pomenirea lui!
DUMNEZEU să te odihnească în ÎMPĂRĂȚIA SA, OM și ROMÂN adevărat! Un mare patriot!
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Un mare om, patriot și revoluționar autentic.
Pentru mine și pentru mulți rămâne un simbol, un reper al dreptății, al ĺuptei pentru libertate!! Domnul să îl aibă în paza lui!!
Au început să ne dispară şi dintre revoluţionarii autentici, repere morale de netăgăduit, de care n-am ştiut să ţinem seama.
In memoriam… Claudiu Iordache, un mare și adevărat revoluționar,un patriot și un luptător pentru dreptate și libertate…un visător…
A fost dintre cei fără stare, mereu cu gândul să schimbe lumea, s-o facă mai dreaptă, mai apropiată de nevoile oamenilor simpli.A fost o figură definitorie a Revoluției din 1989 și a perioadei imediat următoare. Un om integru, inapt la compromisuri.
Libertatea, în doliu la moartea eroului Claudiu Iordache. „Era de o asemenea sensibilitate încât și aerul vibra de emoție în jurul său! Iubea și a iubit Libertatea până în ultima clipă! Era făcut să fie din ceata, puțină, a Apostolilor, de care uităm mai mereu! Și, mai presus de orice, și-a iubit Țara și pe Dumnezeu, a iubit oamenii, cu asupra de măsură! Cuvintele îmi îngheață pe ferestrele inimii…Dumnezeu să-ți odihnească sufletul, eroul nostru!”
Cu iubire și disperare despre România: Claudiu Iordache. „Este un prooroc hulit și voit-uitat al României, pe care a iubit-o enorm, așa cum nu s-a iubit niciodată pe sine! Tocmai de aceea, gloata netrebnicilor s-a năpustit cu nemernicie aprigă asupra sa, a gândurilor, a ideilor și a scrierilor sale, de cîteva ori chiar și asupra sa, direct, și a apropiaților săi! De la Ion Iliescu și Petre Roman, la Victor Ciorbea și la mulți, mulți alții, până la hienele mici și rapace ale societății românești, toată haita a reușit să ridice un monstruos zid al izolării și ignorării sale! Nu au reușit să-l înfrângă, iar eu acum spun că el “este” – chiar dacă l-a chemat Dumnezeu, să-l așeze în Grădina Raiului – pentru că trăiește în inimile noastre, nu foarte mulți, dar care cred și sper că vor deveni foarte mulți! Nu numai pentru memoria și amintirea lui ci, mai ales, pentru salvarea noastră și a Țării… CLAUDIU IORDACHE…”
Claudiu Iordache, un Om cât Țara!Păcat pentru viața sa pierdută, prin felul în care nu a putut fi salvat!Condoleanțe familiei iubite,Înălțător rămas bun.Dumnezeu să-l odihnească.Dumnezeusă-i odihneasca pe toți cei care în 89 au murit pentru Țară.
Un erou!O legendă!Să nu ne uiți, Domnule Claudiu Iordache…
Un an lung pentru noi, o clipă lungă pentru el, o eternitate de când Dumnezeu îl are aproape. Nu te putem uita, căci ești mereu în noi…
„O veste extrem de tristă. S-a stins din viață unul dintre cei mai surprinzători oameni pe care i-am cunoscut vreodată prin temeinicia și rectitudinea cu care CLAUDIU IORDACHE își susținea ideile și faptele, adeseori împotriva curentului zilei, o inteligență și o cultură remarcabile, dar și o sensibilitate de poet autentic, de scriitor și analist incomod în interiorul unei societăți opuse modului de viața și gândire a acestui om de excepție. Erou al Revoluției din Decembrie 1989, adevăratul creator al Legii care a purtat (eronat) numele lui Ticu Dumitrescu, parlamentar vizionar și mai apoi conducătorul extrem de activ al Institutului Revoluției din Decembrie 1989 (IRRD), Claudiu Iordache a amprentat cu personalitatea sa remarcabilă o întreagă societate și a fost mai mereu în opoziție cu atitudinile și modul de înțelegere retrograde ale multor oameni politici, căci Revoluționarul autentic, dar și profundul om de cultură nu putea accepta samavolnicii, inechități, abuzuri și minciună. Pentru Claudiu drumul Golgotei sale s-a închis. Puțin prea abrupt, prea imprevizibil. Un mare cărturar și un om al dreptății a plecat dintre noi și aceasta realitate extrem de tristă devine simptomatică pentru o lume românească aflată într-o profundă criză existențială. Când asemenea oameni pleacă dintre noi semnele nu sunt favorabile, ele predispun la diminuarea speranței generale într-o salvare ființială, așa cum Claudiu o prefigura, o argumenta și o susținea prin faptele sale, prin scrisul său inconfundabil și extrem de obiectiv. Am pierdut un mare prieten și un mare român și încercăm să fim cu sufletul alături de familia sa, de singurătatea în care s-a trezit după dispariția atât de nemiloasă a celui ce a fost soțul, tatăl și sufletul mare și generos care i-a susținut în această lume dură și absurdă adeseori.
“Nu există libertate mai prețioasă decât cea cucerită prin jertfă. Din păcate, revoluționarii sunt de multă vreme desconsiderați, iar ceea ce facem noi la institut este să ne asigurăm că au parte de prețuirea și respectul pe care îl merită. Doar recunoștința ne ajută să nu fim orfanii Revoluției. Să nu uităm că atunci (….) ne-au murit copiii, au murit frații și prietenii noștri!“ Acestea sunt cuvintele adresate revoluționarilor brașoveni de Claudiu Iordache în decembrie 2015.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
∞
“Și dacă într-o dimineață românii ar ieși cu copiii în brațe, străbătând satele și orașele cu o floare în mână, și oprindu-se din când în când pentru a se ruga împreună: “Există Dumnezeu! Și suntem liberi!” Și dacă într-o zi românii s-ar reînfrăți ca în Revoluția Română, strigând: “Există Dumnezeu! Și suntem liberi!” Și dacă ne-am întoarce iarăși cu fața la România?”
Claudiu Iordache – “Lovitura de stat”. Penultimul text publicat înainte de a pleca din această lume.
32 de ani de când zeci de mii de oameni, după patru zile de luptă cu dictatura lui Ceaușescu, au strigat, în Piața Operei din Timișoara, EXISTĂ DUMNEZEU!
32 de ani de la întemeierea Frontului Democratic Român, în Balconul Operei Timișoara!
32 de ani de când Claudiu Iordache a renăscut ca OM LIBER în Revoluția din Decembrie 1989!
30 de zile de când Luptătorul pentru LIBERTATE Claudiu Iordache a părăsit această lume.
„Revoluția celor uciși. 1989. Recviem pentru învingători” este ultima carte pe care a încheiat-o, dorindu-și să o vadă publicată în acest 20 decembrie.
Memorie eternă unui EROU!
Dar dovada cea mai impresionantă că în România a avut loc o revoluție reală e adusă de zecile de mii de români care depășiseră faza tuturor manipulărilor: entuziasmul lor, vocea imensă a mulțimilor scandând cuvântul Libertății ori cântând Deșteaptă-te, române, emoția vădită, fraternizarea exemplară, înaltă, o împletire extraordinară între puterea oamenilor și puterea mulțimii, evocarea continuă a lui Dumnezeu ori a Timișoarei insurecționale, privirea febrilă a unei națiuni cu accente profetice, toate acele imense trăiri amintind fervoarea lui 1 decembrie 1918 n-au putut fi stimulate cu mijloacele serviciilor secrete.
Poporul român a ars în ora lui astrală, și a pune sub semnul dubiului științific Revoluţia lui înseamnă a nega, pur și simplu, dreptul la istorie exemplară a unui neam european. Poate că asta și surprinde: saltul de la servitute la orgoliul libertății și căderea la fel de rapidă a încrederii în forțele proprii. Revoluția românilor a inflamat conștiința lumii, luminându-i calea rezervată oricărui popor oprimat. Și poate că, în ultimă instanță, cea mai gravă vină a fostei Securități constă în sufocarea acestui elan desferecător! Securitatea, confiscând masiv mijloacele schimbării, a întors din drum demnitatea românească, a constrâns-o să abjure. Și ea a cedat. S-a întârziat pe sine pe drumul viitorului. Să nu-i ucidem, atunci, cu neîncrederea noastră tentativa de a-și surmonta destinul. În acești termeni, Revoluția Română s-a aliniat celorlalte două, din 1821 și din 1844, fiind la rândul ei o revoluție învinsă. Ea nu a fost decât o schimbare la față. Convingerea din ultimii ani ai lui Cioran a fost că el nu se mai poate întoarce într-o Românie înfrântă de propria-i încercare de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în cutele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una, cea pe care a abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran. Și biata Românie. Și noi, românii contemporani care nu mai precedăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!
Trăim un timp în care eroismul, ca alegere extremă a conștiinței, e total ignorat, în care nu mai merită să mori pentru nimic și pentru nimeni! Poate că niciodată eroii noștri n-au fost mai desconsiderați ca astăzi, și asta la 20 de ani de la o revoluție a martirilor! Dezinteresul public pentru cultul eroilor e năucitor. Românii căzuți în numele libertății unui popor insensibil mor a doua oară, îngropați de indiferența generală. Istoria neamului s-a închis cu capitolul unui refuz general. Nu mai avem trecut – pentru că nu ni-l mai amintim, nu ne mai emoționează, nu ne mai interesează – cum nu mai avem viitor. Nu mai avem decât acest prezent derizoriu în care trăiesc, în devălmășie, ființe amnezice și dezrădăcinate, care nu mai au sfinți, nu mai au patrii, nu mai au familie. Un fel de joc macabru al agoniei despuind de ultimele însușiri creștine un popor condamnat să nu se mai respecte pe sine.
Exegeza postdecembristă a Revoluţiei Române conţine o garderobă aglomerată de argumente în favoarea unei lovituri de forţă pro-moscovite în 22 decembrie, ignorându-se faptul că Revoluţia poporului a respirat liberă între 16 şi 22 decembrie! (“alterare majoră, bruscă şi violentă a ordinii de guvernare şi a structurilor asociate acesteia” – The New Encyclopedia Britannica). După fuga lui Ceauşescu s-a declanşat procesul suplinirii vidului de putere. A pune existenţa unei revoluţii sub semnul premeditat al dubiului, după ce ea a reuşit să răstoarne dictatura, ţine de armele subversive ale celor temporar învinşi, dar nu eliminați definitiv din tabloul principal al disputării prerogativei naţionale. O confuzie elementară căreia i-a căzut pradă naivitatea mimată a multor analişti străini.
Între 16 şi 22 decembrie 1989, peste 1100 de români şi‑au pierdut viaţa pe străzile României. Schimbările Estului n-au antrenat în altă parte utilizarea violenţei. Ele s‑au produs prin consensul crispat, deseori obligat, între cei ce abandonau puterea cu gândul de a o recupera şi societatea celor ce au refuzat solidar sistemul totalitar. Numai în România istoria anului 1989 a costat atât de scump. Preţul acestei surpări l‑a constituit viaţa martirilor şi sângele vărsat. Faptul că post‑revoluţia a fost controlată în scopul revenirii la putere şi remodelării formulelor de dominaţie nu impietează asupra autenticităţii actelor Revoluţiei. Revoluţia Română, judecată după principiul lui Peter Calvert, a fost spontană, bruscă,violentă. Cercetătorul mai adaugă nevoia succesiunii politice şi a schimbării profunde. Nu e treaba unei Revoluţii evoluţia de dincolo de ea. Ea este pentru ca altceva să fie cu putinţă, în afara a ceea ce a provocat‑o să izbucnească! Ea a produs românilor momentul schimbării, dar nu l‑a gestionat mai departe. Revoluţiile sunt fulgerele istoriei, nu anotimpurile de secetă, anterioare ori ulterioare. Revoluţiile nu antrenează doctrine, ci frustrări şi nemulţumiri. Ele nu sunt politice, chiar dacă epilogurile lor se politizează. Revoluţia nu survine până când istoria blocată nu o cheamă în ajutorul ei. Între 16 şi 22 decembrie s‑a consumat o Revoluţie preţioasă în palmaresul unui popor constrâns să se împace cu nefericirile sale. Aspiraţiile şi ideile revoluţiei au părut naive: glasnost, perestroika au fost refrene îngânate, dar tot atunci pe buzele Revoluţiei a apărut strigătul uriaş al Trezirii şi Libertăţii! Revoluţiile deschid mereu o poartă blocată prin care istoria poate pătrunde într‑o altfel de evoluţie. Putem judeca sever evoluţia postdecembristă, dar nu şi Revoluţia din Decembrie! Cum în teoria schimbării Revoluţia nu şi‑a găsit o unică definiţie (cel mult o cazuistică), o judecată a prospectologilor asupra Revoluţiei Române e cu atât mai riscantă. În ultimă instanţă, istoria (un continuu flux şi reflux al energiilor sociale epuizate şi renăscute) este o desfăşurare de neclarităţi, contrarietăţi şi episoade necontrolate. Dar nu putem lua poporului, al cărui sânge ne însufleţeşte şi căruia îi vorbim limba, dreptul de a se desprinde din soarta care‑i este potrivnică. Teoriile conspiratiste nu pot fi judecate şi acceptate decât în raport cu influenţa lor. „Conspiraţia“ a costat, în Germania, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, zero morţi. În România a costat peste 1100 de morţi! Marile Puteri au avizat schimbarea, dar nu au produs‑o. Drama contemporană a României postdecembriste este că a fost – şi continuă să fie – la fel de iresponsabil condusă înainte şi după decembrie 1989, înainte şi după Revoluţie!
“Nici clasa politică, nici societatea românească n-au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilități oferite de căderea comunismului [..]) Vorbim de clasa politică și de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială și sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogățească (…) A jefuit cum nici huliții fanarioți n-au făcut-o. Responsabilitatea ei față de situația catastrofală a României este imensă.” (Academician Florin Constantiniu)
Doar revoluţia s‑a condus pe sine din protest în revoltă, din revoltă populară în insurecţie victorioasă. Dar când fulgerul a încetat să mai lumineze România, pe chipul ei s‑a aşezat din nou pecinginea de plumb a domniei nomenclaturii contemporane.
Revoluția Română este un fapt de istorie. Istoria reține dovezile și mărturiile combatanților, pentru că în decembrie 1989 a avut loc un război fratricid, un război sui generis între armatele represiunii lui Ceaușescu: armata, miliția, securitatea, și poporul ce-și voia libertatea. De altfel mărturiile conținute în cele opt volume ale Procesului de la Timișoara (ediții îngrijite de Traian Orban, Miodrag Milin și Gino Rado), cel mai atotcuprinzător rechizitoriu la adresa responsabililor represiunii de la Timișoara, la care vom apela de mai multe ori pe cuprinsul acestui volum, confirmă fără echivoc implicarea organelor de partid, a Securității, Miliției și Armatei, în acțiuni dominate de cruzime, ură și sadism, provocatoare de moarte și suferințe. Nu poți decât să te simți umilit ca român atunci când știi că poporul tău a putut naște astfel de specimene! Partea lor din Revoluția Română se constituie, astfel, într-un spectacol macabru al omului declasat, omul nou al lui Nicolae Ceaușescu. Pe de altă parte, conținutul şi greutatea mărturiilor și documentelor, puse în balanță cu maculatura istoriilor loviturii de stat a bravilor comentatori din bogata pletoră a fostei Securități, de tip Alex Mihai Stoenescu ori de tip Florin Bechir ori de tip Hoandră, ori de tip Cosmin Gușă (“Tot de Crăciun am avut și așa-zisa Revoluție, care a fost de fapt o lovitură de stat, conectată la origine cu evenimentele mineriadelor.” “Revoluția din ’89 a fost, de fapt, o lovitură de stat ruso-maghiară, de tip KGB”. „Toate generațiile din România de astăzi sunt afectate de minciuna primordială post ‘89…”) care nu s-a sfiit să amenințe că va finanța un Institut de Istorie care să dovedească inexistența Revoluției!, ori de Moise Guran, ori de Grigore Cartianu, ori de col. Mircea Dogaru (după care în timpul Revoluției: “S-a mizat pe faptul că sunteți “curați” și mânați de un “devotament sincer” și pe faptul că, întotdeauna, dacă “mandrina” (oaia cu clopoțel după care se ia turma) se repede capie pe drumul “pavat cu intenții bune”, turma va ajunge, matematic, “spre iad”!) ori de Rareș Bogdan, departe de a exprima un gest de căință, aruncă în derizoriu absolut mărunta muncă mercenară a detractorilor Revoluției! Un lucru este sigur: istoria nu trebuie niciodată lăsată pe mâna celor ce vor să dezonoreze!
A câștigat poporul această luptă în stradă? Cartea fostului președinte Emil Constantinescu: Păcatul originar, sacrificiul fondator – Editura Minerva) aduce argumente convingătoare în favoarea acestei afirmații. Totodată, Emil Constantinescu încearcă, și reușește, să demonstreze că la Timișoara a avut loc „o revoluție completă”, încheiată cu formarea unui partid antitotalitar care a purtat însemnele simbolice, mai presus de orice bănuială, proprii comandamentului unei revoluții naționale, fraternale, morale și creștine! Tabloul răsturnării puterii dictatoriale, cu suita sa impresionantă de victime, este consecința faptului că în România, spre deosebire de celelalte țări ale Estului, a avut loc nu o revoluție provocată și controlată, o revoluție de catifea, ci o revoluție autentică. Observația profesorului universitar lyonez, Jean-Louis Courriol: “Poate că singura revoluție adevărată a Europei anului 1989 a fost în România!” devine astfel cu atât mai întemeiată.
Cert este că după consumarea ei au urmat anii de tăcere inexplicabilă. Neîncrezătoare, istoriografia românească, ignorând dreptul la istorie al unei generații supusă unor suferințe constante, în așteptarea apariției unor surse străine miraculoase, depozitate încă sub protecția secretului de stat, a amânat momentul. Să fie, oare, adevărat că frica de istorie conduce inexorabil la un fals de istorie, în cazul nostru acela de a comenta o revoluție învingătoare ca pe o lovitură de stat? Istorici importanți au lăsat ca timpul să rezolve problemele, în pofida faptului că Revoluția fusese cel mai tulburător moment al biografiei tuturor. Iar scrierea istoriei celor merituoși nu a interesat pe nimeni. Mai mult chiar, executarea perfidă a unui memoricid, în tentativa premeditată de a bloca cercetarea crimelor din decembrie 1989, împiedicând victimele să-i afle pe cei ce le fuseseră călăi! Dealtfel, în pofida faptului, sesizat de Stephane Courtois: “A venit timpul formării unei memorii europene a teribilului secol XX, “o memorie care să țină seama nu doar de o tragedie ori alta, ci de toate tragediile!”, istoria Revoluției române nu și-a găsit un loc în memoria europeană nici în zilele noastre!
Toți ăștia unde erau? În 16 când românii au ieșit în stradă pentru a rosti împreună, sprijinindu-se unii pe alții, numele Libertății, în 16 noaptea când oamenii au fost vânați ca animalele şi călcați în picioare în închisoarea orașului, în 17 când militarii au început să tragă în balcoane, pe stradă, în spitale, la adăpostul întunericului, omorând femei, bătrâni, muncitori ori copii, în 18 când activiștii au încercat să-i convingă pe timişoreni că pe străzi acționează huligani şi agenți străini, în 20 când plutoane înarmate ne somau să nu îndrăznim să facem un pas înainte spre clădirea Operei, în 20 noaptea când am avut în faţă floarea jalnică a regimului, înspăimântată dar gata să execute și pe mai departe ordinele sceleratului, în 21 când zeci de vagoane cu muncitori din Oltenia, înarmaţi cu bâte, se îndreptau spre Timişoara să reprime Revoluţia, în 22 dimineața, la ora 5, când partidul, miliția, securitatea și armata se pregăteau să ia cu asalt balconul Operei pentru a-i aresta pe liderii FDR?
Dar iată o mostră de iresponsabilitate profesională a autorului Alex Mihai Stoenescu. În cartea sa Cronologia evenimentelor din decembrie 1989, apărută sub egida Centrului de Istorie a Românilor “Constantin C. Giurescu”, la pagina 133 aflăm că: “Autorul celei mai echilibrate și, se pare, a celei mai autentice relatări a evenimentelor din Timișoara, Miodrag Milin, va povesti momentele dramatice ale acelei nopți: “M-am dus cu 150-200 de oameni la Operă. În Operă n-au mai rămas decât puțini. Aveam și o armă. Am strigat: ”Români, adunați-vă! Avem nevoie de voi. Nu trebuie să dați dovadă de lașitate în această noapte!” Am plecat după oameni, care rămăseseră la Consiliu… În acea noapte n-a fost nici Fortuna, nici Vârtan… Am fost prea puțini. În acea noapte am albit. A fost cea mai grea noapte din viața mea!” Istoricul Miodrag Milin nu a fost în Timișoara în acele zile ale Revoluției!
“Opera” mercenară a dl-ui Stoenescu, un mic mistificator din categoria Mușat & Ardeleanu, devenită manualul manipulării istoriei Revoluției, e de fapt o capodoperă de omisiuni, de imprecizii voite, de răstălmăciri și mistificări, dedicată unui singur scop consecvent: compromiterea ideii de Revoluție! Și pentru că la pagina 119 amintește și de intervenția mea din 20 decembrie 1989, din Balconul Operei, citând inexact: “În jurul orei 15, din Balconul Operei va vorbi Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache, scriitor român. Mi-e teamă. Tuturor ne e teamă. Singura soluție este să rămânem împreună!” adaug un fragment din intervenția mea în fața miilor de timișoreni adunați în în fața Operei: “Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sînt scriitor român. Sînt mândru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani. Sânt mîndru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atâta timp şi pentru că am venit aici pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”). Aşa trăieşte forţa unui popor!
o istorie a Revoluției, susținută cu documente și dovezi irefutabile, nu a fost scrisă niciodată. Însă dominantele vorbesc de la sine, asemenea unor nervuri ce au susținut, în Decembrie 1989, transparența întunecată a unei explozii inevitabile. Torentele nu suportă directive. Ele nu se rostogolesc pe sectoare dedicate, ele inundă ori îneacă silnic tot ceea ce li se împotrivește, pentru a sfârși, într-un târziu, într-un leșin mlăștinos. Revoluția în sine este un proces ce nu poate fi declanșat și controlat de la un pupitru de comandă. (Chiar și astăzi apar cărți în Franța ce pledează în favoarea unei revoluții de la 1789 “inspirată” de agenturi engleze.) Revoluția în sine – o sărbătoare sângeroasă în șantierele tăcute ale istoriei, dar pe care unii au văzut-o ca pe o lovitură de pumn izbind balanțele nedreptății! – este neprevăzutul în acțiune! Nu știi când pornește, nu știi când sfârșește, expresie a unei rupturi bruște și traumatice provocată de neputința unui sistem de a se reforma. Revoluția, o evoluție bruscă, e recursul ultim la o stagnare sinucigașă. Doar prin revoluție istoria supraviețuiește propriilor prăbușiri. Gustave Le Bon, în Revoluția franceză și psihologia revoluțiilor, era convins că astfel de mișcări nu sunt niciodată spontane. Dar tot autorul francez consideră că nemulțumirea generalizată este cea care aprinde focarele revoluției, conchizând însă la un moment dat că: “Sufletul omului este un mecanism deosebit de fragil și marionetele care se agită pe scena istoriei știu arareori să reziste puternicelor forțe care le pun în mișcare.” Ereditatea, mediul, circumstanțele – sunt stăpâni autoritari. Nimeni nu poate spune cu certitudine cum s-ar fi comportat dacă s-ar fi aflat în locul oamenilor ale căror fapte încearcă să le interpreteze” Iată impasul pe care istoricul și știința sa probabilă nu-l pot surmonta! Istoria este ceea ce aflăm din ceea ce a fost, este un fragment al trecutului dar nu trecutul însuși. Revoluția, această tăietură brutală în înlănțuirea istoriei, incendiară și devoratoare, capabilă să schimbe dar fără să se lase schimbată, este un drept natural al popoarelor. La ea recurg mulțimile când carcera regimurilor nu le mai permite accesul la starea de libertate. Nu poți convinge o dictatură să devină o democrație dacă nu pui mâna pe armele celei din urmă. Nu poți să o înfrunți decât riscându-ți viața. Și nu ți-o riști decât atunci când nerăbdarea de a fi om liber nu mai șovăie și dă la o parte teama de a pieri.
De ce trebuie să lăsăm întotdeauna istorii neterminate în urma noastră? De fapt, ce s-a întâmplat în estul Europei, pe tot cuprinsul anului 1989? În pofida aparenţelor, istoria suportă bine schimbarea! În ţările din spatele cortinei de fier a izbucnit o conjuraţie victorioasă a comuniştilor reformişti împotriva comunismului nereformabil, ori a comuniştilorbuni împotriva comuniştilorrăi! Este şi motivul pentru care revoluţiile Estului au fost, cu toate, de catifea, cu excepţia uneia singure: cea din România! În România, raportul dintre comuniştii buni şi răi s-a dovedit cu mult prea mic; rezultatul a fost că aici a trebuit să curgă sângele celor care, comunişti ori nu, au ales să sfideze dictatura, ca formă absurdă de exteriorizare a puterii, în stradă! Ca urmare, Timişoara – enclava cea mai bine informată în teritoriul unei ignoranţe îndelung exersate – care clocotea de mai mulţi ani, face explozie!
Între 16 şi 22 decembrie se trage, pur şi simplu, în mulţimile româneşti care pretindeau libertatea schimbării! La Timişoara va apărea primul partid antitotalitar: Frontul Democratic Român, ce va coordona, în circumstanţele extrem de agitate ale momentului, convulsiile unei revolte care, din 20 Decembrie 1989, capătă accente dramatice, anunţând ţării întregi Revoluţia! Din 20 decembrie până în 22 decembrie, în balcoanele Timişoarei fiinţează vitrinele voinţei de a sfida puterea represivă a lui Ceauşescu! Sub ferestrele acestuia, curând avea să clocotească marea înfuriată a poporului revoltat! Care popor, veţi întreba? Nu poporul “mămăliga care face explozie”, ci poporul inspirat şi îndemnat de istorie spre termenele izbăvirii sale! În tot acest interval, nici un emisar al comuniştilor răi n-a urcat în balcoanele unde oameni necunoscuţi unii altora, la temperatura insuportabilă a tuturor suspiciunilor, au încercat (şi azi putem spune că au reuşit!) să dea un chip lucid acţiunilor teribile consumate până la capăt în incinta sacră a oraşului Revoluţiei!
În tot acest interval, nici miliţia, nici securitatea, nici armata – trei bastioane amuţite, copleşite de spaimă înaintea unui viitor justiţiar – n-au dat dovada voinței de a fi solidari cu concetăţenii lor revoltaţi, ci doar ofiţeri şi soldaţi care au ales deliberat insubordonarea ca act de conştiinţă, refuzând să ridice arma înspre pieptul gol al poporului căruia îi purtau însemnele pe petliţele lor! Pe de altă parte, chiar împușcând toată Timişoara puterea autocrată n-ar fi reuşit să amâne sancţiunea extremă! Europa este numai o parte de lume, şi totuşi mai ales în Europa tot ceea ce îi schimbă cursul afectează istoria lumii întregi! Comunismul s-a născut, într-o baie de sânge, pe malurile Nevei şi a pierit, într-o baie de sânge, pe malurile Begăi! Cum a fost cu putinţă aşa ceva, rămâne în sarcina istoricilor loiali independenţei cercetării istorice să ofere răspunsuri. Cert rămâne doar faptul că în şapte zile ale facerii ei, Revoluţia, în secvenţa ei de la Timişoara, a continuat să fie − citându-l pe Lorin Fortuna − “o revoluţie luminoasă”! Dacă au existat ori nu mişcări secrete, subversive, consumate într-o transparenţă misterioasă, care au alimentat tensiunile şi conflictele, le putem presupune. Dar chiar dacă ar ieşi la iveală dovezi ale existenţei lor, asta ar conta prea puţin!
Întotdeauna o dictatură presupune o împietrire ca metodă de a trata cursul deficient al unei existenţe statale, nu însă pentru a-l ameliora, ci pentru ca surparea să fie amânată! Jaruzelski a conservat, prin exercitarea dictaturii militare, un deceniu al unei Polonii muribunde şi delirante. Doar câțiva ani mai târziu delirul, decongelându-se, a continuat să se transforme în putreziciune naţională! Nicolae Ceauşescu a închis inima vie a României într-un sicriu de hârtie. Dar inima vie a poporului a continuat să bată până când hârtia propagandistă ceauşistă a ars! Nici o dictatură nu este originală, nici o dictatură nu a inventat niciodată nimic. Mai devreme sau mai târziu, asemenea bolovanilor prăbuşiţi în calea apelor, ea va fi dizolvată, eliminată, dată la o parte!
Este adevărat, planurile generale ale evenimentelor au fost continuu înceţoşate de o explozie în lanţ a unor scenarii secunde; multe şanse ale naţiunii au fost risipite. Dar erorile de atunci nu mai pot fi măsurate prin câştig ori prin pierdere. Nu e singura prioritate a fervorii publice în căutarea adevărurilor ei! Dar de ce România a trebuie să spere atât de mult în Decembrie ’89 pentru a nu mai aspira ulterior la fel de profund la propria ei normalitate? România însăşi ezită să-şi privească trecutul în faţă! Astăzi, România cetăţenilor, România străzii, încă nu doreşte sincer să cunoască adevărul despre Revoluţia sa.
Da, a fost Revoluţie! Cât timp un popor este împiedicat să se respecte pe sine, poporul tace. Dar poporul român n-a tăcut, nu tace, nu mai tace! Revoluţia de la Timişoara, revoluţia de la Lugoj, revoluţiade la Bucureşti, revoluţia de la Sibiu, de la Cluj, de la Arad, de la Braşov, de la Târgovişte, de la Buzău, de la Constanţa, egal Revoluţia Română, revoluţie profundă ce nu va putea rămâne orfană de urmările ei!
Un popor ca al nostru nu putea supravieţui decât clintind continuu muntele ce fusese aruncat de soartă în calea sa. Ori atunci când un popor se hotărăşte să înfrunte ceea ce îl împiedică să respire, el trăieşte, prin graţia istoriei, starea de Revoluţie!
Revoluția Română se expune cercetării ca un fenomen particular al ideii de revoluție. A semănat și nu a semănat altora din trecutul și din prezentul ei. N-a fost opera marilor puteri, deși ar fi putut fi, în urma încercărilor acestora de schimbare a echilibrului de putere european. Logica istoriei impune depășirea stagnării și fixării în marasm a societăților prin intervenția brutală a dreptului ei de a evolua. Numele acestui drept este acela al dreptului la revoluție. În pofida frazei lui Salvador de Madariaga – scriitor, diplomat, istoric spaniol: “Europa nu-şi va regăsi sensurile decât atunci când cuvântul Revoluţie va evoca ruşine şi nu orgoliu! O ţară care se laudă cu revoluţia sa glorioasă este la fel de golită de sens ca şi un om care se laudă cu apendicita lui glorioasă”, revoluția este o intervenție chirurgicală în corpul bolnav al societății. Societatea românească era grav bolnavă la capătul anului 1989. Dictatorul pierduse contactul cu lumea înconjurătoare. Ceaușescu era izolat mai ales înăuntrul psihicului său alterat. El nu mai vedea România. Devenise un monarh autist. (În romanul său Toamna Patriarhului, Gabriel Garcia Marquez l-a descris, fără să-l cunoască, într-o frază devenită celebră!) Ieșirea din realitate a dictatorului român a încurcat planurile marilor puteri. România lui Ceaușescu nu a permis puterilor europene impunerea, fără violențe necontrolate, a noilor concepte geostrategice. Ceaușescu nu anticipa, nu auzea, nu vedea primejdia, și nu se dădea la o parte din calea ei, antrenând în dezastrul său personal un întreg popor. Iar când dictatorul a aflat că poporul s-a revoltat a trimis Armata la Timișoara, unde ordinele sale de tragere au fost executate!
“-Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă!
-Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei…
-Ați spus că ați dat ordin să se tragă… De ce ați dezinformat?
-Trebuia să-i omoare pe huligani!
– Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical.
– Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă!
-Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman)”
Ședința Comitetului Politic Executiv din ziua de 17 decembrie 1989, text original. Caietele Revoluției, nr.6 (19) 2008
Din ordinul lui Ion Coman, transmis generalului Guşe Ştefan, şeful ierarhic al inculpatului Chiţac Mihai, acesta din urmă a fost trimis să se informeze despre situaţia de la Catedrală. Cînd a revenit, inculpatul i-a raportat că pe treptele Catedralei sunt câteva zeci de tineri cu lumânări aprinse în mână. Aflând despre continuarea demonstraţiei din Piaţa Catedralei, în 18 decembrie 1989, în jurul orei 17, Elena Ceauşescu a ordonat măsuri extreme pentru dispersarea manifestanţilor, inclusiv “să pună câinii pe populaţie şi în special pe femei, că ele sunt mai sperioase”, afirmă Ion Coman. (fila 20/verso – volumul V).
Unii români au fost împuşcaţi în stradă. Alții au ales calea rezistenței. Iată cine a provocat Revoluția: Regimul, aroganța lui primitivă, maxima sa orbire. Marele regizor al Revoluției Române a fost chiar Nicolae Ceaușescu. Întotdeauna vina pentru declanşarea unei revoluţii sângeroase o au cei împotriva cărora este îndreptată!
Curiozitatea contemporanilor pentru un eveniment epocal, întreținută mai degrabă de dragul suspectării manevrelor din spatele scenei decât de dramatismul momentului, a produs în România monștri mititei, dar voraci. Explicațiile Revoluției din Decembrie au mers pe urmele unor adevăruri îndelung clamate. Se pretinde adevărul cu aerul că Revoluția a fost o enciclopedie completă de fapte scrise. În realitate, Revoluția a fost surpriza, ieșirea din normă, din cutumă, din letargie, din realitatea unui popor sufocat. Nu poți explica niciodată suficient un fenomen − în cazul acesta al naturii mulțimilor. Nici ele nu știu ce-au reușit. Nici forțele represiunii nu știu de ce s-au opus. Căci deznodământul plutea deja deasupra câmpului de luptă. S-ar fi putut evita Revoluția, am mai scris-o! Dar ea a surclasat rațiunea competitorilor. Două armate vorbind o singură limbă, înfruntându-se într-un război fratricid. Ce nevoie avea istoria de asta? Probabil că nu tot ce trăim este creația noastră. Nu tot ce construim, nu tot ce distrugem. Existăm pe puntea unei omeniri în tangaj. Și totuși ne căznim să înțelegem. Să aflăm. Să știm ce a fost cu istoria noastră. Nu trebuie să ne oprim să cercetăm, să analizăm, să disecăm, să autopsiem evenimentul vieților noastre. Ce a fost în Decembrie ´89? O rebeliune militară, o lovitură de stat sau o revoltă populară ori o revoluție pe deplin conturată? Teoriile s-au ivit din această necesitate. (“Cele patru atribute ce definesc valoarea unei teorii sunt: falsificabilitatea, claritatea definițională, identificarea de variabile relevante pe diferite niveluri de analiză și aplicativitatea la un nivel vast de evenimente analizabile.” − Robert Gurr). Peter Calvert crede însă că “problema care se pune e de a realiza o sinteză între cele trei domenii în care s-a căutat o explicație: cel psihologic, cel sociologic și cel politic.” Ne rămâne nouă să căutăm o explicație istorică. Istoria românilor este istoria celor trei revoluții. (Altfel, mult prea puține după câte au îndurat românii de-a lungul vremurilor!) Nu cred că România își va mai permite o a patra, pentru că nu pot decât să sper că nu-şi va mai pierde libertatea vreodată!) Timpul modern s-a scurs sub presiunea polilor vecini de putere. Între ei ne-am strecurat, am găsit un spațiu restrâns pentru a respira ca națiune. Cât chin a trebuie să suporte România (respectiv Carol I, Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu) în așteptarea unor decizii favorabile pe care nu le putea influența în 1878, în urma cărora “cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus”6 la Berlin? Ce a simțit Ion I. C. Brătianu la Versailles, în 1919? Dar Mihail Manoilescu la Viena, în august 1940? Dar guvernul regal când a primit ultimatumul sovietic în același an, 1940? Revoluția românilor de la 1848 a fost o revoluție-fiică a revoluțiilor europene. Revoluția anului 1989 a fost o soră a unor revoluții mai înțelepte. Noi am urmat mereu lumea și arareori lumea ne-a urmat pe noi. Deci, a fost o revoluție de catifea la Praga. Au fost revoluții acolo unde citadelele comuniste, șubrezite de excese și uzură, au căzut pe rând. A fost revoluție și în țara lui Ceaușescu! Europa vorbește despre anul revoluționar 1989. Sunt voci la București ce vorbesc despre lovituri de stat la Varșovia, la Berlin, la Praga. Dar cât rămânem în domeniul bunei credințe și a expertizei istorice, fabulațiile devin din amuzante, ridicole. Se va vorbi în cartea de istorie a Europei unite de lovitura de stat a lui Stănculescu la București? Ne îndoim! Evenimentele din Decembrie pot fi etichetate după regula diversității opiniilor și intereselor, în speranța că, peste ani, arhive fabuloase ne vor orbi, în sfârșit, cu evidențele lor. Dar până atunci istoricul alege din ce poate culege. Și el constată că oamenii au ieșit pe străzile marilor orașe cu sutele de mii, că au fost întâmpinate cu armele represiunii, că au fost victime și că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a șters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulțimea înfuriată. A fost într-atât o revoluție încât nu o mai poate știrbi nimeni!
Why Men Rebel? (Ted Gurr, Princeton University Press, 1970) De ce se revoltă oamenii? A te adapta unei societăți toxice, a o accepta, a te supune constrângerilor ei, a o percepe ca pe o fatalitate, înseamnă a o încuraja să supraviețuiască. Dar o lume care nemulţumeşte incită la schimbarea ei! În lumea echilibrelor precare de putere, schimbarea este ca o inimă depusă într‑un gheţar. Supuse atenţiei analitice, revoluţiile schimbării sfârşesc prin a deveni accidente episodice ale procesului evolutiv. Când mulţimea pune mâna pe arme, ea, „acest animal monstruos – thremma mega kai ischyron“, cel mai laş animal social, „enorma abundenţă a banalităţii“, după Jacques Merleau‑Ponty, mediocritatea perpetuă, plebs sordida, “din incapacitatea de a discerne adevărul“ (Tacitus), e semn că nu s‑a mai putut altfel. Fenomenul Timişoara ar merita o analiză aparte. Un oraş mai „burghez“ decât altele din România anului 1989 descoperă pe neaşteptate resurse pentru a se răscula împotriva dictaturii şi, vreme de şapte zile, rămas singur în faţa regimului, reuşeşte să menţină tensiunea care va precipita la Bucureşti decizia de răsturnare a dictatorului. În cele două etape distincte ale reactivităţii ei (etapa de dinaintea revoluţiei şi etapa celor şapte zile: 16‑22 decembrie) mulţimile Timişoarei se comportă radical diferit. Indiferenţa, resemnarea, lentoarea dinaintea furtunii sunt înlocuite brutal cu o atitudine curajoasă, dârză, decisă, dispusă la sacrificiu. Cine a cunoscut, în acele momente, mulţimea Timişoarei nu poate uita fervoarea sa exemplară, revenirea năvalnică şi spontană în familia omogenă a condiţiei umane, destrămarea frontierelor egoismului, generozitatea dezlănţuită, curajul înaintea morţii cu baionetă, pentru ca a doua zi după fuga dictatorului, într‑un declin fulgerător al respectului de sine, să revină la mulţimea flască, expeditivă, cârcotaşă de dinainte de fenomen. Cum de s‑a putut evapora virtutea supremă a unei mulţimi atinsă de virusul propriului său succes? Îl citez pe Lyall Watson: „Elias Canetti consideră mulţimea un organism de sine stătător. El face diferenţa între grupurile întâmplătoare şi mulţimile autentice ce se dezvoltă înăuntrul unui focar, numit germen de cristalizare al mulţimii. Formarea şi creşterea mulţimilor sunt fenomene universale şi misterioase. La un moment dat pot fi câţiva indivizi, iar în clipa următoare va exista o activitate coordonată. Persoanele ce alcătuiesc o mulţime nu ştiu ce li se întâmplă. Dacă sunt interogate, nu au un răspuns. (n.a. Ceea ce n‑au ştiut organele de anchetă ale Securităţii de la Timişoara! Sute de arestaţi au fost interogaţi brutal şi maltrataţi pentru a răspunde la întrebarea „De ce?“ Dar puţini au avut ce să răspundă.) Ele se grăbesc spre ţelul comun, devenit invizibil. Ajunsă în această stare, mulţimea se hrăneşte cu oameni. Ea vrea să‑i captureze pe toţi ceilalţi şi nu are o limită decât în propriul ei succes. Presentimentul dezintegrării se manifestă printr‑o creştere rapidă. Absoarbe pe oricine şi, făcând‑o, trebuie până la urmă să se descompună.“ Nu poate exista, cred, un raţionament mai aplicat evoluţiei mulţimilor timişorene! Revoluţiile se propagă „în furgoane străine“, dar nu e niciodată de ajuns. Degeaba sosea Lenin la Petrograd într‑un vagon sigilat dacă Rusia nu era adusă la temperatura de explozie. Cei ce cercetează arhivele mişcărilor insurecţionale sfârşesc prin a constata, la debut, aroganţa insuportabilă şi inutilă a puterii. Până la urmă Puterea, ereditar dispeptică, aţipeşte, fatal, în siguranţă de sine. Schimbarea puterii cu o alta sfârşeşte inevitabil în reabilitarea rădăcinilor ei. (Revoluţiile puterii sunt totdeauna conservatoare. Ele nu risipesc puterea, o aglutinează unor forme noi care să‑i reziste. Pumnul de fier se deschide doar ca să se închidă şi mai strâns.) Departe de a fi gripări, eşecuri ori accidente ale aparatelor de putere, revoluţiile („un simptom al sănătăţii“ – Rădulescu‑Motru), climaxuri aparent învingătoare, se lasă invariabil succedate de restauraţii. Cei ce hrănesc revolta vor flămânzi din nou după victoria ei. Cazul României după Decembrie ’89 este adeveritor. Numai carnea de tun nu ştie că participă la o evoluţie prin evitarea schimbării. Numai ei nu ştiu că revoluţia lor le va pune în spate trei mari poveri: perversity, futility, jeopardy (efectul pervers, inutilitatea şi punerea în pericol, după A. O. Hirschman). Numai ei nu ştiu că sacrificiul lor este pervers, periclitant, inutil! „Vous tenez à vivre?/ Ça dépend comment.“ (Malraux, Condiţia umană) Numai ei nu bănuiesc că preţul sacrificiului este acela de a renunţa la recunoaşterea meritului de a‑şi fi abandonat fiinţa atât de vulnerabilă pentru ca, preţ de câteva zile, pe drumul complicat de la Patos la Neputinţă, să poată reprezenta lumea. (Un privilegiu ce le va fi retras atunci când nevoia de schimbare îşi va stinge furtuna purificatoare şi se va întoarce la starea de fapt. Şi asta la nesfârşit, până când lucrarea lumii va izbândi.) „Nu ieşi din revoluţie decât pe o singură poartă, şi ea se deschide spre neant!“ (Manés Sperber) Numai ei, care mor în schimbarea imposibilă, pentru ca totuşi o schimbare să se producă!
