Unde, ce, când…
Dimineaţa e pe gard, verde-
le a învins satul dar oraşul
e inexpugnabil în umbra lui!
– acolo nu pătrunde lumina
ci o dezgolire a ei! M-am
trezit în zori, o dată cu
strigătul sugarului gazdei.
Acum scânceşte; fragil e
drumul spre o mulţumire
ce încetează curând! Am
găsit pe masă o cană cu
lapte şi pulberea fină a
nopţii pierdute în lume;
îmi ascult simţul vieţii!
Un nerv încordat ce semna-
lizează durerea oricărei
încercări! Prin fereastră
mă cheamă albastrul perver-
tit al clorofilei grădinii,
roşii şi conopidă, hematiile
şi zăpada în iarbă, şi, gu-
reşi, graurii sosiţi dinspre
cartierul periferiei cu ves-
tea cea bună: „Au înflorit
salcâmii!” E iarăşi cu putinţă
orice! Bucuria e la un pas
şi aş întinde palma dar mă
înfrânează atingerea atâtor
calendare cedate! Şi această
suferinţă e singura grandoa-
re pe care o cunoaşte cel
ce se însoţeşte cu viaţa!
––––––––––-
Este pieliţa de care
dimineaţa dezgoleşte
orice natură; am ieşit
la colţul ferestrei
pentru a spina ridi-
carea straiului şi
în ivirea primelor
fiinţe evadate din
tenebre, am redesco-
perit bucuria tre-
zirii! Clopotele
bat în fiecare mole-
culă de întuneric
şi în fiecare gând
pâlpâie cuvintele
ce incinerează în-
cet ceara neagră.
Credincioşii au
obişnuinţa supu-
nerii, iar pe a
revelării poeţii
care ne vin călări
dinspre muntele
Athos! Va urca
în curând pe aburul
dimineţii, ca într-o conspira-
ţie a realului, toată Mediterana!
––––––––––-
Ciudate stratificări mai are
azi transparenţa, într-un loc
se întunecă în rama unei fe-
restre iar departe capătă stră-
luciri de smarald!… Imaginile
vântoase ale dimineţii în sep-
tembrie; de aici înainte, sfâr-
şitul anului! Mă opresc din nu-
mărătoarea acelor perioade ce
s-au acumulat destul, natura
însă încheie conturile ciclu-
lui şi parcă e mai uşor să te
împaci cu totul, acum, când
vara a trecut şi iarna este
departe! Şi, totuşi, anotim-
pul, cu atâta splen-
doare în el, are parte de ne-
murire! Respir, în aerul rare-
fiat, această armonie deplină
ce încoronează maturitatea;
mă întreb dacă sunt mulţumit
că exist şi îmi răspund: da!
nu! posibil! Nu se va mai în-
toarce în lume viitorul, aşa
cum ni l-am dorit!…
––––––––––-
Metodic, ziua trece
prin toate clipele ei,
o sufăr trist, retras
într-o chilie a scri-
sului ce se dizolvă
în întunericul stins;
va pieri şi această
iarnă fără frig a
anului ’88, absor-
bită în viitorul
pe care nu-l mai
suport oricum! Pe
case curge răşina
ţiglelor iar cando-
rile tinerilor se
atrag din nou; le
voi invidia pe în-
delete! În miezul
vieţii, poetul are
alături amintirea
acelei fericiri
ce îi menţine o
stranie presimţire!
Cântă şi se cheamă
nerăbdarea muzicală
a mulţimii, dar tu,
bătrâne penitent,
aştepţi ca să fie
poemul! Aştepţi
şi taci!…
––––––––––
Flutură frunzele verdele
lor nesigur dar şi atât
mi-e prea mult, am lăsat
să-mi scape tumultul,
retras o vreme în întu-
neric şi dimineaţa mi-a
oferit bancnota ei în
transparenţa căreia se
agită, pe crengi uşoa-
re de ulm, fragmentele
de senin! S-a depus pe
masă lumina, un strat
mai suplu decât atinge-
rea poeziei de fila ce
pare o tegumentaţie de
cais, şi totuşi, în
ziua ce se pierde încet,
se risipeşte eternul în spasmul gesturilor,
în ştergerea urmelor!
Pe mobile, piliturile
materiei consumate şi-au
depus deja tatuajele com-
plicate, nu mai cutez să
respir echilibrul, sunt
prins în muzica viitoru-
lui şi unicul lucru sigur
e poate conştiinţa bunului rămas!