Situația României înaintea furtunii sociale din Decembrie 1989 valida aplicarea asupra crizei sale a analizei lui Jacob Burckhardt care, în Considerații asupra istoriei universale, distingea factorii care constituie omogenitatea, soliditatea și unitatea societății umane: statul, religia și cultura. “Numim cultura suma activităților spiritului, ce au loc spontan și nu pretind că au o valoare universală și nici un caracter obligatoriu. Cultura modifică continuu și dezagregă celelalte organisme statice ale vieții, cu excepția cazului în care acestea au supus-o total și au obligat-o să nu servească decât intențiile lor. Cultura este critica celorlalți doi factori.” În anul 1989, cultura României era supusă, alături de religie (controlată, acaparată, la rândul ei, epurată de preoți dedicați unui Dumnezeu tratat de autorități ca deținut politic), arbitrariului statului, puterii sale politice. Ea nu servea decât interesele dictaturii, devenind o cultură-servitor, o cultură-lacheu, o cultură de curte, rolul ei fundamental (cultura se lasă exprimată și exprimă în acelaşi timp sociabilitate, solidaritate, loialitate spirituală și istorică și înaltă comunicare) fiind anihilat, o cultură comandată (o contradicție în termeni) o cultură masificată. Dar dezvoltarea individului și întreaga ofilire a personalității s-au produs la umbra unei dictaturi pătrunse silnic în conștiința unor ființe înfricoșate de neputința ei. Izbucnirea revoluției a eliberat starea de conștiință, spiritul a aflat că poate fi liber dacă omul și-a recuperat libertatea. Revoluționarii s-au comportat în fața armelor ca niște ființe libere, au luptat și au murit liberi. Iar căderea regimului doar a ratificat intrarea într-o nouă etapă a spiritului românesc. Din păcate, moravurile ființei captive au atenuat până la somnolență curajul de a fi al ființei. Prea obosiți de trecut, românii au obosit curând și de viitor. Marșul lor s-a oprit într-un prezent provizoriu. Aici au campat și au uitat să mai plece, iar amânarea continuării drumului a însemnat o a doua șansă pierdută. Devenită dintr-o revoluție a libertății una solidară, creștină, națională (la Timișoara s-a scandat în 20 decembrie numele Basarabiei! La București dimensiunea națională a fost estompată), ea s-a pierdut în tribulații joase ale exercitării dreptului la putere. Atât oamenii de rând cât și elitele au format mulțimi, după rețeta lui Gustave Le Bon, incapabile să-și distingă rolul, eșuând, într-un final, în lipsa oricărui proiect! Iar absența prestigiului și rolului culturii au făcut din România post-revoluționară o națiune în care spiritul a strălucit tot mai rar. Pentru ca astăzi abia să mai pâlpâie, sub asediul unei aculturalități absolute.
Revoluţiile n‑au parte de învingători fericiţi! Revoluţia de la 1789 a dus la ghilotinarea capetelor celor ce au provocat schimbarea unei lumi întregi. Istoria rămâne şi pe mai departe demolatoare de eroi. În Decembrie ’89 Revoluţia a zguduit devastator conştiinţa lăuntrică a românilor. Un dictator ce părea de neclintit a fost măturat din fruntea statului într‑o singură săptămână. Peste o mie de morţi, mai multe mii de răniţi, dar numărul cel mai mare va fi al învingătorilor răstigniţi ulterior pe crucea ingratitudinii publice. În războaiele sociale primii pier inocenţii. Îi urmează cei curajoşi. Profitorii marilor momente supravieţuiesc aproape întotdeauna… Dar poate este mai bine aşa. Dictatura meritului rămâne (ca oricare alta), pentru majorități, o soluţie de respins. Cimitirele sunt pentru cei uitaţi: vii ori morţi. A vorbi despre moartea lentă a celor vii, părtaşi ai bravurilor recente ale României, înseamnă, poate, a restitui memoriei colective dreptul critic al remuşcării. Dar oare popoarele nu‑şi hrănesc dintotdeauna memoria prin uitare? Umilirea prin uitare a învingătorilor unei Revoluţii câştigătoare se va dovedi ultimul act!
“Nu voi înţelege niciodată cum de au reuşit să mă urască într‑atât!“ observa, şocat, un protagonist al evenimentelor din Decembrie ’89! (Nu e singurul care constată ostilitatea aparent nemotivată a publicului pentru cei care au contribuit la victoria Revoluției. Dovadă că ei au participat la o revoluție neterminată, în care adversarul, adus din nou la putere, și-a luat revanșa alungându-i, copleșiți de acuzații și resentimente, la marginea societății.)
Transferul libertăţilor devenite de la un moment dat inutile se face totdeauna spontan. „Donaţiile“ sunt fireşti, iar colectorul e totdeauna celălalt, cu spatele la exigenţa propriei sale eminenţe. Revenirea la conştiinţa nudă este instantanee dacă societatea nu oferă susţinere pentru conştiinţa acută. Sub dictatură, conştiinţa comună pătrunde în hibernare agresivă, opunând conştiinţelor rebele propriul său veto. Doar în condiţii extreme fiinţa socială poate deveni contrariul fiinţei hibernate, a fiinţei dezvelite până la os, în care nu mai contează decât ordinele supravieţuirii: frica, laşitatea, resemnarea, pasivitatea. În rest, revenirea la şir, la coadă, în seria anonimă a declinului sensibilităţii şi tăcerii opiniei, poate fi percepută ca o reacţie a neputinţei mulţimilor (abătute de la norma idealităţii lor) de a mai răzbi prin ele însele, aşteptând să le iasă în cale Mântuitorul. Ele nu mai devin, ci involuează, evocând puternic o lume care şi‑a pierdut rostul. Dacă Adam Michnik propune sintagma Restauraţia de Catifea, ca un alt nume al contrarevoluţiei celor ce au îngropat revoluţiile Estului sub povara eleutherophobiei, a spaimei lor de libertatea asumată, „eliberarea de dictatură nu a adus libertate şi bucurie decât unui grup restrâns. Majoritatea, lăsată în sărăcie şi disperare, nu se va bucura nicicând de roadele victoriei“.
A afirma existenţa tentaţiei la aservire, a face imposibilă eliberarea, este doar ceea ce se re‑întâmplă în societatea modernă. Servitutea domină familia, grupul, societatea. Depunerea armelor pare încă mai firească decât ridicarea în strictă apărare. Cât încă nu reuşeşte, revoluţia este numai a celor ce o fac cu putinţă. După victorie, ea devine a tuturor – victorie asemenea unui cadou pe care virtutea îl oferă mulţimilor. Sensul curajului ce acţionează în spaţiul de diferenţă este să insufle, şi nu să profite. Eroismul este cultural. Eroismul e filantropic. Eroul îşi oferă viaţa fără recompensă, căci în actele demnităţii subzistă totdeauna o fraternitate în aşteptare. Sofocle gândea despre revoltă că este sfântă atunci când reprezintă erupţia unei conştiinţe umane convinsă de dreptatea ei, deschizând astfel capitolul arid al dreptului la revoltă, în cartea căruia Thomas Jefferson avea să adauge, două mii de ani după: „Arborele libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor!“, prevestind furtunile societăţilor de mai târziu. În două intervenţii ce privesc schimbările Estului în 1989, Francis Fukuyama observă că:
Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revoluţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑An‑Men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate… Pentru ca Jean-Claude Guillebaud, în Gustul Viitorului, să afirme că: “Numai cel ce se bizuie pe o interioritate puternică, pe un loc al său de neatins, își poate încorda voința de a se opune.”
Pe de altă parte, conflictul părților s-a dovedit asimetric. Represiunea avea birocrația de partea ei, documentele ce plecau-veneau pe teatrul de luptă, rapoartele partidului, ale serviciilor ori ale ministerului de externe. Soldații Revoluției n-aveau de partea lor decât teama, durerea, ura și disperarea. Puținele documente emise în perioada 16-22 decembrie la Iași, la Timișoara, la Arad, la Sibiu, la Brașov, la București, pot fi citite astăzi la adăpost de emoțiile de atunci. Dar ele conțin literele de fier ale voinței de a scăpa România de dictatură.
„În numai o săptămână de libertate, dictatura s‑ar destrăma ca o pânză de păianjen!“ scria, profetic, Marin Niţescu, decedat în aprilie 1989.
(Sub zodia proletcultismului, 1979)
În decembrie ’89, timp de şapte zile, un altfel de viitor a tulburat Timişoara. (Age, libertate Decembri utere – Foloseşte‑te de libertatea din Decembrie! Horaţiu, Satirae) Fraternizarea celor sfidaţi, ameninţaţi, nedreptăţiţi a atins acute irepetabile. În ultimii ani nici un investigator calificat al comportamentelor colective nu s‑a deplasat la Timişoara pentru a căuta acolo schijele meteorice ale exploziei din Decembrie. S‑a pierdut o clipă care ar fi putut justifica o istorie. Săptămâna timişoreană a aruncat în aer o temelie a puterii dictatoriale, căci Revoluţia a fost reflexul spontan la presiunea polului de putere ceauşist, exprimată ca o stare de imanenţă. Revoluţia a „spart“ istoria şi preţ de o clipă s‑a ivit Viitorul, după care Lumina s‑a stins şi poporul a rămas şi pe mai departe orbit înaintea consecinţelor vizionarismului său.
Desigur, România devenise, în anul 1989, terenul unor jocuri politice ai căror protagoniști își aveau sediile în serviciile secrete ale marilor puteri concurente! Și în vremea asta ea continua să fie o țară ermetic închisă în întuneric. Dar dacă poporul sobolic bâjbâia temător pe drumurile adâncului, elita lui se plasa și pe mai departe, conform unei tradiții de două secole, sub așteptările ce-i erau rezervate. În aceste circumstanțe, căutarea din afară a unei soluții românești pentru revoluțiile Estului a pus planurile externe sub semnul unui posibil eșec. Dovada: erupția poporului în stradă, ieșire provocată de atrocitățile represiunii. Căci marele arhitect al Revoluției Române a fost însuși Nicolae Ceaușescu! Fără orbirea și pulsiunile lui, schimbarea dictatorului s-ar fi produs în cadrul controlat al unui Congres de partid. Dar nu s-a putut. Meritul schimbării a trecut de partea celor ce au înfruntat feudalismul ceauşist din interior. Cu toate că Nicolae Ceaușescu a beneficiat de sprijinul temeinic al armatelor sale politice, și asta până în ultima clipă! Armata a tras la ordinul Comandantului ei Suprem. Securitatea a ezitat până în ultima clipă să-și abandoneze Șeful. Avea să cadă odată cu el. (Deși mai târziu avea să uzurpe o bună parte din puterile constituționale ale noului stat, sub privirile marilor puteri care au tăcut, abandonând România unei puteri interne autoritare și represive). Agonia României ieșite din totalitarism avea să se consume abiă mai târziu. Păcat! Căci ar fi meritat o soartă mai îngăduitoare poporul acesta naiv și oropsit, un popor de împrumutat oricând marilor interese, altele decât ale lui, un popor minor (nu singurul), captiv și cu atât mai greu de respectat, de înţeles, ascultat ori crezut. Un popor ca un subiect pentru un un studiu de caz: „Eșecul unei biruințe sau dezastrul unei mari victorii naționale!”
Spirala căderii lui Nicolae Ceaușescu
20 mai 1989: apare Frontul Popular din Moldova. 18 iunie 1989: Polonia, primele alegeri libere câştigate de Solidarnosc. 10 septembrie 1989: Ungaria deschide frontierele pentru transfugii germani. 9 noiembrie 1989: căderea Zidului Berlinului. 10 noiembrie: alungarea lui Jivkov. 17 noiembrie: Revoluţia de Catifea. 29 noiembrie: Václav Havel este ales preşedinte. 16 decembrie 1989: izbucneşte Revoluţia Română. 25 decembrie: execuţia lui Ceauşescu. 30 decembrie 1989: dizolvarea Securităţii Statului.
Peter Calvert în cartea sa Revoluție și contrarevoluție constată aproape imposibilă formularea unei definiții atotcuprinzătoare a fenomenului revoluției! Autorul oferă, totuși, o rețetă privind identificarea unui proces social ca fiind revoluție. “În primul rând revoluția se produce brusc. În al doilea rând revoluția este violentă. În al treilea rând revoluția înseamnă succesiune politică. În al patrulea rând revoluția înseamnă schimbare.” Revoluția Română din Decembrie 1989 s-a produs brusc, a fost violentă, a asigurat o succesiune politică și a însemnat o schimbare. Ea a fost o revoluție, o schimbare violentă a ordinii existente, o desprindere radicală (deși târzie) de prezent, de prezentul sufocant al dictaturii ceaușiste, în diferență la celelalte două revoluții ale României moderne, cea de la 1821 și cea de la 1848, ce pot fi apreciate ca încercări de desprindere violentă de Evul Mediu târziu al boierimii conservatoare care sufoca evoluția Țărilor Române. Revoluția din Decembrie acoperă fapte sociale consumate într-un interval strâns de zile și nopți în care statul totalitar pe de o parte şi poporul dezarmat pe de altă parte s-au înfruntat sub imperiul disperării și furiei. Revoluția românilor n-a fost ideologică, nu a fost condusă de grupuri pregătite îndelung pentru un conflict final. De partea poporului a venit Dumnezeu, cel care a asigurat un cer senin deasupra capului și temperatură de leagăn în nopțile revoltei, de partea Dictaturii n-a mai rămas decât dreptul la sinucidere al unei guvernări trecute dincolo de termen. Nimeni și nimic nu-l mai putea ajuta pe Ceaușescu, după ce represiunea a produs primele duzini de morți la Timișoara! Dictatura trăgea deja realitatea politică a Europei în jos. Dictatura a comis crime iraționale, pentru că oricum nu se mai putea salva. Dictatura a ucis, pur și simplu, forţând populaţia să nu se mai retragă înaintea ei. Neanticipată, nepregătită, neînarmată, Revoluția a făcut dreptate unei națiuni înlănțuite. Iar istoria o va reține ca pe o revărsare a voinţei de libertate care, amânată prea mult timp, se smulge din somnolenţă și deodată învinge!
Pentru istoria Revoluției Române Nicolae Iorga nu s-a născut încă! Compilația între mărturii, dovezi, arhive, artefacte, ori depareiate texte hagiografice, nu înseamnă opera de istorie! Cartea istoricului trebuie să fie o sinteză a faptului de istorie, studiat cu erudiția unui savant, acribia unui ceasornicar și intuiția unui scriitor. Cu atât mai mult pentru istoricul contemporan, disputat de curente de interpretare, istoria nu este faptul care s-a produs, ci faptul care a făcut cu putință prezentul. Un istoric este un deschizător, nu un încheietor de istorie. Fără viziunea lui trecutul ar rămâne trecut și nu manual de supraviețuire. Revoluția Română a fost un fapt de istorie, un izvor pentru o altă Românie și un motiv pentru a spera că va supraviețui veacurilor care vor veni peste ea. Din nefericire, pentru revoluția românilor, marele ei istoric nu s-a născut încă! Poate pentru că nu știe ce rol a avut în istoria lui recentă, poporul se înclină în fața despoților vremelnici. Revoluția a fost o flacără ce nu va putea fi îngropată în uitare. Oricât s-ar ostenii cronicarii corupți – mai pasionați de budoarul familiei Ceaușescu decât de tragedia prin care a trecut România – să-i stingă chemările și lumina! Revoluția a fost o înaltă promisiune pentru o România reînnoită. Ea a reușit, generația post-decembristă, nu! Dar, sunt sigur, se va naște și pe acest pământ, un istoric care să o dezvăluie, să o descrie, să o explice. Până atunci, istoria nescrisă a românilor, așteaptă răbdătoare. Ori resemnată?… Chiar și pentru adevăr, în țara aceasta, înecată în resentimente și mistificări, va veni o zi! Dar să nu pierdem speranța că revoluția română va primi recunoașterea care se cuvine unei dintre cele mai glorioase sărbători ale neamului românesc! (Claudiu Iordache, Caietele Revoluției))
Revoluția lui
Sorin Leia
De altfel, iată desfășurătorul dramatic al acelor zile, numite astăzi Cele șapte zile glorioase:
16 decembrie 1989.
17 decembrie 1989
18 decembrie 1989
19 decembrie 2019
Revoluția lui
Lorin Fortuna
20 decembrie 1989
21 decembrie 1989
22 decembrie 1989
Revoluția de la Timișoara a sfidat tiparele care de-a lungul timpului au încercat să contureze definirea oricărei Revoluții. Ea nu a avut trecut clandestin, n-a fost urmarea unei conspirații anterioare, n-a avut inițial un program politic, n-a fost a unei clase anume, nu a fost internaționalistă, nu a contat pe susținere în rândul opozanților lui Ceaușescu dinăuntrul Partidului Comunist, nu a avut sprijin extern, nu a avut o conducere inițială, nu a avut un stat major profesionist care să-i planifice operațiile și nu a avut decât liderii pe care i-a ridicat și uitat pe rând strada revoltată. Ea a fost o capodoperă de spontaneitate! Cazul Tõkés este adiacent. El a putut amorsa, cel mult, o erupție mult timp amânată! Revoluția de la Timișoara se singularizează astfel prin suma tuturor atipiilor ei. Un argument în plus pentru cercetători de a analiza motivele, desfășurările, schimbările de ritm, contradicțiile și urmările unei mișcări desfășurate mult în afara capitalei României, dacă ne gândim că doar în Polonia rezistența anticomunistă fățișă s-a declanșat la Gdansk și nu la Varșovia.
Revoluția de la Timișoara amintește mai degrabă de Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1921) a lui Tudor Vladimirescu ori de mișcarea de la Craiova, Islaz (7-9 iunie 1848), de unde a pornit mișcarea pașoptistă din Oltenia, în drum spre mereu întârziatul București. Revoluția de la Timișoara a fost inspiratoarea unei revoluțiii fraternale, care a acționat din prezent, în prezent, asupra prezentului, viitorul nefiind preocuparea ei cea mai importantă. Ea a vrut căderea unui dictator, schimbarea unui regim, eliberarea unui neam din închisoarea ideologică și redobândirea dreptului la libertate, la dreptate și la credința în Dumnezeu. Revoluția de la Timișoara rămâne și pe mai departe o insulă pe continentul unei schimbări fundamentale, rod, în bună măsură, al elaborărilor vizionarilor lumii. Autoritatea sa este strict morală. Timişoara a indus sentimentul că libertatea poate fi obținută doar dacă lupți pentru ea! Influența revoluției timișorene s-a extins fulgerător la Lugoj, la Arad, la București, celelalte capitale provinciale aderând la principiile ei, mai puțin cunoscute atunci, mai mult întrevăzute. Revoluția de la Timișoara se evidențiază și prin faptul că n-a fost preocupată de preluarea puterii. Când, după victorie, zeci de delegații ale provinciei au sosit la Timișoara pentru a adera la programul Frontului Democratic Român, ele au fost îndreptate spre capitala României, semn al tulburătoarei modestii a celor ce au însuflețit-o cu lupta și sacrificiul lor! Revoluția de la Timișoara va rămâne și pe mai departe, în istoria neamului românesc, nu numai locul unde s-a deschis mormântul dictatorului comunist, ci și piatra prețioasă în coroana cu spini pe care România continuă să o poarte pe frunte de-a lungul veacurilor. Că în Decembrie 1989, astfel, Iisus s-a născut la Timișoara, nu mai este nici o îndoială! Revoluția Română, declanșată la Timișoara, avea să producă mișcări similare mai întâi la Lugoj, apoi la Arad, unde a fost format un Front Democrat Român după modelul celui de la Timișoara, condus de liderul Valentin Voicilă, apoi în marile orașe ale României: Brașov, Sibiu, Cluj, unde oamenii înfruntând armele au murit în numele libertăţii tuturor, culminând cu ziua de 21 când au fost ridicate primele baricade în Piața Universității din Capitala României. Putem vorbi în acest caz de conștiința marilor orașe, conştiinţă exemplară ce a reușit să înfrunte Dictatura cu neînchipuite jertfe și să forțeze fuga Dictatorului din ziua de 22 decembrie 1989.
Revoluțiile
Orașelor Libere
Vom muri și vom fi liberi !
Revoluția s-a înfăptuit de la sine din fructul Revoltei! Venind din nu atât de mari depărtări, sfredelindu-și loc pe sub fiecare republică totalitară, tsunami-ul schimbărilor (“sufletul înăbușit al revoluției” − Victor Hugo) a măturat România progresând de la vest la est în numai șase zile! Între Timișoara și București s-a zguduit o țară întreagă. Izolarea Timișoarei a luat sfârşit în clipa în care s-au mișcat Lugojul și Aradul. Au urmat apoi românii la Cluj, la Sibiu, la Brașov. Timișoara nu mai era singură. Dictatura a reacționat atacând, arestând, ucigând, aproape la întâmplare. Ar putea fi uitate vreodată crimele regimului Ceaușescu? Sau crimele generalilor care, lipsiți de suflet, n-au dovedit nici mintea românului de pe urmă? (Pot fi trecute cu vederea astăzi vocile revanșismului care caută să justifice asasinatele de atunci?) România rămâne și pe mai departe o țară otrăvită, o țară intoxicată, un primitivism rezidual ce nu cedează la trecerea timpului, un suflet gregar pitic care caută în trecut tot ce nu a reușit în prezent. Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu? Desigur! “Era mai bine!” Frigul, foamea, restricțiile, cenzura, arestările, anii de ocnă, toate au fost uitate! Ar mai lua-o martirii Revoluției de la capăt știind ce a urmat după ei? Întrebări sibilinice. Chiar și un popor ticălos are resurse nebănuite când trebuie să se prezinte, cu toate ale lui, înaintea Mântuitorului. Iar poporul român nu e un popor ticălos. În sine popoarele nu pot fi ticăloase. Oamenii, da, politicienii, regimurile, dictaturile, ființele cu instinct infractor, da. Doar că poporul nostru, pregătit să uite crimele trecutului, nu e pregătit pentru generozitate și compasiune. Românii sunt buni când obosesc să mai fie răi! În Decembrie 1989 harta României s-a lăsat sfâșiată. Oamenii buni au ieșit în stradă și în numele celor răi. Și la Buzău, și la Craiova, și la Târgoviște, și la Ploiești, și la Constanța, și la Brăila. A nu fi uitat valul de curaj al românilor într-o istorie a întunecimilor nesfârșite! În Revoluția Română românii s-au învins pe ei înşişi. Au aprins lumina în mâzga întunericului. Și-au trăit transfigurați clipa de geniu. Și merită respectați chiar și atunci când ei înșiși ignoră că au fost demni, curajoși și viteji. Da! Au fost la înălțimea neamului lor. Nu și-au dezamăgit strămoșii. Au rezistat în fața primejdiei. Cu cedări, cu hemoragii, cu pierderi… Și au rezistat în timp. Un popor supraviețuitor al Europei, care într-un Decembrie 1989 a sărbătorit în bătaia puștilor nemiloase sutele sale de ani!
Și atunci nu este decât drept să vorbim despre Revoluția Românilor din Decembrie 1989, care a avut loc la Reșița, la Buzău, la Galați, la Iași, la Târgu-Mureș, la Alba Iulia și Cugir, răsplată de onoare, demnitate și sânge, fără nici o discriminare.
La București controlul populației atinsese dimensiuni nebănuite. Securitatea intimida și controla până și sufletul ascuns în umbra căminelor personale. La București, în pofida unui număr sporit de dizidenți, procentul lor era strivit de acela al oportuniștilor, umililor, resemnaților și obedienților puterii. Intelectualitatea culturală era înfricoșată, infiltrată și coruptă. Colaboraționismul artiștilor: scriitori, muzicieni, pictori, sculptori atinsese un maximum de servilitate greu de explicat. (În România, în timp ce la Timișoara erau omorâți oameni, universitățile și teatrele nu intrau în greve, n-a fost făcută nicăieri nici o declarație de sprijin, după modelul ceh! Tăcerea apăsătoare a conștiințelor avea să fie, într-un final, tulburată de strigătul mulțimilor în stradă: „Timișoara! Timișoara!” Autorul acestor rânduri pleacă astăzi fruntea înaintea lor, oameni simpli, tineri, bărbați și femei curajoase, care și-au pierdut viața în Piața Universității, la Dalles, la Romană, și le mulțumește!)
Conștiințele de vânzare erau pe toate drumurile. Delațiunea era în floare. Infernul ultimului deceniu de apropiere maximă de capriciile dictatorului făcuse din bucureșteanul de rând un colportor de bârfe și glumițe la adresa unui regim care deja nu se mai temea de măruntele lui cârteli. Un anume miticism inculcat făcea din populație o mulțime ușor de îngenuncheat. Mutarea bisericilor, demolarea cartierelor istorice erau tot atâtea metode de a izbi în sufletul unei comunități copleșite. O revoltă aici ar fi fost înăbușită imediat, marile puteri având dificultăți sporite de a interveni. Le-ar mai fi rămas la îndemână invazia, o soluție nedorită de nimeni deși, dacă ar fi avut loc, ar fi fost aprobată dinăuntrul și din afara României. În aceste circumstanțe, revolta timișorenilor a beneficiat de avantajul surprizei. Până să-și trimită puterea trupele de represiune, Timișoara era în stradă. Orbirea strategică a serviciilor de forță, absența unui plan B ori C, indecizia conducătorilor armatei și ai Securității (de altfel, Securitatea a stat docilă lângă Ceaușescu până în ziua de 22!), au făcut ca piețele publice să fie asaltate de demonstranți. Erupția bucureștenilor în seara lui 21 Decembrie ține de miracol. Dacă n-ar fi ieșit la rândul lor în stradă, Timișoara ar fi fost poate zdrobită. N-a fost să fie așa. Ziua de 22 a încheiat un program providențial. Armata, umilită la Timișoara, avea genunchii înmuiați. Tentativa de desprindere a generalului Vlad a fost refuzată de generalul Milea. Apoi, ca într-o dramă de teatru, Milea s-a sinucis. Armata s-a repliat. A început procesul marilor și micilor trădări. Ceaușescu a șters-o ca un dezertor, eliberând pe ultimii săi supuși de respectarea jurământului față de Conducător. Muncitorii au ieșit în stradă, repetând istoria de la Timișoara și desăvârșind victoria Revoluției. Cu perechea prezidențială arestată la Târgoviște, regimul a sucombat. (Dar Regimul n-avea să fie nici judecat, nici condamnat pentru trădarea națiunii și nici executat!) A urmat o ultimă, însângerată, surpriză: teroriștii, cei care au continuat să tragă făcând victime între soldați și oameni de rând. Comitetul Central a fost invadat de demonstranți. Televiziunile europene au fost invadate de filmul Revoluției telegenice. Agenții străini la București s-au călcat în picioare, încercând să înțeleagă sensul convulsiilor bucureștene. S-au perindat apoi chipurile amestecate ale celor ce au nimerit în fața camerelor televiziunii, foști, figuranți, histrioni, dizidenți abia eliberați, revoluționari, și între ei componenții viitoarei puteri. În noaptea de 22 s-a conturat echipa ce avea să formeze noul organ al CFSN. Lupte oarbe au continuat pe parcursul următoarelor zile. Anarhie, diversiune, răfuieli, manipulare, jefuirea caselor de patrimoniu, dispariția sub nisip al elefantinului partid comunist, trecerea Securității în subordinea Armatei. Moartea a continuat să secere vieți. Până într-o zi, când s-a aflat de execuția dictatorului. Pentru toți românii Revoluţia începută la Timișoara se încheiase.
După 25 de ani de declin totalitarist întunecat, România încă nu anticipa că își pregătise, fără să știe, cetățenii pentru un război final declarat tiraniei lui Ceaușescu. Fără preliminarii, el a izbucnit la Timișoara pentru a continua în toată țara. Regimul și-a mobilizat armatele politice, Securitatea, Miliția și Armata, și a plecat la atac confundându-i pe românii revoltați cu mercenari ai unor puteri străine. Represiunea și-a făcut datoria! A secerat vieți, a produs mari mutilați, a comis arestări, a schingiuit, a ars pe rug, a ucis în spitale. Dar nu a salvat regimul. Ceaușescu a dezertat de la comanda lui scelerată în 22 decembrie 1989. Au rămas să deconteze crimele de război demnitarii și generalii săi. Unii au pierit în zilele de după Revoluție (Milea, Nuță, Mihalea) alții ceva mai târziu (Totu, Macri). Dar nici unul dintre ei nu a murit de rușine!
“Puterea cu cap de mort!” Să guvernezi nu dreptul la fericire al oamenilor, ci nesiguranţa şi spaima lor!
Drumul spre nimic al lui Ion Iliescu ! Dumnezeu i-a dat mulți ani de viață ca se se căiască ! Pentru ce au murit cei peste o mie de români ? pentru ca funesta Securitate să ajungă din nou la putere ? Istoria nu-i va uita felul în care le-a predat puterea poporului victorios în Revoluția lui, pentru a figura în istorie doar ca președinte al unui stat eșuat !
La o distanță apreciabilă de timp, un ofițer de securitate își mărturisește sentimentele față de Revoluția Română. Abjecția și primitivismul personajelor care l-au apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă divulgă caracterul oamenilor recrutați de fosta Securitate. Nu e de mirare că, revenită la putere, s-a putut comporta cu atâta cruzime cu poporul care i-a căzut iarăși în plasă. Anul 2010 va consacra pedeapsa colectivă aplicată de regimul Securității românilor obișnuiți: reduceri brutale de salarii, de pensii, de drepturi, de medicamente, taxe sufocante doar pentru ca mulțimea românească să știe cine este stăpânul, laolaltă cu etalarea parvenită a averilor trufașilor învingători, dar, mai ales, revenirea fricii în fața puterii arbitrare a statului securist!
“Revoluția n-au făcut-o românii. Au făcut-o rușii, cu americanii și cu ajutorul Securității. Noi am avut arme în mână și, dacă se dădea ordin să tragem, câștigau o p… românii Revoluția. Se putea reprima fără probleme.” (Nicolae Cămărășescu)
Iată imnul adevărat și sincer al Securitățiii! N-au primit ordinul la timp pentru a face prăpăd! “Câștigau o p… românii!”
Unii au fost judecați și condamnați, alții nu au fost judecați, alții nu au fost condamnați, alții au fost ridicați în grad. Devenea tot mai evident că Revoluția învingătoare, printr-o piruetă cel puțin șocantă, se grăbea să-și răsplătească torționarii! Și asta în timp ce victimele victorioase erau împinse la marginea societății. O restaurație evidentă chema pe pozițiile de comandă „eroi” ai revoluției socialiste, la care s-a referit până în ultima clipă Ceaușescu, activiști, securiști, informatori, pegra vechiului sistem, care n-au ezitat să se înfrupte din cornul abundenței unei Românii anarhizate. A urmat tragerea de timp, îndepărtarea savantă de zilele sângeroase ale lui Decembrie 1989, uitarea prin mistificare ori omisiune, aducerea la tăcere a vocilor Revoluției, izolarea, compromiterea ori ridiculizarea lor. Încercările ulterioare ale fostei securități de a convinge opinia publică de nevinovăția sa au fost urmate de istorici ai armatei care au pus în circulație compilații în care victima era Armata și călăul – poporul revoltat. A urmat potopul maculaturii măzgălite scrise de foști activiști și securiști. (E de mirare că n-au pretins să fie declarați salvatori ai patriei tocmai cei ce o înfricoșaseră aproape o jumătate de veac!) Au urmat, la rând, cărțile ce încercau să valorifice memoria mult prea subiectivă și tot mai diluată a revoluționarilor. A urmat avalanșa lucrărilor denigratoare scrise în afara României. Răstălmăcirea faptelor e o industrie la București. Biblioteca Revoluției se poate dispensa de o bună parte a bagajului ei. Un lucru e sigur. Mărturiile, faptele celor mulți și mărunți, ale “furnicilor” Revoluției, permit să reconstituim tabloul unor evenimente în care cinismul, sadismul, cruzimea și mârșăvia n-au avut limite.
Să întorci spatele celor merituoșipentru a permite profitorilor, renegaților și uzurpatorilor de merit să se înfrupte din demnităţile şi proprietăţile statului, ține de o monstruozitate morală fără precedent în Europa post-decembristă. (Restaurația, la care făcea referire Victor Frunză în a sa Revoluție împușcată, a fost un proces cu surdină, dar cu deznodământ inexorabil: mizeria României de astăzi.) Armata regimului a tras la vedere, a tras în casa scărilor, înspre balcoanele luminate, în mulțimile adăpostite în întuneric, miliția și-a călcat în picioare prizonierii, la Popa Șapcă, la Jilava. Securitatea, invizibilă, a ucis din calcul, trăgând din taximetre, asasinând în spitale ori ducând la crematoriu trupurile furate unor familii îndoliate.
Dar s-a așteptat cineva în țara asta la un gest de căință din partea lor? A cerut iertare Armata? A oferit Securitatea explicații poporului privind participarea ei la „lovitura de stat”? Răspunsul e cunoscut. Asasinii n-au sentimentul remușcării, regretului sau rușinii. Ei cred că au dreptul să omoare dar nu să fie omorâți, să schingiuiască dar nu să fie schingiuiți, să aresteze dar nu să fie arestați, să comită fapte criminale dar nu să fie pedepsiți. Asasinii au fost iertați pe cale de consecință, în procese neîncepute, blocate ori neîncheiate. Au fost iertați prin uitare vinovată. Astăzi sunt liberi să mistifice realitatea unei Revoluții în care s-au dovedit culpabili: că Armata a fraternizat cu poporul în care tocmai trăsese, că Securitatea a salvat poporul de pericolul mortal de a fi liber. Lucrările Securității abundă de dovezi aburitoare ale participării ei la marele război de apărare a patriei în fața conspirației marilor puteri. La Malta, România a fost vândută. Securitatea s-a opus, dar a trebuit să cedeze. Revolta provocată de la Timișoara a predat străinilor independența României. A urmat o lovitură de stat care a adus în fruntea statului un grup kgb-ist. Pe care Securitatea l-a ținut în frâu până la îmbătrânirea Conducătorului…. După care, ce să facă, s-a apucat, la rândul ei, să fure țara românilor! Un exemplu de mistificare atent dirijată este lucrarea unui ofițer al Securității la Timișoara, Radu Tinu: Timișoara,No comment. După el, acolo a fost o lovitură de stat, au fost agenți străini care provocau victime în rândul revoltaților, mulțimile au fost manipulate, Tõkés a fost agent, în Balconul Operei aveau infiltrați informatori, el a sabotat ordinul de arestare a liderilor Frontului Democrat Român, inculpații în Procesul Timișoara au fost inocenți etc… Dar există și o replică la această lamentabilă propagandă.
„Nu vă dați seama că Bucureștiul a devenit cazarma Securității române?” Ei, bine… N-au vrut să-și dea seama! Pentru Occident Revoluția românilor a fost „revoluția lui Tökes!”, a individului care, în cele șapte zile timişorene, a avut o apariție episodică de cel mult o jumătate de oră, timp în care îi implora, speriat, pe românii din stradă să plece acasă! (Am fost sub fereastra lui în 16 decembrie 1989, prima și ultima zi în care l-au văzut timișorenii până la căderea lui Ceaușescu!) De altfel, marea eroare a românilor înainte de Decembrie 1989 a fost să creadă într-un Occident moral! Dar Securitatea, transformată dintr-o formulă piramidală într-o rețea orizontală, cu “noduri”, bucurându-se de autonomie de acțiune, nu numai că a confiscat principalele pârghii de decizie ale statului, dar a ales să se răzbune pe cei ce au înfruntat-o în Revoluție și în anii care au urmat! Securitatea n-a precupețit nimic pentru a-i defăima pe cei impiicați în execuția Dictatorului din 25 decembrie 1989. N-a fost uitat nici Petre Roman, eliminat din activitatea politică, nici Dumitru Mazilu care ceruse în 12 ianuarie: “Moarte Securității!” Ca să nu mai vorbesc despre represaliile la care a fost supus Lorin Fortuna, transformat de presa dirijată într-un psihopat dominat de deliruri. Cât îl privește pe autorul acestor rânduri, perfidia cu care a fost izolat ține de profesionalismul serviciilor secrete. În România pierdută, în Singur între Români, în O Românie de Câștigatsau o Națiune în descompunere, în Homo Posteritas, în Securitatea – Confiscarea unei națiuni, în Agonia postdecembristă, în O Revoluție eșuată, am dezvăluit, între altele, tentativele reușite de a mă izola ori de a mă exclude din memoria publică, de a-mi fi răstălmăcite deciziile și acțiunile ori de a fi adus la tăcere, totul culminând cu încercarea de otrăvire-avertisment din noiembrie 2009, care m-a adus în stare gravă la secţiile de terapie intensivă a două mari spitale. Și asta la 20 de ani de la Revoluție!
A avut loc o revoluție glorioasă care s-a sfârșit cu o restaurație rușinoasă. Nu restaurația unei rege detronat, ci restaurația unui serviciu represiv care, eliberat (nu prin meritul lui) de tutela lui Ceaușescu, a corupt țara românilor care n-au știut ce să facă din libertatea lor! Și dacă n-au știut ce să facă, au vândut-o ori au abandonat-o.
“Revoluțiile îmbătrânesc destul de repede. Ele îmbătrânesc urât datorită îndărătniciei simbolice de a voi să însemne întotdeauna un început de drum în Istorie, să fie o ruptură radicală în timp, să rămână o operă mereu reîncepută, și să întruchipeze tinerețea unei lumi veșnice.” (Bronislaw Baczko, Ieșirea din teroare)
Anii au așternut o pâclă densă asupra rolului Securității după ce comandantul ei suprem a fost executat de către un pluton al armatei române! După ce a supraviețuit pericolului represiunii pusă la cale de către generalul Stănculescu, și practic salvată în urma intervenției lui Ion Iliescu, o parte a cadrelor ei a părăsit țara în brațele binefăcătoare ale unor state occidentale, cealaltă a rămas în expectativă, dar făcându-se utilă noii puteri! Și, încet-încet, cum Regimul Iliescu se șubrezea, ea a trecut la o redesfășurare a forțelor ei prea puțin afectate de schimbarea Puterii, ajungând, cu tentaculele ei tenebroase, să recupreze instrumentele pierdute ale statului însuși! Cine s-ar fi așteptat ca Securitatea ce părea epuizată să crească atât de viguros fauna mistificatoare a Contrarevoluției: Lovitura de Stat a devenit motto-ul unei generații care totuși a profitat masiv de pe urma căderii comunismului! Fraza atribuită fiului dictatorului: “Nu pot zugrăvi ei câte case a ridicat Tata!” a devenit un clișeu de gândire majoritar adoptată. (Asta justifică, în parte, aserțiunea că generația postdecembristă n-ar fi fost în stare să ducă până la capăt o Revoluție anticomunistă!) Securitatea a stins elanul recâștigării libertății, a făcut din România o țară locuită de apostați, de renegați, de refuznici și nostalgici și, cu prețul profanării Istoriei ei, ștergându-i aura de sânge, a făcut din timpul lor de viață Trecutul care a fost și pe care nimeni nu va reuși să-l învie! Confiscarea României s-a dovedit, în cele din urmă, deplină! Sosirea la vârful politicii a unuia dintre oameni ei a provocat un entuziasm general în rândurile foștilor securiști, a informatorilor și a colaboraționiștilor ei, o adevărată majoritate tăcută care a dispus reconfigurarea tuturor structurilor României, inclusiv aplicarea unui tratament de purgație, pentru ca români să nu-și mai amintească decât cu mefiență de existența unei revoluții naționale! Acestei noi puteri să îi spunem de ortodoxie politică, infiltrată cum este în zilele noastre sub însemnele conservatorismului naționalist – ea se simte concurată mai ales de partea de Securitate pusă încă de la început sub controlul serviciilor marilor state occidentale, prea puțin dispuse să permită României recuperarea ansamblului libertăților ei! (Este, de altfel, de consemnat faptul că după anul prăbușirii lagărului est-european nici un serviciu secret al Estului nu a fost tras la răspundere pentru faptele lor criminale! Dimpotrivă! Un proces al comunismului nu a fost făcut nicăieri, niciodată, rămânând ca numai fascismul și nazismul să plătească pentru crimele în masă ale regimurilor totalitare!) Și așa cum se întâmplă mereu în istorie, partea învinsă a revoluțiilor s-a întors din nou la puterea în stat, fenomen cunoscut sub semnul Restaurării! Restaurația în România, departe de a aduce un Ludovic al XVIII-a la putere, a constrâns-o la cerințele ei secrete. Noul stat postdecembrist, securistic național dar fără însemnele ceaușiste, a împins o țară de oameni curajoși în decembrie 1989 la starea lor de massă aservită și decăzută din zilele noastre! Noua clasă politicianistă i-a executat ordinele, și extrem de multe dintre cadrele Securitășții post-revoluționare au pus mâna pe cârma unui vehicul național în stare de dezafectare și suferință. Rezultatul îl trăim acum când, îndatorată până peste poate și cu averile sale tutelare prădate mai rău ca pe vremea turcilor, cu o cincime din populație plecată în bejenie și cu o alta prea bătrână pentru a se înrola la un război de eliberare, această generație captivă a capitulat de la obligațiile ei istorice! România noastră de astăzi este pe cale de a pieri!
Moțiunea Iordache
privind verificarea dosarelor de Securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă și judecătorească
„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial: Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991
Moţiunea Iordache – Şah la Securitate. România Liberă. „În ziarul nostru de marţi am prezentat principalele elemente a ceea ce, pe drept cuvânt, se poate numi „Moţiunea Claudiu Iordache”. Între timp, din surse, cum se spune, demne de toată încrederea, am aflat că ea va fi prezentată în Camera Deputaţilor, în premieră absolută, luni 13 mai a.c. Iată-i conţinutul: „Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti. Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…
Puterea cu cap de mort
„Scriu acest text dedicat speciei ticăloşilor! Scriu acest text într-o ţară ocupată. Această scrisoare ce le e adresată nu exprimă ură, ci exclusiv dispreţ! Ei i-au învăţat pe români că furtul, făţărnicia, minciuna, oportunismul, lăcomia, egoismul, cruzimea, înşelăciunea, aduc profit, corupându-le conştiinţa morală! “Reforma” securităţii, iată, îşi arată efectele. Sărăcie şi laşitate, cruzime şi masochism, ultima generaţie de români conformaţi e mânată la abatoare în timp ce-şi votează la urne hăituitorii. Adevărul a devenit o specie pe cale de dispariţie într-o ţară vag europeană, în care încă nu a fost inventat cetăţeanul, unde şi celelalte virtuţi fireşti: demnitatea, generozitatea, solidaritatea, compasiunea, nu mai au nici un preţ. Un neoprimitivism moral supune cutumele supravieţuirii unei degradări voite şi greu vindecabile. O ţară fără libertate, fără cetăţeni, de conştiinţe îndobitocite, corupte ori arestate, unde istoria agonizează, trăită, în schimb, de miliardari infractori şi de “sclavi fericiţi”, ce s-au născut doar ca să trăiască în genunchi, hipnotizaţi de un cârnat şi o bere pe gratis, nu poate avea viitor. O dată în plus, victima a devenit complicele torţionarului la opera crimei! Păcat de Timişoara, ca şi de peticele însângerate de pământ unde şi-au pierdut inutil viaţa peste o mie de români, de o Revoluţie plătită cu sânge (nu al vostru), care v-a făcut bogaţi! (Ideea că un popor ca al nostru n-a fost în stare să facă nici măcar o revoluţie, şi că regimul ceauşist a fost răsturnat exclusiv de puterile străine, este un produs exclusiv al propagandei voastre!) Ei, cel puţin, au fost scutiţi să afle ce a urmat sacrificiului lor. Dar supravieţuitorii? Cine ar fi putut anticipa că vom pătrunde în lumea civilizată cu aceiaşi securişti în fruntea neamului? Cine s-ar fi aşteptat ca lumea civilizată să-i primească în locul nostru? (…) Nouă, celor tot mai puţini, care le rezistăm, urmăriţi, cenzuraţi, persecutaţi, dezbinaţi, discreditaţi, izolaţi, supuşi epurării, ne-a fost pregătită, pentru o vreme, ca alternativă la “metodele” vechi, moartea civilă, asasinatul lent, înfometarea discretă, pedeapsa la închisoare pe viaţă într-o libertate atent îngrădită. Mai întristător este că rezistenţa noastră nu mai foloseşte la nimic într-o naţiune de subordonaţi, care nu-şi mai întrevede puterea din decembrie ’89, de a schimba situaţia din România. Există o singură meserie în care te angajezi o singură dată şi din care nu se mai poate ieşi niciodată. Aceasta, monstruoasă, ce s-a dovedit de la un capăt la altul, în comunism ca şi în capitalism, a exerciţiului ticăloşiei: Securitatea! Care a rămas şi continuă să fie, pur şi simplu, vocaţia voastră! Şi rezistenţa, cu orice preţ, la Regimul vostru corupător şi abject continuă să fie datoria noastră!În statul român mistificat şi strâmb, atâta nedreptate şi atâta trufaşă mişelie nu mai poată fi întoarsă din drum. Dar Dumnezeu nu poate lăsa neîncheiată lucrarea Revoluţiei din decembrie ‘89!”
(Text publicat în România Liberă, în 16 decembrie 2002)
Trăiască Revoluția
“Adevărul istoric este inviolabil şi ceea ce aţi făcut dumneavoastră în Decembrie 1989 îşi va găsi locul cuvenit în cărţile de istorie!” (acad. Florin Constantiniu)
O societate care trece printr-o Revoluție și nu se schimbă este bolnavă!
Asta e Revoluția! Lupta neîncetată pentru Libertatea neîncetată!
Ce au vrut românii de la Revoluția lor? O schimbare radicală a istoriei ajunsă în stare de agonie? Ori o lumină desferecată, ce trebuia aprinsă cu orice preț deasupra dezastrului tuturor? Puțini au înțeles că Revoluția Românilor a fost o revoluție provocată chiar de cei împotriva cărora a fost îndreptată! Când istoria nu mai are răbdare… Și ea începe să nu mai aibă răbdare când tot mai puțini decid asupra voinței tuturor. O revoluție transformă totdeauna o exasperare într-un incendiu. Guvernările au obligația să preîntâmpine revoluțiile. Când nu o fac, ele devin responsabile de izbucnirea lor. Revoluția română este un efect. El trebuie decontat. Comunismul, ceaușismul, dictatura în forma ei cea mai primitivă − tot atâtea incitări involuntare la revoluție. Și deși ezitanți, temători, românii au răspuns provocării. Descompus în aspirații punctuale, proiectul revoluționar viza, în stare de urgență, ținte imediate, între care cea mai presantă era eliminarea cultului personalității! Românii nu-l mai suportau pe Ceaușescu. Pe Elena lui, clanul lui, CPEx-ul lui, securitatea lui, propaganda lui, egoismul lui absolut, România nu-l mai suporta și chiar dacă în 22 decembrie ar fi promis mai multă hrană și mai multă distracție, tot s-ar fi prăbușit sub ura, disprețul și furia românilor. Şi ce-şi mai doreau românii? O purificare a fiecăruia dintre ei, o purificare a neamului lor, o debarasare brutală de felul în care fuseseră învățați să trăiască, în indiferență, în resemnare, în viclenie, în oportunism, în viața dublă care de la un moment dat îi obosise pe toți. Și mai voiau românii să creadă într-un Dumnezeu izbăvitor, ori în Decembrie 1989 Dumnezeu și-a făcut datoria. Și mai voiau românii să experimenteze o viață liberă, guvernată de legi ce le datorau binele, și mai voiau egalitate înaintea lor, și mai voiau respectul statului în care urmau să trăiască, și mai voiau onestitate publică, și mai voiau ca puterea lor să-i răsplătească pe cei harnici, competenți și merituoși, și mai voiau politici care să le exprime alegerile (nefiind atunci nici de stânga, nici de dreapta, opțiunile lor amintind mai degrabă o formulare a lui Eric Hobsbawm: “Fiind oameni mărunți, ei simpatizau cu cei săraci împotriva bogaților și cu cei bogați împotriva săracilor”). Voiau, în fond, prosperitate și fericire! Și mai voiau instaurarea adevărului în țara lor! “Cea mai bună soluție este să spui adevărul!” gândea Havel. Românii au rostit atunci adevărul, au ieșit în stradă și au ales să moară în numele lui. Și mai voiau să cunoască dimensiunea vastă a lumii pentru ei de mult lăcătuită, și mai voiau să se simtă oameni cu dreptul de a încerca, de a reuși, ori nu, prin forțe proprii, și mai doreau să aibă dreptul să fie oameni, pur și simplu. Ceaușescu le refuzase aceste aspirații. Acest fior, acest fler, această intuiție, însufleţită de un miraculos avânt și o dorință irepresibilă de eliberare, i-a scos în stradă pe cei mai umani dintre ei, purtând povara lasitudinii tuturor celorlalți. Și au izbândit. Am ajuns astăzi să credem cu dificultate în curajul de atunci. În 17 seara, în timp ce se trăgea dinspre Operă spre Catedrală și oamenii cădeau secerați, câteva tinere, dovedind un curaj de neînțeles, adunau bărbații înspăimântaţi alături de ele! Femei cu copii mici în brațe ieșeau în calea trupelor, făcându-i pe generalii criminali să se întrebe cum să contracareze aceste (pentru mintea lor) tactici, pensionari care ar mai fi avut câțiva ani de trăit și i-au sacrificat pentru a muri cu fruntea îndreptată spre libertate. Muncitorii își părăseau fabricile doar pentru a termina odată cu minciuna cuibărită în partidul așa zis al lor. Iar poeții (au fost cinci în primii zece timişoreni care au urcat în Balconul Operei) se săturaseră de biografia lor păguboasă, de setea neîmplinită pentru un alt fel de viață. Asta a însemnat Revoluția pentru ei, pentru credincioșii în Dumnezeu cel Drept, pentru cei generoși, pentru un nou început, începutul însuși! Un alt 1848, al oamenilor neînsemnați și mulți, chiar dacă în Decembrie 1989 au fost lipsiți de un Bălcescu, o epopee rară ce nu se va mai repeta niciodată. Astăzi, demult treziți din visul de atunci, românii se întreabă dacă n-au trăit într-un film, dacă Revoluția a fost chiar creația lor? A fost creația lor! La ce mai folosește, astăzi, istoria falsificată a informatorilor Securității de tip Stoenescu? Schimbarea la față a României din Decembrie 1989 n-a fost urmată și de o schimbare în adâncul tulburat al vremurilor depuse în sufletul ei. Vom continua să pătimim încă multe decenii până când apele se vor limpezi de trecut. Dar până atunci să nu uităm Decembrie 1989, acolo unde moartea nu a mai ocolit viața, și represiunea a tras, disperată, pentru a împușca, în mii de trupuri și suflete, chiar Revoluția!
Istoria este a celor ce o fac, nu a celor care o scriu! Cu atât mai datori sunt ultimii înaintea primilor. A scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie și a multiplelor adevăruri, subiective sau parțiale, care îl susțin ori îl denaturează, este o obligație de onoare. Noua istoriografie românească ar merita să se desprindă de inerția unui secol apus, pentru a scrie, în sfârșit, istoria de secole a unui neam eliberat, dar care nu a învățat suficient de la trecutul său. Căderile repetate în istorie desăvârșesc întârzierea în timp. Își mai poate permite România o întârziere în timp? Adevărata teamă de istorie trebuie înfruntată pentru ca istoria să poată fi înțeleasă. Primii cronicari români au scris istoria cu fața la viitor. Ei au sfătuit generațiile care au venit după ei. “Urmașilor lor” le-a fost testamentul. Dar istoria României trebuie rescrisă nu numai cu pana adevărului, ci și cu armele libertății! Podoabă a acestei regalități a istoriei contemporane, Revoluția Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putință. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie așa cum a fost, cu oamenii care au fost, în timpul care a fost! Și cu smerenia înaintea unor virtuți dovedite. Să avem, atunci, încredere că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. Să avem speranţa că istorici de anvergura unor Samuel Micu, Petre Maior, Simion Bărnuțiu, Ilarion Pușcariu, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti ori Constantin Giurescu se vor mai naște, pentru a întregi cunoașterea înțelegerii timpului, pe pământul de suflet al României.
Când va fi scrisă, cu vocație și ambiția clarificării faptelor, istoria acestor ani, imaginea a ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 va redeveni o oglindă în care am refuzat a ne privi. Academicianul Florin Constantiniu vorbește despre un inaugural ratat, urmat de o involuție a unor idealuri eșuate. Dar istoricul nu este niciodată nici pesimist, nici optimist, el este cronicarul netulburat de emoții, credințe și pasiuni al dezvoltării unei istorii impersonale și indiferente la soarta umană. El este un matematician al imponderabilelor ce fac cu putință existența și administrarea lucrărilor ei. El este, sau mai degrabă reprezintă, triumful experienței asupra credinței cercetătorului (“Călătoria Americii prin politica internațională a fost triumful credinței asupra experienței” – Henry Kissinger, Diplomația) chiar dacă uneori a consimțit să fie autorul epopeilor istorice apologetice, de-ar fi să amintim numai Istoria secretă a lui Procopius din Cezareea. Civilizația datorează istoricului cronica evoluției ei. Iar istoricul îi datorează, la rându-i, competența, erudiția și imparțialitatea sa. În această dublă irevocabilitate a responsabilităților, doar istoricul are puterea de a da consistență trecutului ca matrice unică a viitorului unei specii uneori periculoase pentru propria sa supraviețuire. Sunt reguli de joc ce se detașează din curgerea evenimentelor. Ele trebuie cunoscute înainte de a recidiva în erori. De aceea nu trebuie ignorat istoricul, nici știința sa, ca expertiză ori instanță de înțelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor.
Nu trăim decât în prezent, cu gândul la cei care vor veni după noi. Și nu vom deveni decât ceea ce am fost cândva, ca ființe umane. Dar până unde? Și până când? Văd rolul istoricului asemănător celui al profetului Moise care își conduce neamul prin pustiul Sinai, în care a pătruns urmat de o generație obișnuită cu sclavia și a ieșit urmat de o generație născută liberă. Văd rolul istoricului în istoria contemporană ca vizionar: „Aflați ce a fost pentru a privi mai clar și mai liber mai departe… Acolo în zarea tulbure unde destinele biblice cândva se vor împlini…” În biblioteca lui de cronici prăfuite stăruia senzația erelor care vor veni peste omenire. Dar dacă oclipă este chiar axa ce împarte timpul în trecut și în viitor? Pentru a zbura în istorie este nevoie de două aripi. Pe una cândva va fi scris, pe una deja scrie.
în Decembrie 1989 românii au înfruntat puterea lui Ceaușescu și dominația sistemului totalitar! Puterea lui Ceaușescu s-a prăbușit odată cu biografia acestuia, în dreptul unui zid la Târgoviște. Dominația sistemului a continuat să-și mențină influența și după 25 decembrie. Urme ale acestei dominații pot fi descoperite și astăzi, în natura relațiilor dintre statul furnizor de autoritate și de protecție și poporul doritor să fie protejat, ori înăuntrul mentalului colectiv, înclinat în fața primejdiei mai degrabă să se supună decât să se opună, “într-o lume care-i recompensează pe cei ce o domină”. Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta zăvorâtă a drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a reconstruit statul, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele, a asigurat accesul la informație și a asigurat românilor un acoperiș deasupra capului. Păcat că ofranda Revoluției a fost refuzată. Libertatea, ca stare de conștiință, a fost abandonată pentru a îmbrăca din nou servitutea. Revoluția de la 1789 nu i-a schimbat pe francezi, care au ales ulterior, împotriva elanurilor inițiale, Imperiul și Restaurația. Spre deosebire de o revoluție, evoluția nu se îndepărtează prea mult de țărmul părăsit în timpul revoltelor. O civilizație este dintotdeauna apărătoarea echilibrată a trecutului. Nu suntem decât ceea ce am putut fi, cu orice preț. Revoluțiile sunt acte disperate ale felului omenesc de a fi. Omul e obișnuit să supraviețuiască fără să pună condiții. Dar în zilele Revoluției a vrut schimbarea, a vrut altfel, a vrut altceva, și-a înfruntat obediența inculcată și s-a vrut liber! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte de înaltă prețuire acestui sentiment! Și nu a fost singurul. Omenirea întreagă a urmărit cu un universal respect această aventură a libertății în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui au fost nemărginită. La Paris, la Roma, la Madrid, la Sofia, la Belgrad, la Ankara… Dar foarte repede a venit timpul neîncrederii, al românilor care au vrut să uite ceea ce n-au încercat să afle, al dezamăgirilor. Al restaurației prădalnice. Al regretelor. Al sinuciderilor. (Cazul lui Călin Nemeș este cutremurător.) Al supraviețuitorilor cu capul plecat al unor fapte de vitejie. Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism… Al revenirii Securității la cârma statului… Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al declinului, (“capodopera decăderii noastre”, după Cioran, „este chiar realitatea noastră!”) al marasmului general… Al dominației fără termen a poporului ceaușist. Cam atât au durat iluziile… Douăzeci de ani… Căderea, prăbușirea în istorie s-a accelerat. Ideea unei mari împăcări naționale este tot mai îndepărtată. (nu o reconciliere între călăi și victime, ci o reconciliere în numele adevărului, neuitării și iertării!)
– Istoria dovedește că poți fi ticălos, că poți fi călău, că poți fi ucigaș, într-o bună zi totul va fi fi uitat! Uitarea voluntară ca iertare, încurajând agresiunile împotriva vieții, adeverind, în deplină păgânitate, că pentru violator, agresor, ucigaș, va sosi o zi în care până și victima sa, dacă mai e în viață, va uita că există, obosită să mai aștepte zorii dreptății. Altfel spus, în cazul României, o paralelă între Corneliu Coposu și Pleșiță duce la concluzia că Pleșiță știe că nu va fi niciodată pedepsit, chiar dacă deținutul politic l-ar ierta înaintea justiției pământene.
– La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări și în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc? În refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:
Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa.(…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.
Revoluția din Decembrie, o revoluție a oamenilor obișnuiți − căci numai ei au luptat, au suferit, au fost răniți, au fost arestați, au murit pentru ca România lor să iasă din ghetoul unui totalitarism fără față umană − nu a netezit căile viitorului. Revoluţia românilor a eliberat țara de trecut, dar nu a învestit-o cu viitor. Slăbiciunea României şi Puterea Lumii căreia îi aparţine au încremenit-o în prezent. Drumul este din nou blocat. Reconcilierea românilor pare o sarcină compromisă (nu pot fi iertați torționarii care nu și-au cerut iertare!) Iar o altă mișcare de amploarea celei din Decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim, care a abandonat statul pradă profitorilor tranziției, nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Și-a înarmat serviciile de forță cu bugete exorbitante într-o țară care nu mai are buget, sperând că va putea intimida disperarea publică. Săracii, năpăstuiții, au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Amăgiți, mințiți, înșelați, veșnic îndatorați de cheltuielile nesăbuite ale guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Criza din 2009 a arătat unde este puterea. La cei bogați, la imperiile bancare, la armatele personale, la guvernele corupte, la o intelectualitate mereu de vânzare. Dar nu numai oameni prea mulți și prea mărunți au căzut pradă viciului lăcomiei. Au venit la rând țările ruinate, unele după altele, Grecia, Letonia, Lituania, Serbia, Bulgaria, Portugalia. Pe restul continentului domină pegra profitului nesătul. Încotro se duce lumea noastră? Încotro e împinsă România, dezmembrată, înstrăinată, depopulată, destrămată în particulele elementare umane, slăbită, hemoragică, în pragul crizei, al falimentului și poate al disoluției unei națiuni vinovate de a fi lăsat să i se întâmple asta? Ne suportăm destinul abandonându-ne credința în libertate, dreptate și compasiune. Nu mai suntem creștini. Nu pot fi creștini cei ce-și refuză dragostea pentru țara lor, în leagănul pe care Dumnezeu li l-a oferit pe pământ! Nu mai credem în El! (Deși El ne lasă să nu credem în existenţa Sa, dar să trăim ca și cum am crede!) Iar noi, românii, deja nu mai avem România. Sentimentul că ne mai aparține încă este o iluzie. Din ea ne mai hrănim zilele până într-o zi. Până în ziua în care vom fi întrebați unde am fost când ni s-a luat locuința pământeană, când vom fi evacuați din ultimele noastre sentimente și convingeri. Iar în rest, revenind spășiți și neîncrezători la ce a fost în urmă cu 20 de ani, vom cârti nemulțumiți ca de obicei. Nu a fost revoluție? Învinșii nu fac revoluții. Și poate că au dreptate odată ajunși în anul de grație 2020. O revoluție e victorioasă peste timp. Dar peste cât timp mai este învingătoare Revoluția noastră? Iar a aresta din nou mintea, și nu trupul, e ultima soluție a unei dictaturi invizibile. Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit, într-o lume ce nu se opune îndeajuns oprimatorilor tuturor. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o jucărie la mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția Română este de vină, ci neputința celor mulți care nu au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește pentru ea!
“Ca să fim cu adevărat liberi, trebuie să fim pregătiți să gândim la revoluție!” scria în The Age of Consent: A Manifesto for a New World Order and Captive State, scriitorul britanic George Monbiot. Dar mai suntem astăzi pregătiți să gândim la o revoluție? România 2010 are atributele unei țări care poate face oricând explozie. Regimul de putere are toate atributele dictaturii. El controlează aproape totul, dar fără nici o împotrivire din partea nimănui. Cum nu poate controla nimănui nici acest gând, al înfruntării puterii abuzive, al revoltei, al revoluției! Cel puțin o dată în viață omul obișnuit iese din teama sa pentru a și-o asuma pe deplin. Așa s-a întâmplat în 1989. Va face iarăși pasul? Va putea România să se debaraseze de această primitivă dictatură mascată care o sufocă? Sau se va scufunda și mai mult în marasm și în disprețul de sine? Revoluția de la 1789 a deschis in istorie o poartă a libertății. Revoluțiile din 1989 au aruncat-o în aer ca pe un zid al Berlinului. De atunci libertatea există atât cât pretinzi de la ea. Ce pretinde astăzi de la libertate poporul român, altceva decât tot mai puțină libertate și ceva mai multă prosperitate – maladie gravă a societăților aşa-zis libere? Asta e tot ce și-a dorit atunci când zeul libertății l-a întrebat ce-și dorește? Un fir de libertate și un ghem de distracții? O aparență schimonosită a unei libertăți care în esența sa, solicitându-i virtuțile ofilite, îl tulbură ori îi prisosește? Care este atunci viitorul revoluțiilor? Vor mai fi chemate să deblocheze stagnarea societăților ori vor trebui evitate cu maximă vigilență? Cine se poate împotrivi actualului curs? Cei care și-au pierdut libertatea, cei ce și-au pierdut drepturile, cei care și-au pierdut speranțele, cei care și-au pierdut răbdarea… Oricând se poate produce o revoltă a disperării la care să participe cei flămânzi, cei fără medicamente, cei fără pensii ca și cei fără loc de muncă, și toate astea într-o țară de oligarhi miliardari. O nouă revoluție a disperării poate amenința România! O revoluție provocată de obtuzitatea, cinismul și lăcomia celor de sus. Mi-e teamă însă că o nouă revoluție în România ar putea fi înăbușită chiar de către trupele americane, în numele democrației! Guvernele mondiale sunt solidare între ele. Căderea unuia ar antrena prăbușirea celorlalte. Guverne contra popoare este tema conflictului în mileniul în care abia am intrat. Guverne manipulatoare versus popoare manipulate. O dictatură a minorității. Căci puterea odată obținută nu se abandonează, chiar dacă devine nefolositoare deținătorilor ei. Coteriile mondiale dețin puterea, o concentrează în mâinile lor, fac politica ei, deși deznodământul e unui singur: reducerea la absurd a acestui joc ce transformă puterea folositoare oamenilor în puterea nefolositoare tuturor. La ce bun să deții miliarde dacă nu ajungi să trăiești să le cheltuiești? Ori sistemul acumulării puterilor oamenilor în contul unei minorități sclerozate îi supraviețuiește! O putere gerontocrată care va pieri și ea într-o zi. Aici poate fi căutat izvorul revoluțiilor regeneratoare unde puterea abuzivă nu mai ține cont de puterea confiscată a celor mulți. Și doar în astfel de vremuri poți muri pentru o idee! Pentru libertate, pentru egalitate, pentru fraternitate. Nu cred că aspirația spre virtuți supreme va fi vreodată înăbușită. Andrè Malraux, în Condiția umană, exclama: “Comunism, contrariul disperării!” Abuzul capitalismului din anii ‘40 ai veacului trecut a îmbulzit intelectualii francezi pe stânga. Comunismul s-a născut în leagănul capitalismului. Așa cum neocapitalismul mileniul III s-a născut în creșa fostului comunism. Comunismul a concentrat, în numai șapte decenii, dominaţia atroce a statului discreţionar împotriva cetățenilor lui – dominaţie ce în capitalism s-a produs în spații dilatate și timpuri rărite. Nu au fost atrocități cele făcute de englezi în țara burilor ori în India răsculată? Nu atrocități s-au numit crimele din Vietnam? A scăpat cineva nevinovat din istorie? Un singur stat? Revoluția din Decembrie 1989 a fost antitotalitară. O nouă revoluție ar putea fi bisturiul operației pe cord deschis al ultracapitalismului. O datorie a conștiinței intelectuale ar fi şi aceea de a se opune ipocriziilor dominante! (A nu fi uitate cuvintele lui Eminescu: “Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față și a recunoaște adevărul.”) A te opune răului, sub toate formele lui, este o obligație de onoare a ființei umane. De-ar fi să se producă o altă revoluție pentru a clinti guvernul oligarhic din România, aș pune din nou umărul. Cei care au luptat odată pentru libertatea lor și a altora nu vor ezita să mai lupte o dată. Dar Revoluția din Decembrie 1989, se dovedește astăzi, a fost un avertisment neluat în seamă! Puterea riscă mult, și cu atât mai mult dacă, provocată de cinismul ei, o altă variantă a Revoluției Române va izbucni… Cu orice preț. Și atunci cei care vor încerca să scrie despre consecințele ei vor psalmodia cuvintele lui Fukuyama. Dar nu aceasta este soluţia: şirul neîntrerupt de revolte împotriva sistemelor pe care le secretă pentru a-și administra viața! Soluţia e viața oamenilor ca o consecință a libertății, a drepturilor, a dreptului la fericire, a dreptului la generozitate și compasiune… Şi asta, poate, într-un alt timp, într-o altă lume, când, în sfârșit, de la sine, în societățile pacificate, cu mamuții puterii odată dispăruți, cu guverne ce vor face doar ceea ce popoarele libere vor de la ele, revoluțiile vor înceta să existe. Dar încă n-am ajuns în această eră! Ea este prea departe ori nu va mai fi niciodată. Și dacă nu va fi, atunci umanitatea va ajunge într-o fundătură. Numesc fundătură timpul și locul unde oamenii nu vor mai aspira, nu vor mai dori, nu vor mai crede și nu vor mai lupta pentru meritul de a fi om într-o universalitate împietrită. Și în care până și libertatea refuzată tuturor ființelor umane va deveni la rândul ei inutilă. A fi liber înseamnă a crește în lumea dată de Dumnezeu floarea unei unice izbândiri, a credinței în miracolul existenței. A fi liber înseamnă a elibera conștiința de spaimele ei. A avea curaj, a nu te teme, a înfrunta nedreptatea, a face din fiecare om un alter ego al ființei tale tânjitoare de adevăr. A fi om, în sfârșit! Așa cum l-a visat Creatorul său înaintea de a-l supune încercărilor răului. Și, din nefericire, pentru om, ispitele răului continuă să-l tulbure și să-l deruteze. Și una din ispite este puterea. Puterea asupra altui om. Puterea asupra tuturor oamenilor. Fantasma cuceritorilor. A lui Alexandru cel Mare, a lui Cezar, a lui Atilla, a lui Napoleon, cei mai smintiți dintre pământeni!
Revoluția! Nu există limbă în care această chemare să nu înflăcăreze… Nedreptatea endemică nu poate fi convinsă, dar poate fi constrânsă! Pe de altă parte, să fie oare adevărat că românii se simt bine în preajma stăpânilor? Revoluția, pentru ce? Revoluția împotriva cui? Ce societate scoate din arsenalele ei interzise barda revoluțiilor? Cine va plăti pentru erorile ei? Inocenții ori vinovații? Egoismul este o ideologie primitivă. Ea dă naștere unei clase de profitori. O subspecie barbară care, profitând de autorizarea raptului, smulge statului uzufructul activităților umane. Averea, renta, scurgerile de valută în lumi străine, opulența, parvenitismul, cupiditatea. Criza economică a anilor din urmă a dat la iveală ferocele instinct de posesie ce însuflețește lumea afacerilor. (Sau chiar civilizaţia însăşi, amintind de derivele actuale ale modernităţii, după Michel de Certeau: ”legea junglei, dispreţul faţă de cei slabi, incultura elitelor, sporirea inegalităţilor şi triumful banilor”) În timp ce solicitau statelor susținere pentru speculațiile lor năruite, băncile își ofereau salarii exorbitante ori risipeau pe banchete. Sute de miliarde de dolari ori euro au fost smulse din buzunarul popoarelor pentru a fi înfundate în cele ale miliardarilor. Nedreptatea izbește fără egal și oamenii nu înțeleg de ce doar ei poartă vina dezastrului provocat. Și în vremea asta guvernele “de stânga” aliate cu cele de dreapta impun continentale curbe de sacrificiu. Astea sunt timpurile pe care le trăim. Lumea este a profitorilor! Ea l-ar putea întoarce cândva pe Marx din drum. Suntem o specie auto-manipulată, cu paradisuri false și religii ipocrite. Dumnezeu are de ce se îngrețoșa. Degeaba crește numărul bisericilor dacă acela al credincioșilor scade. Iar la vârf tronează omul unidimensional al conducătorului. De aici seducția revoluției! A învierii utopiei! A căutării “oazei în deșert”! A sfidării pesimismului istoric! A schimbării sensului unui timp mohorât. A aprinderii vâlvătăii eroice “în vremuri întunecate”! Istoria nu s-a sfârşit încă… Revoluţia nu este un cadavru. Oamenii vor ieși împreună pentru a-și căuta drepturile răpite în stradă. Și oligarhii omenirii vor fugi… Desigur, o iluzie… Astăzi un Ceaușescu n-ar mai putea fi răsturnat. Există metode subtile, subversive de perpetuare la putere. Există științe oculte, servicii specializate, există vicii ce odată cunoscute fac din conștiințe o marfă de vânzare. Există o “elită”, marcată de sterilitate morală, ce poate fi oricând convinsă să trădeze o cauză generoasă. Există căsătorii din interes, alianțe pragmatice, schimbări de fronturi ori mezalianțe continentale. Există un guvern mondial cu Blair, Schröder, Obama, Merkel, Putin, Macron, schimbându-și măștile… Există pierzania puterii ce se încăpățânează să-i facă la naștere pe oameni inegali. Există instinctul zoologiei, urletul ancestral al animalelor de pradă, fuga disperată în noapte a turmelor înspăimântate, crima ascunsă în splendoarea naturii și în mințile cele mai echilibrate, există agresiunea inconștientă. Este ceea ce un Le Bon sesiza atât în clasa superpusă, cât și în mulțimea moleșită, supusă, stăpânită, „similitudinea unor dorințe ordinare”. (Ori „intrarea în Istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr și de fervoare, atât de diferite, toate, de barbaria agricolă a popoarelor” Emil Cioran –Ispita de a exista) Asta e… Nu ne mai putem mântui… Oriunde ți-ai arunca privirile, existența e un carnagiu neîncetat. Doar metodele fac diferența. Parafrazându-l pe economistul Nouriel Roubini, “Crizele sunt încrustate în codul genetic al omenirii!” Asta e istoria pe care o secretăm, asta e istoria pe care o merităm. “O dezangajare totală, un refuz de a civiliza și de a corecta lumea.” O istorie a indivizilor și mulțimilor, împreună cuprinși într-un frison universal. O istorie totalitară. Care nu permite alternativă, recurs. O sclavie politică finală. O istorie care „ocupă totul și îi înghite pe toți, astfel încât totul și toți să-i fie integrați, cel puțin prin tăcerea lor” (Vaclav Havel, Politica antipolitică) O febră anomică. Un delir. O agonie. În această agitație care nu clintește blestemul originar izbucnește, din când în când, Revoluția! Ca un urlet imemorial, ca un Bici al lui Attila, ca un zeu sângeros mânuind balanța dreptății, ca un Iisus care izbește furios în taraba filistinilor. Ea vine, distruge, face ordine și pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă aspirații trădate. Nici o revoluție nu repară motorul defect al lumii. El va continua să funcționeze subminat de avarii. Până când se va mai putea. Pentru ca odată, într-un final, să se abată asupra acestei omeniri buimace, mânată parcă de un Dumnezeu al declinului inexorabil, blestemul apocalipsei! Și totuși, există explozia răbdării, voința de a nu mai accepta nedreptăți inerente, trezirea din frică și lașitate, eliberarea prin moarte a teroriștilor sau trezirea în viață ieșind pe străzile revoluției, ori irezistibilele chemări ale pasiunilor! Albert Camus a scris despre omul revoltat, despre experiența lui Sisif. ”Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit!” își încheia eseul filozoful francez.
În ce mă privește, sunt un om norocos. Am fost pe străzile Revoluției, sfidându-mi spaima şi am riscat pentru viața tuturor. A fost puțin, a fost mult? Nu-mi pasă. Eu cred că a trebuit să îmi încerc viața. I-am pretins și ea mi-a răspuns. Pentru mine Revoluția a însemnat a mă cunoaște. Acum pot pleca din lume împăcat. E tot ce-am avut de dat. E tot ce-am putut. Mă părăsesc la capătul acestui text care vorbește despre cu totul altceva. Despre nevoia de Revoluție! Ce ar spune, la citirea acestor rânduri, conștiința unui istoric? Revin la gândurile lui Gustave Le Bon. “Istoria, așa cum o construiesc erudiții, este o construcție artificială mult prea rațională. Nu din rațional, ci din irațional s-au născut marile evenimente… Raționalul creează Știința, iraționalul conduce Istoria.” Nu pot decât să consimt. Da! La Timișoara, în Decembrie 1989, iraționalul a făcut Revoluția!
Societatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor care și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, cinism, hoție, fauna întreagă a unor moravuri aduse la viață de lupta dusă până la capăt al unor români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!
Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost victorioasă, dar în urma ei s-a înstăpânit dezastrul. Patria mult dorită, moștenită de la pașoptiști, a devenit o Românie în descompunere. Cei ce o locuiesc nu o mai respectă, nu o mai îngrijesc, nu o mai apără și abia că-i mai vorbesc limba. Plecarea românilor din țara lor e accelerată. Rușinea, delăsarea, refuzul, abandonul, resemnarea, lașitatea, slugărnicia, supunerea… România mea n-ar fi meritat să sufere toate astea. Caut în jurul meu chipul celor cu care am luptat. Dar orașele Revoluției tac. Temându-se parcă să-și mai amintească. Un revoluţionar din Brașov îmi scria, nu demult: “Simt din nou teama ca atunci!” În Decembrie 1989 au murit oameni. De ce au murit? Ca să fie uitați? Ca să fie înjosiți? Ca să-i abandonăm ingratitudinii şi indiferenței? Ca să permitem călăilor lor să ia din nou puterea în stat? Ca să acceptăm și chiar să susținem, toleranţi, la rândul nostru, ideologia corupției?10 Ca să creștem iarăși un dictator la sânul unei națiuni obediente?
Dar istoria, ca știință, nu pare încă implicată în actele viitorului. Ea nu are obligația să întrevadă. Ea doar scurmă cu metodă sedimentele pământului, radiografiază şi arhivează mărturiile, dovezile, vestigiile, acordând totodată legitimitate prezentului. Tot mai mult arheologică și muzeografă, tot mai puțin știință a urmărilor și sintezelor unui trecut tot mai aglomerat, istoria se va împiedica și ea, cândva, de nevoia de a contura modele de supraviețuire ulterioare. Nu poți dedica nimic timpului scurs fără gândul la viitor. Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă pașii destinului? Ce răspuns are istoria la toate întrebările acestea?
Pe de altă parte, e știut, cercetarea istorică nu include judecata morală între instrumentele ei. Pentru istoric așa a fost este actul suprem. Dar și istoria, ca știință, evoluează. Ea este chemată astăzi, alături de științele politicii, sociologiei, psihologiei, economiei, la masa cu hărți a statelor majore, în cabinetele șefilor de state în așteptării luării marilor decizii, ca și atunci când se impune o judecată asupra vremurilor care vor veni. Văd în istoric un geolog al timpului integral, preocupat de tot ce a fost, este și va fi. Cât privește Revoluția Română, ea s-a dovedit a fi un catharsis, un rug necesar pentru arderea multora dintre năravurile caracterului românesc, descris cu claritate sfâșietoare de un N. Nițescu, Bacalbașa, Caragiale, Eminescu, Simion Mehedinți, Eliade, Cioran ori Rădulescu Motru… Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.
La 32 de ani de la Revoluție, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic! Tinerii o părăsesc în transhumanțe nesfârșite, bătrânii își sapă singuri groapa, căci nu mai au bani pentru a le fi săpată de salahorii mormintelor, femeile se prostituează pe preț mărunt, când nu o fac din instinct artistic. O imensă vulgarizare socială ce le-a devenit uniformă. Adio pensii, drepturi, medicamente, doar acest chip pătat și slugarnic și această mână tremurândă care a ieșit la cerșit. Iar felul în care își doresc o viață mai bună îi condamnă să nu ajungă niciodată la ea! Și în vremea asta miliardarii penali, amăgindu-i compătimitori, îi copleșesc cu cinismul și disprețul lor, spunându-le parcă: “Asta e! Obișnuiți-vă cu gândul! Deziceți-vă de lupta voastră și abjurați: Nu a fost revoluție! Ori, mai bine, cereți-vă iertare că ați făcut-o!”
15 ani în urmă scriam în România Pierdută (Editura Irini, 1995): “Mâlul românesc nu este omogen. Mai dens la fund, mai rarefiat la suprafață, el rămâne melasa originară. Revoluția din Decembrie a tulburat nămolul, după care evenimentele ulterioare l-au lăsat să se depună la loc. Contemporaneitatea românească are consistența complicității între înșelați și înșelători. Deșănțarea caracterelor a atins paroxismul. Corupția a refăcut oligarhia trecută. Și în vremea asta elita alege să tacă, să se vândă ori să protesteze în pumni. Profeții României au fost aduși ușor la tăcere. Este și motivul pentru care cerul românesc e gol de suflete iar pământul României e aglomerat de instincte. Astăzi, 14 septembrie 1994, când scriu aceste rânduri, mă simt dat afară din România!”
Asta să fie România la care ne-am gândit în decembrie 1989? Și atunci de ce am abandonat-o? Dar cui să-i mai poți pune întrebarea aceasta? Solidei tradiții de vulgaritate a românilor conformați ce nu doresc să acceadă la sacru și la sublim? Ori mulțimilor înflăcărate de spectrul îmbogățirii delirante și veseliei ieftine, ce aveau să îngroape amintirea Revoluției sub propriul lor gunoi sufletesc? (“Doar vecinătatea omului te înăsprește… Cei care îi consacră gândurile ajung să-l privească, mai devreme sau mai târziu, cu dispreț și cu silă…” a comentat situația creată în urma Revoluției gânditorul de la Rășinari!) Doar ție… Conștiinței tale abătute, mute, secătuite… Ori trecutului îmbălsămat? Ce fel de om mai trebuie să se ivească pe acest pământ ca să o ia de la capăt?
Dar nici Occidentul, a cărui civilizație suportă un inexplicabil proces de degradare accelerată, nu e scutit de tăcerea popoarelor dezorientate, manipulate, anesteziate, aruncate dintr-o criză în alta, intimidate și sufocate de cezarism. Cetățenii Europei își pierd prețul, nu mai sunt doriți, au devenit prea mulți, pretind, nesăbuit, drepturi, libertăți, prosperitate, vacanțe, costă mult, la naiba! Constituțiiile din 1689 (Bill of Right), din 17 septembrie 1787 (Constitution of the United States of America), Declarația drepturilor omului și cetățeanului (Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen)din 26 august 1789, îi apără! Jos constituțiile! Guvernele îi vor arunca în șomaj, în recesiuni, vor reînvăța sărăcia. Nu vor mai fi bani, nu va mai exista prosperitate ori fericire pentru toți. Și nu departe e ziua în care vor trăi, de-a valma, din nou în stradă, în slums-uri, în barăci, în rulote, cu gândul că doar ei sunt de vină! Ei! Sau el, noua denumire generică pentru sclavul modern! Italia nu crâcnește de un deceniu sub guvernele lui Berlusconi, care se comportă cu ea ca și cu propria-i ibovnică, schimbând legi după bunul plac, corupând instituții, amenințând justiția, în disprețul afișat al bunului public. Și asta în vreme ce națiunea americană l-a suferit pe președintele ce a târât-o într-un război inutil, vreme de două mandate! Un lucru e cert. Libertatea popoarelor e astăzi mai amenințată ca niciodată, acum când pare mai protejată ca oricând! Nici o surpriză în faptul că tocmai un defector kgb-ist, Yuri Bezmenov, a descris occidentalilor patru etape ale decăderii ori spălării creierelor unei națiuni: demoralizare; destabilizare; criza; normalizarea dezastrului. România a trecut deja de prima etapă, estimată la 20 de ani, a trecut de a doua etapă care poate dura 5 ani, a pătruns în criza generalizată, după care urmează instalarea dezastrului cu patru capete: eliminarea suveranității, deznaționalizarea, dezproprietărirea, transformarea unei națiuni cu identitate și istorie proprie într-o mulțime fără memorie! Căci o țară fără popor e ca un patrimoniu fără moștenitor. Nu mai este al nimănui, în statul indemn care a legitimate averile frauduloase, și îl poate lua oricine… Și atenție! O dictatură folosește ghilotina când trebuie să suprime libertatea. Democrația, în schimb, folosește injecția de morfină. Iar pacientul trăiește ca și cum ar fi murit demult!
“Ce nefericit viciu! Să vedem un număr infinit de persoane nu supunându-se, ci slujind, nefiind guvernate, ci tiranizate, suferind jafurile, bătaia de joc şi cruzimile nu din partea unei armate, ci din partea unei singure persoane, nu a unui Hercule, ci a unui homuncul, şi adesea a celui mai laş şi mai slab din toată naţia sa… Biete popoare nechibzuite şi mizerabile, naţii încăpăţânate în ceea ce priveşte propriul rău şi oarbe în privinţa binelui, lăsaţi să vi se ia chiar din faţa voastră cea mai mare parte din venitul vostru, lăsaţi să vi se jefuiască pământurie, să vi se fure casele… Cel care vă domină astfel nu are nimic în plus faţă de ceea ce are cel mai mărunt om în afară de avantajul pe care i-l oferiţi pentru a vă distruge. […] Cum de are atâtea mâini pentru a vă lovi dacă nu le-a luat de la voi? Cum ar putea să vă domine dacă nu s-ar fi înţeles cu voi?” (Êtienne de La Boétie, Discurs asupra servituţii voluntare)
Dar nici nenorocirea nu este fără sfârșit. Și ea va trebui să obosească odată. Și atunci supraviețuitorii acestui neam vor putea ieși din ghetourile lor, și parcă ascultând de un îndemn înalt o vor lua de la capăt… Dacă vor mai fi aici când apocalipsa României îi va chema pe toți la vecerniile pierzaniei. Nu poți fi solidar cu un popor care își alege în libertate tiranul, cum nu poți compătimi un neam care s-a nenorocit singur! Chiar dacă este al tău. Chiar dacă ai luptat pentru fericirea lui. Dar nici nu te poți desprinde de orbirile care îl aduc în jug, sau de suferințele care-l încearcă… Asta îi e soarta! Va rămâne un popor nevolnic, dominat, ieftin la târgul neamurilor condamnate la pierzanie, depopulat și singur, tot mai singur, până când nimeni nu-i va mai rosti numele… Cine oare, Doamne, îi va mai aprinde atunci lumânările de priveghi? Un lucru e însă sigur. Această poveste tragică a istoriei românești, Revoluția, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Ofranda Revoluției a fost risipită. Douăzeci de ani mai târziu românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. (O virtute colectivă tratată ca și cum n-ar fi existat!) Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe cea de la 1848. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Vasile Alecsandri, cu Alecu Russo, cu Costache Negri, cu Mihail Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Gheorghe Magheru, cu Christian Tell, cu C. A. Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul aceluiaşi an 1848: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.
“Cu toate că România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelatorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. […] Anularea mitului democratic românesc a anticipat anularea realității democratice românești. La posturile de televiziune din lumea întreagă au apărut revoluționari români care și-au negat propriile lor acte de eroism. Este fără egal și incredibil […] – dar consensul contrarevoluționar atât de puternic a fost (și a rămas). Revoluționarilor le-a fost atât de silă de propria lor revoluție și de libertatea propriului lor neam, încât au fost dispuși să renunțe – o singură dată! – până și la infatuarea națională.”
Tamás Gáspár Miklós (Fragment)
15 decembrie 2000. Elet es Irodalom
INSTITUTUL
Revoluției Române.
2005-2019
Institutul astăzi tace ca un mormânt.