––––––––––-
Amurgul dimineţii, amiaza,
a şi răcit contururile şi
frunzele respiră mai uşor
umbra adâncită între ele;
a plouat nevăzut şi urmele
se văd, acum soarele e un
cristal scufundat şi în
transparenţă densă se coa-
ce. Îmi amintesc că vârsta
notează toate aceste tro-
fee pe care le pierde; dar
mă simt străin în reînflo-
rire! Lucernele foşnesc
la trecerea timpului
toamna e aproape şi un val de
ceaţă nouă departe e îm-
pins spre sentinţe care
ne învăluie. Apoi, la
iarnă, vom învia din nou
cei care vom rămâne!…
––––––––––
La marginea oraşului, podoaba
vieţilor simple; duc truda lor
asemenea vrăbiilor ce sub strea-
şina căsuţelor ieftine cuibăresc
veşnicia! Poate că natura nu poa-
te fi izgonită departe, dincolo
de pelicula de umbră a acestui
muncitor ce întoarce înserarea
acasă pe bicicletă! Îl aşteaptă
nevasta şi pâinea şi o noapte
fără insomnia de sine, şi măre-
ţia lui e mărunta dimensiune
a modestiei din care, mâine,
în zori, va răsări din nou
la colţul cartierului, la
poarta fabricii, la gardul
şantierului, pe plaja câmpu-
rilor, trăind secolii, ne-
atent la durată!…
––––––––––
Aripile grele bat în aerul
gingaş, s-a prins iluzia
în plasa subţire dar ame-
ninţarea este departe; e-
ternitatea leneşă se coace
între dovleci şi o dată cu
pleznitul păstăii cade ca
mazărea pe pământul svân-
tat. În stema câmpurilor,
satele ard simbolul lor
şi echilibrul e planarea
invizibilă între sâmbure
şi cenuşă; dar nici atât
nu ajunge pentru a le trăi!
Ştevia îşi ridică sabia
răsucită deasupra digurilor
între care râul dospeşte;
o mireasmă de soc îmblân-
zeşte pornirea sângeroasă
a eretelui, pădurea perie
cerul şi stelele se aprind
curând dar eu veghez nemiş-
cat fluxul imperceptibil.
Timpul se opresşte, zvâc-
neşte, se opreşte iar, a-
nevoios, ca râma de grădină
sub ploile ce cad şi pier
aspirate de nările ier-
bii. Mă aplec pentru a ri-
dica solzul pierdut, valva
scoicii care a adăpostit
clipa, am palma îngreunată
de golul muzicii ce apasă,
apasă, sunt, încă de pe a-
cum, prins în ceaţa lucru-
rilor ce mă hrănesc şi sin-
gur în amurgul care se re-
varsă bogat dinspre luncile
înnourate ale lunii!…
––––––––––
Ploaia a încetat să atingă
pământul dar cade trudnic
şi se risipeşte undeva în
văzduh! Privirea îi urcă
zidul până la un cer în
care vîntul sculptează
basoreliefuri pe nouri;
se încheie o etapă a
luminii, urmează adoles-
cenţa frigului, la iarnă
voi aprinde lampa la
capătul vârstei şi
mă voi ruga la
copilărie! Zăpezile
urmează, asemenea
bulgărilor de humă
rostogoliţi pe obrajii
netezi ai morţilor! Vor
acoperi mereu amintirea
dar nu vor stinge ar-
surile ei! De sub
streaşină urmăresc
toate aceste şiraguri de
perle vinete ce împodobesc
lobii, încă verzi, ai
viţei de vie, cu senzaţia că
am surprins brumând
transparenţa! Tot
mai departe de câmpul,
plin de sucuri, pe care
toate vor învia într-o
zi, de ar fi să mai fie!