Istoria Revoluției Române ori istoria Revoluției lui Iliescu? Plecarea mea forțată de la lnstitutul Revoluției Române a dat un prim și copleșitor răspuns: “Istoria lui Iliescu!” Societatea actuală dovedește că nu are orgoliul adevărului! Tăcerea ei vinovată divulgă o veche trăsătură de caracter. Dacă și tragedia jertfelor din Decembrie e lăsată pe mâna mistificatorilor ori a celor ce au cules, clandestin, roadele Revoluției, înseamnă că orgoliul adevărului nu mai are drept de exprimare în România! Disoluția morală a atins copleșitor memoria românilor postdecembriști. Acestora nu le mai pasă de urmările revoltei lor, lăsând-o pe mâna celor ce au confiscat-o și sunt pe cale de a-i deturna evenimentele! A fi revoluționar la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București, și a accepta acest rapt din lipsă de demnitate, lene morală, frică ori consimțire înseamnă, în sine, a abjura de la faptele Revoluției! Cum le vor spune revoluționarii martirilor, în vizitele prin căminele lor funerare (altfel, tot mai rare ori tot mai ipocrite), că istoria sacrificiilor decembriste a fost abandonată răstălmăcirilor unor Cazimir, Voican, Theodorescu ori Cutean? Ce stat e acesta în care niște persoane ce pretind că au participat (fără dovezi) la Revoluția Română sunt totodată judecați în procesele penale ale crimelor Revoluției? Suntem singura țară est-europeană în care vinovații de crimele comuniste sunt chemați să mistifice (cu complicitatea cercetătorilor ce-și vând conștiința de dragul unor recompense mizere) o istorie de suferințe și jertfe la care ei n-au participat! Istoria Revoluției Române ori istoria Revoluției lui Iliescu? Plecarea mea forțată de la lnstitutul Revoluției Române a dat un prim și copleșitor răspuns: “Istoria lui Iliescu!” Societatea actuală dovedește că nu are orgoliul adevărului! Tăcerea ei vinovată divulgă o veche trăsătură de caracter. Dacă și tragedia jertfelor din Decembrie e lăsată pe mâna mistificatorilor ori a celor ce au cules, clandestin, roadele Revoluției, înseamnă că orgoliul adevărului nu mai are drept de exprimare în România! Disoluția morală a atins copleșitor memoria românilor postdecembriști. Acestora nu le mai pasă de urmările revoltei lor, lăsând-o pe mâna celor ce au confiscat-o și sunt pe cale de a-i deturna evenimentele! A fi revoluționar la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București, și a accepta acest rapt din lipsă de demnitate, lene morală, frică ori consimțire înseamnă, în sine, a abjura de la faptele Revoluției! Cum le vor spune revoluționarii martirilor, în vizitele prin căminele lor funerare (altfel, tot mai rare ori tot mai ipocrite), că istoria sacrificiilor decembriste a fost abandonată răstălmăcirilor unor Cazimir, Voican, Theodorescu ori Cutean? Ce stat e acesta în care niște persoane ce pretind că au participat (fără dovezi) la Revoluția Română sunt totodată judecați în procesele penale ale crimelor Revoluției? Suntem singura țară est-europeană în care vinovații de crimele comuniste sunt chemați să mistifice (cu complicitatea cercetătorilor ce-și vând conștiința de dragul unor recompense mizere) o istorie de suferințe și jertfe la care ei n-au participat! Nu conjurația lor tâlhărească a încercat, fără rușine, să-l transforme pe generalul Victor Stănculescu într-un erou al Revoluției? Nu ei își doresc să spele scheletele vii ale fostei Securități, nu ei propovăduiesc reconcilierea victimelor cu torționarii? Lipsiți de scrupule, nu ei l-au transformat pe marele Emanat, Ion Iliescu, în “liderul” Revoluției? (Acest om nu și-a pus niciodată întrebarea ce merite are pentru a fi numit liderul Revoluției! Ce departe este adevărul ființei lui de blândețea lui aparentă!) S-au obișnuit românii să nu se mai rușineze de dovezile indolenței lor? Camarazi cu impostorii, nu se mai feresc să arate că nu se mai jenează de propria lor rușine? Ca și cum rușinea nu i-ar privi! Au cimentat mormintele celor care nu mai sunt în viață de 28 de ani doar pentru a le permite renegaților această sordidă trădare de conștiință? Oare sufletul și onoarea de a fi român nu-i mai neliniștește ori nu-i mai doare? Cum vor aniversa Revoluția sărind hoțește peste criptele comemorării unei crime naționale? Dar trebuie ca toți aceștia, deja demni de disprețuit, să înțeleagă că tăcerea pecetluiește complicitatea cu vechea crimă a unui regim slujit cu devotamentul unor vinovați deplini ai istoriei! Datorită lor, Revoluția românilor din decembrie 1989 s-a transformat astăzi în zdrențele așa-numitei lovituri de stat! Datorită lor, la Timișoara, la Sibiu, la Cluj, la Brașov, la București, martirii Revoluției nu mai dreptul la Înviere! Au murit abandonați de ai lor, sub disprețul ucigașilor lor! Au murit fără alte urmări! Acum ei sunt definitiv singuri! La Parlament, la Guvern, la Președinție, la Academie, ofensatoarea și dezonoranta tăcere românească este deplină!
Un caz particular consumat în anul 2018, la Institutul Revoluției Române. Președintele Institutului Ion Iliescu, inculpat în două mari procese penale privind Revoluția Română și Mineriada, constată pe neașteptate că “Institutul lui” nu îi sare în ajutor. Tăcerea Institutului îl tulbură și îl înfurie. Și, pe neașteptate, omul ezitant și prevăzător își depășește condiția și atacă la baionetă! Mai întâi apar atacurile de presă ce pretind “rebranduirea” IRRD, cu alte cuvinte demiterea directorului general care se apropia de sfârșitul celui de al treilea mandat! Apoi apariția scrisorilor anonime ce incită angajații să saboteze deciziile directorului general. Apoi publicarea “scrisorilor deschise” ale unor foști angajați plecați de la Institut din motive imputabile exclusiv lor. Apoi mobilizarea Colegiului de București ai cărui membri sunt cu adevărat oamenii lui Iliescu. Sunt amenințat, insultat și acuzat, ședință după ședință, fiind cunoscut că în alte ocazii reacția mea a fost a plecării prin demisie! Încerc să comunic cu Ion Iliescu. Nu îmi mai răspunde la apeluri. Pe neașteptate este propusă formarea unei Comisii care să ancheteze activitatea IRRD în ultimii 12 ani, în pofida faptului că la epuizarea fiecărui mandat nu eu am fost cel care a solicitat prelungirea lui, ci Ion Iliescu! În situația în care rapoartele anuale de activități au fost aprobate de către Colegiu! Comisia odată formată se instalează într-un birou al IRRD, la solicitarea aceluiași Iliescu, și începe să se dedea la anchete, la procese de intenție, la amenințări, tulburând bunul mers al Instituției! Ancheta Comisiei, condusă pe neașteptate de unul dintre cei mai precari cultural membri ai ei, nu duce la nimic! Într-o ultimă ședință, în numai două ore, furia lor disperată, întreținută de președintele lor, duce la decizia mea de demitere, ignorând total legea Institutului, dar și a statului român! Îmi pătrund în birou și vor să îmi sigileze computerul! Din păcate pentru ei, era al meu! Dincolo de cazul în sine se dovedește o dată în plus că puterea în România a continuat să rămână în mâinile lor! Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dovedește o dată în plus puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția nu a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la ’89 de ani! După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române! Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea mea de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! Am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când istoricul Constantin Corneanu, angajat al Institutului, a vrut să specifice într-un manuscris al său că: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București: Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu, a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara! A fost o acțiune de forță ce mi-a amintit de procesele staliniste despre care citisem în cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un motiv legal care să explice decizia! După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea! Urmare a celor întâmplate astăzi am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, dat fiind că mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS! Deocamdată atât!…”
Căderea în Istorie a lui Ion Iliescu
De la Mihail Sergheevici Gorbaciov la Emilian Cutean!
Nu pot să fiu decât întristat la aflarea știrii că Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 a fost desființat de către Guvern! Vreme de 14 ani, în condiții vitrege de personal și buget, Institutul Revoluției a susținut constant cercetarea nepărtinitoare a istoriei Revoluției Române, până în ziua de 30 martie 2018, moment în care fostul președinte al României, totodată Președinte al Institutului, și acoliții săi Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Emilian Cutean, i-au dat lovitura de grație, deturnându-i activitățile în folosul propriu. În ultimele 21 luni (timp în care singurele realizări ale IRRD au fost salariile mărite ale noilor lui conducători), Institutul a fost transformat, brutal, în instrument de propagandă în serviciul intereselor politice ale “liderului Revoluției”, pe numele lui Ion Iliescu, și a căzut în desuetudine, ridicol și uitare publică, chiar la 30 de ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989! Astăzi Ion Iliescu poate fi mulțumit! A distrus Institutul Revoluției! Va fi, poate, ultimul său act politic. După ce a confiscat Revoluția Română, a confiscat și Institutul de cercetare istorică dedicat Revoluției! Pentru a-l conduce și pe acesta la groapă. Ca un corolar nefast al activităților lui uzurpatoare și vinovate!…
(Textul integral într-un volum ulterior…)
Mădălin Hodor. Martor la agonia Institutului Revoluției Române.
„Am ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRRD după ce am publicat câteva articole despre Revoluţia din decembrie 1989 în Revista 22, la invitaţia strict personală a domnului Claudiu Iordache şi la insistenţele repetate ale prietenului meu Adrian Niculescu. Ambii cred că pot confirma ceea ce spun. Domnul Iordache îmi este prieten pe Facebook, deci se poate verifica uşor. În esenţă, motivaţia a fost aceea că în articolele mele am subliniat implicarea directă a Securităţii în represiunea de dinainte de 22 decembrie şi în diversiunea de după 22, fapt negat din ce în ce mai strident de revizioniştii istoriei din mainstream. În opinia mea de atunci, opinie pe care o am şi astăzi, macularea ideii de revoluţie este indisolubil legată de acoperirea vinovăţiilor reale şi de faptul că statul român democrat s-a născut dintr-o crimă acoperită de o omertà generală, plătită în cele mai multe cazuri cu bani de la buget şi funcţii. Faptul că s-a dus şi se duce o campanie mediatică intensă în această direcţie m-a motivat să îi ascult şi să îi sprijin după puterile mele pe toţi cei care se opuneau acestei avalanşe. Am avut plăcerea să constat că domnul Claudiu Iordache îmi împărtăşea punctul de vedere şi în discuţia directă pe care am avut-o am căzut de acord asupra unei colaborări bazate strict pe aceste coordonate. În vorbele sale: „Dumneata scrii şi noi publicăm”. De altfel, ca dovadă, două din articolele mele (cel despre mitingul din 21 decembrie şi cel referitor la cazul Molan de la Braşov) precum şi un interviu, au apărut imediat în Caietele Revoluţiei, publicaţie editată de IRRD. După cum s-a văzut, planul nostru, acela de a-i opri pe detractorii revoluţiei, nu a reuşit. […] Susţin, şi o fac argumentat, în continuare că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluţie, că ea a fost oprită de o înţelegere criminală între capii Securităţii, Armatei şi grupul Iliescu, înţelegere pecetluită cu morţii de după 22 şi cu uciderea lui Ceauşescu, că cei care spun altceva o fac pentru a-şi camufla vinovăţiile şi că dacă nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu încetăm să ne lăsăm manipulaţi nu avem şanse să ne vindecăm ca popor. […] Vorbind cu domnul Iordache şi cu alţii de acolo am aflat nişte lucruri pe care nici eu şi probabil nici mulţi dintre cei din afara IRRD nu aveau cum să le ştie. Nu numai că IRRD-ul din acel moment […] nu era ataşat apărării grupului Iliescu, ci chiar această politică a lui Claudiu Iordache, care refuza să mistifice adevărul istoric în folosul acestui grup, era motiv de mare supărare. Pe scurt, lui Claudiu Iordache i se reproşa că nu promovează suficient interesele grupului Iliescu de fi prezentat drept „factor determinant al Revoluţiei” şi „conducător al Revoluţiei”, cu atât mai mult cu cât tocmai se redeschisese dosarul diversiunii de după 22 decembrie, dosar în care ei figurau, la acea oră, ca învinuiţi. Am avut ocazia să constat personal ostilitatea făţişă a grupului Iliescu faţă de Claudiu Iordache cu prilejul unei conferinţe despre Mineriadă, atunci când Cazimir Ionescu, cel care joacă, la fel ca în decembrie 1989, rolul de topor, l-a atacat direct în stilul binecunoscut (cu urlete şi trântit de uşi) sub privirea impasibilă a lui Ion Iliescu. Era în vara lui 2017 şi am ştiut încă de atunci că zilele lui Claudiu Iordache la conducerea institutului sunt numărate.” (Mădălin Hodor)
În ultimă instanță, o întrebare tulburătoare ni se pune: “Ne-a fost teamă de Revoluția noastră? Am negat-o pentru că nu ne-am simțit în stare să o facem cu putință? Ne simțim prea mici pe lângă flacăra ei uriașă?” O revoluție este un război cu stagnarea, cu lâncezeala, cu igrasia timpului scurs, cu mirosul greu al trecutului, revoluția este un salt, revoluția este un zbor! În cazul României zborul revoluției s-a frânt. Părem astăzi cu mult mai bătrâni decât am fost vreodată. Cu mult mai indiferenți, mai resemnați, mai împietriți în devenirea nostră împiedicată. O maladie fără vindecare pentru un popor care se afundă fără împotrivire în imundul său asfințit.
Se apropie, timidă, îmbătrânită, comemorarea Revoluției din Decembrie 1989! Un monument funerar pustiu în inima generației de astăzi! O generație filistină. Ea nu mai are inimă, nu mai are suflet, doar câteva cimitire prăfuite și memoria pe măsura lor care s-a năruit în cea mai rușinoasă uitare a neamului românesc! Așa pățesc trăirile exemplare, amintirea cernită, sacrificiile îngropate în magma ingratitudinii. La 32 de ani de atunci, Revoluția românilor sub ochiii goi ai Istoriei a devenit o ruină! Iar țara însăși, un ocol de ființe umane rudimentare, și, cel mult, cu drepturi îngăduite, oferite doar celor ce le merită mai puțin! După un nimb de curaj, un pustiu de de frică și de lașitate! Sufocant a devenit aerul eroismului de atunci, cu patru milioane de români fugiți din patria lor și cu tot restul oamenilor de atunci împietrit în pustia realitate! Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată! Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este totodată o carte de istorie. (Carte de istorie de care n-a avut parte Revoluția Română. Revoluție ce n-a pătruns niciodată în manualul elevului român!) Marile popoare au dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani mai târziu, după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul
Cenușa, ca și tuturor celor care au pierit atunci pentru libertatea noastră.
Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…
Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt. Mulțimea repetând obsesiv fiecare literă al cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 32 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor este astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…
Ajuns aici, la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna…
Epilog
Câtă lumină dumnezeiască era în privirile românilor în Decembrie 1989, lumină care acum s-a stins!
Am evitat să închei această carte în ultimii 32 de ani. Dar nu despre mine trebuia să scriu în manuscrisul dedicat celui mai important moment al biografiei mele. Viața mea e însemnată de fapte modeste. Le ignor eu însumi, dar aşa a fost să fie. Am fost martor la o epopee îndoliată a neamului meu. Cu un an înainte de 1989, la institutul unde lucram, unul din colegi, exasperat de retorica mea anti-Ceaușescu, mi-a aruncat în obraz: ”Ieși în Piața Operei și n-ai decât să strigi acolo ce ne spui nouă aici!” Avea să treacă anul. Aveam să ies în Piața Operei și să repet tot ce le spusesem atunci: că sunt datori să se împotrivească, să reziste unui regim opresor, că ar fi destul să nu aplaude când sunt mânați să întâmpine vizitele de lucru ale lui Ceaușescu pentru ca în România ceva să se schimbe. Institutul avea, la vremea aceea, peste opt sute de proiectanți. La ora fatidică a zilei de 20 decembrie au venit împreună cu mine în Piața Operei, circa patruzeci de femei și patru bărbați. Ei m-au susținut. Ei m-au împins în față. În numele lor am urcat în Balcon. Pentru că mă simțeam răspunzător mi-am rostit numele. Am fost, prin forța lucrurilor, primul scriitor care a îndemnat piața revoltată să creadă în lupta ei. Îmi amintesc acele clipe parcă n-ar fi fost ale vieții mele… Au urmat zilele și nopțile parcă fără sfârșit în foaierul Operei. Am cunoscut acolo solidaritatea adevărată alături de bărbați necunoscuți. Spaimele și speranțele. Furia și deznădejdea sfâșietoare. În 21 decembrie, târziu în noapte, mi-am văzut cadavrul abandonat într-o firidă a foaierului. Era întins înaintea mea, grav, absent și netulburat. Moartea mă pregătea, dar aveam să am norocul să supraviețuiesc ursitelor mohorâte. A doua zi Ceaușescu a căzut. Au urmat orele fiestei. Au apărut primii ziariști străini. Conducerea FDR s-a destrămat la asaltul dreptului la recompensă. Fiecare membru al acesteia se declara președinte, vice-președinte, înaintea privirilor uluite ale reporterilor occidentali. Aveau în față un Front de șefi. Am simțit atunci tristețea de a fi ajuns, la rândul meu, la capătul unei experiențe. M-am extras din mulțimea exuberantă și m-am refugiat un etaj mai sus. Un camarad m-a întrebat: “Tu nu te bucuri?” „Am impresia, i-am răspuns, că tot ce a fost mai frumos a rămas în urma noastră”. Câteva zile mai târziu, după o noapte de “arestat” în subsolul Operei, m-am retras, trimițând o scrisoare de câteva rânduri lui Lorin Fortuna. ”Cred că mi-am făcut datoria. Mă întorc la viața mea!” Și am plecat. Absența mea nu s-a făcut simțită. După alte câteva zile, colegii mei scriitori mi-au cerut să revin. Să revin, unde? Am format împreună o Societate a scriitorilor bănățeni și am plecat la Consiliul Județean să o înscriem în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Am deschis ușa consiliului și Lorin Fortuna, revăzându-mă, mi-a cerut în fața delegaților FDR să mă alătur lor.
Biografiile conțin, invariabil, date dintre cele mai plicticoase pentru cititorii lor. La rândul meu am fost în istorie și nu alături de ea. Deși totalitarismul a răma adânc ascuns în caracterul românesc, atunci când revoluția a reușit, libertatea după care au tânjit luptătorii ei, li s-a prelins printre degete! A mai rămas orbirea oamenilor și întoarcerea de bună voie la noul totalitarism, produsul otrăvit al Securității eliberate de ceaușism! Dar, slavă Domnului, viața mea se simte recompensată! Îi mulțumesc celui de Sus pentru darul Său. I-am promis atunci că nu-i voi uita pe cei morți și pe cei vii, alături de care s-a consumat cea mai glorioasă bravură a generației noastre. Tot ce a urmat este risipă… Au trecut trei decenii de convulsii, imprudențe, credințe deșarte, abjurări, erori, resemnări. Fac o ultimă mărturisire. La 30 de ani eram ateu, la 47 m-a înflăcărat din nou, irepresibilă, credința în Dumnezeu. „Există Dumnezeu!” au strigat sutele de mii de revoltați în piețele Timișoarei. Vocile lor s-au stins, pe rând. An după an, ostașii Revoluției s-au retras sub pământ. Au rămas tot mai puțini. Azi, când revin pe urmele noastre, în Timișoara, simt că mă întorc într-un oraș străin. Mă plimb prin piața Operei încercând să aud tumultul de atunci. Acum e liniște. Gloria adevărată e încoronată de modestie. Nu departe, Catedrala, martor enigmatic al vremii scurse. O troiță din lemn sfânt. Un monument ca o pasăre rănită îngreunată de moartea turnată în sufletul ei. Apoi se aud clopotele. O chemare venită de atât de sus. Lacrimile îmi reînfloresc în ochi. Plânsetul uscat. Timișoara însăși este un clopot în care miezul nopții bate grăbit. Și nu departe, împrăștiate podoabe ale uitării, locurile și chipurile celor care au pierit aici… Adolescenții care în Decembrie 1989 au înfruntat Represiunea cu un curaj neomenesc sunt astăzi uitați. Românii, astăzi, nu mai știu să trăiască pentru Patrie! Și alături, povestea vieții și a morții care nu s-a terminat și nu se mai termină niciodată, undeva în Istorie! Gata! Tu, Revoluție nemângâiată, timpul gloriei tale neîntinate s-a scurs…
Bucureşti. 20.12.2021
Anunțul apariției cărții lui Claudiu Iordache „Revoluția celor uciși. 1989. Recviem pentru învingători”, în vitrina Librăriei Mihail Sadoveanu (Compania de Librării) din București.
Ați văzut vreodată vioara lui George Enescu călcată de un tanc pe străzile Timișoarei?
Anul 1990!
Chiar nu vreți să știți cine v-a furat Revoluția, Libertatea, Statul și Drepturile? Cine v-a furat presa liberă? Chiar nu vă interesează istoria postdecembristă, care se pare că vă depășește capacitatea de înțelegere? Chiar vreți să dați afară cartea de istorie de pe pupitrul copiilor voștri? Chiar credeți că ignoranța voluntară este singurul țel pe care îl mai aveți? Chiar nu vă pasă de Țara în care v-ați născut? Chiar nu vă mai pasă de România?
Voi, cei cu pensii de mizerie, cu copii lipsiți de școală, cu muncitori izolați în locurile de muncă, cu salariul minim pe economie, cu impozite pe care nu le mai puteți plăti, supraviețuind ca altă dată în lipsuri și frig, cu prețuri ucigașe, cu medicamente pe care nu le mai puteți cumpăra, cu spitalele închise, cu medici care vă vând sănătatea pentru profit, cu politicieni care nu s-au ținut niciodată de cuvânt, cu actul de dreptate corupt, cu părinți uciși prin lazareturi și îngropați fără să vă aibă în preajmă, în saci de plastic, voi, cei cu prunci v@c.c.inați, chiar nu vă pasă că ați fost declarați ființe marginale ale societății controlate de ei, morți în viață deși trăiți? Chiar nu vă pasă de singura voastră viață plăpândă pe pământ?
Puterea Statului pusă sub obrocul Oligarhiei securistice! Da! Există o Criză cronică datorată felului în care s-a trăit în ultimii 31 de ani! Există un refuz general al motivelor pentru care ne târâm prin lume în halul acesta! Există o teamă lașă, păguboasă, generalizată, de adevărul gol al bolii colective de care suferă actuala generație! Pentru că numai ea nu vrea să știe diagnosticul unei suferințe care o consumă! Da! Prin refuzul de a recunoaște că România a ajuns o captivă și că mulțimea românească a participat din plin la acest dezastru, există un complex al vinovăției celor care s-au coalizat cu clasa de putere parvenită generată de fosta Securitate!
MIȘCAREA NAȚIONALĂ PENTRU APĂRAREA CONSTITUȚIEI
O Țară fără Constituție este o țară fără cetățeni! Dacă mai e ceva de apărat în statul român este Constituția sa! Cu treizeci de ani în urmă a curs sânge nevinovat pentru ca românii să aibă Corp de Legi în apărarea libertății și demnității lor! Aceasta a fost Constituția României, țintă a ultimei ticăloșii politicianiste care o batjocorește, umilind poporul român! Acum este din nou momentul să ne amintim, individ de individ, că avem datoria să ne apărăm Constituția! Să ne amintim și să trecem la fapte! Și prima decizie este să suspendăm Parlamentul națiunii, infectat de politicianism!
Mișcarea Națională pentru Apărarea Constituției cheamă umanitatea românilor de pretutindeni să sară în apărarea drepturilor și obligațiilor statuate de Constituție! Românii nu mai sunt liberi, nu li se mai respectă drepturile, sunt izolați și li se aplică o politică sanitară de import, monstruoasă și aducătoare de moarte pentru toate categoriile de vârstă. Copii, bătrâni, femei însărcinate sunt obligate să sufere, să suporte un v@c.c.in ce le poate desfigura viitorul! Independența statului a fost suspendată, deciziile națiunii fiind luate de instanțe imperialiste ascunse sub emblemele OMS, UNESCO sau ONU. Credința națiunilor e sufocată cu mijloacele șantajului mondial. Conducătorii României au devenit supușii unui Guvern Mondial vicios care tinde să sufoce însuși dreptul la libertate al ființelor umane! Politica internă tinde să sărăcească națiunea, să o înfricoșeze, să o subordoneze unor țeluri care nu mai sunt ale ei! România în lume este o frunză care e pe cale să se desprindă de pe trunchiul poporului român. Se moare cu zile în Țara aceasta și nimeni nu-i mai ia apărarea! Românii vor resimți pe pielea lor în lunile și anii care urmează că nu mai au un teritoriu natal, că nu mai au o moșie moștenită din moși strămoși, că nu mai au un leagăn și un mormânt pentru viețile lor ce se urmează să se nască, ori aproape apuse! Dacă mai există un sentiment de apartenență, acum e momentul să reacționăm! Pentru România nu mai există mâine dacă astăzi ezităm să îi sărim în apărare! Acum e momentul Botezului românesc! Adunați-vă, chemați-vă, organizați-vă, inima neamului trebuie din nou să pulseze, invincibil, din nou, în România noastră!
Promisiunea divină a trecutului și viitorului nostru trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, să reziste asaltului Destinului păgân! Nu mai auziți freamătul Revoluției voastre? Nu mai auziți chemarea sfântă “Există Dumnezeu!”? Ca și atunci, și acum ne aflăm în fața Dictaturii! Om cu om să ridice brațul pentru ca spiritul Legii noastre de întemeiere să rămână neatins de suflul spurcat al politicianismului! A dovedit 32 de ani ce este în stare! A ruinat statul, a distrus societatea, a înstrăinat moștenirea trecutului, a făcut din copii orfani și din femei văduve ale dezastrului! Destul! Izolați de cei dragi, înfrigurați, înfometați, fără școli și spitale, asta vreți să vă fie de aici încolo viața? Nu mai trăiți în Minciuna lor! Nu-i vedeți cum se agață, lacomi și libidinoși, de puterea voastră? Amintiți chemarea lui Coșbuc, a lui Mihai Eminescu! România înainte de toate! Vrem să dovedim că merităm să trăim pe pământ românesc! A te opune răului, sub toate formele lui, este o obligație de onoare a ființei umane. De-ar fi să se producă o altă revoluție pentru a clinti guvernul oligarhic din România, aș pune din nou umărul! Cei care au luptat cândva pentru libertatea lor și a altora nu vor ezita să mai lupte o dată. Dar Revoluția din Decembrie 1989 a fost un avertisment încă neluat în seamă! (N-ați observat tăcerea complice, absolută, a celor ce vor să să vă joace soarta pe deasupra capului vostru, menținîndu-și dominația în România?) Puterea riscă mult, și cu atât mai mult dacă, provocată de cinismul ei, o altă variantă a Revoluției Române va izbucni… Cu orice preț. Dar nu aceasta este soluţia: şirul neîntrerupt de revolte împotriva sistemelor pe care le secretă pentru a-și administra viața! Soluţia e viața oamenilor ca o consecință a libertății, a drepturilor, a dreptului la fericire, a dreptului la generozitate și compasiune… Retrageți puterea voastră partidelor mincinoase! Voi aveți puterea! Există în fiecare dintre voi un dram de putere care, adunat unul lângă altul, exprimă chiar puterea națiunii voastre de a fi liberă! Nu mai așteptați lideri de import, sperjuri, demagogi, parveniți, fiți voi Liderul! Dintre voi se va ivi Liderul de care este nevoie, din mijlocul Comitetelor cetățenești pe care le veți întemeia! Liderul Renașterii României! Liderul rezistenței la f@s.c.i.s.m! Liderul unei națiuni eliberate prin forțe proprii! Liderul Națiunii Române! Cât privește clasa nevrednică ce vă este acum la cârma statului vostru, împreună cu acoliții săi la fel de spurcați, nu-i mai dați votul! Refuzul votului este votul absolut! Înfometați-o alungând-o de la putere! România de astăzi, ca un astru care se stinge, trebuie să revină la lumina născătoare care a fost și va fi! O Românie liberă, în sfârșit, pentru totdeauna!
Și întrebarea din urmă: “Cine mai apără Constituția noastră?” Întrebare la care fiecare român cinstit al acestei țări cotropite de Oligarhia ei trebuie să răspundă! Să vină rușii să v-o apere? Să vină americanii? Să vină, ca de obicei, Dumnezeu să v-o apere? Să fie Țara aceasta locuită de-a valma de o mulțime de renegați?
Doamne, ocrotește-mi România!
Claudiu Iordache
5 noiembrie 2021
Notă: “Mișcarea Națională pentru Apărarea Constituției” este textul pe care Claudiu Iordache îl pregătise pentru a fi publicat pe blogul său și pe pagina de Facebook după postarea din 3 noiembrie 2021. A vorbit despre ideea centrală din acest text cu familia sa, exprimându-și gândul că trebuie pornită această acțiune în planul realității. “A te opune răului, sub toate formele lui, este o obligație de onoare a ființei umane. De-ar fi să se producă o altă revoluție pentru a clinti guvernul oligarhic din România, aș pune din nou umărul! Cei care au luptat cândva pentru libertatea lor și a altora nu vor ezita să mai lupte o dată.” spune Claudiu Iordache, membru al Adunării Constituante din 1990, luptător neobosit pentru Libertate, pentru Adevăr, pentru Dreptate, pentru România. De-ar mai fi rămas printre noi ar fi putut începe el însuși „Mișcarea Națională pentru Apărarea Constituției”! De acolo de unde este acum, prin acest ultim text îi îndeamnă pe români să se ridice la luptă pentru a-și apăra Constituția, Drepturile și Libertățile fundamentale, Familia, Țara, Viața!
Pentru că, așa cum scria Claudiu Iordache în 21 august 2021, „În acest moment cuvântul LIBERTATE este cel mai năpăstuit cuvânt din Lume!”
Cu două săptămâni în urmă și-a sărbătorit ziua de naștere împreună cu noi, în bucurie și voie bună, împărtășindu-ne gânduri pentru prezent și planuri pentru viitor, planuri pentru cărțile la care lucra și a căror publicare o pregăteam împreună, dar mai ales pentru Sfânta Sărbătoare a Crăciunului, pe care o aștepta cu nerăbdare de copil, cu bucurie nespusă în suflet, precum în fiecare an al vieții noastre.
A plecat atât de neașteptat, atât de nedrept, încât șocul plecării sale este copleșitor, strivește sub greutatea lui cuvintele care ar încerca să înțeleagă. Ar fi putut fi în viață în acest moment dacă aceia chemați în ajutorul vieții lui ar fi pus un diagnostic corect, urmat de un tratament salvator. Dacă empatia, umanitatea le-ar fi condus pașii pe drumul salvării unei vieți. Din nefericire, nu a fost să fie așa. Și el a plecat.
A plecat luând cu el întreaga lume dinlăuntrul său: o bogăție uriașă de sentimente, de emoții, de gânduri, de cunoștințe! A plecat cu tot ceea ce era al lui, și nu va putea fi înlocuit niciodată de nimeni! A împlinit enorm în existența sa pe acest pământ, dar încă mai avea multe de făcut, încă mai avea mult de împlinit! Claudiu Iordache a fost una dintre acele ființele excepționale prin care Dumnezeu alege să lucreze în lume! Actele sale de curaj, personalitatea lui extraordinară au marcat istoria Anului 1989 în România și în lume, precum și istoria celor trei decenii ce i-au urmat. Poet fragil, sensibil, tulburător, reflectând în poemele sale realitatea oglindită în propria inimă, scriitor puternic, complex, impresionant, privind neobosit lumea prin ochii luptătorului pentru Libertate și Dreptate, o conștiință înaltă a neamului românesc, un erudit, un intelectual profund, un spirit înalt, frumos, generos, mereu dedicat celuilalt, mereu dedicat Libertății, pe care a iubit-o ca pe un țel suprem al vieții sale!
Începând cu acțiunile sale în Revoluția din Timișoara din Decembrie 1989, între conducătorii curajoși ai căreia s-a aflat, până la acțiunile pentru împlinirea idealurilor Revoluției în societatea care i-a urmat, ori aducerea Basarabiei și Bucovinei înapoi acasă, la Patria Mamă, precum și prin toate scrierile lui, a fost neobosit ca luptător pentru Libertate, Dreptate, Adevăr. De nenumărate ori s-a izbit de zidul tăcerii ori indiferenței lumii în care trăim, dar nu a încetat o clipă să spere că poate produce schimbarea reală, nu a încetat o clipă să scrie, să gândească planuri de acțiune, prin fiecare cuvânt și pas al său căutând să-i aducă și pe ceilalți pe drumul Libertății și al Adevărului. A avut momente de reușită, dar și prea multe momente în care s-a simțit singur, într-o lume care nu dorea să audă de lupta pentru aceste valori supreme, într-o lume care nu dorea să-i fie reamintită frumusețea și importanța Revoluției Române din Decembrie 1989, și datoriile de suflet pe care le avem față de memoria celor care atunci și-au dat viața pentru Libertate. Pentru ei, pentru eroii și martirii lui Decembrie 1989, Claudiu Iordache a fost neobosit în a scrie, în a aminti, în a săvârși! Respectul și recunoștința față de lupta și sacrificiul lor au fost ceea ce nu l-a lăsat să obosească în a scrie, în a aminti, în a săvârși! Și în egală măsură, dragostea lui pentru România! Pentru țara care i-a însângerat inima cu suferințele ei, pentru țara pe care o iubea nespus și pentru care a luptat prin fiecare cuvânt sau acțiune dintre cele pe care le-a împlinit. Despre România a scris, a plâns, a chemat la fapte, România din sufletul lui a iubit-o și a apărat-o în fața tuturor atacurilor la ființa ei națională, la esența ei, României din sufletul lui i-a dedicat poeme și i-a căutat căi de apărare, de schimbare, de renaștere, de împlinire. Revoluția din Decembrie 1989 și România au fost cele două mari capitole în care Claudiu Iordache a luptat și a sperat neobosit! Lupta lui pentru Libertate și Dreptate, cărțile pe care le-a scris, acțiunile parlamentare, politice, sociale pe care le-a întreprins, sunt parte a istoriei României și vor rămâne pentru totdeauna! Energia sa, spiritul său, cuvintele sale scrise sau rostite au atins inimi și au făcut să vibreze conștiințe, și în aceste inimi amintirea lui va rămâne pentru totdeauna! Locul său în istoria României este scris prin tot ceea ce a înfăptuit, prin tot ceea ce a împlinit pentru țara sa, pentru neamul său, pentru cauzele sfinte ale Libertății, Dreptății și Adevărului, cărora le-a dedicat lupta vieții sale!
Dincolo de tot ceea ce a împlinit Claudiu Iordache pentru Libertate, pentru Țară, pentru Neam, dincolo de lupta lui pentru idealurile și valorile înalte, locul cel mai important în inima lui, în sufletul lui, a fost ocupat de ființele pe care le-a iubit nespus: fiii săi Claudiu Cristian și Claudiu Alexandru, și mama lor, soția lui, Cristina Maria. Pentru nimic nu a trăit în această lume mai mult decât pentru noi, ființele cele mai dragi sufletului său, așa cum ne numea! Fiecare gând, fiecare gest, fiecare faptă dintre cele pe care le-a săvârșit au fost făcute pentru noi! La el nu se gândea niciodată, doar noi eram în gândul lui! Pentru el nu-și dorea nimic, dar își dorea mereu ceva pentru noi: o bucurie mică sau una mare, un dar de suflet sau unul concret, cu o frumusețe sufletească și cu o generozitate ce nu pot fi descrise în cuvinte! El se bucura pentru familia lui, prin ea, atunci când îi dăruia o bucurie – și mereu căuta s-o facă, în orice clipă a vieții împreună! Dumnezeu ne-a oferit în dar privilegiul de a trăi împreună într-un fel unic, iar acum va trebui să trăim fără el în viața noastră, și nu știm cum, nu știm cum să trăim fără sufletul nostru, care era el, fără esența vieții noastre, care era el…. A plecat prea devreme, prea brusc, și atât de nedrept! Fiii lui aveau nevoie de el acum mai mult decât oricând! Noi trei, ființele cele mai dragi sufletului său, va trebui să mergem mai departe pe drumul vieții fără el. O vom face cu inimile sfâșiate de durere pentru a ne împlini promisiunea pe care i-am făcut-o de atâtea ori: de a-i duce mai departe numele și amintirea faptelor vieții sale, de a-i trimite spre lume cărțile, cele aflate în manuscris precum și cele deja publicate, de a nu lăsa să-i fie uitate scrisul, faptele, lupta pentru Libertate, numele care va rămâne la loc de cinste în cultura românească și în istoria României! În fiecare clipă a vieții noastre îl vom ruga pe Dumnezeu să ne sprijine să avem puterea de a merge mai departe fără el, în fiecare clipă a vieții noastre îl vom ruga pe Claudiu să ne fie înger păzitor, să ne vegheze din lumea în care este acum, să vegheze asupra fiilor și soției lui, să ne fie alături în fiecare clipă.
În inima noastră Claudiu va rămâne viu, întreg, dragostea noastră pentru el va rămâne întreagă cât timp vom mai trăi pe pământ, o dragoste puternică, adâncă, nemărginită, veșnică! Ne rugăm lui Dumnezeu să-i primească în Lumina Lui sufletul bun și frumos, curajos și generos, înalt și drept, să-l odihnească în Lumina și în Pacea Lui eternă, așa cum merită! Și Îl mai rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să-i putem îndura absența din viața noastră, până când ne vom reîntâlni în Lumină și în Înalt!
Odihnește-te în pace, iubitul nostru Claudiu, iubitul nostru soț și tată și prieten și Însoțitor! Te iubim pentru totdeauna! Pentru totdeauna împreună!
Cristina Maria, Claudiu Cristian, Claudiu Alexandru. Ființele cele mai dragi sufletului tău!
22 noiembrie 2021
In Memoriam Claudiu Iordache: 3 noiembrie 1942 – 20 noiembrie 2021
„Mai bine mort decât comunist!” trebuie astăzi înlocuit cu: „Mai bine viu decât vaccinat!” Viu, demn, curajos, patriot, ca un OM adevărat!
Șantajul ticălos continuă cu furie și nervozitate! Vor vaccinarea cu forța a românilor, încălcându-le dramatic drepturile fundamentale! La 31 de ani de la răsturnarea lui Ceaușescu, Regimul se comportă ca și cum Dictatorul ar fi viu! Ruperea poporului între vaccinați și nevaccinați poate provoca oricând dezagregarea națiunii, un proiect mai vechi al dușmanilor României! Li s-a întins românilor cu mintea obeză o acadea: accesul în viața socială! Ca și cum n-ar fi avut acest drept firesc cu un an în urmă! Este cel mai grav atentat, din interior, la ființa națională! Pe de o parte lașii, fricoșii, obedienții națiunii, pe de altă parte cei ce continuă să li se împotrivească! Dar cine mai are nevoie de România, întrebam nu de mult? În nici un caz cei ce conduc această țară, slugile străinătății! Cât privește elita, ea este prima la cozile vaccinale! Ca și cum lașitatea ei tradițională va mai putea fi uitată vreodată! Regimul politicianist a declarat război națiunii! El trebuie înfruntat! Gloriosul: „Mai bine mort decât comunist!” trebuie înlocuit cu: „Mai bine viu decât vaccinat!” Viu, demn, curajos, patriot, ca un român, ca un OM adevărat! Regimul acesta corupt, înstrăinat, pervers și mincinos este astăzi dușmanul de moarte al României!
*
Și dacă în mijlocul nopții valahe Țara este atacată și nimeni nu îi sare în ajutor?
*
Măcar să vă amintiți! Nu v-ați născut robi ca să trăiți ca slugile lor! De-ați pierdut respectul pentru ființa voastră, pentru onoarea și demnitatea voastră, măcar să vă amintiți că ați lăsat în urmă o mamă care v-a născut, o patrie care v-a ocrotit, o credință că sunteți copiii lui Dumnezeu!
Măcar să vă amintiți că v-ați hrănit cu laptele izvorului care v-a crescut, cu mângâierea șoaptelor grăite blând de bunii voștri, cu gunguritul porumbițelor din leagănul înflorit, că merită să fiți uniți măcar acum când Piaza Rea vă despoaie trupul de suflet, când vă alungă, haină, unul departe de celălalt, ca pe niște vite speriate de spaimă!
Măcar să vă amintiți că ați fost frați, că ați fost surori, că ați fost fii, că ați fost părinți, că v-ați fost vecini și prieteni, că ați învins un Tiran și că ați murit pentru libertate!
Măcar să vă amintiți că ați fost fără de prihană, că bisericile, acum înstrăinate de viața voastră, v-au vegheat și nașterea și destinul!
Măcar să vă amintiți! Acum când îngenunchiați ca slugile, când vă lăsați mânați ca oile, când vă închideți în țarcuri de spaimă, când sufletul vi se înăbușă sub amenințarea firii din urmă!
Măcar să vă amintiți când vi-i duceți pe cei dragi în saci negri închiși cu fermoare pe drumul veșniciei!
Măcar să vă amintiți că nu e tatăl vostru omul acela cu chipul speriat și spinare de rob temător, că nu e tatăl vostru cel pe care lipitorile l-au sleit de dragoste și putere!
Măcar să vă amintiți că în țara voastră au trăit români, nu iobagi ce și-au vândut icoanele pe drum și nu mai au în tainița sufletului nici un pic de mândrie!
Oare cum îi mai privește Dumnezeu pe fiii Săi pe care i-a crezut hărăziți? Cum îi mai privesc ursitele părăsite, și cum îi mai văd Carpații, și Câmpia, și Dunărea, șI Doina, și Miorița, și Balada, șI Steaua lui Eminescu, și Deșteaptă-te, române, și Casa Pământească, și Rădăcinile Patriei, rătăciți străini în grădina lor de suflete cândva înflorite în care ați trăit!
Măcar să vă amintiți, că v-ați născut români și că veți muri uitați sub jug de stăpâni?
Și că Patria este numai una!
Tristă obște de români risipiți, de orfani abandonați, de femei de vânzare, Patria vă așteaptă să vă ridicați din nou, ca s-o apărați, ca să o slujiți!
Măcar atât să vă amintiți, să vă încurajați inima, lipsită de puteri, să rostească, precum într-un imn voievodal, numele României!
Măcar să vă amintiți!
Asta vă e datoria, asta vă e credința jefuită sub ochii voștri de arendașii voștri, de vătafii voștri, de ciocoii voștri, de veneticii voștri, de strigoii voștri, de păgânii voștri!
În decembrie 2019 campania de defăimare a activităților Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 reușea să ferece porțile unei instituții cândva a statului român, confiscată în primăvara lui 2018 de către gruparea fostului președinte Ion Iliescu în folosul acestuia. Iată că un nou grup de intelectuali (ce a fost cândva pilonul de susținere al fostului președinte securist Traian Băsescu) atacă ruinele de astăzi ale Institutului Revoluției, sub pretextul că timp de 12 ani: ”Activitatea institutului a avut un efect minor, partizan şi neconvingător în aspecte esenţiale ale Revoluţiei”. Am anticipat acest moment. Sub conducerea mea lucrările Institutului au fost editate, tipărite, unele traduse în limbi străine, transformate în reviste și cărți și oferite marilor biblioteci al României și tuturor Instituțiilor legale, bibliotecilor universitare (inclusiv ale celor două Camere ale Parlamentului), ambasadelor de la București și Președinției României, în speranța că nu vor mai fi eliminate vreodată de pe rafturile adevărurilor istorice ce privesc Revoluția Română! Dar, între timp, nu numai Revoluția a fost pusă la index, ci și Institutul dedicat ei! Pentru fostul Regim Institutul Revoluției a fost spinul care l-a împiedicat să tragă de timp și să o uite!
Suntem astăzi în fața unui fapt împlinit! Au ucis Revoluția! Revoluția Română nu mai există! Securitatea domină scrierea falsă a unei istorii în care doar ea a avut un rol principal. Poporul doar a fost manipulat. Nu-i așa? Nu el a făcut schimbarea, cu miile lui de victime, nu el l-a răsturnat pe Ceaușescu de la putere! Miile de informatori, în schimb, au infectat publicistica postdecembristă cu mistificările lor. Foști mari securiști și-au trimis lacheii să-i idea lovitura de grație! Adevărul trebuia definitiv îngropat. Și asta fac și în zilele noastre cu biata noastră Revoluție, la trei decenii de la Victoria ei!
Greu de imaginat că josnicia poate să meargă atât de departe!
Iată Comunicatul semnat și de Societatea Timișoara, al cărei membru fondator am fost!
„Vă solicităm finalizarea demersului privind desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Considerăm finanţarea din partea statului a acestui institut nejustificată. Activitatea institutului a avut un efect minor, partizan şi neconvingător în aspecte esenţiale ale Revoluţiei. Reamintim faptul că a fost dată deja o ordonanţă de urgenţă pentru desfiinţarea acestui Institut (în 30 decembrie 2019, de către guvernul condus de Ludovic Orban), dar majoritatatea PSD din Parlament a respins acea ordonanţă. Preşedintele României Klaus Iohannis a solicitat Parlamentului reexaminarea legii prin care a fost respinsă ordonanţa de urgenţă, subliniind că instituţia ‘nu a acţionat în vederea atingerii scopului şi misiunii pentru care a fost înfiinţată'”, arată Societatea Timişoara într-un comunicat remis, luni, AGERPRES.
Prin Legea 556/2004, cercetătorii IRRD şi-au asumat obligaţia de a evalua „dimensiunea represiunii, în urma căreia au rezultat morţi, răniţi, arestaţi, molestaţi”.
„În mod convenabil însă – şi simptomatic pentru conivenţa regimului Iliescu cu fosta Securitate – Institutul înfiinţat de fostul preşedinte ‘nu şi-a propus să stabilească vinovaţii pentru săvârşirea de abuzuri şi crime’, chiar în cazul când ‘faptele au fost evidente şi clare’, şi ‘descrise ca atare în lucrări şi studii’. Considerăm că este un act de ipocrizie şi impostură ştiinţifică să pretinzi că studiezi represiunea ‘în urma căreia au rezultat mori, răniţi, arestaţi, molestaţi’, să scoţi sute de lucrări şi studii despre fapte evidente care au produs moartea a peste o mie de români, fără să-i numeşti, măcar instituţional, pe autorii crimelor. Concret, deşi în virtutea probelor adunate, au confirmat în mod repetat existenţa teroriştilor de după 22 decembrie, lucrările IRRD au evitat cu asiduitate să-i identifice pe aceştia. Chiar dacă probele le dovedeau cu prisosinţă existenţa”, menţionează documentul transmis de către Societatea Timişoara.
Reprezentanţii Societăţii Timişoara adaugă că la 31 de ani de la momentul definitoriu al curajului său, poporul român a rămas cu tragica întrebare, devenită aproape retorică prin repetiţie, „Cine a tras în noi după 22?”.
Ei consideră că este o nedreptate profundă pentru memoria eroilor care ne-au redat şi apărat libertatea în decembrie 1989, dar şi dureroasă, pentru urmaşii acestora, pentru răniţii rămaşi în cărucioare de invalizi, pentru memoria colectivă şi pentru imaginea noastră ca popor.
„Această sarcină ar fi potrivit să revină instituţiei abilitate în acest sens care este, conform legii, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. IICCMER are ‘în centrul tuturor demersurilor’ sale, ‘victimele şi efortul permanent pentru identificarea celor ce se fac vinovaţi pentru crimele şi abuzurile comise’. Este oare necesar să subliniem că abuzurile şi crimele comise la Revoluţie au fost ultima şi cea mai sângeroasă crimă a comunismului şi a dictatorului Nicolae Ceauşescu, prin aparatul său represiv?”, se încheie comunicatul.
Scrisoarea este semnată, până în prezent, de Asociaţia Revoluţionarilor fără privilegii (preşedinte Radu Filipescu, vicepreşedinte Ion Caramitru), Fundaţia „Gheorghe Ursu” (preşedinte Gabriel Andreescu şi membru în CA, Andrei Ursu), Societatea Timişoara (preşedinte Florian Răzvan-Mihalcea), fost procuror general Dan Voinea, Asociaţia umanitară pentru protejarea şi sprijinirea invalizilor, răniţilor şi urmaşilor celor căzuţi în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 – Dolj (preşedinte Costinel Venus Mirea) şi membri ai GDS: Andrei Cornea, Mihai Şora, Radu Vancu, Rodica Culcer, Sorin Ioniţă, Vlad Zografi, Daniel Cristea Enache, Mădălin Hodor, Sorin Alexandrescu, Smaranda Vultur, Magda Cârneci, Emil Ionescu, Andrei Oişteanu, Brînduşa Armanca, Ştefan Vianu, Alin Teodorescu. (AGERPRES)”
Cu adevărat o intelectualitate lipsită de caracter! O desfid să aducă dovezile! Sub conducerea mea, timp de 12 ani, Institutul Revoluției a cercetat istoria celor șapte zile ale Revoluției, editând zeci de lucrări științifice, susținând o publicație dedicată care ajunsese la peste 70 de numere înainte de a fi desființată la rândul ei. Mulți dintre membrii săi cunosc adevărul, dar iată-i, spre rușinea lor, semnând un astfel de manifest securistic!
Oare cei care au semnat nu au cunoscut eforturile IRRD de a elimina cenzura ce apăsa atât de greu peste istoricul sacrificiilor din Decembrie? Generalul Dan Voinea, Brândușa Armanca, Alin Teodorescu, membrii Societății Timișoara (o umbră a celei ce a fost pe parcursul anului 1990)? Ori, ca de obicei, ca de atâtea ori în istoria recentă, clienții vechi ai conștiințelor de vânzare s-au supus unui ordin superior?
Oare președintele Klaus Werner Iohannis nu a cunoscut activitatea de cercetare a Institutului Revoluției, odată ce toate lucrările de cercetare editate de Institut au fost trimise Bibliotecii Prezidențiale? Să nu fi deschis nici una dintre aceste lucrări? Nici el, nici vreunul dintre consilierii săi? Pare singura explicație posibilă pentru declarația pe care a făcut-o, anume că Institutul Revoluției “nu a acționat în vederea atingerii scopului și misiunii pentru care a fost înființat”! (declarație redată în comunicatul Societății Timișoara din 15.02.2021).
Pe parcursul acestui an voi publica extrase din arhivele Institutului cu privire la activitatea de cercetare științifică, fie și pentru a dovedi reaua credință a celor ce au semnat această scrisoare de recunoaștere a caracterului lor mercenar!
Cât privește odiosul comando de la GDS, ce s-ar mai putea spune altceva decât: Securitatea trăiește!
Declarații:
„Această ticăloșie a fost făcută posibilă prin înlăturarea directorului acestui institut, dl. Claudiu Iordache. Dl. Claudiu Iordache de la Timișoara este un revoluționar autentic, un om care și-a riscat viața cu adevărat în piață, în fața catedralei, la balcon, atunci, îl știe o țară și o Timișoară întreagă din acele zile. Și a fost înlăturat și înlocuit cu dl. Voican” (Cristian Tudor Popescu, 20 decembrie 2019)
Mădălin Hodor. Martor la agonia Institutului Revoluției Române. „Am ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRRD după ce am publicat câteva articole despre Revoluţia din decembrie 1989 în Revista 22, la invitaţia strict personală a domnului Claudiu Iordache şi la insistenţele repetate ale prietenului meu Adrian Niculescu. Ambii cred că pot confirma ceea ce spun. Domnul Iordache îmi este prieten pe Facebook, deci se poate verifica uşor. În esenţă, motivaţia a fost aceea că în articolele mele am subliniat implicarea directă a Securităţii în represiunea de dinainte de 22 decembrie şi în diversiunea de după 22, fapt negat din ce în ce mai strident de revizioniştii istoriei din mainstream. În opinia mea de atunci, opinie pe care o am şi astăzi, macularea ideii de revoluţie este indisolubil legată de acoperirea vinovăţiilor reale şi de faptul că statul român democrat s-a născut dintr-o crimă acoperită de o omertà generală, plătită în cele mai multe cazuri cu bani de la buget şi funcţii. Faptul că s-a dus şi se duce o campanie mediatică intensă în această direcţie m-a motivat să îi ascult şi să îi sprijin după puterile mele pe toţi cei care se opuneau acestei avalanşe. Am avut plăcerea să constat că domnul Claudiu Iordache îmi împărtăşea punctul de vedere şi în discuţia directă pe care am avut-o am căzut de acord asupra unei colaborări bazate strict pe aceste coordonate. În vorbele sale: „Dumneata scrii şi noi publicăm”. De altfel, ca dovadă, două din articolele mele (cel despre mitingul din 21 decembrie şi cel referitor la cazul Molan de la Braşov) precum şi un interviu, au apărut imediat în Caietele Revoluţiei, publicaţie editată de IRRD. După cum s-a văzut, planul nostru, acela de a-i opri pe detractorii revoluţiei, nu a reuşit. […] Susţin, şi o fac argumentat, în continuare că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluţie, că ea a fost oprită de o înţelegere criminală între capii Securităţii, Armatei şi grupul Iliescu, înţelegere pecetluită cu morţii de după 22 şi cu uciderea lui Ceauşescu, că cei care spun altceva o fac pentru a-şi camufla vinovăţiile şi că dacă nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu încetăm să ne lăsăm manipulaţi nu avem şanse să ne vindecăm ca popor. […] Vorbind cu domnul Iordache şi cu alţii de acolo am aflat nişte lucruri pe care nici eu şi probabil nici mulţi dintre cei din afara IRRD nu aveau cum să le ştie. Nu numai că IRRD-ul din acel moment […] nu era ataşat apărării grupului Iliescu, ci chiar această politică a lui Claudiu Iordache, care refuza să mistifice adevărul istoric în folosul acestui grup, era motiv de mare supărare. Pe scurt, lui Claudiu Iordache i se reproşa că nu promovează suficient interesele grupului Iliescu de fi prezentat drept „factor determinant al Revoluţiei” şi „conducător al Revoluţiei”, cu atât mai mult cu cât tocmai se redeschisese dosarul diversiunii de după 22 decembrie, dosar în care ei figurau, la acea oră, ca învinuiţi. Am avut ocazia să constat personal ostilitatea făţişă a grupului Iliescu faţă de Claudiu Iordache cu prilejul unei conferinţe despre Mineriadă, atunci când Cazimir Ionescu, cel care joacă, la fel ca în decembrie 1989, rolul de topor, l-a atacat direct în stilul binecunoscut (cu urlete şi trântit de uşi) sub privirea impasibilă a lui Ion Iliescu. Era în vara lui 2017 şi am ştiut încă de atunci că zilele lui Claudiu Iordache la conducerea institutului sunt numărate.” (Mădălin Hodor)
“Cu câteva luni în urmă am adus la cunoștința opiniei publice și Președintelui României, Klaus Werner Iohannis, că un grup restrâns de membri ai Colegiului Național al Institutului Revoluției Române (aflat în subordinea Senatului României), aproape toți implicați în marile procese penale ale Revoluției și Pieței Universității, a pus mâna pe resursele, cercetarea și deciziile Institutului Revoluției Române! După ce a fost forțată plecarea Directorului General, Institutul Revoluției a fost părăsit de o treime din angajații săi, a fost abandonat Planul General de Cercetare pe anul în curs, nu a mai fost publicată nici măcar o carte (deși lăsasem în faza de editare mai multe manuscrise pregătite), nu a mai fost tipărit nici măcar un Caiet din seria Caietelor Revoluției (care ajunsese la numărul 72) – în schimb au avut grijă să creeze postul de secretar general al IRRD, cu dedicație pentru Emilian Cutean, și să-și mărească salariile! Toate astea urmând să anihileze singurul Institut de cercetare al Statului dedicat istoriei Revoluției Române, ce va fi transformat în curând într-un institut al denaturării istoriei recente! Președintele Ion Iliescu poate fi mulțumit! A reușit, în sfârșit! Va intra în istorie, așa cum și-a dorit, spre gloria lui personală, cu sprijinul istoricilor de serviciu, ca “liderul” Revoluției Române ori ca „primul revoluționar al României”, la trei decenii de la comemorarea Revoluției Române, alături de cei mai apropiați colaboratori ai săi: Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Emilian Cutean, oamenii cinstiți ai cinstitului Ion Iliescu!” (Claudiu Iordache, iulie 2018)
“Domnule Președinte al României, Klaus Iohannis,
Conform Legii nr 556/2004 privind înființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, sunteți singurul care puteți interveni, în acest moment, pentru a mai putea opri confiscarea Institutului Revoluției Române de către un grup de membri ai Colegiului Național de București, ce încearcă să deturneze programele sale de cercetare și bugetul instituției!” (Claudiu Iordache, martie 2018)
“Măi dragilor, măi oamenii lui Dumnezeu, s-a întâmplat ceva sinistru de grav și ne comportăm de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Hoții revoluției au făcut o ședință de demascare și l-au dat afară pe Claudiu Iordache de la Institutul Revoluției, punându-l în loc pe Voican Voiculescu. Pe motiv că omul înlăturat, singurul deputat lucid care a cerut reîntregirea cu Basarabia încă din 1991, un caracter și spirit nealiniat, nu a făcut din institut oficină de partid și de mușamalizare a criminalilor revoluției. Lipsa de reacție e exasperantă, incapacitatea de a ne solidariza într-un protest cu adevărat spontan la ușa cortului PSDragnea și a Institutului furat demonstrează că ne merităm soarta, merită să conducă lichelele, canaliile și impostorii, țara și toate pretinsele partide. Lipsa de alternativă e consecința lipsei majoritare de discernământ. Fără discernământ, instinctul național de conservare e la pământ.” (Roxana Iordache)
„N-ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Timișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 19, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, spre seară… Cum ați putea pretinde a fi numit, atunci, Liderul Revoluției?” (Claudiu Iordache, Ședință de Colegiu Director IRRD, 2017)
“Aștept de mult timp legea asta! Vine târziu, dar e o gură de aer proaspăt. Senatorii juriști ai majorității au votat pentru desființarea celui mai faimos institut pentru inutilitatea sa, condus de doi indivizi judecați pentru crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției: Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu. Au primit ani întregi bani mulți de la bugetul de stat ca șefi ai Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Ca să țină umbră deasă pe evenimentele din 1989. În sedința Comisiei juridice, PSD-iștii au reacționat în bătaie de joc la adresa românilor, care așteaptă de mai bine de 30 de ani să afle adevărul despre cele întâmplate în 1989. Hai la plen, că suntem cameră decizională! (Alina Gorghiu, 30 martie 2018)
Poate ar fi fost nimerit ca înainte de a face o astfel de declarație publică doamna Alina Gorghiu să fi căutat în Biblioteca Parlamentului întreaga operă de cercetare transmisă de către IRRD Parlamentului României, putând astfel să afle cine a condus de fapt activitatea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 timp de 12 ani – acei ani în care, consideră doamna Gorghiu, “Institutul a devenit faimos pentru inutilitatea sa”!
Oricât de dură, de durabilă, de puternică ar putea fi o dictatură, va sosi o zi în care cineva,mai liber decâtalții, va scrie pe un petic de hârtie: “A căzut Tirania!” Este inevitabil!
Către Parlamentul României!
Libertatea cucerită prin Revoluția celor 1104 morți pentru patrie este în curs de a fi prădată!
Cei peste 1100 de martiri ai Revoluției vă cer să nu permiteți confiscarea libertății neamului românesc, supus astăzi unui Regim politicianist fără scrupule!
Acum ori niciodată!
Parlamentari români, mai aveți câteva luni de mandat, faceți-vă cu adevărat datoria, ascultați vocea Onoarei! Nu votați Legea Dictaturii Sanitare, aprobată de guvernul României! Nu puneți cărămida la noul lagăr fascist al viitorului României!
După ce prin mișelie parlamentară am pierdut Basarabia în anul 1991, libertatea cucerită prin Revoluția Română din Decembrie 1989 este amenințată, 30 de ani mai târziu, de un alt Regim de Putere trădător, susținut de plebea totalitaristă, ce se pregătește să predea independența României celor ce vor să o încorporeze, fără condiții, în cel mai ticălos lagăr al libertăților umane, Totalitarismul Noii Ordini Mondiale, Ghetoul Global!
De când Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății sunt deasupra Constituției României?
De când un prim-ministru vremelnic vă poate bloca alegerea națională?
De când poporul nostru trebuie atât de samavolnic văduvit de propriile drepturi?
“Planul instalării unui Guvern mondial calcă în picioare identitatea statelor și a persoanelor, încurajând viciile umane, pentru că un om fără putere și principii se adună într-o masă de manevră, nu într-o societate.” (George Coman)
Parlamentari, nu sprijiniți, nu votați, nu acceptați cu nici un preț o asemenea capitulare! Vă veți dezonora pe voi înșivă și vă veți dezonora Țara! România în care v-ați născut merită iubită și apărată ca lumina ochilor! Dezrobiți România de oligarhia post-comunistă și istoria va consemna curajul vostru! Și de abia atunci Revoluția românilor va fi cu adevărat încheiată!
Vrem țara noastră așa cum a fost la 1 ianuarie 1990! Însângerată, îndoliată, dar liberă ca niciodată pe pământul strămoșilor ei!
A fi uniți acum sau a pierde dreptul la a fi liber în România! Căci, chiar dacă rostim, resemnați, gândurile românilor de acum 30 de ani, numai uniți în gânduri și simțire, numai liberi vom izbândi!
Parlamentari ai României, amintiți-vă Jurământul vostru!
„Jur credinţă patriei mele România.
Jur să respect Constituţia şi legile ţării.
Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.
Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor.
Aşa să mă ajute Dumnezeu!”
Claudiu Iordache
(Parlamentar român 1990 -1992)
8 iulie 2020
Spre Știință: Senatul României
Spre știință: Camera Deputaților
Notă:
„Toate măsurile luate în ultima perioadă au fost nefundamentate, nu au fost dezbătute, au fost pompieristice, au fost fără respectarea fiinţei umane, au fost medici blocaţi în spitale. (…) Condiţiile de carantină au fost sub orice critică, cu încălcarea demnităţii umane. (…) Noi apreciem decizia CCR, care este una corectă. Guvernul are de-a face cu oameni, trebuie să respecte demnitatea umană, trebuie să ne respecte ca oameni. Nu suntem nişte viermi, cum spunea cândva Elena Ceauşescu când vedea oameni la coadă”, a susţinut Barbu, la o dezbatere organizată de PSD la Parlament pe tema proiectului legii privind carantinarea şi izolarea, aflat în discuţie la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor.
„Nu am fost consultaţi, nici Parlamentul n-a fost consultat în foarte multe decizii ce trebuiau luate în baza unor legi. (…) După 15 mai, în loc să deschidă spitalele, au preferat să meargă mai departe cu zero pacienţi sau cu câţiva pacienţi şi avem spitale municipale sau judeţene care au restrâns foarte mult activitatea, dar banii i-au primit. De asemenea, ne aşteptăm la o deschidere inclusiv pentru ambulatorii. Ne trezim că analize medicale nu putem să le facem pentru că nu sunt fonduri de la CNAS. Iată câte încălcări ale drepturilor noastre ca pacienţi, iar acest proiect de lege încalcă şi alte prevederi Constituţionale, dar încalcă orice regulă de democraţie „
Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor (ANPP), 8.07.2020
O înaltă mistificare cu complicitatea Senatului României!
Salvarea Institutului Revoluției Române, sau mai degrabă a Institutul Revoluției lui Ion Iliescu, sau mai degrabă a Institutului lui Iliescu, drept răsplată pentru aportul decisiv al acestuia la eșecul Revoluției Române!
Senatul a respins, miercuri, 10.06.2020, în calitate de for decizional, OUG 91/2019 privind desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din decembrie 1989 (IRR).
Preşedintele Institutului este Ion Iliescu, iar director general Gelu Voican Voiculescu. Ambii au fost puşi sub acuzare în dosarul Revoluţiei pentru crime împotriva umanităţii.
În România de astăzi totul e cu putință! Cu doi ani în urmă, o cabală pusă la cale de fostul Președinte Ion Iliescu a condus la îndepărtarea mea din funcția de director al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Motivul a fost dublu: pe de o parte eliminarea unui om care nu dorea ca Institutul să devină o oficină a președintelui său, pe de altă parte punerea la comanda Institutului a câtorva dintre cei mai fideli însoțitori, în încercarea de confiscare a Revoluției înseși! Declarația recentă a senatorului Ionuț Vulpescu, după care Institutul în acest moment slujește cercetarea faptelor Revoluției, pare dedicată aceleiași mistificări care a avut drept autor pe mentorul său! Adevărul este că oamenii lui Iliescu n-au avut nici o calitate revoluționară în zilele Revoluției! Ce contribuție puteau să aibă astfel de oameni, profitori ai unei revoluții la care au participat derizoriu? Legea nr. 341, numită a Recunoștinței, definește Luptătorul Remarcat prin Fapte Deosebite – titlu atribuit celor care în perioada 14-25 decembrie 1989 au mobilizat și au condus grupuri sau mulțimi de oameni, au construit și au menținut baricade împotriva forțelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanță vitală pentru rezistența regimului totalitar și le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localitățile unde au luptat pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, precum și celor care au avut acțiuni dovedite împotriva regimului și însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989” Poate dovedi Emil Cutean că a participat, că a mobilizat și a condus grupuri și mulțimi de oameni, poate dovedi Gelu Voican Voiculescu că a construit baricade, poate dovedi academicianul Răzvan Teodorescu că a ocupat obiective de importanță vitală pentru rezistența regimului totalitar, poate dovedi ceva din toate astea Cazimir Ionescu? Nu își pot dovedi, în fond, decât impostura! Dar ce au făcut indivizii aceștia timp de un an după ce au preluat conducerea Institutului Revoluției? Absolut nimic! Cercetarea a dispărut, activitățile specifice și-au dat obștescul sfârșit. De pe site-ul Institului a fost eliminată informație fundamentală: cărți și studii în format pdf, altfel spus activitatea esențială a acestui institut de cercetare pe durata a 12 ani! Bugetul a fost epuizat pe cumpărături megalomane, pe deplasări fără cauză, pe cheltuieli derizorii, pe salarii uriașe, însușite cu de la sine putere, și cauționate de același prea cinstit Ion Iliescu! Și asta fără ca Statul să reacționeze în vreun fel, provocând prin lipsa de reacție, tragerea de timp și tăcerea ca metode în tentativa de a fi uitate infracțiunile Grupului Iliescu! Schema Institutului a fost subțiată până la a deveni nefuncțională. O treime dintre angajați au plecat. Colegiul Național aproape că n-a mai participat la proiectele Institului! Institutul Revoluției a murit! Intervenția președintelui Statului s-a dovedit tardivă. Înlocuirea membrilor Colegiului Național nu a mai avut loc. Comasarea Institutului Revoluției cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, prescurtat IICCMER (instituție publică având personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru), n-a avut drept urmare decât căderea IRRD în mult dorita moarte clinică și s-a dovedit o mutare falsă. IICCMER nu a preluat sarcinile IRRD, și așa a mai trecut încă un an! Comemorarea celor 30 de ani de la Revoluție s-a dovedit un simulacru! Revoluția însăși a fost aruncată la colțul interesului public. Dar Senatul României, cel care bugetează IRRD, s-a complăcut în aceeași neangajare rușinoasă. Pentru ca, brusc, Institutul Revoluției să fie resuscitat! Să fie, oare, ultima victorie a lui Ion Iliescu înainte de a pătrunde în imediata eternitate, ultima victorie a celui care a deturnat Revoluția, deschizând poarta mistificării faptelor ei dramatice și întoarcerii Securității la Puterea în stat? Grav este, însă, că ambiția nefirească a omului acesta de a pătrunde în istorie ca liderul Revoluției nu a eșuat!
În cartea în care e descrisă operațiunea de confiscare a Institutului Revoluției Române am pus la dispoziție dovezi clare privind acțiunile nelegale ale fostului președinte și ale oamenilor lui! Istoria Revoluției Române ar fi trebuit să fi fost deja elaborată, cu acuratețe, cu veridicitate, cu sentimentul datoriei față de o generație care a plătit cu sânge eliberarea ei. Căci, din păcate, și datorită unor astfel de impostori, libertatea României încă nu a sosit!
*
INSTITUTUL REVOLUȚIEI ROMÂNE
(fragmente)
„Această ticăloșie a fost făcută posibilă prin înlăturarea directorului acestui institut, dl. Claudiu Iordache. Dl. Claudiu Iordache de la Timișoara este un revoluționar autentic, un om care și-a riscat viața cu adevărat în piață, în fața catedralei, la balcon, atunci, îl știe o țară și o Timișoară întreagă din acele zile. Și a fost înlăturat și înlocuit cu dl. Voican. Și acum s-a putut face, iată, concertul.” (Cristian Tudor Popescu, 20 decembrie 2019)
„E o minune că ați rezistat în acidul sulfuric deversat peste dvs și Institut, zilnic, metodic și calculat, de atâția ani. Vă apreciez mult! Regret că nu pot fi prezent la eveniment. L-am cunoscut pe Dl. Fortuna, cu puțin timp înainte de a trece „pragul albastru“. Dumnezeu să-l aibă în pază! (Velici Toma)
*
O capodoperă de mârșăvie iliesciană!
Omul care l-a dat afară din Institut pe liderul Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna!
Un caz particular consumat în anul 2018, la Institutul Revoluției Române. Președintele Institutului Ion Iliescu, inculpat în două mari procese penale privind Revoluția Română și Mineriada, constată că “Institutul lui” nu-i sare în ajutor. Tăcerea Institutului îl tulbură și îl înfurie. Și omul ezitant și prevăzător își depășește condiția și atacă la baionetă! Mai întâi apar atacurile de presă ce pretind “rebranduirea” IRRD, cu alte cuvinte demiterea directorului general, care se apropia de sfârșitul celui de al treilea mandat! Apoi tirul scrisorilor anonime care incită angajații să saboteze deciziile directorului general. Apoi publicarea “scrisorilor deschise” ale unor foști angajați plecați de la Institut din motive imputabile exclusiv lor. Apoi mobilizarea Colegiului de București, ai cărui membri sunt cu adevărat oamenii lui Iliescu. Sunt amenințat, insultat și acuzat, ședință după ședință, fiind cunoscut că în alte ocazii reacția mea a fost a plecării prin demisie! Încerc să comunic cu Ion Iliescu. Nu-mi mai răspunde la apeluri. Pe neașteptate e cerută formarea unei Comisii care să ancheteze activitatea IRRD în ultimii 12 ani, în pofida faptului că la epuizarea fiecărui mandat nu eu am fost cel care a solicitat prelungirea mandatului meu, ci Ion Iliescu! În situația în care rapoartele periodice de activități au fost aprobate de către Colegiu! Comisia odată formată se instalează într-un birou al IRRD, la solicitarea aceluiași Iliescu, și începe să se dedea la anchete, la procese de intenție, la amenințări, tulburând bunul mers al Instituției! Ancheta Comisiei, condusă de către cel mai puțin înzestrat științific membru al ei, nu duce la nimic! Într-o ultimă ședință, în numai două ore, furia lor disperată, întreținută de președintele lor, duce la decizia demiterii mele, ignorând total legea Institutului, dar și a Statului Român! Îmi pătrund în birou și vor să-mi sigileze computerul! Din păcate pentru ei, era al meu! Dincolo de cazul în sine, se dovedește o dată în plus că puterea în România a continuat să rămână în mâinile lor! Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dezvăluie puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția n-a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la 89 de ani! După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române! Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea mea de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! În cei 12 ani de mandat am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când un istoric, angajat al Institutului, a însemnat într-o carte a sa: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București (Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu) a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara, foștii mei „camarazi” Adrian Sanda, Emil Vlădesan – cu excepția lui Ioan Savu, care însă li s-a raliat mai târziu! A fost o acțiune de forță ce mi-a amintit de procesele staliniste despre care am aflat din cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un singur motiv legal, fundamentat, care să explice decizia! După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea! Urmare a celor întâmplate astăzi am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, întrucât mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS! Deocamdată atât!
*
Iar în rest, toți aceștia, Emilian Cutean, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Eugenia Iorga, Gelu Voican Voiculescu, cu ura, agresivitatea, lipsa de scrupule și cinismul lor, sunt, în sfârșit, stăpâni peste cadavrul Institutului, pe care nu vor mai avea cum să-l însuflețească vreodată! În finalul acestui răspuns la alegațiile nefericite ale domnului Corneanu, îmi exprim speranța că Președintele Statului va interveni, în anul 29 al Revoluției Române, pentru a împiedica transformarea unui Institut de Cercetare Istorică într-un Institut de manipulare a istoriei noastre recente, în favoarea celor care, după ce au confiscat Revoluția Română, vor să confiște, cu orice preț și prin orice mijloace, și Institutul care i-a fost dedicat! (7 mai 2018)
*
Extrase din stenograma Ședinței Colegiului Național IRRD din 30 martie 2018:
Cazimir Ionescu (ora 1.33.03): Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?
“Petre Roman (min 1:57:45): Domnule, eu nu particip la o întrunire ilegală, pe cuvânt de onoare! Nu particip! (se ridică și părăsește sala)
Răzvan Theodorescu (min 1:58): Cum văd că înclină și doamna Iorga, cum a spus domnul Ispas, cum gândesc și eu, în lipsa unui document scris toată povestea este o operetă, nu vă supărați!”
Și totuși, în lipsa oricărui document scris care ar fi putut constitui baza legală, după 30 de minute de la acest moment, directorul general al Institutului Revoluției Române a fost demis! Cât privește Agenția Agerpres, aceasta n-a preluat nici unul dintre textele mele privind situația de criză de la IRRD, dar în schimb, în numele imparțialității presei, a preluat Scrisoarea acoliților domnului Ion Iliescu! După 29 de ani de la victoria Revoluției Române!
*
Pun la dispoziție articolul publicat de către ziaristul Cătălin Pena în “Evenimentul Zilei“ din 6 noiembrie 2019: “Iliescu și Voican au dat o țeapă de 28.000 de euro statului român!”:
“La atât s-a ridicat salariul net al secretarului general al Institutului, funcție care nu exista, pe doar zece luni. Guvernul Dăncilă a dat o ordonanță de urgență pentru a acoperi ilegalitatea.
Secretarul General al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), funcție de demnitar al Statului Român ce este echivalentă funcției de Secretar General al Academiei Române, a primit ilegal de la statul român, ca venituri brute, în perioada 1 mai 2018-30 martie 2019, suma de 171.520 lei.
Aceasta a stabilit Curtea de Conturi, prin Raportul de Audit Financiar întocmit pe 15 aprilie 2019 pentru activitatea Institutului pe anul 2018. La pag. 34 din acest document este prezentată Sinteza constatărilor și concluziilor Auditului Financiar, iar la pct. 2 al acestei Sinteze se arată faptul că începând din anul 2018, Emilian Cutean a fost încadrat și salarizat ca Secretar General al IRRD în condiții total nelegale, deoarece această funcție nu exista în cadrul Institutului. Cutean a luat nelegal în mână circa 28.000 de euro.
„Din Raportul Curții de Conturi aflăm că acestă numire nelegală a lui Emilian Cutean într-o funcție care nu exista atunci, dar și salarizarea ulterioară, au fost făcute prin încălcarea legii de către președintele Institutului, Ion Iliescu, și de directorul general, Gelu Voican Voiculescu, ambii trimiși în judecată în Dosarul Revoluției. Suma totală plătită lui Emilian Cutean reprezintă un prejudiciu adus Institutului, care este instituție publică a Statului Român, salarizarea angajaților săi fiind făcută din bugetul statului.
,,Înființarea și salarizarea funcției de Secretar General fără bază legală.
Numirea în funcția de Secretar General al IRRD s-a efectuat prin decizie a președintelui IRRD, iar salarizarea acestei funcții s-a stabilit de către directorul general al IRRD la nivelul funcției de secretar general al Academiei Române, aceasta din urmă fiind funcție de demnitate publică numită, cuprinsă în anexa IX din Legea nr. 153/2017.
În anexele Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, funcția de secretar general este cuprinsă fie ca funcție de conducere în administrația publică centrală cu precizarea categoriilor de unități în care se poate regăsi, fie ca înalt funcționar public, în ambele cazuri numirea fiind făcută urmare unui concurs. În alte cazuri, funcția de secretar general este prevăzută ca funcție de demnitate publică numită în instituții expres menționate de lege, modalitatea de numire fiind de asemenea prevăzută de lege. În toate cazurile, funcția de secretar general se situează la nivelul managementului, însă legea de organizare și funcționare a IRRD prevede că acest institut este condus de un președinte, iar din punct de vedere executiv, întreaga activitate este condusă de un director general ajutat de un director general adjunct, ale căror funcții sunt asimilate unor funcții de demnitate publică. salarizarea acestei funcții în baza regulamentului de organizare și funcționare, asimilată sau nu cu funcția de secretar general al Academiei Române, de demnitate publică, înalt funcționar public sau de alt tip, s-a realizat în condițiile în care legea de organizare și funcționare a institutului nu este prevăzută. De asemenea, nici legea de salarizare nu prevede funcția de secretar general (…)
Valoarea abaterii constatate este de 171.520 lei și reprezintă suma totală a veniturilor brute realizate de titularul acestei funcții, domnul Emilian Cutean, în perioada 01.05.2018 – 30.03.2019.
“Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții? Ce rost are să dezgropăm toate astea…?” (Ion Iliescu)
Domnule Ion Iliescu, în sfârșit ați învins! Ați adus la muțenie Institutul Revoluției Române, ispravă istorică demnă de posteritatea dumneavoastră! Ați numit acolo gropari destoinici care v-au dus la bun sfârșit comanda! Institutul Revoluției n-a mai produs în ultimul an nici măcar un studiu, și asta cel puțin pentru a face comodă viața uzurpatorilor, care oricum n-au scris în viața lor un text ori o carte dedicată Revoluției Române! Cândva vorbeați de cinste și de partidul incoruptibililor – pentru ca ajuns la capătul vieții să tutelați incompetența, duplicitatea și impostura! Am cerut încă din primul număr al Caietelor Revoluției cercetarea nepărtinitoare a faptelor Revoluției. După demiterea mea abuzivă de la conducerea IRRD ați găsit soluția: cercetarea nu mai cercetează! Năimiții dv au eliminat din site-ul IRRD pagina conținând opiniile remarcabile ale unor personalități dedicate Revoluției Române; au eliminat de pe site lucrările de cercetare ce reprezentau activitatea esențială a Institutului încă de la înființarea lui; au eliminat de pe site filmele dedicate victimelor Revoluției, probabil pentru a nu a vă mai trezi remușcări! Ați lăsat ca Institutul (oficial în criză de fonduri) să tipărească o carte semnată de un fost ambasador, membru al familiei lui Adrian Năstase. Altfel spus, din ordinul dv s-a desființat, de fapt, Institutul Revoluției Române, în stilul dv caracteristic, aproape fără să se observe! Așa cum ați încercat și ați reușit să-l dați afară din Institut pe adevăratul lider al Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna; așa cum ați refuzat să aprobați medaliile Revoluției ce trebuiau înmânate revoluționarilor din Decembrie 1989 la 25 de ani de la aniversarea faptelor lor; așa cum ați încercat să faceți din Institut o anexă a unui partid pe care să-l conduceți; așa cum ați permis ca Institutul să funcționeze fără un Colegiu Național, ce nu s-a întrunit legal nici măcar în acest an comemorativ, ori așa cum ați “convins” Guvernul d-nei Dăncilă să aprobe o nouă Organigramă a Institutului pentru a vă plasa acolo favoriții și a-i recompensa pe măsură, și ați solicitat aceluiași guvern, în vara anului 2019, fonduri suplimentare pentru a organiza aniversarea “Revoluției dumneavoastră“, și nu comemorarea martirilor neamului românesc! Vă mai amintesc fraza scandaloasă pe care ați strecurat-o în cărțile dv: “revolta de la Timișoara și Revoluția de la București”, încercând în mod repetat să subminați rolul excepțional al Timișoarei, care a înfruntat singură, timp de șase zile din șapte, represiunea Regimului Ceaușescu, până când au început să se ridice marile orașe și să dea jerfa lor de sânge! După care ați apărut în balconul cc, înconjurat strâns de acoliții dumneavoastră, acum atât de bine cunoscuți!
Domnule Ion Iliescu, dumneavoastră și numai dumneavoastră ați consacrat eșecul total al carierei dv post-decembriste! Ați vrut cu orice preț, călcând peste cadavrele martirilor, să fiți “liderul Revoluției”! Nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată! Pe motiv că ați servit Revoluția, ați ucis Revoluția! I-ați ucis a doua oară pe cei ce s-au jertfit în numele ei! Le-ați uzurpat sacrificiul suprem! Dumneavoastră și nimeni altcineva! Oare odată ajuns la capătul vieții vă mai șoptește ceva Conștiința? Sigur este, însă, că Istoria viitoare a Revoluției, oricât va fi de răstălmăcită, până atunci, de către istoriografii oportuniști, vă va exclude din memoria sa! Pentru Revoluția românilor și în numele martirilor ei ați devenit, în cel mai favorabil caz, un om care a dezonorat idealurile ei! Căci numai dumneavoastră sunteți, în cel mai înalt grad, cel care a trădat și a compromis Revoluția!
Și, în sfârșit, naufragiul! Îl meritați întrutotul!
Domnule ex-președinte al României, cu 30 de ani în urmă vă pregăteați să furați istoria României! Iată, n-ați reușit! Dar, și mai grav, nu ați regretat niciodată! Păcat!
Și ultima minciună a unui fost Președinte! Luând apărarea ciracilor dv implicați în gafa uriașă de a organiza o paranghelie pe post de comemorare, și de a expune astfel Institutul Revoluției unui scandal de zile mari, ați afirmat că decizia de organizare a concertului cu costul exorbitant de 100 000 de euro a fost luată împotriva voinței dv de către Colegiul Național, “în mod democratic“! Colegiul Național nu mai funcționează democratic de mai bine de un an! Deciziile se iau la ordin, membrii Colegiului format acum din “revoluționarii lui Iliescu“ votează ce li se spune atunci când vin, după statutul Institutului, la ședințele periodice! Ședințe și ele secrete, cu prezență care legal n-ar permite luarea nici unei decizii! Președintele actual al IRRD minte opinia publică până în ultima clipă. Minte chiar ajuns la vârsta de 90 de ani!
„Cei care sunt aleși de popor îl tratează ca pe un taur ce trebuie îmblânzit, cuceritorii ca pe prada lor, succesorii ca pe o turmă de sclavi care le aparțin prin firea lucrurilor.” (Étienne de la Boétie − Discurs despre servitutea voluntară)
„Românii sunt docili ca și nație, nu s-au revoltat nici atunci când eu am aplicat cele mai dure măsuri din lume (…), nu se vor revolta nici acum, chiar dacă avem cea mai dură carantină din UE.” (Traian Băsescu)
Starea de necesitate. Starea de alertă. Închisoarea socială. Închisoarea națională. Dictatura covidiană.
România captivă! După o Revoluție a eliberării, o generație a eșecului și a capitulării! Statul atacă din nou libertățile fundamentale, șantajând cu amenințarea unei pandemii care a permis guvernelor lumii să confiște puterea popoarelor proprii! Dar curând popoarele se vor trezi și vor pretinde iarăși dreptul inalienabil la libertate! Ce se întâmplă în România la 30 de ani de la Revoluția ei întrece orice închipuire! O generație sleită, fără demnitate , fără onoare se lasă supusă unui Regim de putere care folosește amenințarea, șantajul, încarcerarea și excesul de putere pentru a intimida conștiința unei societăți infectate de foștii colaboraționiști ai Dictaturii. Astăzi se dovedește o dată în plus că domnia nefastă a lui Ion Iliescu a condus la revenirea la putere a fostei nomenclaturi, îmbrăcată în haine occidentale! Ce român mai deplânge că a fost deposedat de drepturi, de libertăți și de idealuri consacrate de sacrificiile din Decembrie 1989? Câți dintre demnitarii uzurpatori postdecembriști au participat la victoria Revoluției? Ascensiunea partidelor oportuniste, a unei prese corupte și manipulatoare, a unei administrații cămătărești preocupată doar să jefuiască țara de ultimele sale resurse au avut drept deznodământ România captivă de astăzi! Și ceea ce este și mai grav, majoritatea populației a fost coruptă în numele unor avantaje meschine și efemere. A apărut categoria românului ce se autodeclară frumos, a patriotismului găunos, a caracterului degradat, a unor stări de conștiință blazate și insensibile, a oportunismului unei intelighenții cu apucături ciocoiești, a românului ce se leapădă de trecutul Revoluției pentru a se întoarce la cea mai gravă dintre servituți, aceea de a se supune arbitrariului și intereselor unei clase de putere schizofrenice, cinice și înrobitoare. Altfel spus, în România de astăzi orice ai face nu te poți compromite! În România de astăzi sperjurul, trădarea, delincvența sunt răsplătite ca în nici o în altă țară europeană. Borfașii, hoții, infractorii, ajutați să scape de procese penale, sunt scutiți de autoritatea legii. Românul recent se lasă, la rândul lui, domesticit, primind în schimb fărâmituri de la masa parveniților României. Vremea lui Caragiale renaște, nestăvilită. Ciocoismul este în floare. La ce să se aștepte celelalte state europene de la țara care a capitulat, acceptând, rușinos, să devină teren de experiment al politicilor străine? Dar ultimele atacuri împotriva statului de drept, perfide, josnice, obraznice, mutilante, nedrepte, n-au întâmpinat nici o rezistență din partea celor care nu pun țara lor mai presus de orice servitute. Dimpotrivă, mulțimea a ales să sprijine din nou Dictatura. A obosit de libertate? Desigur. Ea poartă din nou bijuteriile sclaviei la vedere, își ascunde capul sub pamperși faciali, se lasă scanată ca vitele în grajduri, se lasă izolată ca niște rude sărace de care te rușinezi că există, ascultă orbește de ordinele stăpânilor și ia parte la atacurile împotriva celor puțini care mai apără drepturile tuturor! Supusă cenzurii, amenințărilor, arestărilor, amenzilor, izolărilor, dar mai ales Dictaturii politicianisto-sanitare (să nu uităm că în regimul comunist deținuții de conștiință erau internați în spitale psihiatrice sub acoperirea deciziilor medicale!) ea se supune, slugarnic, la ceea ce Sistemul antidemocratic și oprimant îi impune: embargoul total ridicat de lașitatea celor mulți asupra libertății celor puțini!
Asistăm acum la desfășurarea unei Lovituri de Stat împotriva Ideii de Libertate! Ca urmare a unei alianțe nefirești dintre prostia publică, complice la agonia țării, și conducerea Oligarhiei! Dar nu numai trecutul este cenzurat (cine mai vorbește astăzi despre Revoluție într-o familie de lași, umili, oportuniști, parveniți, colaboraționiști și corupți?), ci și viitorul unei națiuni decăzute! România de astăzi este parte subalternă a unei omeniri degradate și fără umanitate! Supunerea ei necondiționată în fața lăcomiei cercurilor externe o face să dețină tot mai puține resurse pentru a reveni vreodată la o existență normală! Ea nu mai are conducători, ci Arendași ce impun exproprierea totală a unui teritoriu bogat de la Dumnezeu! România nu mai are un Nicolae Bălcescu, uitat demult undeva la Palermo! Nu mai are fruntași, nu mai are conducători drepți, nu mai are politică națională, doar cătușe naționale! În statul capturat totul este supus raptului în timp ce proștii satului beau secărică, veseli nevoie mare, la colțul străzilor desfundate! Râsul neghiob de turmă cu mască și mănuși, iată unde am ajuns! Sub Ceaușescu românii aveau un dușman comun, în democratura de astăzi ei își sunt propriii dușmani! Să fie, oare, România o națiune ajunsă la capătul istoriei ei? Să nu mai aibă România oameni loiali, români cinstiți, români drepți? Doar nevolnici manipulați care nu citesc, nu scriu, nu gândesc, care doar își poartă, dintr-un an în altul, nimicnicia în cârcă? Să nu-i mai pese nimănui de România din sufletele noastre? Să abandonăm România noastră celor ce o necinstesc? Să-și iubească ea mai mult dușmanii decât prietenii? Să fie orbită într-atât încât să nu mai vadă prăpastia spre care se îndreaptă? Sunt simple întrebări la care trebuie dat un răspuns acum, prin asumarea libertății abandonate, a libertății sechestrate, a libertății pierdute!
În aceste zile, România asediată de una dintre cele mai perfide dictaturi tot mai puțin ascunse, și din ce în ce mai brutale, trebuie apărată! În marea Lui îngăduință față de un neam tulburat, doar Dumnezeu face, cu puterile Lui, ca România să mai existe. Să nu-L lăsăm singur!
Lăsați părinții României în pace, lăsați-i pe cei care acum 30 de ani au făcut Revoluția în pace, lăsați familia României în pace!
Scrisoare Deschisă
Domnului Președinte al României, Klaus Werner Iohannis
Domnule președinte al Statului Român, cu cinci săptămâni în urmă ați informat cetățenii României că este necesar să declarați Starea de Urgență pentru a reduce pierderile de vieți omenești în lupta cu această epidemie virală. Cu toții suntem muritori, inclusiv dumneavoastră. Dar dacă, peste zece ani, ați deveni victimă pentru singura vină de a fi împlinit 65 de ani, din cauza unor descreierați care reușesc să corupă puterea statului de a apăra viața și libertatea oamenilor, și cineva v-ar smulge din casa dumneavoastră și de lângă familia dumneavoastră, cum ați reacționa? Viitorul nu lasă nepedepsite erorile trecutului. Astăzi, când semnătura dv dă putere unor decrete militare ce amintesc, tulburător, chiar starea de asediu, trebuie să fiți conștient că sunteți președintele unui stat de oameni liberi, protejați de Constituție și de drepturile consfințite de ea! În timpul democrației Greciei antice tirania era exercitată pe o perioadă restrânsă de timp, la capătul mandatului tiranul putând fi judecat pentru actele lui! Istoria cunoaște că de-a lungul timpului mulți dictatori au sugrumat libertatea popoarelor. Ultimul dintre ei a fost alungat cu prețul sângelui de către românii care, la 30 de ani de atunci, au împlinit sau au depășit vârsta ce permite unor autorități abuzive să-i smulgă din familiile și casele lor. Pentru care motiv, domnule Președinte al Statului Român? Cine sunt incitatorii, de unde provin ei, cine le hrănește autoritatea impusă de o presă la fel de coruptă, de ce statul nu intervine, cum tolerează manipularea neomenească care îi face pe atâți români speriați atât de viață, cât și de moarte, să nu mai știe cum să se apere de ei? Cine vrea să-l scoată cu forța din casa lui pe octogenarul Președinte al României Emil Constantinescu? Ori pe Patriarhul Daniel? Ori pe membrii tăcuți ai Academiei Române, care n-au luat atitudine împotriva unei astfel de măsuri totalitare, cu excepția onorantă a Președintelui Academiei, domnul Profesor Dr Ioan Aurel Pop? Ori pe marii țărani mărunți care încă își mai duc veacul pe câmpurile României? Cine este acest medic fără scrupule, pe numele lui Adrian Streinu-Cercel, ce apare tot timpul la răspântii dureroase de destin românesc, medic care anunța în 2006 că vor muri peste 2.000.000 de români din cauza gripei aviare, iar în 2009 anunța moartea a 20.000 de români ca urmare a gripei porcine, medic despre care au fost publicate investigații jurnalistice îngrijorătoare, agent de influență al unor interese clandestine (care se simte intangibil, deși poate i-ar trebui ridicată cetățenia română) ce de ani de zile se zbat să obțină vaccinarea forțată în masă? În folosul cui, domnule Președinte? De-ați fi primul pe care acest doctor l-ar vaccina, i-ați permite asta cu ochii închiși? Cu ce drept își face mendrele încercând să-i convingă pe români că viața lor firească trebuie otrăvită cu vaccinuri în al căror prospect scrie negru pe alb că pot aduce boala, dizabilitatea și chiar moartea (sunt nenumărate dramele provocate de vaccinări forțate, între ele cazurile sutelor de medici francezi care au suferit afectări grave ale sănătății ori chiar au decedat urmare a impunerii de către statul francez a vaccinării anti hepatită B, ori miile de copii din India ce au suferit afectări grave ale sănătății în urma vaccinărilor efectuate de Fundația Bill Gates, situație care a fost documentată de Robert F. Kennedy, ori miile de cazuri, în întreaga lume, de afectări severe ale sănătății la fetițele cărora le-au fost injectate vaccinurile anti-hpv, ori întrebările, încă fără răspuns, dacă nu cumva ar putea exista o legătură între numărul mare de decese ale vârstnicilor din zona Lombardia, în ultimele două luni de epidemie de coronavirus, și faptul că în decembrie 2019 – ianuarie 2020 a avut loc o campanie masivă de vaccinare a vârstnicilor italieni cu vaccinurile antigripal și antipneumococic)? Un stat responsabil, care dorește cu adevărat să protejeze sănătatea cetățenilor săi, nu poate impune un tratament medical în masă, cu forța, deschizând astfel calea pentru distrugerea sănătății și a vieții multor oameni, precum în situațiile descrise mai sus!
“În 2005, Unesco a adoptat Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului cu un consens de 193 ţări. Aceasta stipulează că orice intervenţie medicală preventivă nu trebuie să fie efectuată decât cu consimţirea prealabilă, liberă şi lămurită a persoanei în cauză, şi fondată pe informaţii suficiente.” (Prof Luc Montaigner, Prof Henri Joyeux, alături de câteva mii de profesori și doctori în medicină – Apel urgent către personalul și profesioniștii din sănătate, 15 ianuarie 2018)
“Folosirea vaccinurilor antigripale asupra cetățenilor Statelor Unite este „cea mai mare înșelătorie din istorie”, cu companii farmaceutice ce profită de pe urma oamenilor vulnerabili, îmbolnăvindu-i pentru profit.” (Președintele SUA, Donald Trump)
Se mai poate pune și întrebarea de unde are dl doctor Streinu Cercel resurse (inclusiv publicitare), cine i le furnizează, cum a ajuns să fie un protejat al primarului Capitalei României, doamna Gabriela Firea, al liderului oportunist psd Marcel Ciolacu și al actualului Ministru al Sănătății, cunoscuți cu carențe morale nevindecabile? Domnule Președinte, aveți posibilitatea să solicitați SRI-ului un raport al tuturor activităților doctorului Streinu Cercel. Stă în puterea dumneavoastră! Cred că o astfel de decizie, prin efectele ei, ar descătușa această țară din lanțurile industriei farmaceutice! Prin proiectul său, prin declarațiile sale, doctorul Streinu Cercel merge pe urmele acțiunilor morbide ale lui Bill Gates, care, cu puterea averii uriașe pe care o deține, vrea să impună viziunea unei lumi fără bătrâni, doar tineri care să producă copii ce vor deveni la rândul lor maturi apți să-și ducă părinții în lagărele de concentrare, pe urmele declarațiilor dnei Christine Lagarde, în vârstă de 64 de ani, ajunsă în fruntea FMI-ului, care nu s-a sfiit să declare că prea mulții bătrâni ai planetei sunt o povară pentru finanțele internaționale, pe urmele declarațiilor dnei Ursula von der Leyen, care își arogă putere de viață și de moarte asupra părinților și bunicilor noștri anunțând că este posibil să fie izolați PÂNĂ LA SFÂRȘITUL ANULUI – bineînțeles, pentru a-i “proteja”?
Dar, și mai grav, în același proiect de manipulare și de impunere a unor decizii ce periclitează sănătatea și poate chiar viața acestei generații, apare un alt personaj învestit cu puteri extralegale, doctorul Alexandru Rafila, președintele Societății Române de Microbiologie! A fost numit ca factor de decizie tocmai cineva care acționează pentru surparea sănătății publice? De ce? Ca profesionist numai ignorant nu poate fi! Deci este primul care știe că nici un tratament medical nu poate fi administrat cu forța! Nu într-o democrație, ci numai într-o dictatură. A mai comis cineva o astfel de ticăloșie de la naziști încoace, precum vaccinarea forțată pe care o plănuiește și dl Rafila, între ceilalți? Și atunci ce-l face să creadă că această acțiune, pe vrea să o impună cu mijloace iezuite, va avea succes? Și de ce tace, rușinos, casta lui profesională? Cine este în spatele lui? Și încă o greșeală gravă: gândește cinic dincolo de durata celor două mandate de suspendare a drepturilor și libertăților fundamentale pe care le-ați semnat! (deși îl mai despart doar șase ani față de vârsta fatidică de la care statul, devenit fascist, l-ar smulge din casa lui pentru a vegeta într-un stabiliment mortuar!)
Cât privește acțiunile și declarațiile ministrului Sănătății, Nelu Tătaru, acestea se dovedesc la fel de nocive. Avocatul Poporului, doamna Renate Weber, a declarat recent că “Orice restrângere a exercițiului acestor drepturi trebuie să fie proporțională cu celălalt drept pe care vrea să-l apere”, și v-a solicitat deja să dați asigurări că adoptarea unor astfel de “măsuri de tip totalitarist, care amintesc mai degrabă de momente tragice ale istoriei decât de protejarea unei populații vulnerabile“, nu vor fi niciodată o opțiune în România! Deja părinții și bunicii României sunt profund afectați de izolarea forțată, de lipsa soarelui și a aerului curat, de lipsa mișcării și a contactului cu natura într-un parc, de lipsa legăturii fizice cu cei dragi, de suspendarea dreptului de a-și practica credința religioasă (acest an fiind primul din viața lor în care le-a fost interzis accesul la Biserică în săptămâna Sfintei Sărbători a Paștelui, precum și accesul la mormintele unde le sunt îngropați părinții și bunicii!), de discriminarea lor pe criteriul vârstei (ceea ce nu e numai o încălcare a drepturilor fundamentale, ci și un stigmat nedrept, rușinos, imoral, cu care sunt marcați oameni care au trăit timpuri grele și au muncit o viață întreagă pentru a construi țara și societatea din care astăzi unii îi vor eliminați), toate cele de mai sus fiind esențiale pentru sănătatea lor emoțională și fizică! O prelungire suplimentară a acestor condiții de viață, la care domnii Adrian Streinu Cercel, Alexandru Rafila și Nelu Tătaru adaugă perspectiva scoaterii lor din familii, ori a despărțirii familiei de ei, îi poate îmbolnăvi grav sau le poate scurta viața pe care acești “apostoli” ai carantinei inumane pretind că vor să le-o protejeze, declarând continuu că toate aceste măsuri sunt “spre binele lor”! Cum poate fi acest om ministru al sănătății dacă vrea să oprească o epidemie cu metode naziste? Cum pot fi acești oameni reprezentanți ai instituțiilor statului român când vor să impună decizii ce încalcă Constituția României, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor? E dreptul și datoria dv să interveniți pentru demiterea lor din Guvernul României și instituțiile statului român!
Domnule Președinte al României, cu siguranță aveți cunoștință de declarațiile și studiile făcute publice în ultimele săptămâni ale unor merituoși medici și cercetători internaționali (între care Prof Dr Karin Mölling, Prof. Hendrik Streeck, Prof Dr Sukharit Bhakdi, Prof Dr Dr. John Ioannidis, Dr. Yoram Lass, Dr. Pietro Vernazza, Dr Wolfgang Wodard, Dr. Yanis Rousel, Dr. David Katz, Dr. Peter Goetzsche, Dr. Joel Kettner, dar și medici români, precum Prof Dr Vasile Astărăstoae) care pe baza analizei datelor reale centralizate în aceste ultime săptămâni (și nu pe baza unor predicții, fie ele și matematice) au tras semnale de alarmă privind măsurile de carantină dure care nu s-au dovedit a fi fost utile, în schimb aceste măsuri au prăbușit economiile țărilor care le-au impus, au distrus zeci de milioane de locuri de muncă, au afectat profund viața socială și spirituală, dar mai ales sănătatea fizică și emoțională a oamenilor care au fost siliți să le suporte – deși li s-a spus că măsurile luate sunt pentru binele lor! Din aceste declarații și studii au reieșit concluzii și întrebări tulburătoare, între altele: câți dintre cei declarați morți datorită coronavirusului au murit cu adevărat de coronavirus? Toate celelalte boli ucigătoare au pierit brusc din catastifele spitalelor? Și câți dintre cei declarați “infectați” au fost cu adevărat infectați, odată ce sunt deja de notorietate scandalurile internaționale privind testele de depistare a acestui virus care au fost livrate unor țări (în primul rând Marea Britanie) defecte sau „pozitive” din fabricație, putând astfel transforma oameni perfect sănătoși în “infectați asimptomatici” care, prin abuz medical instituționalizat, să fie la rândul lor scoși din familii cu forța și „cazați în hoteluri” (cum a declarat acum două zile, la TVR, premierul Ludovic Orban, declarație ce s-a însoțit cu acelea ale domnilor Streinu Cercel, Rafila și Tătaru privind despărțirea familiilor și izolarea totală a noii “grupe de risc” creată de medicul Streinu Cercel, anume cea între 40-65 de ani)? Ce se întâmplă în acest moment în România, domnule Președinte Klaus Iohannis? Mai sunt aceste acțiuni ale unor oficiali care doresc să protejeze sănătatea populației?
Domnule Președinte Klaus Iohannis, nimic nu e mai merituos pentru un președinte decât să apere cauza poporului său! Chiar și atunci când poporul manipulat nu mai știe de unde răsare și unde-i apune soarele! Țineți România pe calea justă, cu mijloace juste! Faceți-vă datoria, acum când este nevoie, și nu prea târziu, când judecata oamenilor înșelați vă va urma oriunde ați fi în viață, ca și după moarte! Și nu vă sfătuiți decât cu conștiința dumneavoastră! Faceți pasul și fiți cu adevărat Președintele românilor, primul între egali și nu ultimul când trebuie să le apere sănătatea și libertatea!
Claudiu Iordache
22 aprilie 2020
Totalitarism pur!
Doctor Adrian Streinu Cercel
Oare acest om se știe deasupra legii? Cine îl protejează va răspunde odată cu el!
Planul lui Streinu Cercel pentru perioada de după starea de urgență: Bătrânii să fie izolați încă 3 luni de zile, iar cei între 40-65 de ani să fie izolați total. Streinu vrea și un Guvern anti-Pandemic
Doctorul Streinu Cercel, directorul Institutului Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” a propus un proiect pentru perioada de după relaxarea măsurilor de distanțare socială, care prevede măsuri draconice, informează Mediafax.
Intitulat „Vacanța Mare”, Programul conceput de Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” și primit de agenția Mediafax se împarte pe nouă pagini și cere, printre altele, separarea bătrânilor de familii pentru o perioadă de 3 luni și izolarea totală în categoria de vârstă 40-65 de ani „în cazul activităților de serviciu neesențiale pentru funcționarea în caz de pandemie”.
Pentru categoria de 65 de ani măsurile imediate propuse de șeful de la „Matei Balș” sunt ” izolarea la domiciliu pentru următoarele 12 săptămâni – indiferent cum se cheamă domiciliu (casă proprie, relocare într-o casă liberă sau relocare instituționalizată), susținerea acestor persoane, respectând cu strictețe măsurile de distanțare socială, pe toată această durată.
Potrivit documentului „susținerea va fi efectuată fie de rudele directe, indirecte fie de autorități și cu ajutorul ONG-urilor „, iar monitorizarea să fie realizată de poliția locală și autoritățile locale.
Pentru noua grupă de risc apărută, cei între 40-65 de ani, proiectul lui Cercel prevede „izolare totală acolo unde este posibil (în cazul activităților de serviciu neesențiale pentru funcționarea în caz de pandemie, respectiv acolo unde se poate lucra de acasă) și decalarea programului de lucru astfel încât să înceapă munca la 7.30.
Primăriile și Poliția locală ar trebuie să identifice persoanele cu loc de muncă și care nu pot lucra de acasă și să le elibereze adeverință de muncă.
Proiectul propune că în perioada aceasta nu se mai circulă pe stradă necontrolat și că se decontaminează mijloacele de transport.
Totodată Streinu Cercel propune formare unui Guvern anti-Pandemic sau a unui Minister intersectorial Pandemic care va elabora și pune în funcție acțiunile specifice.
Proiectul menționează că „TVA-ul va fi oprit, că taxele vor fi suspendate pentru toată lumea Industria alimentară va funcționa non-stop, Regiile Apă/Canal, Electrica, alubrizare, etc vor funcționa non-Stop și că toate costurile vor fi decontate de Stat nu de cetățeni”.
Aceste 3-4 luni vor trebui considerate ca și cum nu au existat vreodată, încheie Streinu Cercel proiectul.
Preşedintele Societăţii Române de Microbiologie, Alexandru Rafila, consideră actuala pandemie, provocată de noul coronavirus, să se întindă pe o perioadă de doi ani.
În opinia lui Alexandru Rafila, intensitatea transmiterii ar urma să scadă, probabil, în anul următor.
Doctorul Rafila a insistat, din nou, pe respectarea regulilor de igienă și distanțare socială.
„Va trebui să ne obişnuim să respectăm în mod curent unele dintre aceste măsuri, care sunt introduse acum, adică cele referitoare la măsurile igienice şi la o anumită distanţare socială, fără să fie exagerate. Eu mă aştept ca această pandemie să dureze circa doi ani de zile. Sigur, cu o scădere a intensităţii transmiterii probabil în anul următor. Pe de altă parte aştept, este posibil să ajungem şi la o situaţie de sezonalitate pentru infecţia cu noul coronavirus” , a spus Alexandru Rafila într-o intervenţie telefonică la Digi 24.
“Vaccinul care probabil o să fie extrem de solicitat în acest an este vaccinul gripal, care, dincolo de faptul că previne gripa sezonieră, va preveni ceva care este extrem de îngrijorător: co-infecţia, în toamnă sau în iarnă, cu virusul gripal şi cu coronavirus. Nu este o glumă, este o posibilitate şi, din această cauză, cred că ar trebui să acţionăm acum, nu să aşteptăm să ajungem iar în situaţia în care numărul mare de îmbolnăviri de gripă generează un interes pentru vaccin, în momentul în care vaccinul nu mai este disponibil”, a spus Rafila la dezbaterea online “Vaccinarea: ignorată în România, soluţie pentru a lupta cu epidemiile prevenibile”. Alexandru Rafila a mai spus că vaccinarea este o oportunitate şi pentru persoanele adulte şi pentru vârstnici, menţionând că, în plină pandemie cu noul coronavirus, există o recomandare expresă ca persoanele vârstnice să fie vaccinate împotriva infecţiilor pneumococice.”Vaccinul care probabil o să fie extrem de solicitat în acest an este vaccinul gripal, care, dincolo de faptul că previne gripa sezonieră, va preveni ceva care este extrem de îngrijorător: co-infecţia, în toamnă sau în iarnă, cu virusul gripal şi cu coronavirus. Nu este o glumă, este o posibilitate şi, din această cauză, cred că ar trebui să acţionăm acum, nu să aşteptăm să ajungem iar în situaţia în care numărul mare de îmbolnăviri de gripă generează un interes pentru vaccin, în momentul în care vaccinul nu mai este disponibil”, a spus Rafila la dezbaterea online „Vaccinarea: ignorată în România, soluţie pentru a lupta cu epidemiile prevenibile”, citat deAgerpres. El a spus că, în contextul pandemiei cu noul coronavirus, este nevoie de o lege a vaccinării. „Acum ne găsim în situaţie foarte dificilă, o urgenţă de sănătate publică majoră – infecţia cu noul coronavirus – şi toate speranţele legate de controlul acestei infecţii din toate ţările se referă la găsirea unui vaccin care să oprească lanţul transmiterii. În acest context, aş vrea să aduc în dezbatere o problemă de sănătate publică care frământă România în subsidiar, se referă la programul naţional de vaccinare, la îmbunătăţirea lui şi la adoptarea unei legi a vaccinării care să ajute la atingerea ţintelor OMS – de 95% acoperire vaccinală pentru principale atingene sau vaccinuri, pentru publicul larg, care sunt incluse în acest program”, a explicat Rafila. Medicul a menţionat că în România, în ultimii 10 ani, a scăzut în mod constant acoperirea vaccinală, adăugând că există pericolul reapariţiei unor boli care erau considerate eliminate, precum difteria, tusea convulsivă sau rubeola.
„Dacă va apărea un vaccin care să reuşească să elimine infecţia cu noul coronavirus ca ameninţare la nivel global, cred, sunt convins că foarte multă lume îşi va schimba opinia referitoare la vaccinuri şi oamenii vor fi mult mai deschişi să apeleze la acest serviciu clasic de sănătate publică, care este cel care a dus, până la urmă, la sute de milioane de vieţi economisite şi la creşterea speranţei de viaţă în ultimul secol”, a subliniat Rafila.
Alexandru Rafila a mai spus că vaccinarea este o oportunitate şi pentru persoanele adulte şi pentru vârstnici, menţionând că, în plină pandemie cu noul coronavirus, există o recomandare expresă ca persoanele vârstnice să fie vaccinate împotriva infecţiilor pneumococice.
„Pentru cei de peste 65 de ani se ia în calcul şi o perioadă mai mare de o lună după relaxare, dacă situaţia o va cere. Noi trebuie să ne gândim că ei sunt cei vulnerabili. Uitaţi-vă în acest moment la cei care produc decesele, sunt cei care au patologie multiplă, comorbidităţi, care au peste 65 de ani. Noi trebuie să ne protejăm vârstnicii şi trebuie să luăm măsurile care trebuie luate”
“Cred că în aceste momente vedem cel mai acut necesitatea vaccinării sau necesarul unui vaccin inclusiv pentru COVID-19. Ministerul nu poate decât să menţină ridicat standardul vaccinării, acele programe de vaccinare, cât şi vaccinurile pe care în acest moment le considerăm opţionale, cum este vaccinul antigripal. În acest an, am observat o creştere a celor care s-au vaccinat pentru gripă – peste 1,5 milioane, dar nu este de ajuns. Gândiţi-vă că avem peste 2,5 milioane de persoane din grupe de risc care ar trebui să facă acest vaccin. Mă refer acum strict la vaccinurile pe care le avem pentru anumite patologii. Acele calendare pe care le avea şi le ţinea în frâu medicul de familie, trebuie depuse pe tapet. Avem atâtea patologii în acest moment şi am avea atâta nevoie de un vaccin pentru fiecare dintre ele, încât ar trebui măcar pe cele pe care le avem să le facem şi să le facem pe un program naţional, care trebuie respectat.”
Nelu Tătaru a precizat că în momentul în care legea vaccinării va fi aprobată în Parlamentul României, normele de aplicare ale acesteia vor fi realizate cât mai repede posibil, ne-a transmis reporterul Radio România Actualităţi, Adriana Turea
Tătaru a explicat că una dintre variante este ca bolnavii care nu prezintă simptome, sau cei cu simptome uşoare să fie ţinuţi în ”zone tampon”, departe de familii şi de vârstnici, până când testele lor vor arăta că nu mai au virusul.
”Nu ne-am gândit”, a spus Nelu Tătaru, întrebat dacă ia în calcul ipoteza mutării celor de peste 65 de ani din familiile lor. În schimb, ministrul Sănătății a precizat că este luată în calcul crearea unor ”zone tampon” în care ar urma să fie ţinuţi bolnavii asimptomatici şi cei cu simptome uşoare, în condiţiile în care spitalele nu ar mai avea locuri, iar cazarea acestora în mijlocul familiei ar duce la riscul infectării rudelor.”
Ministrul a anunțat că dacă va fi nevoie se vor găsi metode de a duce persoanele de peste 65 de ani, de exemplu, într-un hotel… „Ne-am gândit la nişte metode să-i ducem într-un hotel. Să-i ducem într-o cameră cu tot confortul să vină cineva să aibă grijă de ei. Chiar dacă sunt puține spații dacă va fi nevoie, în funcție de evoluție (evoluția pandemiei), aceste spații le vom găsi, contra cost sau nu…” a declarat Nelu Tătaru pentru Realitatea.net.”
Altfel spus, asta îi așteaptă pe cei care, odată cu împlinirea vârstei de 65 de ani, primesc și știrea din partea statului lui Nelu Tătaru și Streinu Cercel că vor fi sechestrați și izolați de familiile lor!
Tătaru a explicat că una dintre variante este ca bolnavii care nu prezintă simptome, sau cei cu simptome uşoare să fie ţinuţi în ”zone tampon”, departe de familii şi de vârstnici, până când testele lor vor arăta că nu mai au virusul.
În 2005, Unesco a adoptat Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului cu un consens de 193 ţări, dintre care şi Franţa. Aceasta stipulează că orice intervenţie medicală preventivă nu trebuie să fie efectuată decât cu consimţirea prealabilă, liberă şi lămurită, a persoanei în cauză şi fondată pe informaţii suficiente.
“Conventia de la Oviedo*, ratificata de Romania prin Legea nr.17/2001 :
„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză. Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor. Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul”. (art.5)
„o intervenţie nu se poate efectua asupra unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi, decât spre beneficiul său direct” (art. 6 pct.1)”
Avocatul Poporului solicită şefului statului, premierului şi Grupului de Comunicare Strategică să dea asigurări că adoptarea unor astfel de „măsuri de tip totalitarist” nu vor fi niciodată o opţiune în România.
Lorin Fortuna, liderul Revoluției Române de la Timișoara, președintele Frontului Democratic Român (primul partid antitotalitar din România, întemeiat în ziua de 20 decembrie 1989 în Balconul Operei de la Timișoara), a murit în ziua de 25 decembrie 2016. La trei ani de la plecarea lui dintre noi, îi dedic noua mea carte: „O Revoluție eșuată”, în care am descris atâta drama unui fruntaș al Revoluției Române, hăituit, contestat, marginalizat de către Regimurile post-decembriste, cât și aceea a unei Românii pe care Revoluția n-a reușit s-o îndrepte spre lumina viitorului ei. Eseul „O Revoluție eșuată” îl evocă pe prietenul și fratele meu de destin Lorin în multe din acele momente în care s-a simțit singur! Singur între foștii săi camarazi, care după revolta lor au luat-o pe calea oportunismului, singur în țara pe care a iubit-o nespus și căreia i s-a dăruit întrutotul! A fost un frumos și mare Naiv al neamului românesc, prins în turpitudinile ultimelor decenii. Singur și în ultima parte a vieții lui la Institutul Revoluției Române, de unde a fost izgonit de Ion Iliescu și camarila sa! Dumnezeu le știe pe toate!
Cartea mea îl cheamă, îl amintește, îl evocă! În societatea în care prea mulți revoluționari și-au vândut onoarea pe tinichele, în societatea în care (și mai dezgustător!) falșii eroi se înghesuie la coada unor recompense fățarnice, numele lui rămâne umbrit de ingratitudinea acestei generații parvenite – nu singura, din păcate, în istoria modernă a României! Cine este Lorin Fortuna? E dreptul oamenilor mari de a fi uitați de nevrednicia oamenilor mici! Că ei nu știu, nu-i nimic! Noi știm!
Lorin Fortuna este, cu adevărat, românul care a binemeritat de la patrie! Dar pentru lumea românească meschină, descrisă atât de trist de Mihai Eminescu, timpul lui nu a sosit încă!
Lorin Fortuna, fratele meu care îmi lipsești atât! Fără tine singurătatea care astăzi îmi este impusă o resimt ca pe recompensă! Viața mea o continuă pe a ta! Cartea aceasta, care îți este dedicată, îți menține numele și faptele în istoria exemplară a unei Revoluții însângerate!
Lorin Fortuna. Drept între români!
Să fie această carte statuia pe care încă nu i-a ridicat-o Statul român!
Claudiu Iordache
25 noiembrie 2019
O REVOLUȚIE EȘUATĂ
UZURPATORII
Dedic această carte memoriei
luptătorului pentru libertate
Lorin Fortuna,
singurul român care
în zilele și nopțile Revoluției Române
s-a comportat ca un lider!
El este simbolul Revoluției Române!
S-a înecat încet-încet
în deșertăciunea lumii în care trăim!
Lorin Fortuna. Drept între români!
Să fie această carte statuia pe care nu i-a ridicat-o Statul român!
O dedic, de asemenea, Timișoarei,
unde spiritul Revoluției a
izbucnit
eroic și glorios
pentru a se stinge,
în cei 30 de ani
care au urmat, în pâcla
agonizantă
a ceaușismului!
Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!
În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu susținerea victimelor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!
Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu. Asta era! O Revoluție eșuată!
„Acum să tot stăm să plângem morții? Ce rost are să dezgropăm?” (Ion Iliescu)
Omul acesta a avut în mână Gloria Revoluției! Și a aruncat-o la gunoi! Cum își va aminti istoria de el? Dar
mai ales de cei care l-au răbdat?
Oh! Nu mă plâng! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu
al său Întuneric la amiază, cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații „cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!
La 30 de ani de când am urcat în Balconul Operei din Timișoara mi-am văzut Țara căzută pe mâna tâlharilor!
O generație care poartă, în istorie, după sine rușinea nerecunoștinței!
Oare popoarele au în gena lor nevoia de libertate?
Revoluția, ca răspuns la ruga românilor din ziua de 20 decembrie 1989, din Piața Operei din Timișoara: „Există Dumnezeu!”, ne-a oferit un nou Început al Istoriei! Dar mulțimea românească l-a risipit, l-a ratat, l-a respins.
Iisus.
„M-am ridicat în mijlocul lumii, dar i-am găsit pe toți beți! Sufletul meu a suferit pentru fiii omului, pentru că ei sunt orbi în inimile lor!”
(Manuscris copt descoperit la Oxyrhynchus. Secolul II)
Anul 1989. Anul în care guvernele Estului sovietic au început să se teamă de popoarele lor!
Totul a mai putut fi suportat, înainte și după Revoluție, dar nu Revoluția însăși! Ea ori n-a existat (conjurație, lovitură de stat) ori a existat ca o fatalitate nefericită! România creierelor închise pe dinăuntru!
Prea mulți români lipsiți de rol (și merite) în timpul Revoluției au încercat mai târziu să afirme că nu a existat nici o Revoluție!
„Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.” (Vladimir Bukovski)
Când ciuma izbește un oraș se găsesc întotdeauna și oamenii care să o înfrunte!
„Dacă Decembrie 1989 înseamnă un inaugural ratat, întrebarea este dacă istoricul poate să ofere şi o soluţie pentru viitor!” „Singura soluţie, în momentul de faţă, e încă o revoluţie… Nu ştiu dacă domnul Iordache mai poate s-o facă, dar ea este absolut necesară !” (Academician Florin Constantiniu, discurs ţinut la Academia Română)
Pe mine nu mă mai pot opresa, dar mă doare continuu faptul că este opresată partea din omenire din locul în care mi s-a scurs viața! Curtea aceasta neîngrijită în care nu conștiința celor lucizi și curajoși mai contează, ci societatea care viermuiește în jurul meu! Poporul din Decembrie a pierit ca ulciorul de apă vie ce s-a răsturnat în deșertul originar. Se crede că în Sahara a existat cândva o grădină înflorită. Tot așa putem spune că grădina, înflorită cândva, a a revoltei românilor de acum 30 de ani s-a ofilit! Trăim astăzi în pustiul sufletelor noastre adânc împietrite! Degeaba clopotele cerești mai bat pentru slava pierită a neamului trecut, în lumea hâdă de pidosnici: lacomi, ipocriți, demagogi, sperjuri, duplicitari, vicioși, impostori, oportuniști, colaboraționiști, complici, venali, egomani, parveniți, desfrânați, sluți ai spiritului moral mânjiți de dorul puterii – sufletul frumos a murit pentru România!
Tragedia românului post-decembrist este că nu e liber nici atunci când se sacrifică pentru libertatea lui!
„Cehii au trăit într-o contaminare morală. Mă refer la noi toți. Toți ne obișnuiserăm cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil. […] Nici unul dintre noi nu este doar o victimă. Noi am ajutat la crearea lui.” Vaclav Havel (1 ianuarie 1990)
Toate revoluțiile sunt până la urmă învinse, dar schimbările produse de ele sunt de nevindecat! După fuga lui Ceaușescu fostul său aparat de represiune a recuperat puterea pierdută transformându-se în clasă politică! Dar grija sa a fost să nu-și etaleze atuurile. A avut răbdarea ca tăiușul dominației securistice să lase răni cât mai ascunse. Și de atunci el controlează o țară bântuită de o amnezie indusă. Românii și-au uitat curând Revoluția, și-au abandonat libertatea doar pentru a o uita! Astăzi toți românii sunt «securiști»!
Revoluția Română – virtute a istoriei naționale de care azi românii se leapădă! Elanul ei uriaș, scoțându-i în stradă, le-a învins lașitatea și frica pentru a da naștere chinuită unui om mai liber decât putea să suportemetamorfoza lui! A fost o revoluție ce a istovit națiunea, dar mai ales pe învingătorii săi anonimi. Valurile de oameni revoltați, inundând marile orașe, s-au retras așa cum au venit. Dictatorul odată eliminat, ei n-au observat că dictatura lui a rămas. Și totuși, nicicând românii n-au fost mai liberi decât după Revoluția lor! Liberi să se elibereze de tiranie ori liberi înfricoșați de libertatea abia obținută, sau striviți sub povara libertății lor! Dar s-a dovedit atunci că nu e destul să fii liber dacă libertatea celorlalți rămâne amenințată. A fi solidar este o condiție a libertății alături de umanul de lângă tine! Și tocmai solidaritatea aceasta instinctivă a fost cea care a cedat prima!
Căutați omul în care să se regăsească slăbiciunile tuturor? Acesta este tiranul! Cultul conducătorului a pornit de aici. Frica de viață i-a adunat pe români sub umbrela protectoare a unui individ mai presus decât toți, dar care să le semene. În fond, dictatorul este oglinda reflectorizantă a unei mulțimi degradate. Degeaba îi sunt deschise porțile închisorii, libertatea nu răsare din grotele ei. Să nu ne mai mirăm, atunci, că Revoluția Română s-a înecat curând în voma celor ce n-au participat la ea! De aceea, revoluțiile nu lasă în urmă decât martiri de uitat și cetăți năruite!
Cât încă nu reușește revoluția este a celor ce o fac, după victorie ea devine a tuturor!
„În revoluție există două tipuri de conducători – cei care o înfăptuiesc și cei care se folosesc de roadele ei… Și la putere au venit hoții și ticăloșii!” (Bonaparte)
În zilele Revoluției mi-am riscat viața, înfruntând alături de camarazii mei o dictatură fără seamăn în Estul Europei, un Regim fără scrupule, cu mâinile pătate de sânge în zilele de 17 și 18 și 19 decembrie, doar pentru ca 30 de ani mai târziu, România să trimită în Parlamentul european pe unul dintre cei mai vrednic de dispreț reprezentanți ai fostei Securități, ocrotit de Sistemul pe care l-a protejat cu un cinism fără margini!
Recviem pentru învingători.
Anotimpurile imposturii.
Istoria furată.
Restaurația.
Regimul parvenit.
Mentalitatea unei generații cupide și deraiate.
Din cele peste patru milioane de comuniști cu carnet de partid avea să se nască mai târziu o feroce populație anticomunistă! Dintr-o dată, tot românul tuturor servituților a devenit anti-bolșevic, anti-kgb-ist, anti-stalinist, fiecare particulă slavă din patronimicul românesc constituind pentru renegați «mărturia» că purtătorul lui inocent fusese cândva omul Moscovei! Și ca să nu mai fie nici un dubiu, foștii nomenclaturiști, politruci, activiști au devenit curând noii capitaliști, sau chiar mai mult, cei mai înverșunați regaliști, doar-doar să-și spele de pelagra trecutului pielea cândva înstelată!
Amintiri din cenușa vremurilor din urmă.
Comunismul românesc, lung și deloc trist, a durat cât inima supușilor a mai suportat absența libertății necompensată de siguranța confortului supraviețuirii. Sub Ceaușescu, mai ales, biografia gri a fost uniforma caracterului general. Dacă dictaturile oferă pâine și nu idei, ele pot dăinui în neștire. Spiritul sătul nu se revoltă niciodată pentru o idee. Lenin a experimentat deziluzia de a constata că muncitorii săi nu exprimau o cauză revoluționară. Muncitorii doar trăiesc istoria. Ei o suportă chiar și atunci când istoria nu-i mai suportă. Revoluțiile sunt ale majorităților false, în coaja cărora nu există decât spiritul conjurațiilor. Așa s-a născut în Rusia bolșevică nevoia apariției omului numit de el ”revoluționarul de profesie”, al revoluționarului care doar execută ordinul. Așa a apărut Fenomenul Kronstadt, al regimului comunist care își împușca soldații comuniști. Așa s-a ajuns la alienarea puterii comuniste de masa celor ce oricum se supuneau fără crâcnire! A fost nevoie de trei sferturi de secol pentru ca Supusul să-și piardă încrederea în Stăpânul lui. Revoluțiile sunt paricide! Când Tatăl pierde încrederea familiei fiii lui se revoltă! Revoluția Română păstrat același. A fost o revoltă a celor puțini, îngrămădiți în marile orașe, împotriva celor mulți din restul României rurale. Iar când Revoluția, după fuga lui Ceaușescu, și-a pierdut motivul care o însuflețea, ea s-a dezumflat ca un balon de săpun. A urmat rapida prăbușire a ideii de Revoluție! Cei mulți i-au sufocat pe cei puțini. Și a fost de ajuns apariția unui demagog, înzestrat cu oportunismul necesar, pentru ca o țară întreagă se revină la faza de pre-dictatură. Cum un Ceaușescu este adulat și astăzi, Quod erat demonstrandum !
Câinii credincioși ai lui Ceaușescu sărind pârleazul unei Revoluții ghinioniste pentru a deveni potăile lui Iliescu!
Moștenirea risipită și ruinată a Revoluției! Anul 30.
Cum poate fi furată o Revoluție la lumina zilei și în văzul lumii și 20 de milioane de români tac?
Cred că generația noastră și-a pierdut deja dreptul la onoare!
Se împlinesc trei decenii triste de când Revoluția a fost îngropată în inima românilor și de atunci nimeni nu-și mai amintește de ea ! Poate doar memoria uitării! Poate doar morții…
“Așa ne-a încercat Dumnezeu pe noi, să ne ducem călăii în spate, să-i hrănim și să-i punem în fruntea țării! – ”Apel către călăii noștri la treizeci de ani de la Revoluție”. Mihai Gheorghiu.
„Pentru asta trebuia compromisă Revoluţia, eliminaţi actorii ei, operate modificări în istoria imediată pentru ştergerea urmelor, reabilitarea ori amnistierea ultimilor asasini, zăvorârea arhivelor, spălarea memoriei generaţiei tinere, dezvoltarea spiritului cupid şi de-moralizarea societăţii.” „Puterea cu cap de mort”, 2002.
Când mă gândesc la privirile ticăloșilor ce rânjesc triumfător lângă cadavrul revoluției noastre!
A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!
Deși s-au înfruptat cu toții din roadele ei.
„Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…” (Octavian Paler)
Pentru că Revoluția românilor a fost „Punctul Zero” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este „Punctul Zero” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?
„N-ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Timișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 19, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, spre seară… Cum ați putea pretinde a fi numit, atunci, Liderul Revoluției?” Pretenție tipic ceaușistă, sancționată în ceea ce îl privește pe Dictator de către profesorul Alexandru Milian printr-o scrisoare publică adresată în 8 noiembrie 1989 lui Nicolae Ceaușescu: „Cum se explică faptul că până când ați devenit secretar general al partidului și mai apoi președinte al țării ați fost un anonim activist, pentru ca apoi, deodată, să deveniți „genial”, „erou între eroi” (ce acte de eroism ați săvârșit?), cel mai iubit fiu al poporului?”
„Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” Cazimir Ionescu nu a scris niciodată nici o carte! La fel și grupul lui! Executanții ordinelor au activități conspirate. Ei execută, nu gândesc!
A ascuns acțiunile grupului său clandestin de putere din seara zilei de 22 decembrie și până în zilele noastre!
A uzurpat rolul celor merituoși în timpul Revoluției, pretinzând să fie numit Liderul Revoluției!
A deschis poarta noii Românii celor care își apăraseră Dictatorul până în ultima clipă!
A distrus speranța românilor în Renașterea pe care România o merita!
A fost responsabilul luptelor fratricide care au îndoliat România.
A blocat reunificarea teritoriilor românești de pe ambele maluri al Prutului.
A dovedit o răceală neomenească față de suferințele familiilor martirilor Revoluției, afirmând cinic că orice revoluție se hrănește cu victimele ei!
A făcut ca justiția să-i protejeze acoliții de condamnarea faptelor lor!
A fost el însuși un Ceaușescu al aspirațiilor spre mai bine ale societății românești.
Revoltații din 21 decembrie 1989, din Piața Universității, luptându-se cu forțele represiunii ce le secerau rândurile curajoase, știau ei ceva de numele lui Ion Iliescu? Știau ei de numele lui Cazimir Ionescu, știau ei de numele lui Voican Voiculescu, de oameni care doar au pândit ori au urmărit pasiv sacrificiul lor? Pentru ca mai târziu primii să-l împăuneze pe „ultimul pe listă” dintre ei, pe Ion Iliescu, cu titlul de „liderul Revoluției„? El care, de-a lungul anilor ce au urmat, a vorbit numai despre „revolta de la Timișoara” și „Revoluția de la București”!
Puține popoare dorm mai bine pe salteaua dezastrelor proprii! Iată că la 30 de ani de la evenimentele din Decembrie generația implicată în răsturnarea lui Ceaușescu s-a transformat în „națiunea lui Ion Iliescu”! Având în față aparatul năruit al fostei dictaturi și profitând de versatilitatea sa înăscută, cu justiția paralizată în fața celui ce părea a fi ursitul soartei, cu aparatul de securitate căutând disperat un nou stăpân binevoitor, cu ignoranța transformată în indulgență a marilor puteri învingătoare în războiul cu URSS, în lipsa unui interlocutor mai bun în relațiile cu noul stat român, zarul câștigător a căzut pe numele lui! Rușii l-au acceptat ca pe un filo-comunist crescut în leagănul roșu, americanii au contat că-i vor exploata slăbiciunile pentru a-l putea controla; având în jur vecini depășiți de propriile crize, Ion Iliescu s-a detașat ca o soluție de compromis în căutarea unor rezolvări ulterioare. Dar mai ales poporul l-a primit cu brațele deschise, îmbrățișându-i formula: «Un surâs pentru liniștea dumnevoastră!» Ion Iliescu a folosit răgazul circumstanțelor pentru a permite flotei ceaușiste să revină pe nesimțite în porturile naivei libertăți românești! Restul e cunoscut! El a condus confiscarea Revoluției din Decembrie 1989 (așa cum Lenin avea să confiște Revoluția rusă din februarie 2017 și s-o substituie cu dictatura bolșevică, „o altă formă de autocrație întruchipată de despoții idealiști ai socialismului leninist” (Martin Sixsmith – ”Rusia, un mileniu de istorie”). Dar avea să devină curând prizonierul de lux al Serviciilor, care l-au apărat, din off, o vreme, ca pe sfintele moaște! În pacea de cimitir care s-a așternut peste România, rezistența la Iliescu cel adevărat a fost mereu destrămată pentru că opoziția nu deținea anticorpii care să o vindece de propriul trecut. Și uite așa România a intrat într-un spectacol de care românii s-au simțit mulțumiți. La 30 de ani de atunci, națiunea, ce a împlinit curând un secol de la ivirea sa providențală, îi poartă încă o stimă rușinoasă. Cât privește „falanga” revoluționarilor, ajunși la anii obscuri de pensie morală, este astăzi toată în brațele lui! Se întorc, de fapt, la matca originară a imposturii! Căci omul acesta a ucis Revoluția!
De a-l judeca numai după caracterul oamenilor pe care i-a adunat în jurul său! De a-i judeca după caracterul celui care le-a corupt libertatea și demnitatea!
Și, iată, rolul „liderului Revoluției” în Revoluția Română! „Afirm cu certitudine că Ion Iliescu și Silviu Brucan au fost nedespărțiți în toată perioada respectivă […] Consider că a fost o mișcare revoluționară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenții KGB, pe baza indicațiilor date de la Moscova.” (col. Gheorge Rațiu, șef al Direcției I din cadrul DSS)
“În primul rând, vreau să vă spun limpede: nu există nici o scuză pentru comportamentul unor ofiţeri de Securitate şi chiar pe ansamblu al întregii Securităţi faţă de oamenii care au suferit pe nedrept în ţara noastră. Şi noi şi cei de la Armată am fost nişte mercenari, nişte mercenari ai Partidului Comunist.” (Gen. Iulian Vlad)
„Peste doi ani vom comemora Revoluția Română! Depinde de dv. unde va fi atunci fiecare dintre noi! Proiectul General al IRRD viza chiar acest an! Cu Cazimir, Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Iorga și Cuteanu și alți câțiva asemenea lor, nu veți mai ajunge să întâmpinați cu fruntea sus acest moment care amândurora ne-a însemnat existența!” Un ultim mesaj transmis lui Ion Iliescu.
Acest mare gol sufletesc care a supraviețuit până în zilele noastre!
„Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiunii române? Asta e întrebarea!
E datoria cercetătorilor să nu lase infractorii istoriei să scape cu fața curată!
Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate…
(fragmente din cartea „O Revoluție eșuată”, în curs de apariție)
Cu 30 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!
În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!
Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!
Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!
Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!
La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna!
„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.
În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.
Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.
Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.
În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.
Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.
Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.
O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”
Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002
„Marea eroare a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”
„Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a semnat vineri, 12 octombrie 2018, decretul privind numirea unor membri în Consiliul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989:
Ion Leonida Horia Caramitru
Radu Filipescu
Nicoleta-Lorena Giurcanu (Matei)
Teodor Doru Mărieş
Florian Răzvan-Mihalcea
Dan Voinea”
Douăsprezece luni mai târziu nici una dintre persoanele numite de către Președintele Statului să completeze Colegiul Național nu s-a prezentat la IRRD, contribuind decisiv la înghețarea activităților Institutului, în primul rând a celei de cercetare!
SCRISOARE DESCHISĂ
Domnului Președinte al României, Klaus Werner Iohannis
Motto: „Gușă va scoate din Constituție Revoluția Română!”
(TVR 17 decembrie 2006).
Cine își dorește Revoluția românilor fără istoria ei?
Domnule Președinte Klaus Werner Iohannis,
La data de 12 octombrie 2018, respectiv cu 12 luni în urmă, ați decis prin Decret Prezidențial persoanele ce urmau să completeze Colegiul Național al IRRD, în urma decesului unora dintre membrii lui. Persoanele pe care le-ați numit v-au asigurat în prealabil de asentimentul lor în ceea ce privește îndatoririle ce le reveneau, îndatoriri cu atât mai importante cu cât Institutul Revoluției Române a fost acaparat de un număr redus de membri ce acționează la comanda președintelui IRRD Ion Iliescu! Și asta în anul comemorativ al Revoluției Române, anul 30! Din păcate, în tot acest interval de la numirea lor și până astăzi nici unul dintre ei nu s-a prezentat la Institutul Revoluției Române, acesta încetând, practic, cercetarea și activitatea editorială, pierzându-se astfel un an prețios, irecuperabil, pentru programele dedicate comemorării sacrificiilor din Decembrie 1989! (Ați auzit de vreo carte privind Revoluția din Decembrie 1989 tipărită în ultimele luni, de vreun editorial ori studiu semnat de Gelu Voican Voiculescu ori Cazimir Ionescu, de vreo cercetare privind Revoluția la Sibiu – orașul în care v-ați trăit Revoluția! – ori Brașov, deși la plecarea mea din poziția de director general al IRRD cercetarea privind orașele-martir Sibiu și Brașov era aproape încheiată? Ați auzit de apariția Dicționarului Revoluției Române, aflat în curs de finisare în primăvara anului trecut? Ați auzit de editarea lucrării Enciclopedia Revoluției, lucrare ce urma a fi dedicată celor trei decenii trecute de la faptele Revoluției?) Și toate astea pentru ca mistificarea pusă în act de gruparea lui Ion Iliescu să atingă punctul final: o Revoluție fără istorie, o Revoluție fără martiri, o Revoluție fără revoluționari, o Revoluție clandestină pusă la cale de un grup sectar, respectiv o Revoluție devenită lucrarea lui Ion Iliescu!
Dar dacă Ion Iliescu este astăzi mulțumit că Institutul Revoluției a încetat să existe, dumneavoastră nu puteți fi mulțumit că sub mandatul dv. fostul președinte a anihilat efectiv cercetarea Institutului Revoluției Române!
Știți, oare, că în pofida faptului că Institutul nu-și mai justifică menirea Senatul i-a mărit substanțial bugetul pe acest an, directorii IRRD umflându-și, la rândul lor, salariile, ca “recompensă” pentru ocuparea furtivă a Institutului, acesta devenind între timp mai degrabă o instituție sinecură, mai degrabă Clubul lui Ion Iliescu, susținut de ceilalți așa-ziși revoluționari (inclusiv de la Timișoara!) care au ajuns să cerșească pomeni la propria lor înmormântare morală? Dar dacă aceste persoane alese de dumneavoastră s-au pretat la acest simulacru, neocupându-și premeditat locul și rolul pe care le conferă Legea nr. 556 din 7 decembrie 2004 (despre calitatea umană a celor pe care i-ați numit mă abțin să comentez!), dumneavoastră în calitate de Președinte al Statului nu puteți rămâne indiferent la confiscarea acestui Institut, caz unic până și în firavul stat de drept românesc, institut a cărei finanțare alimentează doar refuzul voit de a cerceta faptele Revoluției în favoarea unor teze conform cărora rolul lui Ion Iliescu în istoria revoluției ar fi fost de ”lider al Revoluției”; nu se poate ca Statul, știind că o mână de indivizi batjocoresc Revoluția românilor, sugrumând Institutul dedicat lor, să nu facă nimic! Ce vă vorbește conștiința, domnule Președinte al României, la 30 de ani de la victoria Revoluției lor?
Domnule Președinte, cum veți putea da curs în acest an invitațiilor sosite de la Praga ori Berlin pentru a comemora împreună cu alți lideri ai Europei de Est revoluțiile Estului, ignorând situația din România, spre satisfacția celor care vor să-i jefuiască istoria de dragul Regimului trecut? Acum, când sunteți mai liber ca niciodată să acționați legal, rămân încrezător că veți interveni pentru ca la capătul acestui an ideea de revoluție să își recapete sensul ei istoric și uman! În Revoluția Română și-au pierdut viața peste o mie patru sute de români! Președintele Statului oare nu le datorează nimic? Ce va gândi națiunea al cărei președinte sunteți aflând că există un Institut-fantomă care departe de a elabora o istorie legitimă Revoluției Române se pregătește să i-o ofere ca trofeu unui fost Președinte fără merite în desfășurarea și victoria ei? E dreptul dv. să răspundeți, la capătul acestui an comemorativ, în fața Națiunii române și a istoriei ei, acestei datorii de onoare!
În speranța că veți înțelege că pasivitatea îndelungată a Instituției supreme a statului s-ar putea interpreta ca o complicitate cu trecutul și prezentul fostului Președinte Ion Iliescu, aștept cu încredere intervenția dumneavoastră!
Între timp, fostul președinte Ion Iliescu a obținut de la Guvern semnătura pe o Ordonanță de Urgență 33/2019 care schimbă legea 556/2004 de înființare a IRRD, numirile dumneavoastră în Colegiul Național devenind caduce! Acesta este efectul grevei nemărturisite și de neiertat de a participa la lucrările Colegiului Național al celor de mai sus! Alte “noutăți” ar fi numirea în noua funcție de secretar general a lui Emilian Cutean, cu salariu de secretar de stat și cu funcția unică de a raporta lui Ion liescu tot ce se întâmplă în Institut și de a-i gestiona bugetul (altfel spus, vătaful Institutului!), precum și încercarea de indemnizare a membrilor Colegiului pentru participare la ședințe, altfel spus loializarea lor! Practic, funcția de cercetare a fost abolită, filmele privind Revoluția din 1989 au fost eliminate de pe site, împreună cu pdf-urile lucrărilor de cercetare realizate sub mandatul meu, activitățile remanente fiind organizarea unor întâlniri dedicate unor evenimente mai mult sau mai puțin superflue! (de pildă lansarea sub apostila Institutului Revoluției a cărții lui Angelo Miculescu, fost ambasador al României în Republica Populară Chineză și membru CPEx, socrul fostului premier Adrian Năstase!) Practic, Institutul a devenit fieful impenetrabil al fostului președinte Ion Iliescu, fief a cărui finanțare este asigurată de către Bugetul de Stat!
În acest moment Institutul Revoluției din Decembrie 1989 nu mai este Institutul Revoluției Române, este Institutul Revoluției lui Ion Iliescu, “liderul Revoluției Române”, având în subordine revoluționari (inclusiv din Timișoara, ce oroare!) care i-au recunoscut calitatea!
Și vă mai întreb, domnule Președinte al României, oare Statul Român prin organismele sale: Guvern, Parlament, Procuratura Generală, va simți vreodată nevoia (datoria) să intervină pentru a desprinde una din instituțiile sale din plasa de păianjen a acoliților lui Ion Iliescu, fie și în al treizecelea an de la săvârșirea Revoluției din Decembrie 1989? Sau până și ele au devenit complice la acest rapt fără precedent în lumea Estului European?
Sper ca momentul comemorării memoriei martirilor din Decembrie 1989 să nu devină marea sărbătoare a impostorilor și oportunismului celor care în timpul Revoluției și-au probat curajul și patriotismul ascunși sub paturi, pentru ca astăzi să pretindă onorurile publice pe care tocmai ei nu le merită!
V-aș sugera ca la capătul acestui an comemorativ statul român să confere distincții naționale numai celor care și-au jertfit viața, devenind martiri, în zilele și nopțile Revoluției Române, ca un act de oficială recunoștință pentru destinul lor întrerupt de represiunea regimului Ceaușescu! Toți ceilalți participanți care au avut atunci norocul să scape cu viață să nu uite că meritele lor “deosebite” nu pot fi recunoscute în urma absenței îndelungate din viața publică atunci când ideea de Revoluție Română a fost continuu atacată în temeliile ei, ori prin traficarea titlurilor deja obținute!
În zilele de doliu, între 16- 22 decembrie 2019, doar Comemorăm!
În finalul acestei Scrisori Deschise vă propun, domnule Președinte al României Klaus Werner Iohannis, să luați inițiativa întemeierii unei Fundații Naționale a Revoluției Române din Decembrie 1989, o fundație independentă, sub oblăduirea Președintelui României, care să continue cercetarea științifică și nepărtinitoare, precum și celebrarea și evocarea faptelor și urmărilor Revoluției care a reușit răsturnarea Regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu!
Totodată, vă pun la dispoziție răspunsul Curții de Conturi la solicitarea adresată de mine privind auditul financiar efectuat la IRRD pentru anul 2018.
Claudiu Iordache
20 octombrie 2019
CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI
Serviciul Comunicare, Imagine și Relații Publice
Nr.537/02.07.2019
Domnului Claudiu Iordache
Stimate domn,
În completarea adresei Serviciului Comunicare, Imagine și Relații Publice – SCIRP nr.537/15.02.2019, prin care s-a formulat răspuns la sesizarea dumneavoastră transmisă prin e-mail, înregistrată la Registratura Generală a Curții de Conturi a României sub nr.120.973/14.01.2019 și în evidența Serviciului Comunicare, Imagine și Relații Publice sub nr.537/16.01.2019 , vă comunicăm următoarele:
Activitatea de control/audit a Curții de conturi a României este reglementată de Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare și se efectuează în conformitate cu Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități – RODAS, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014 și postat pe pagina de internet a intstituției http://www.curteadeconturi.ro , în cadrul secțiunii “Reglementări Interne, Strategii, Programe/Regulamente”.
Urmare a verificărilor efectuate în cadrul auditului financiar desfășurat în anul 2019 la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), au rezultat o serie de deficiențe în activitatea financiar-contabilă, dintre care enumerăm:
– Înființarea și salarizarea nelegală a funcției de secretar general al IRRD;
– Nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a celor privind acordarea voucherelor de vacanță;
– Nerespectarea prevederilor legale privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale;
– Nerespectarea prevederilor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și cele privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice.
Facem precizarea că, la data prezentei adrese, actele întocmite urmare a acestei acțiuni de audit financiar nu au caracter public deoarece se află în procedura de valorificare a constatărilor reținute, prevăzută de punctul 542 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități – RODAS.
De asemenea, menționăm că aspectele sesizate de către dumneavoastră în legătură cu componența și modul de funcționare al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) nu sunt în competența de verificare a Curții de Conturi a României, conform prevederilor Legii nr.94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară…
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire…
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
“Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda).
Pe acesta l-ați trimis în Parlamentul European, români post-decembriști?
De ce nu vă iubiți, de ce nu vă respectați, de ce nu vă apărați Țara? Alta pe lumea asta nu aveți!
Starea de conștiință, picătura care ne transformă ființa în om!
ROMÂNIA ELECTORALĂ
Anul 2019: 30 de ani de la Revoluția Română!
România se pregătește să -și trimită aleșii în Parlamentul European!
Cine sunt aceștia?
• Îi găsiți pretutindeni! În Parlament, la Guvern, în bănci, în industrii, în nomenclatorul oligarhilor, în lumea infractorilor, arestați târziu și eliberați repede, în televiziuni și presa scrisă, în administrații și în spatele actului de judecată…
• Dacă I. L. Caragiale ar mai trăi lângă noi, ar avea ce scrie! Un secol lung românesc n-a schimbat fizionomia poporului nostru. Revoluția n-a reușit să-i spele rufele zdrențuite. S-a născut atunci ceva speranță și s-a scurs ceva sânge, după care mlaștina răvășită a cuprins din nou totul! Acum românul adastă la marginea ei și se laudă că miroase bine. Nu cred că există țară în Europa mai puțin iubită decât România! Descompunerea agresivă a cuprins totul, de la pătuțul copiilor la culcușul bătrânilor. Trăim, poate, o situație unică: să asiști la o patrie care moare cu zile! Țara noastră are deja moartea în vine. Ca și cum dezastrul, dezordinea și eșecul nu ar devora totul în inima românului! Nimănui nu-i mai pasă de nimic! O vrajă imundă i-a cuprins pe toți și în afară de mintea lor hrăpăreață nu mai contează nimic! Dumnezeul românilor este un biet pensionar care-și târâie zilele prin azilele din țară. Ba îi ridicăm o biserică, ba îi scuipăm obrazul! Decalogul la români este doar ce trebuie să respecți! Să omori, să corupi, să furi, să înșeli, să preacurvești! Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mereu nu doar de Caragiale, dar și de bietul Bălcescu, românul istoric alungat într-un colț cariat de Palermo! Și dacă evreii au avut de ales între Barabas și Iisus, neo-barbarul român, între Bălcescu și Trahanache, Tipătescu, Cațavencu ori cetățeanul turmentat, a ales definitiv menajeria lui Caragiale! Oborul lui nu s-a schimbat niciodată profund. Avem deja de-a face cu glia românului frumos! Ce noapte de beție a trăit în ultimii treizeci de ani mult prea frumoasa lui Românie!
• Sub puternicul asalt al trolilor sunteți îndemnați să participați la votul lor, obligându-vă astfel să alegeți cum vor ei, între o ciumă și alta, între un Băsescu, un Rareș, un Ponta ori complicii lui Dragnea! Este ca un vot în lagăr în care n-ai ieșire decât să alegi între tâlhari! Pe de altă parte, a trimite astfel de exemplare în Parlamentul European înseamnă a continua să expunem națiunea disprețului și ridicolului unei Europe întregi! Băsescu, parlamentar european? Rareș, parlamentar european? Ghinea, parlamentar UE? Turcescu, parlamentar UE? Mandea, parlamentar UE? Doamne, până unde poate merge degradarea românească, cu bandele ei de primitivi ori de mercenari! Nu se vindecă răul cu răul cel mai mic! Dovadă ultimii 30 de ani în care principiul a fost folosit! Iliescu nu a fost vindecat cu Constantinescu, Constantinescu nu a fost vindecat cu Băsescu! Monica Macovei nu se va vindeca cu Rareș! Dragnea nu se va vindeca cu Ponta ori cu Orban! Democrația nu se vindecă mânând turmele la vot! Și de-ar mai exista un dram de minte limpede în țara asta, ar trebui lăsați să se aleagă între ei! Pungașii cu sforarii, demagogii cu parveniții, securiștii cu impostorii… Și poate doar așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am înzdrăveni!
• “Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost […] Se află printre noi, mişună şi făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viaţa şi ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe faţă, vor să ne stăpânească, reducându-ne la condiţia de simple instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că ştiu să cumpere sau să sperie dreptatea, pentru că ştiu să lucreze în cârdăşie, să se înhăiteze, să se acopere unii pe alţii şi, împreună, să se revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfânt, să joace teatrul virtuţii. Mai ales ştiu să mintă şi să măsluiască adevărul […] Şi încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiţie şi proaspătă înflorire este cu atât mai primejdios cu cât s-a înfipt mai sus. Să luăm mai ales aminte la cârmuitori şi dregători. Măcar aceştia ar putea fi cumva înlăturaţi, cu prăsila lor cu tot.” (Petru Creția, „Eseuri morale”)
• “România ultimilor ani are ca sistem de guvernare „succesiunea”. Succesiunea la puterea politică şi economică a „fostelor” structuri de partid şi de stat sub un ambalaj democratic. De aceea s-a preferat privatizarea proprietăţilor, şi nu retrocedarea lor celor în drept. Privatizarea a însemnat trecerea proprietăţilor de stat la cei care 45 de ani au fost însuşi statul. „Succesorii” au hotărât după 20 de ani ca cei în drept să fie pe deplin deposedaţi de avutul lor, tocmai aceia care în condiţie de libertate l-au creat cu propria inteligenţă şi cu propria muncă. În această ecuaţie, principala vinovăţie o reprezintă indiferenţa în problema adevărului şi pasivitatea în viaţa publică. Un exemplu de caz este privatizarea industriei petroliere. Dinu Patriciu nu a creat Rompetrol prin inteligenţa şi munca lui, ci a primit industria petrolieră gratis de la stat pentru a privatiza ceva ce aparţinea poporului român, fiecăruia dintre noi. Ăştia sunt „capitaliştii” aflaţi în succesiunea vechiului sistem.” (Adrian Majuru)
• Cu câtă înverșunare își apără românii interesele de partid în detrimentul intereselor țării lor! Nu interesele României servesc ei atunci când trimit în Europa un fost președinte, cu nestăvilite lăcomii dictatoriale, precum și al unei garnituri proaspete de demagogi periculoși! Ci dimpotrivă, ele relevă Europei înapoierea din care politica statului nu s-a desprins după Revoluția din Decembrie 1989, parcă dovedind că România este nereformabilă, expunându-se astfel unui dispreț tot mai puțin ascuns din partea puterilor europene. De trei decenii România nu se mai clintește din apusul ei, existând riscul ca la primul seism al Bătrânului Continent o nouă politică revizionistă să arunce peste bord statele atinse iremediabil de profundele lor disfuncții! Și atunci expresia că viața unui simplu cetățean american e mai importantă decât apărarea unor state subsidiare, precum România, va deveni realitate posibilă! Dintotdeauna Marile Puteri au abandonat interesele legitime ale micilor puteri, ele devenind monedă de schimb în căutarea unor armistiții ulterioare, căci ce oare este intervalul 1989-2019 decât istoria unui armistițiu global ce se poate risipi oricând sub presiunea hegemonică a Rusiei ori Americii? Cu atât mai mult România are nevoie de o politică de supraviețuire durabilă! Dar prilejurile de a o susține se risipesc unele după altele! A trimite la Bruxelles o echipă vicioasă ori complet nepregătită este încă un act de nechibzuință națională! Până acum, nu prin meritul nostru, ne-am descurcat. Dar dacă norocul ne va părăsi pe drum și mica noastră patrie se va pierde într-o noapte întunecată când rușii vor considera că România trebuie să o ia pe urmele Ucrainei, așa cum în al Doilea Război al lumii Polonia a luat-o pe urma dezastrului după ce a făcut greșeala să împartă cu Germania lui Hitler teritoriul Cehoslovaciei?
• Nu votați pentru Europa, votați pentru profitorii României! Și nu salvați democrația, o compromiteți! De fapt, votați ca să trimiteți primul ex-președinte toxic din Europa, führerul Băsescu-Petrov (numele de cod sub care Băsescu a colaborat cu Securitatea) la Bruxelles! Pe un Rareș la Bruxelles! Ce vină are Europa dacă îi trimitem demagogii la Bruxelles?
• Sinucidere politică la români! Alegerile! Fiecare are dreptul să-și aleagă frânghia!
• Carcera electorală. Nu poți alege decât dintre ai lor!
• Țintele false, listele electorale! Ușor de detectat este numai originea lor securistic-oligarhică! Dacă le schimbi firmele la poartă ele rămân aceleași! Ce diferență este între Rareș, Băsescu ori Dragnea? Alegerile, la români, sunt toate ale alegătorului mereu ignorant, manipulat, înșelat, păcălit!
• Geografia mizeriei politice în România! Mizeria de jos se colectează în PSD, din trunchiul căruia au izvorât mulți dintre celebrii deținuți de astăzi, și suburbii; mizeria de sus se colectează în USR, PNL și suburbii! Clasa politicianistă e compostul unei națiuni neobișnuită cu adevărul! Cât privește românul de rând, mai ușor nimerește la birt decât la biserică! Pune-l să înjure și are talent, pune-l să lupte și se ascunde în spatele perdelei, ca în Decembrie ‘89!
• Pentru românii cu mintea pe umeri e mai ușor de răspuns la întrebarea “ce ne așteaptă după Dragnea?” Ne așteaptă același lucru: o societate ratată, epigonică, umilă, pentru care modelul străin pare singurul salvator! Numai că democrația occidentală are altă distribuție în Spectacol! Dar la noi elita, de origine parvenită, este oarbă și meschină, ea nu se vede decât pe sine; trufașă în interior, smerită în afară! Cum însă n-are un cenzor popular, dat fiind că mulțimea devălmășită a redus la aproape nimic ideea de popor (prostia oamenilor inteligenți din România e fără de margini!), ea se dezvoltă ca o tumoare pe sufletul românesc! Ni se oferă astăzi un nou scrutin, îmbiați fiind să participăm la spectacolul de marionete ce ne-a fost dedicat! Alegeți, deci, personajele: de la un Rareș Bogdan, masterand în demagogie, la un Traian Băsescu, care, disperat, recurge la ultima lui viclenie! Asta e… Bun succes la coafură ori frizerie!
• Cu infractorii în frunte și cu iobagii la coadă la vot! De la Dragnea la Băsescu e tot ce producem de treizeci de ani! Politica românească i-a adunat pe toți în grajdul democrației. Numai profeți de hârtie! Numai indivizi care au pungășit Revoluția! La ce vă așteptați de la Băsescu parlamentar, Rareș parlamentar, toată lista psd de viitoare marionete parlamentare?
• Adevărul este că PNL a pus în fruntea Listei pentru UE un ziarist de duzină care a declarat ani la rând, la postul său TV, că nu a existat o Revoluție în Decembrie 1989! E de presupus că liderul liberal îi împărtășește convingerile! După atâtea sacrificii, după atâta suferință, un om de nimic disprețuiește noblețea faptelor martirilor într-o țară a oamenilor fără caracter! Dumnezeu să nu-l ierte!
• “Liviu Man: Mă, tu ai auzit de accidentul lui prostul ăla de Toma Rus? N-ai auzit, mă? De ce nu l-ați dat și voi?
Rareș Bogdan: Da’ ce accident, mă? Nu știu…
Liviu Man: Cum nu știi, mă? Pe strada Ciocârliei, s-o lovit de un stâlp de ciment, mă.
Rareș Bogdan: Da’ de unde pula mea să știu de accident?! Când o avut loc? Astăzi?
Liviu Man: O distrus două mașini, mă… săptămâna trecută… nu astăzi, mă, când o nins, mă.
Rareș Bogdan: Da’ pe naiba. De unde dracu să știu? De ce nu mă suni și pe mine când îs chestii din astea?
Liviu Man: Da’, mă, Silviu Mănăstire ce pula mea face? Că nu-s angajat la Ziua de Cluj!
Rareș Bogdan: Da’ pula mea, nu mai lucrează în ultimul timp, zici că o înnebunit. Nu mai face, are în cap numai figuri.
Liviu Man: Deci o futut două mașini, o făcut daune mari, mă…
Rareș Bogdan: Du-te, mă! Ai dat la ziar? Ai dat ceva tu?
Liviu Man: Ha… nu pot să îți răspund la această întrebare.
Rareș Bogdan: Am înțeles! Chiar nu am știut nimic…Vezi că ți-am făcut pe ambele firme plățile. Ți-o zis Anca, da?
Liviu Man: Ești drăguț, Rareș! Dar să nu ți se scoale ție pula, că nu ai aflat de accident, mă!
Rareș Bogdan: Vorbesc serios că nu am știut.”
(Interceptare realizată în luna martie 2006, publicată în dosarul „Gazeta”)
• În emisiunea lui Rareș Bogdan, nu demult: „Românul e un animal, un nesimțit și un mâncău, care-și vinde votul pe doi mici și o bere.”
• Colaboraționismul profund a infectat la fel de profund populația care astăzi se dezice de Revoluția Română! Pentru ei „lovitura de stat” a lui Ceaușescu a devenit literă de evanghelie! Iar Ion Iliescu, ascunzându-i sub surâsul său onctuos, i-a protejat până astăzi! Nu e loc în România în care să nu dai de strigoii regimului trecut! De sus și până jos. Memoria aservirii este întotdeauna mai puternică decât memoria eliberării de servitute! Un iobag eliberat rămâne încă multă vreme iobag! Vezi intelectualitatea de la noi! Scriitorimea de la noi! Istoricii de la noi, care în timp ce se înfruptă din urmările Revoluției susțin ideea Loviturii de stat! Altfel spus, o generație oarbă, meschină și ipocrită…
• România a devenit un ring în care „ciumele politicianiste” se iau la bătaie pe unde apucă! Și se bat cu pumnii și moacele proștilor!
• Dragnea votați? Rareș votați? Băsescu votați? Vi-l imaginați pe Băsescu luând cuvântul la Bruxelles (după ce fiica lui, aleasă de orbirea națională, a făcut același lucru) și cerând ciuntirea pensiilor și salariilor suedezilor? Timpul rinocerilor lui Eugen Ionescu!
• Păcat că Nicolae Filimon, autorul cărții Ciocoii vechi și noi, nu l-a întâlnit pe Liviu Dragnea! Ar fi descoperit modelul perfect al oportunismului post-decembrist!
• „Nimic mai normal decât să te cheme Blandiana și să-i susții pe securiști. Cum care securiști? Orban, beizadea securistă. Băsescu, securistul de la Anvers. Cioloș, securistul de la portița d-nei Cornea.” (Valerian Stan)
• Sau, altfel spus, adevărul e unui singur: asistăm la un război purtat de „ciuma roșie” cu „ciuma galbenă”! Populația, manipulată, n-are proprietăți morale ca să aleagă conform cu aspirațiile ei! Și atunci se lasă mânată la stânga și la dreapta drumului care sfâșie România în două, pentru a vota cu ciuma care-i mai oferă ceva! Și în timp ce ciuma roșie îi oferă rămășițe, ciuma galbenă (culoarea icterică a insului Băsescu!) nu-i oferă nimic. Dimpotrivă!
• Poporul român educat cu: „Muie PSD”? Aceeași pseudo-elită, aceeași aristocrație securistică, aceeași intelighenție colaboraționistă, compromisă și îngălată care a votat mereu cu Băsescu, ascunsă în gârla mirositoare în care românii recenți se bălăcesc cu plăcere!
• Șansa actualei Puteri este actuala Opoziție! Și șansa actualei Opoziții este actuala Putere! Cele două tabere care jinduiesc la puterea publică, infectate de cultul conducătorului. Cele două coperte ale unui roman ratat cu titlul: România!
• „Stalin era uman, ca și Hitler, ca și fiecare dintre noi. Probabil a dorit să facă și ceva bun pentru omenire”! (Cristian Seidler, vice-președintele USR, deputat de București)
• ”Mult și pe drept hulitul „PSD” constituie, de fapt, un pervers fenomen național. Efectul decăderii românești! Cu ani în urmă observam politicianismul românesc care prolifera în toată clasa politică. I-am dedicat o carte: Clasa nevrednică! Între timp situația s-a agravat. Au apărut mai multe PSD. (Corneliu Coposu: „Blestemul României ar fi ca după 20 – 25 de ani, FSN să se afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic“) Ați uitat pdl-ul lui Băsescu? Astăzi partidele caută un țap ispășitor: CIUMA ROȘIE! Au uitat ciuma S, ciuma Securității? Au uitat ciuma portocalie? Pregătind o altfel de ciumă! Ciuma impostorilor și demagogilor pe care, cot la cot, vor s-o exporte în UE! Așa-zisul vot liber este propulsia demagogilor noștri în Europa, de unde vor vinde interesele României cum au făcut-o și până acum! La ce vă așteptați de la Băsescu parlamentar, Rareș parlamentar, toată lista psd de viitori parlamentari? Ce ați schimbat? Doar i-ați validat devenind complicii lor! Numai de refuzul votului se tem! Politicianismul este capătul votului manipulat! Cu propagandă, cu agenți de influență, cu troli cât frunza și iarba, cu prostia publică întoarsă la faza de primitivism, cu oameni fără minte sau cu caractere ticăloase, cu parveniți, cu impostori, cu demagogi, cu renegați, cu caractere eșuate! În democrația lor libertatea noastră, a poporului nostru, este pe moarte!
• România trăiește încă timpul maselor, al oamenilor despre care un scriitor ceh gândea astfel: „Ori de câte ori auzeam cuvântul „mase” îmi apărea în fața ochilor imaginea unei imense turme, o mare de spinări încovoiate și de capete plecate, mișcarea monotonă a turmelor care rumegă!” Chiar ajunse în libertate masele își trăiesc supunerea, neputința, sclavia! Masele sunt formate din oameni imaturi, eșuați, greu recuperabili! Omul-masă se trezește greu și moare în viață fiind! Ei doar sunt, nu devin! Revoluția le-a oferit o ieșire. Dar pe ei nu i-a interesat. Oameni de felul ăsta sunt fără caracter! Nu dețin motorul stării de conștiință sau al gândirii critice. Pentru ei libertatea este un nonsens! Dar cel mai grav este că nu au simțul dreptății! Lumea lor este ternă ca un deșert. Pentru ei nu există altruism, curaj civic, generozitate, compasiune, stare de sacrificiu. Pentru ei au murit degeaba martirii Revoluției, de care nu vor să știe nimic, convinși că numai indivizi ca ei, meschini, insensibili și nevolnici, există pe lume! Pentru ei nu a fost Revoluție! Pentru ei nu există istorie. Doar destrăbălare, doar profit! Doar ființe fără altă importanță decât cea colectivă, doar români post-decembriști! Timp de șapte zile, în Decembrie 1989, am avut onoarea să cunosc și altfel de români. Dar, din nefericire, ei au pierit demult!
• Refuzul votului este votul absolut!
• Și acum, Doamne, încotro ne îndreptăm? Intrăm încă o dată în războiul acesta fratricid cu incitatori, cu agenți, cu manipulatori, cu corupți, cu ura între frați, cu spatele la Dumnezeu și la Credința neamului nostru, cu păgâni și cu vinovați, și nu există antidot la nefericirea și decăderea pronunțată a României! Prefăcându-ne că o salvăm, nu facem decât s-o ucidem în timp! Aceasta este astăzi, de fapt, definiția ciumei!
Cercetarea istoriei Revoluției Române ori o instituție captivă și o tentativă frauduloasă de favorizare a infractorilor?
Tăcerea conștiințelor, tăcerea Instituțiilor!
“Răzvan Theodorescu (79 de ani), vicepreședintele Academiei Române, susține că românii le datorează libertatea lui Ion Iliescu, președintele post-decembrist trimis în judecată în dosarul Mineriadei și cercetat penal în dosarul Revoluției, și lui Iulian Vlad, șeful Securității, organul de represiune și teroare al regimului comunist.”
Iată că se întâmplă și asta! Un Institut de Cercetare dedicat Revoluției uitate deja într-un ungher al istoriei recente, confiscat, încarcerat, cu un buget care nu produce nimic, simulând activități fictive, cu un sediu ascuns de ochii lumii, desprins enigmatic de propriul lui motiv de a fi, având în frunte renegați fără scrupule dispuși să înăbușe, la 30 de ani de la săvârșirea ei, Revoluția celor peste 1400 de români, și încadrați de o figurație mercenară, complice, meschină, abrutizată, de pseudo-revoluționari de hârtie, profitând de pasivitatea instituțiilor statului, are astăzi poarta istoriei bătută în cuie! Iată până unde am ajuns, finanțând prin apatia și indiferența noastră o ridicolă comedie a impostorilor Revoluției, și consacrând, totodată, triumful schilod al celui pus în fruntea manevrelor otrăvite având drept scop mortificarea însăși a ideii de Revoluție! Asta e! Degeaba sacrificiile, împietriți cum suntem, Ceaușescu nu a murit la Târgoviște – am învățat, în schimb, din lașitate, să uităm la comandă!
La 30 de ani de la declanșarea Revoluției Române ar fi momentul să fie verificate din nou declarațiile celor care beneficiază de titlul de “luptător cu rol determinant, remarcat cu merite deosebite în Revoluția Română din Decembrie 1989”! Ei, care au luptat cot la cot alături de Ion Iliescu, „liderul Revoluției”, și de generalul Iulian Vlad, liderul Securității, pentru răsturnarea liderului comunist Nicolae Ceaușescu!
Poate că însuși Președintele statului ar trebui să solicite Procuraturii, Arhivelor Militare, Ministerului de Interne, SRI-ului și SIE, datele necesare pentru ca aceste verificări temeinice și nemanipulate să elimine odată pentru totdeauna suspiciunile legate de declarațiile false ce au permis atâtor impostori să se strecoare în Listele de Onoare ale celor ce s-au implicat, în zilele Revoluției, în acțiunile decisive care au condus la răsturnarea dictatorului Nicolae Ceaușescu! Anul 2019 ar trebui să fie și anul aflării adevărului istoric privind Revoluția Română și făptuitorii ei!
Oare Statul român și instituțiile lui au ajuns complici în acest scandal național?
Oare cei care au făcut Revoluția nu mai sunt demni de libertatea lor? Cum vor mai pretinde să le fie respectată calitatea de om al revoluției? Cum vor mai putea spune că n-au știut că s-au aservit Regimului renegat ce și-a arogat meritele Revoluției lor? De această rușine, de a-și fi trădat Revoluția, nu vor mai scăpa niciodată!
Amintesc că „luptător cu rol determinant” este cel care, conform Legii 341 din 13 iulie 2004 (actualizată) este Luptătorul Remarcat prin Fapte Deosebite – atribuit celor care, în perioada 14-25 decembrie 1989, au mobilizat şi condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localităţile unde au luptat pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi celor care au avut acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989!
Amintesc că au trecut 30 de ani și boicotul ideii de Revoluția Română trebuie să înceteze!
Amintesc că triumful imposturii în acordarea drepturilor pe care Legea Recunoștinței le oferă martirilor Revoluției precum și luptătorilor ei, trebuie eliminat!
Amintesc că fără Revoluția Română am fi trudit și astăzi la opera și faima primitivului N. Ceaușescu!
Amintesc că România datorează recunoștință nesfârșită celor care și-au dat viața pentru ceea ce ea încearcă să fie astăzi: o țară ajunsă în stare de libertate! Oamenii de nimic nu trăiesc sentimentul recunoștinței!
Amintesc, în sfârșit, că dacă în Germania, la 74 de ani de la dispariția lui Adolf Hitler, apologia nazismului continuă să fie strict interzisă prin legea penală, în România post-decembristă apologia Regimului Ceaușescu este acceptată, susținută, încurajată, iar teoria „loviturii de stat” a fostului dictator a fost preluată, tacit, de istoriografia oficială a statului român! (Istoricul contemporan, beneficiind din plin de confortul european, tânjește la ceaușism!) Cine poartă astăzi răspunderea acestui delict național aproape împlinit?
Vă amintesc ce le-a spus berlinezilor președintele Kennedy în 26 iunie 1963: „Nu vă întrebați ce a făcut țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce ați făcut voi pentru țara voastră!”
A sosit momentul să ne întrebăm, la rândul nostru, cu mâna pe inimă, ce am făcut noi în ultimii 30 de ani pentru Țara noastră?
În ce stat democratic din lume un Institut de Cercetare din subordinea Parlamentului are în frunte inculpați penal?
În ce stat democratic din lume un Institut de Cercetare din subordinea Parlamentului își consumă bugetul anual pe salariile celor care îl conduc fără a face nimic? Fără ca nimeni să nu observe? Fără ca nimeni să intervină?
Oare Președintele Statului Român știe?
Persoanele numite prin Decret Prezidențial în ziua de 12 Octombrie 2018 pentru completarea Colegiului Național al Institutului Revoluției Române încă nu s-au prezentat la lnstitut! Este vorba de Ion Leonida Horia Caramitru, Radu Filipescu, Nicoleta-Lorena Giurcanu (Matei), Teodor Doru Mărieș, Florian Răzvan-Mihalcea, Dan Voinea.
Oare Președintele Statului Român știe?
La momentul demiterii mele abuzive din funcția de Director General al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, Programul de cercetare prevăzut pentru anul 2018 conținea lucrări dedicate intrării în Anul 30 de la Revoluția Română: Revoluția la Sibiu, Revoluția la Brașov, Revoluția la București, Revoluția și Diaspora, Dicționarul General Al Revoluției Române din 1989, Enciclopedia Revoluției Române din 1989. Nici una dintre aceste teme nu a fost încheiată! Nu a fost publicat nici un studiu, nu a fost publicată nici o carte! Frauda se consumă pe față!
Oare Președintele Statului Român știe?
Cine mai poate elibera din cleștele imposturii, în anul comemorativ 2019, o istorie confiscată, după o Revoluție confiscată, domnule Președinte?
Oare chiar am ajuns să trăim într-o țară amuțită în fața fărădelegii?
Cum vor reacționa organizațiile revoluționare din Timișoara, Cluj, Brașov, Sibiu, București, la blocarea activităților singurului Institut care le-a scris istoria? Vor accepta ca reprezentanții lor să devină complicii anexării Institutului Revoluției de către oamenii lui Ion Iliescu, semnatari ai unei contestații (alături de Voican, Cutean și Cazimir) împotriva deciziei președintelui țării de a numi noi membri în Colegiul Național?
Cât de compromițătoare este atitudinea membrilor Colegiului Național, dar și a cercetătorilor din jurul lor, care doar pentru a continua să-și primească simbria susțin cauza frauduloasă a grupului Iliescu! Cum vor mai îndrăzni respectivii membri ai Colegiului Național să privească în ochi, fără să le roșească obrazul, familiile martirilor Revoluției, când vor depune coroane întru comemorarea martirilor în decembrie 2019, în Anul 30?
Domnul academician Răzvan Theodorescu, membru al Colegiului Național, pus de președintele Ion Iliescu să forțeze demiterea mea din fruntea IRRD în 30 martie 2018, a declarat recent că am condus Institutul într-un mod lamentabil: „Claudiu Iordache a avut merite incontestabile la vremea lui, dar, între timp, conducea lamentabil Institutul.” Probabil ca recunoaștere a meritului de a fi condus lamentabil Institutul mi-a fost acordat de trei ori mandatul de a-l conduce! Și dacă aș fi acceptat ca oamenii lui Ion Iliescu să folosească Institutul în interesul lor în Anul 30, cu siguranță eram și acum în funcția de director al IRRD!
Iată care este adevărul:
Anul 2017
Editare, publicare:
The book of repression – autor Ion Bucur
Securitatea, un cal troian? – autor Adrian Kali
Anul 1991 – autor Ion Bucur
Revoluție și tranziție în societatea română contemporană – autori Constantin Hlihor, Andreea Bădilă
Constituția României. Documente. vol. V – autor T. S. Stanciu
Speranța nu are sfârșit. România 1918, 1945, 1989 – autori Titus Suciu și Vasile Bogdan
Revoluție și tranziție într-un secol scurt – autor Constantin Hlihor
„Caietele Revoluției”, 1-5 (66-70)/2017
Traduceri:
Dincolo de Rubicon (engl.) – autor Alexandru Oșca
Revoluție încarcerată (engl.) – autor Alexandru Grigoriu
Tass este împuternicită să declare – autor Cristian Chircă
Anul 2018 – după plecarea mea din Institut:
Un singur Caiet al Revoluției !!
Cât de zdrențuită poate fi onoarea unui academician român!
Pentru ce a plătit statul român aproape un milion de euro? Pentru un singur Caiet?
Ce raport va prezenta Curtea de Conturi care la începutul anului va inspecta activitatea IRRD: salarii, angajări, legalitate decizii și activități?
Când va decide Senatul României un control al unei instituții aflate în subordinea sa?
Altfel spus, Institutul Revoluției Române a devenit o casă iliesciană conspirativă! Locul “ultimei lovituri de stat” a lui Ion Iliescu!
Întreb cu mâhnire în suflet: cui mai folosește acest institut?
Această cronică a revoltei oamenilor simpli este dedicată celor buni, devotați, curajoşi și cinstiţi, care nu înțeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluție și de pierderea vieților a sute de români nevinovați doar pentru ca țara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989!
Revoluția
Timișoara 16-20 decembrie 1989
Țara 20-22 decembrie 1989
„Revoluţionarii roagă poporul român să ierte naivitatea lor de a fi predat puterea nomenclaturiştilor. Pentru că Revoluţia Română este singura revoluţie din istoria omenirii în care revoluţionarii nu au luat puterea!” (Laurenţia Caluşa)
Represiunea/ Martirajul
16-22 decembrie 1989
Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei. În primul rând trebuia să trageţi la picioare.
Tov. Elena Ceauşescu: “Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo!”
Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!
Nicolae Ceaușescu: „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne … Trebuia să-i omoare pe huligani…“ „Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul. … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul … Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!“
(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din ziua de 17 decembrie 1989)
“V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă, dacă nu se retrag, să trageţi în picioare! Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă! Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!”
1100 de victime își așteaptă încă țara care să le recunoască sacrificiul și meritele!
Martirii Revoluției!
Au binemeritat de la Patrie!
Doar ei au acordat valoare de legendă unei țări care după anul 1918 și până în decembrie 1989 n-a dovedit decât mediocritatea unui mod de a trăi pe pământul european! Trădați de cei ce le-au supraviețuit, ei continuă să ofere aura de glorie a ființei omenești, dincolo de supraviețuirea câinoasă a conaționalilor lor! Ei sunt martirii României, sfinții ei, cărora românii de astăzi nu le mai închină catedrale, ci uitarea cea de toate zilele!
Iartă-ne, Doamne, pentru că izgonindu-i astăzi din rugăciunile noastre, la 29 de ani de la sacrificiul Lor, nu ne gândim la Tine!
Confiscarea Revoluției
22 decembrie 1989
Ion Iliescu, Liderul Revoluției?
„Uitaţi-vă la cimitirele lui decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?” (Călin Nemeş)
Revoluția Românilor este astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…
Securitatea
Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – celula în care a fost încătuşat, sufletul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a ingratitudinii generale? Cum de poate să o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?
Puterea cu cap de mort
Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar n-a ştiut să profite de victoria ei. Tot ceea ce aţi făcut mai târziu a fost să “negociaţi” loialitatea voastră calculată cu cei care au deschis cetatea libertăţii româneşti, pentru a o înlănţui o dată în plus! Şi, evident, să vă oferiţi, slugarnici, serviciile noilor stăpâni ai lumii contemporane. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic! Tot ce e putere românească a devenit fieful vostru. Foşti lefegii de lux ai regimului comunist, aţi devenit pe parcurs infama oligarhie postdecembristă, feroce capitalişti şi fanatici atlantişti, în speranţa că veţi fi iertaţi şi ocrotiţi de interese internaţionaliste, fie ele de la est ori de la vest. Scriu acest text dedicat speciei ticăloşilor! Scriu acest text într-o ţară ocupată. Această scrisoare ce le e adresată nu exprimă ură, ci exclusiv dispreţ! Ei i-au învăţat pe români că furtul, făţărnicia, minciuna, oportunismul, lăcomia, egoismul, cruzimea, înşelăciunea, aduc profit, corupându-le conştiinţa morală! “Reforma” securităţii, iată, îşi arată efectele. Sărăcie şi laşitate, cruzime şi masochism, ultima generaţie de români conformaţi e mânată la abatoare în timp ce-şi votează la urne hăituitorii. Adevărul a devenit o specie pe cale de dispariţie într-o ţară vag europeană, în care încă nu a fost inventat cetăţeanul, unde şi celelalte virtuţi fireşti: demnitatea, generozitatea, solidaritatea, compasiunea, nu mai au nici un preţ. Un neo-primitivism moral supune cutumele supravieţuirii unei degradări voite şi greu vindecabile. O ţară fără libertate, fără cetăţeni, o țară de conştiinţe îndobitocite, corupte ori arestate, unde istoria agonizează, trăită, în schimb, de miliardari infractori şi de “sclavi fericiţi”, ce s-au născut doar ca să trăiască în genunchi, hipnotizaţi de un cârnat şi o bere pe gratis, nu poate avea viitor. O dată în plus, victima a devenit complicele torţionarului la opera crimei! Păcat de Timişoara, ca şi de peticele însângerate de pământ unde şi-au pierdut inutil viaţa peste o mie de români, păcat de o Revoluţie plătită cu sânge (nu al vostru!), care v-a făcut bogaţi! Ei, cel puţin, au fost scutiţi să afle ce a urmat sacrificiului lor. Dar supravieţuitorii? Cine ar fi putut anticipa că vom pătrunde în lumea civilizată cu aceiaşi securişti în fruntea neamului nostru? Cine s-ar fi aşteptat ca lumea civilizată să-i primească în locul nostru? Averi exorbitante, demnităţi, imunităţi, ei sunt obezii patroni ai României contemporane, piticii ei megalomani, de extracţie zoologică, stăpânii ei parveniţi şi corupţi, purtători de caziere la butonieră, ce-şi au originea în dosarele Securităţii şi Codul Penal, politruci, parlamentari, ambasadori, miniştri, legiuitori, culturnici, preoţi, bancherii ei cu conturile doldora, lăfăindu-se în normalitatea lor de gangsteri, solidari într-o singură vină, urându-i pe cei ce nu le seamănă, ascunzându-şi în spatele ochelarilor negri privirile lor de ticăloşi, ei formează astăzi “elita” unui popor fără elite, indivizi, ei înşişi, primitivi, gregari, voraci, cruzi, ipocriţi şi cinici, care şi-au transferat trădarea şi complicitatea în politică de stat, dorindu-şi să uite că noi i-am scăpat de stăpânul lor, înfruntându-l în stradă, un stăpân pe care voi, vitejilor, ispravă de care astăzi sunteţi atât de mândri, doar l-aţi trădat! Nouă, celor tot mai puţini, ce le rezistăm, urmăriţi, cenzuraţi, persecutaţi, dezbinaţi, discreditaţi, izolaţi, supuşi epurării, ne-a fost pregătită, pentru o vreme, ca alternativă la “metodele” vechi, moartea civilă, asasinatul lent, înfometarea discretă, pedeapsa la închisoare pe viaţă într-o libertate atent îngrădită. Mai întristător este că rezistenţa noastră nu mai foloseşte la nimic într-o naţiune de subordonaţi care nu-şi mai întrevede puterea din decembrie 1989 de a schimba situaţia din România.
Există o singură meserie în care te angajezi o singură dată şi din care nu se mai poate ieşi niciodată. Aceasta, monstruoasă, ce s-a dovedit de la un capăt la altul, în comunism ca şi în capitalism, a exerciţiului ticăloşiei: Securitatea! Care a rămas şi continuă să fie, pur şi simplu, vocaţia voastră!
Şi rezistenţa la Regimul vostru corupător şi abject continuă să fie datoria noastră! În statul român mistificat şi strâmb, atâta nedreptate şi atâta trufaşă mişelie nu mai poată fi întoarsă din drum. Dar Dumnezeu nu poate lăsa neîncheiată lucrarea Revoluţiei din decembrie ‘89!
(România Liberă, 10 ani de la Revoluţia Română)
O Revoluție eșuată
Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina renegaților, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare! Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei, încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mărinimia ori mila românilor, cât manipularea la care au fost amăgiți și supuși! Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei!
Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!
16 decembrie 2018
Fotografia a fost realizată de domnul Paul Agarici în Decembrie 1989
Sărbătoarea creștină a sufletului românesc la trecerea unui secol zbuciumat!
Au trecut 30 de ani de când am avut onoarea de a citi acest discurs în ziua de 1 decembrie 1990 la Alba Iulia, cu prilejul celebrării primei zile naționale în deplina libertate a națiunii române acordată de Revoluția Română!
Nu voi fi acolo în acest an, dar credința mea într-un nou veac al renașterii neamului românesc se păstrează intactă!
Iartă-ne, patrie! O sută de ani de slavă!Trăiască România!
Basarabia, ne priveşti?
“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”
Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.
Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria, şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.”
(Claudiu Iordache – Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)
A ignora Revoluția românilor din decembrie 1989 și importanța ei în istoria centenară a României și a o confunda, vinovat, cu rolul avut de către Ion Iliescu în a șaptea zi a revoltei bucureștene este o rușine pentru societatea românească! Cum ar fi arătat România astăzi dacă ar fi supraviețuit Ceaușescu? Numai Revoluția Română a deschis calea României, eliberată de dictatură cu prețul morții a peste 1000 de români, spre UE și NATO!
„Cea mai importantă realizare în acest veac al Unirii este integrarea euro-atlantică a României!” – Liviu Dragnea
Unde era acest om când a început Revoluția?
A vorbi despre Anul Centenar fără a-i aminti pe cei care au făcut cu putință libertatea de astăzi înseamnă a compromite însăși ideea de România creștină! Biserica Ortodoxă ar trebui să respingă această blasfemiere a faptelor martirilor noștri recenți! Statul și Societatea de astăzi (forme pervertite ale Regimului ceaușist) au ales să tacă! Întrebarea este: ”Până când?„ În schimb adoptă și ratifică, pe furiș, legi ce vor scufunda România în anarhia invaziei migranților și în vicioasa agresiune păgână a “corectitudinii politice”, drumul cel mai scurt spre abandonarea spiritualității românești!
care de 29 de ani nu încetează să mă calomnieze, să mă acuze, să mă insulte, să mă izoleze!
Tot ce au lăsat în urmă Securitatea, Miliția, Armata, foști demnitari ceaușiști, agenți, informatori, colaboraționiști strecurați în Balconul Operei, unii rămași necunoscuți până în zilele noastre, hoții din ajutoarele sosite la Timișoara, egomanii mărunți pentru care Revoluția era numai a lor, bătând din picior de fiecare dată când nu le erau citate numele, revii de hârtie, clientela lui Ion Iliescu, oamenii fără virtuți, strecurați în categoria restrânsă a celor cu merite dovedite, profitorii încă bine ascunși, psihopații, cu idei fixe privind rolul lor acolo unde soarta i-a surprins în zilele Revoluției, impostura care le-a adus atâtora certificate de merit, duplicitarii, fățarnicii, prefăcuții, demagogie, invidie, isterie, lăcomie, viclenie, ticăloșie pură…
Și, rețineți, nu le-am luat și nu le-am făcut niciodată nimic!
Doar nu mi-am permis să le fiu asemenea!
Am suportat de la început atacurile ce-mi erau adresate, intuind din ce direcție veneau, dar m-am îngrădit spunându-mi că trebuie să suport, odată ce știam de partea cui este adevărul! Pentru că eu nu furasem, nu trădasem, nu vândusem, nu mă vândusem, nu-mi asumasem merite false. Și nu mi-a fost ușor! Ajunsesem să le cunosc numele, dar nu puteam proceda asemenea lor! A ieșit de aici o carte, Singur între români, în care descrisesem deciziile și faptele mele! Dar au trecut aproape 29 de ani și ordura continuă, neobosită, să mă atace. Nu puteam lăsa în urma mea, dar mai ales copiilor mei, sentimentul că tatăl lor a fost un laș, un oportunist, un corupt, un om de nimic, un nevrednic!
Nu am fost membru PCR.
Am fost anchetat de Securitatea Română în anul 1973. Dosar CNSAS 03.08. 2007
Am fost la Timișoara în timpul Revoluției!
Am participat la Revoluția de la Timișoara din 16 până în 22 decembrie 1989!
Nu am vândut FDR-ul lui Ion Iliescu!
Eu am propus primul, în anul 1991, Moțiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă, judecătorească!
Nu am facilitat acordarea unui Certificat de Revoluționar fostei mele soții!
Eu am publicat în cotidianul România Liberă, la 10 ani de la Revoluția Română, articolul: Puterea cu cap de mort!
„Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui Decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar nu a ştiut să profite de victoria ei. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic, Securiştilor!”
Eu am publicat, la 20 de ani de la Revoluția Română, cartea: Securitatea – Confiscarea unei națiuni!
„România se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri.”
Nu am participat la redactarea ultimei formule a Legii Recunoștinței, afirmând în fața lui Ion Iliescu și a lui Adrian Sanda că meritul participantului la Revoluție nu depinde de timp și loc, ci de dovada faptelor lui!
Dar în acest moment în care calomniile continuă, neobosite, să mă urmărească, în urma plecării mele forțate de la Institutul Revoluției, simt nevoia să reproduc sumar o postfață a cărții mele O Românie de câștigat sau o Națiune în descompunere, apărută în anul 2006, prefațată de academicianul Florin Constantiniu, texte puse la dispoziția celor ce doresc să cunoască Adevărul!
Academician Florin Constantiniu:
“Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă.
Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal.
Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.
Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul, Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare!”
Când și-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.
Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.”
O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere
„Claudiu Iordache a devenit cunoscut opiniei publice în urma Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989. Debutând în literatură în anul 1973 a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Iliescu, acesta arătându‑se interesat de poeziile sale publicate în revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. (Unul dintre poeme, Republica, a fost purtat de către Cenaclul Flacăra de-a lungul şi de-a latul României, culminând cu acordarea unui premiu pentru poezie.) Relaţia între Claudiu Iordache şi Ion Iliescu s‑a întrerupt odată cu plecarea acestuia din urmă la Iaşi. Aveau să nu se mai vadă vreme de 16 ani.
În 16 decembrie 1989 izbucnesc tulburările din faţa casei pastorului László Tökes. Claudiu Iordache nu va mai părăsi străzile Timişoarei decât odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste. În 16 şi 17 decembrie participă la confruntările cu forţele represiunii.
În 18 decembrie, va fi singura voce care se va opune, într-o şedinţă de „prelucrare” a evenimentelor soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi, pentru a respinge tentativa partidului comunist de a le prezenta drept o intervenţie a unor forţe „iredentiste şi huliganice”.
În 20 decembrie 1989, împreună cu un mic grup de proiectanţi, va părăsi institutul la care lucra pentru a se alătura coloanelor muncitoreşti ce se revărsau spre centrul oraşului. O parte a acestora s-a îndreptat spre Piaţa Operei, o alta spre Consiliul Judeţean pcr.
În jurul orei 12,30 a aceleaşi zile, „echilibrul” dintre militarii care apărau Opera şi mulţimea adunată în jurul ei a fost forţat de Claudiu Iordache care, înaintând spre ofiţerul ce deţinea comanda, l-a somat să se dea la o parte ori să tragă! (În momentul acela fuseseră deja împuşcaţi 72 de oameni.) Timişorenii s‑au apropiat de Operă şi primii care au pătruns înăuntru: Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu… au apărut în Balconul Operei, unde au făcut cunoscut miilor de timişoreni numele lor, precum şi voinţa de a rezista până la capăt în războiul declarat de Ceauşescu poporului său, anunţând astfel începutul a ceea ce avea să se numească Revoluţia Română. Câteva ore mai târziu, ia fiinţă întâia formă organizată a revoltei de la Timişoara, Frontul Democratic Român, ce îşi va asuma coordonarea acţiunilor ce vor culmina cu declararea Timişoarei drept primul oraş liber al României, cu două zile înainte de căderea dictatorului. Este membru fondator al mişcării apărute în Balconul rezistenţei timişorene. După căderea dictaturii, Claudiu Iordache a participat ca membru fondator la întemeierea Societății Timișoara. Avea să fie numit de către Consiliul Judeţean al FDR membru în Biroul Executiv şi Preşedinte al Comisiei de Cultură şi Presă. În urma organizării primelor alegeri libere din România, Claudiu Iordache va fi ales în Consiliul Judeţean, respectiv în Comitetul său Executiv. Îşi va păstra funcţia în CFSN Timiş, cu care prilej îl va reîntâlni pe Ion Iliescu, preşedinte al CFSN. Acesta îi va propune mai târziu să formeze organizaţia FSN de Timiş. Cu ocazia primelor alegeri locale ale acestui partid, va obţine funcţia de preşedinte judeţean. Ales deputat de Timiş, Claudiu Iordache va deveni membru al Adunării Constituante. În Parlament, îi va fi oferită demnitatea de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care o va refuza pentru a permite unui reprezentant al Transilvaniei să primească această prerogativă. Ajuns vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Comisiei de Prietenie România – Franţa, în vara aceluiaşi an va fi numit prim-vicepreşedinte al FSN. În această calitate va rosti la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi la 1 decembrie 1990 a Zilei Naţionale a României, discursul: „Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?” evocând pământurile româneşti rămase în cuprinsul imperiului sovietic. În 20 decembrie 1990, invitat la Timişoara să participe la comemorarea Revoluţiei, va cădea pradă unei cabale! Înconjurat de un grup violent, insultat, ameninţat, Claudiu Iordache va urca în Balconul unde fusese cu exact un an în urmă, de data aceasta pentru a-şi depune mandatul de deputat, solicitând un Scrutin Moral. Voturile cetăţenilor care îi oferiseră sprijinul pentru continuarea mandatului vor fi arse în piaţa centrală a oraşului! Câteva luni mai târziu Claudiu Iordache părăseşte prin demisie partidul de guvernământ, devenind deputat independent. În următorul an el va depune Moţiunea privind Accesul la Dosarele de Securitate a demnitarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune ce-i poartă numele, moţiune care va constitui subiectul Legii Ticu Dumitrescu de mai târziu.
În decembrie 1991 va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.
În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău) La capătul anului 1992 Claudiu Iordache părăseşte Parlamentul.
După ce, în vara anului 1991, un membru al familiei sale fusese agresat, cu sălbăticie, pe Bulevardul Magheru, presiunile la care era supus au continuat. De altfel, Claudiu Iordache, hărţuit continuu, inclusiv cu scrisori prefabricate, pline de injurii ori de ameninţări, va traversa o perioadă în care până şi soluţia supravieţuirii îi va fi îngreunată. Devenit prizonier de conştiinţă, când şomer, când inamic public, pentru vina de a fi rămas loial valorilor afirmate de „evenimentele” din Decembrie, viaţa sa va dovedi că, pentru protagonişti, Revoluţia, discreditată metodic, a deschis calea tuturor persecuţiilor. Claudiu Iordache va asista neputincios, în 1994, la eliminarea de la Opera Română, din motive exclusiv politice, a soţiei sale, mezzosoprana Cristina Iordăchescu, fiica mai mare a baritonului Dan Iordăchescu. Progresiv, lui Claudiu Iordache, atacat cu ferocitate comandată în presa scrisă, prezentat insistent ca având caracterul labil, „instabil”, al unui inadaptat, ca fiind agent CIA ori KGB (acuzaţie ce avea să-l aducă în instanţă ca inculpat pe fostul premier Victor Ciorbea) i-au fost cenzurate apariţiile la televiziune, fiind eliminat din publicistica naţională. A lansat, alături de Lorin Fortuna, Ticu Dumitrescu, Emil Constantinescu, Acţiunea Naţională pentru Eliberarea lui Ilie Ilaşcu şi Reîntregirea României, întreprindere anihilată câteva luni mai târziu. A anticipat formarea clasei politicianiste, a Clasei Nevrednice, complice la dezastrul României Pierdute (titluri ale unui ciclu de cărţi, împreună cu Singur între Români).
În iarna anului 2000, sub guvernul Radu Vasile, va fi ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Comemorarea Revoluţiei, cu care prilej va propune inscripţionarea pe diplomele acordate răniţilor şi luptătorilor Revoluţiei a textului: „Au binemeritat de la patrie!”
La capătul aceluiaşi an, în biroul unui om de afaceri, un fost ofiţer de securitate i-a destăinuit că era „lucrat informativ” încă din anul 1990! (Informaţie confirmată, ani mai târziu, de către un general SRI.) Într-o discuţie anterioară, scriitorul Dinu Săraru îl avertizase că „nu va fi iertat niciodată” pentru rolul jucat în Decembrie 1989.
În anul 2001, proiectul de a edita, împreună cu generalul Mircea Chelaru, revista Atitudinea Naţională, va fi blocat în urma unei intervenţii guvernamentale, acestuia din urmă interzicându-i-se să mai colaboreze cu Claudiu Iordache! Sesizându-l pe Preşedintele României în legătură cu presiunile ce îl vizau, acesta îi promite sprijinul, dar situaţia continuă să se agraveze în jurul său. În vara anului 2001 i-a fost închisă, fără nici o explicaţie, ultima rubrică pe care o avea într-un săptămânal bucureştean, desăvârşind izolarea la care a fost constrâns de către regimul politic şi presa de serviciu.
În primăvara anului 2004, un director din Ministerul Culturii o „sfătuieşte” pe mezzosoprana Cristina Iordache să schimbe numele soţului dacă mai doreşte să cânte în România! Revoltat, Claudiu Iordache cere o audienţă preşedintelui Ion Iliescu, solicitându-i să intervină. Surprinzător, Preşedintele îi propune să elaboreze proiectul unui Institut al Revoluţiei Române, invitându-l să i se alăture la Cotroceni. Claudiu Iordache acceptă. Opt luni mai târziu, Parlamentul adoptă Proiectul de Lege. În 16 decembrie 2005, Claudiu Iordache e numit directorul general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, institut din care a fost eliminat în 2018 la comanda aceluiași Ion Iliescu! În anul 2009 Claudiu Iordache ajunge în spitalul de urgență în urma unei încercări de otrăvire, după ce anunțase că dorește să lanseze ultima sa carte Securitatea – Confiscarea unei națiuni, la Timișoara în zilele comemorării Revoluției.
Nici cărţile sale n-au avut parte de un parcurs normal. Manuscrise sustrase din tipografii, cărţi nelivrate pieţei cu premeditare sau cumpărate en gros din librării, nu i-au permis să-și difuzeze ideile. A publicat în tiraje restrânse mai multe eseuri privind soarta României postdecembriste!”
“Despre revolta plănuită pe 14 decembrie 1989 de dizidenții din Iași ai regimului Ceaușescu s-au scris mii de pagini, de ziare și cărți. Pentru prima data în ultimii 20 de ani, publicația 7est a încercat, împreună cu capii revoltei, să reconstituie imaginea cât mai fidelă a Pieței Unirii așa cum arăta ea la ora 16, pe 14 decembrie. Grupul care a organizat manifestarea populară programată de pe 14 decembrie 1989 era compus din dizidenți cunoscuți de Securitate. Ștefan Prutianu de la CUG, colegul său Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, frații Vasile și Emilian Stoica, precum și Titi Iacob, “vinovat”, deja, de o revoltă a muncitorilor de la Uzinele Nicolina, din 1987. “S-a acționat organizat, cu planuri făcute cu câteva săptamâni inainte. Auzisem despre schimbările din URSS, de mișcările de la Berlin, simțeam, după Congresul al XIV-lea, c-a venit și vremea României. Nu am avut alți sfătuitori, doar că eram noi tineri și nebuni”, a spus Ștefan Prutianu, în prezent profesor la FEAA de la Universitatea “Al.I.Cuza”. Grupul de la ultimul nivel, al organizatorilor, se baza pe câteva mii de oameni care să se strângă în Piața Unirii, ca un semnal de alarmă contra regimului Ceaușescu. “Organizarea fusese anevoioasă, ne temeam de oamenii Securității. Primii cărora le-am spus planurile au fost apropiații. Planul era ca fiecare om să anunțe alți trei și tot așa, iar parola pentru a se strânge și a merge spre centru era «se dau portocale în centru». Ziua stabilită pentru demonstrație a fost 14 decembrie.Eu n-am respectat planul, am anunțat mai mulți”, a spus Titi Iacob, alt participant la ceea ce putea transforma Iașul în Timișoara României. Doar vigilența Securității a mutat izbucnirea revoltei contra regimului Ceaușescu la câteva sute de kilometri distanță. Unii contestatari ai celor care au organizat mișcarea de la Iași, de pe 14 decembrie, susțin că în oraș a fost liniște și nu s-a întâmplat nimic. Totuși, mărturiile organizatorilor, dar și amintirile ieșenilor, îi contrazic pe contestatari. Desfășurarea de forțe din centrul orașului, menită să descurajeze orice tentativă de revoltă, spune totul despre faptul că autoritățile comuniste aflaseră că aici se va petrece ceva. “Erau mașini de pompieri, mașini militare și de miliție în toată zona centrală. Concentrarea de forțe era fantastică în Piața Unirii și în apropiere. Au organizat, de fațadă, nu știu ce dinamoviadă de arte marțiale la Iași, iar câteva sute de sportivi apăruseră ca din pământ în oraș. Erau oamenii Securității, strânși din țară pentru a interveni aici. De fapt, Piața Unirii a fost plină de oamenii lor și de oamenii noștri”, a declarat profesorul Ștefan Prutianu. «Ne-am văzut in Piața Unirii, lângă Traian, apoi am coborât cu toții in pasaj și ne-am dat mâna. Atunci, după ce văzusem ce se întâmpla în Piață, le-am spus: «cineva a trădat». A doua întâlnire cu Prutianu a fost pe Ștefan cel Mare, la intersecția cu strada care se cheamă acum 14 decembrie 1989. Am stat de vorbă, eram derutați, văzusem Piața ocupată și nu știam ce să facem. Prutianu, Cassian și alți câțiva s-au îndreptat spre restaurantul de la Unirea, să vorbească la masă. De acolo au și fost arestați, am aflat seara, pentru c-am fost la Prutianu acasă și mi-a spus familia. Eu m-am dus către spitalul de izolare, apoi m-am întors la Traian, am trecut chiar pe lângă un securist cu un aparat foto în mână. Mai târziu, dupa ce m-au arestat, pe 19 decembrie, am văzut și fotografii făcute de acel securist”, a mai spus Titi Iacob. Un alt amănunt observat de participanți, puțini câți au mai fost: geamurile de la ultimele etaje ale blocului situat în dreapta Hotelului Unirea erau deschise. “Cel mai probabil ar fi fost o baie de sânge în Piață, dacă încercam ceva”. “Eu știu c-a fost și știu c-am participat activ. Dacă a fost înscenată sau provocată mișcarea din afară, habar n-am. A fost o surpriză pentru mine mișcarea de la Iași, n-am avut legătură nici cu Iliescu, nici cu Bârlădeanu, nici cu nu știu mai cine. Am fost noi și atât», a susținut Titi Iacob.”
A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!
“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!
Chiar Securitatea de astăzi…
Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.
Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi! Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.
Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu; Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!
Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!
⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?
Un ofiţer de securitate – Exact!”
⃰⃰ “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)
⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)
⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.” (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)
⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)
⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”
“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)
⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!
Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)
⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.
În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.
⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)
⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.
⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)
⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)
⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)
⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)
⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)
⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)
⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…
⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.
⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)
⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.
⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.
⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“ Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011
Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?
În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”
Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „
Fragment din cartea “Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.
Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009!
În ziua de 21 iunie 2017 a avut loc, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, lansarea cărții mele Românul frumos, un eseu despre lumea românească de astăzi. Au vorbit despre carte sociologul Vladimir Pasti, doctor în științe politice, generalul (r) Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Corneliu Vlad, publicist. Și pentru prima dată la un astfel de eveniment personal au fost prezenți toți cei trei copii ai mei, Claudiu Alexandru, Claudiu Cristian, Alice Coralie!
În aceeași zi cartea mea, urmându-și destinul, a plecat spre publicul bucureștean. Ea va putea fi achiziționată de la Librăria Mihail Sadoveanu.
În 15 iunie 2017, la invitația pictorului Gabriel Stan, directorul Galeriei de Artă KronArt din Brașov, am avut bucuria de a-mi lansa cea mai recentă carte: “Românul frumos“. Am fost întâmpinat cu ospitalitate și căldură de către camarazii mei. La eveniment a participat și Etelka Babeș, soția pictorului Liviu Corneliu Babeș, cel care în 2 martie 1989 a recurs la gestul autoincendierii pentru a protesta împotriva Regimului Ceaușescu, cu zece ani înainte de izbucnirea Revoluției Române care l-a izgonit pe dictator de la putere! (De-ar mai fi putut rezista cele câteva luni până într-un decembrie 1989, astăzi ar fi fost alături de familia lui, atât de greu încercată prin tragica sa dispariție!) Cartea „Românul frumos” a fost prezentată de către amfitrionul întâlnirii, dl Gabriel Stan, de către scriitorul Mircea Brenciu (autorul singurei monografii dedicate lui Corneliu Liviu Babeș) și de către criticul literar Iulian Cătălui. Aveam să iau la rândul meu cuvântul pentru a explica temeiurile scrierii acestei cărți, în fapt un eseu “dedicat” mic-burghezului post-decembrist, pentru care cuvintele omenie, demnitate, cinste, generozitate, virtute, altruism și-au pierdut sensul, într-o vreme tot mai întunecată a României contemporane!
Lansarea cărții mele printre prieteni adevărați a fost pentru mine o adevărată recompensă sufletească!
Între cei prezenți s-au aflat Bela Henter, Gheorghe Iosif, Mircea Sevaciuc, Emil Stoica, Vasile Mardare și alții. Le mulțumesc încă o dată! Zi cu adevărat de sărbătoare pentru stăruința umilului autor!
Cruciada împotriva istoriei naționale este o realitate în România! Reducerea drastică a numărului de ore dedicate studiului istoriei în învățământul elementar, desființarea catedrelor universitare, presiunea alienantă a unei intelighenția ce se vrea degajată de memoria poporului de care aparține, confirmă politica (tot mai greu disimulată) îndreptată împotriva studiului istoriei în România contemporană! Am ajuns să trăim într-o țară în care naționalismul este incriminat, în care datele istoriei de două milenii a românilor sunt contestate ori ridiculizate cu argumentele sarcasmului, disprețului și urii, o țară în care înalți funcționari ai Ministerului Învățământului public dispun cenzurarea manualelor de istorie, în care cimitirele istoriei românești sunt profanate de barbaria cosmopolită, în care românii (tot mai puțini) care încă respectă istoria neamului lor sunt tratați ca niste extremiști ori retardați! Ofensiva antiromânească s-a extins și în mediile culturale, unde biografia și operele personalităților românești, acuzate de colaboraționism cu istoria, sunt umbrite de acuzații ipocrite, în fapt mizerabile! Și în vremea asta numărul românilor apatrizi crește!
Naționalismul este totdeauna evocat atunci când naționalul este în suferință! Trăim, din nefericire, acest moment de rătăcire, în care se impune tot mai imperativ întoarcerea la rădăcinile României! În afara istoriei României nu există România! Deloc de mirare că în acest context dramatic tăcerea istoricului adâncește criza de identitate a statului în care trăiește! Dar acest pasivism (frigiditatea la sentimentul apartenenței!) al istoricului contemporan ne poate costa, la limită, chiar dezmembrarea țării pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri! Secolul se tulbură din nou, după ani de pace obținuți prin absența conjuncturală a războiului. Polii de putere reîncep confruntarea, având drept efect chiar dezmembrarea ori rănirea de moarte a statutului statelor mici! Cu un sfert de secol în urmă, Revoluția Română a oferit un nou început! Momentul a fost pierdut. România prezentă este o formă decăzută a României trecutului! Dar astăzi nu mai recunoaștem existența unei revoluții naționale, privite obstinat prin ochelarii unei lovituri de stat! Ce miopie costisitoare și vinovată! Transmitem lumii din jurul nostru că românii nici măcar o revoluție n-au reușit să ducă până la capăt, în pofida miilor ei de martiri! Pur si simplu ne-am predat istoria în brațele celor ce vor să transforme o națiune într-o periferie exploatată economic! Cine se mai împotrivește, astăzi, acestui curs? Să-i chemăm în ajutor, din nou, pe Iorga sau Brătianu? Ori să ne prefacem că n-au existat, deși le datorăm că vorbim și gândim românește?
Iar dacă în zilele noastre școala românească încearcă să le ascundă elevilor trecutul țării lor de dragul unui europenism vulgar, atunci părinții să-și învețe singuri copiii istoria națională!
România anului 2017 caută disperată un ajutor din afara spiritului și frontierelor ei. S-a obișnuit să fie tutelată? O altă cumplită eroare, odată ce nu o va salva nimeni, nicicând, pe un continent ce-și pierde continuu umanitatea, flămând de lăcomii și profituri! Căci România nu se va mântui decât prin credința în Dumnezeu și prin forțele proprii!
Altfel spus, reidentificarea neîntârziată, prin Istorie, a neamului românesc este singura noastră soluție!
Între 21 și 22 decembrie sângele bucureștenilor a reușit să dea lovitura finală unei dictaturi ce părea de neclintit! Ultimul reazim al puterii lui Ceaușescu se prăbușea sub ochii lui. Avea să fugă ca un laș în cimitirul istoriei care-l aștepta, lăsând în urmă o Românie însângerată! Peste 400 de morți, mii de răniți și arestați și orașe martirizate. Așa s-a sfârșit Dictatura lui Nicolae Ceaușescu!
Revoluția românilor se împlinea astfel în Capitala României!
Traseul Revoluției început la Timișoara, trecând prin Lugoj, Arad, Reşiţa, Caransebeş, Cluj, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Cugir, Iași, Târgu-Mureș, Brăila, Buzău, Galați, Constanţa, Hunedoara, Craiova, Ploiești, Târgovişte, se oprea aici! La Troița Martirilor!
Atrocitățile Regimului aveau să fie cunoscute mai târziu!
Carnagiul din 21 decembrie, bucureșteni împușcați, răniți, arestați, bătuți bestial la Jilava!
Chipul hâd al celor ce ordonaseră să se tragă în români. Generalii criminali. Istoria nu va uita numele martirilor bucureșteni, curajul și sacrificiul lor!
Timișoara-București, axa unei revoluții, singura învingătoare din cele trei revoluții din istoria modernă a românilor!
Filozoful timișorean Eduard Pamfil scria, în decembrie 1989: “Comunismul s-a născut pe malurile Nevei și a murit pe malurile Begăi!”
Eu aș îndrăzni să adaug: “A murit pe malurile Dâmboviței!”
Cât privește martirii Bucureștiului,
alături de frații lor din Timișoara, Lugoj, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov
“Numai un om liber poate să-şi transforme conşiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989, Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre democraţie! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alte mii învăluie Consiliul Județean. La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. În timp ce trupele Armatei sunt retrase la ordin (nici urmă de fraternizare), cei dintâi oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. (În primii zece, patru poeţi!) În balconul Consiliului Judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet asemănător este înmânată consulului iugoslav la Timişoara. La Operă, chemaţi din balcon, vin pe rând reprezentanţii marilor întreprinderi. La Consiliul Judeţean tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se scandează continuu: Libertate! Libertate! Se declară Timișoara primul oraș liber de comunism, se declară greva generală pentru ziua următoare. Se fac apeluri către țară pentru a se alătura luptei Timișoarei. Dar Țara încă nu răspunde! Orașul rămâne izolat. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. “Există Dumnezeu!” Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. Frontul Democratic Român organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei. O delegaţie a Comitetului de la Consiliul Judeţean ia contact cu FDR, propunând concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea, până la urmă, câştig de cauză soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR, în frunte cu Lorin Fortuna, se deplasează ceva mai târziu la Consiliul Judeţean, unde îi întâlnesc pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Timişului. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă cu sancțiuni grave, dar li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR solicită listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi și restituirea trupurilor celor decedați către familiile lor; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să treacă de partea Revoluției. Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, le este smulsă asigurarea celor doi demnitari comuniști că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului Județean, demonstranţii, unii urcați pe un tab stingher, așteaptă. Se ia, într-un târziu, calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş sediul Partidului Comunist. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Cu adevărat, noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!
Revendicările revoluționarilor timișoreni – Comitetul Cetățenesc de la Consiliul Județean
Revendicările revoluționarilor din Timișoara, prezentate la negocierile eșuate cu primul ministru communist Constantin Dăscălescu din după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989
Manifestul „A căzut tirania!”, tipărit în Timișoara în 21 decembrie 1989
Rezoluția finală a Adunării Populare din Timișoara – Proclamaţia Frontului Democratic Român – citită de la Balconul Operei din Timișoara în 22 decembrie 1989
Rezoluția Finală a Adunării Populare din Timișoara relativ la instituirea adevăratei democrații și libertăți din România – prezentată în Piața Operei din Timișoara și la Postul de Radio Timișoara la 22 decembrie 1989
Predica ținută în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, în ziua de 17 decembrie 2016, de către Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
“În acele zile de 16 și 17 decembrie, și cele ce-au urmat, piepturile voastre nu s-au izbit de vreun glonț! De aceea să-i mulțumim lui Dumnezeu că atunci piepturile voastre au fost mai tari decât gloanțele!
Iubiți frați, cred că aceasta este mântuirea fiecăruia dintre frățiile voastre, care atunci ați zidit cea mai mare catedrală din partea de vest a României. Această Catedrală pe atunci avea altarul aici, și pridvorul ei era Opera de aici, din Timișoara. Așa să le spuneți nepoților și fiilor și urmașilor dumneavoastră, pentru că în acele zile îl chemați în ajutor pe Dumnezeu, pentru viețile frățiilor voastre și pentru țară.
Aici, la Timișoara, s-a săvârșit prima liturghie a libertății românești din istoria recentă a neamului nostru românesc! Frățiile voastre ați rupt lanțurile istoriei românesti, ati rupt lanțurile cu care era înconjurat nu trupul, ci conștiința neamului nostru românesc, o conștiință ținută în întuneric, iar frățiile voastre ați dezlegat lanțurile conștiinței voastre la lumină, și așa s-a dus în tot spațiul nostru românesc!
Atunci, în decembrie, a început, din nefericire, și rărirea neamului nostru românesc. De atunci ne-am rărit tot mai mult, și vedem an de an că și dintre frățiile voastre tot mai puțini sunteți aici, printre noi, și tot mai mulți vă duceti sus, la Dumnezeu. Iată, nu demult, un fruntaș al Revoluției l-ați condus pe ultimul drum. El a fost un caz fericit, că n-a plecat biciuit de gloanțe de aici în Împărăția lui Dumnezeu, ci a plecat în pace, mângâiat de lacrimile și de rugăciunile frățiilor voastre! Dumnezeu să vă dea sănătate celor ce sunteți încă printre noi, și să rămâneți pe mai departe acea carte de istorie vie a neamului nostru românesc pe care poate nimeni n-o s-o scrie niciodată pe hârtie, dar vă rog s-o scrieți frățiile voastre în inimile urmașilor frățiilor voastre, căci numai frățiile voastre știți adevărul, și ați scris acea pagină de istorie nu cu cerneală, ci cu sângele frățiilor dumneavoastră!
Pentru toți cei ce au trecut dincolo de albastrul cerului, pentru ei am făcut astăzi pomenire, si-L rugăm pe Dumnezeu să-i odihnească alături de toți eroii neamului nostru românesc! Și pentru că suntem în vremea colindelor, haideți în clipa aceasta să îi colindăm și pe ei, și să rostim cu toții, să cântăm, o colindă, pentru că ei s-au stins în vremea colindelor, ei s-au stins când murmura în case și în biserici colinda noastră dulce, românească…”
Am fost la Timișoara, orașul Revoluției noastre, am fost la Timișoara pentru a-mi însoți pe ultimul drum prietenul, fratele meu de suflet, Lorin Fortuna, înainte de a fi coborât în pământ… Lângă trupul lui neînsuflețit am aflat, de la camarazii mei, că fratele nostru a murit de inimă rea! I-a fost lovit sufletul! I-a fost izbită inima! Medicii n-au putut să scrie asta pe certificatul de deces. Dar camarazii lui știau, și ajungând lângă ei am aflat și eu că Lorin Fortuna a fost atât de puternic afectat de emisiunile ticăloase difuzate de Realitatea TV încât s-a prăbușit! Întâi în suflet, apoi, imediat, brutal, în trup. A ajuns la spital prea târziu pentru a mai fi salvat. Dar și de-ar fi ajuns la timp, doctorii i-ar fi putut salva doar trupul. Sufletul lui, însă, sufletul lui curat, cinstit, inima lui curajoasă, n-ar mai fi avut puterea de a continua să trăiască într-o lume ticăloșită! Lorin Fortuna a murit de inimă rea. Camarazii mei au fost martorii șocului pe care Lorin, luptătorul pentru libertate, sufletul Balconului Operei Timișoarei dintr-o zi de 20 decembrie 1989, l-a trăit urmărind emisiunile Realității TV care au calomniat, a câta oară, Revoluția Timișoarei din Decembrie 1989, și totodată curajul, solidaritatea și frumusețea sufletească a celor care au luptat, și unii au murit, pentru ca niște realizatori mercenari de emisiuni comandate să-și permită nestingherit să batjocorească sacrificiile și curajul suprem al unor oameni care, într-un Decembrie 1989, au luptat și pentru libertatea lor!
Ai binemeritat de la Patrie! Odihnește-te în pace, Lorin Fortuna!
Claudiu Iordache
Timișoara, Piața Operei, într-un Decembrie 1989…
Placa memorială de pe clădirea Operei din Timișoara
Lorin Fortuna în Piața Operei din Timișoara, vorbind României absente…
Lorin Fortuna își doarme somnul de veci lângă Alexandru Grama și Remus Tășală, martiri timișoreni ai Revoluției din Decembrie 1989
Fotografii: Constantin Duma (Placa memorială FDR, Memorialul Decembrie 1989 Cimitirul Eroilor), Rompres via Emil Vlădesan (Lorin Fortuna vorbind României absente), arhiva personală Claudiu Iordache (imaginile crucii și mormântului lui Lorin Fortuna), celelalte imagini din internet, fără autor precizat
Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și este suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!
Claudiu Iordache
25 noiembrie 2016
Manifestul „A căzut tirania” tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989 – Proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21 decembrie 1989, difuzată prin multiplicare xerox în data de 21 decembrie 1989, tipărită și distribuită ca manifest revoluționar în dimineața zilei de 22 decembrie 1989
Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri!
Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu. Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!
“Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…
După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?
“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:
“Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”
“Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”
“Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”
“Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”
“Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”
“Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”
“Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”
Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!
De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”
Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!
Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”
Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”
Urmărind criza de la Opera Națională București, în care o mână de oameni încearcă să se împotrivească puhoiului de infami care apelează la orice mijloace pentru a împiedica adevărul să iasă la suprafață, urmărind această conjurație imundă a unor oameni de presă, culturnici, politicieni, profesori, demnitari, care își dau mâna să împiedice aflarea motivelor pentru care înalta scenă muzicală a României continuă să nu-și împlinească menirea, mi-am amintit un text publicat în anul 2007 într-o revistă a Academiei Române: ‘Coteria’!
Revin astăzi la acest text (constatând cu tristețe cât este de actual) pentru că nu putem trece la nesfârșit prin viață în orbire morală, într-un timp în care Parvenitismul și Impostura fac legea într-o Românie lezată grav de turpitudinile unei părți mlăștinoase a elitei ei! Sau poate că ‘omul românesc’ al lui Mircea Vulcănescu a devenit, între timp, ‘omul de mlaștină’ al anilor post-decembriști, parte supraviețuitoare a ‘intelighenției’ de la București care în ultima jumătate de secol a a lustruit continuu ghetele dictatorilor?
COTERIA
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc, graţios, pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi, într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează unii pe alţii de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. ‘Ei’ îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc, ‘ei’ îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vând cărţile doar ’ai lor’; în presa lor, articolele ’lor’ sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau ’îngerul slut’ – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo) – ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în așa zisa elită parvenită unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la televiziunile complice care au mereu ceva de de vânzare! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de naivitatea și ignoranța noastră! Politicieni, demnitari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!
Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!
Dacă în urmă cu un sfert de secol Parlamentul României ar fi adoptat o decizie privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, România anului 2016 ar fi arătat altfel! Dar n-a fost să fie! Fosta Securitate a avut vreme să se sustragă urmărilor imediate ale actelor de represiune executate de ea în zilele și nopțile Revoluției; a reușit, prin tragere de timp, să facă uitate resposabilitățile sale în Represiunea declanșată de Regimul lui Ceaușescu, represiune ce a condus la omorârea a peste 1100 de români; a avut timp să confiște Națiunea Română, culminând, la un moment dat, cu impunerea în fruntea statului român al unui om al său! Rezultatul îl resimțim astăzi! O Românie feudalizată politic, o Românie sub ocupație, pusă la îndemâna jafului străinătății care nu s-a sfiit să exploateze resursele neprotejate ale unei țări ai cărei guvernanți i-au predat, pe rând, cheile identității și suveranității naționale!
Atașez mai jos articolul ziaristului Florin Gabriel Mărculescu „Moţiunea Iordache – şah la Securitate”, publicat în România Liberă, 8 mai 1991
Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti
Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale
„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:
Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991
Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin, şi aproape pe faţă, de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.
Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”
Moţiunea Iordache – Şah la Securitate
„Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.
Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.
Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.
Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…
Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).
Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea…
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România!”
Întrebați-i astăzi pe cei patru președinți ai României post-decembriste și pe cei cinci președinți aleși ai Statului Moldova, dacă ar semna, fie și cu 98 de ani mai târziu, această Declarație-Rezoluție de Unire a neamului românesc!
Și mai întrebați-i de ce nu sunt încă pregătiți să întâmpine cu hărnicie, umilință și demnitate sfârșitul unui secol al înstrăinării românilor de familia lor cea mare!
Trăiască România reîntregită!
Vreau să apuc să trăiesc această zi în care clopotele României vor bate la unison un imn de slavă închinat Celui care, la bine și la rău, ne-a ținut nevătămați prin vremuri vitrege până în lumea de astăzi!
Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015, ziua comemorării morților Timișoarei căzuți în Revoluția din Decembrie 1989:
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Este prima dată în viața mea când urc pe treptele acestei Catedrale nu pe un covor de flori, ci pe un covor de sânge și de lacrimi. Acest covor n-a fost țesut într-o altă parte a țării, ci aici: de copii, de tineri, de bărbați și de femei care au plecat în zori de zi să se întâlnească cu moartea.
În general oamenii fug de moarte, dar cei ce au pierit și cei ce mai sunt încă printre noi, în zorii acestei zile, s-au rugat lui Dumnezeu și au zis “Doamne, ajută-mi să înving moartea!” Și au învins-o! Au învins moartea unei națiuni, au învins ateismul, au învins și au aprins lumina neamului nostru românesc. Aici la Timișoara s-a aprins prima candelă, însă în această candelă n-au pus untdelemn, ci au pus ca să ardă sângele lor, și lacrimi. Atât timp cât în candela neamului nostru românesc va arde sânge de martir, nădăjduim ca neamul nostru să nu piară!
O vreme, câteva zile, Timișoara era primul oraș liber al României, și de aici, din această candelă, s-a aprins lumina care s-a revărsat peste întreg spațiul nostru românesc. Bunul Dumnezeu sa-i odihnească în corturile drepților pe cei care astăzi ne-au așternut nouă nu numai pe treptele acestei Catedrale, ci peste întreg orașul, covorul acesta presărat cu nestemate, presărat cu viață, cu sânge și cu lacrimi. Mai sunt și astăzi lacrimi aici, în Timișoara, și Dumnezeu să mângâie inimile celor îndurerați, și să fie întru nădejde că se vor întâlni cu fiii lor, cu soții lor, în împărăția luminii lui Dumnezeu.
Iubiți frați care ați participat atunci, în 1989, aici, vă suntem datori, cu cinste, cu recunoștință, și Dumnezeu să vă scrie în cartea neamului nostru românesc. Dumnezeu să ne ajute tuturor să putem să facem această sfântă pomenire mereu în bisericile noastre, să nu-i uităm, pentru că nici ei nu ne-au uitat, nu ne vor uita nici ei, niciodată, acolo unde sunt, în împărăția lui Dumnezeu. Veșnică să le fie pomenirea, și Dumnezeu să-i odihnească, alături de toți eroii neamului nostru românesc.
Cristos a înviat din morți!
Înalt Preasfințitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului Timișoara, 17 decembrie 2015
Claudiu Iordache 