––––––––––
În fiinţa mea s-a aprins
sfiiciunea! Oare cum se
trezesc aşa de uşor poe-
ţii la fiecare atingere
a insomniei? Ştiu, m-am
îndrăgostit, fără leac,
de poporul lor nenorocos
şi consimt să le urmez
datoriile! Deseară, în
liniştea autoritară a
cuvântului, voi răsfoi
Antologia pe care au
locuit-o, pe rând! Dre-
naj al mediocrităţii –
dar nu al modestiei –
ştirea poetului nu a-
duce la cunoştinţă
decât adâncul vieţi-
lor, deasupra cărora,
adesea, ne abrutizea-
ză realul! Curând, îşi
va deschide mileniul
ecluza spre viitorul
promis, un por prin
care omenirea se va
scurge într-o altă
cuvă albastră, şi o
dată cu ea şi aceste
biete câteva amintiri ale
simţurilor, cu peceţile
poeziei! O, de-am fi fost
învăţaţi să trăim mai mult
fără teamă de fericire!…
–––––––––––
Patruzeci-cincizeci, câţi sunt,
formează o familie certăreaţă,
penajul lor e uniforma modesti-
ei iar glasul pare trompeta în-
tunericului ce se apropie bâj-
bâind. Mă îndemn la somn, sub
arcul salciei s-a oprit vântul,
tace acum sub puzderia întrebă-
rilor păsăreşti, în timp ce lu-
na apare luminând transparenţa
până la sidef! Foşneşte timpul,
fiecare pas al lui fierbe
iarba gazoasă iar graurii îl
simt şi se tem. Deodată, ţâş-
neşte mistreţul din încâlcitul
hăţiş al lui august, stolul
ţipă înspăimântat şi stelele
o iau la goană pe cer! Până
la miezul-nopţii când pe ca-
lea sângelui, inima, ce vâs-
leşte istovită, s-a oprit,
în sfârşit, şi aşteaptă
trecerea lumii înspre
partea ce ne este
îngăduită!…
––––––––––
Revine începutul, noaptea
a ridicat adăposturi pen-
tru prezent dar clipa e
urmărită de remuşcări du-
rabile; un strat al luminii
doborâte apasă pe pământuri
şi zăpada săracă se împle-
teşte cu vastul puls al
clopotelor ce lărgesc de-
părtarea! Mă întreb dacă
pentru a construi e nevoie
de fericire? Casele, cu
acoperişuri înclinate,
pe care curge uzura, se
aprind timid înăuntrul
iernii şi frigul le o-
croteşte; curând va sosi
februarie şi martie va
găsi orgoliul devastat
de enormele lui fantas-
me! Tot mai neînsemnat
e impulsul ce ne rosteş-
te, tot mai trufaşă indi-
ferenţa de a trăi! Pe
geam, inegalele culturi
ale zorilor şi în stra-
da înnodată la agitaţia
încordată s-au ivit mă-
turătorii zilelor explo-
date! Se năruie zidul pe
care odată îşi sprijinise
fruntea, speranţa; aşa
suntem! Vegetale şi ine-
puizabile reveniri şi a-
pusuri, toleranţi cu iar-
na aceasta ce întârzie
înflorirea crizantemei
în toamne! Acum, văzduhul
e căuşul tăcerilor ome-
neşti, ni se trezesc re-
muşcările? Se aud din
nou chemările călăuze-
lor? Pe caldarâmuri a-
leargă soldaţi, turmele
trec spre uitarea lor
însele, existăm fără
semne în existenţă
şi puţinul lapte care
ne mai hrăneşte este
însorirea vătuită a
acestei dimineţi insta-
bile! Ninge peste România
în ritmul monoton al tre-
cutului! Altceva va veni,
va veni neapărat, altcine-
va va învia, dar până a-
tunci respirăm încordaţi
pe o singură nară, cum-
plitul viscol ce acoperă
cu sidef ucigaş, crizante-
mele toamnei! Ninge, ninge,
ninge peste lume
şi România!
(decembrie ’89)
Claudiu Iordache – Unde, ce, când… (Editura Facla, 1990 – poezii scrise înainte de 22 decembrie 1989)
Homo Europaeus
Ab Iove Principium
Să începem cu Jupiter!
Visul unei Europe
puternice şi unite!
L’Europe,
continent des valeurs humanistes, de la
Magna Carta,
du Bill of Rights,
de la Revolution francaise…
––––––––––-
Nu
puterea
te ridică
mai presus
de ambiţiile tale,
ci mărinimia!
Poţi
fi încă
un custode
smerit
al speranţei universale.
Secolul acesta
va trebui să fie
uman
ori
nu va
fi deloc!
––––––––-
Aici
Aristotel a scris
Politica
şi Seneca
a semnat
Epistulae ad Lucilium,
prietenul
de departe.
Izvoarele fântânii
europene
pot hrăni cu apa vie
omenirea însetată.
Uitate vor fi
cândva
tropăiturile
armatelor
şi ordinele răstite
ale cazărmilor,
lumea
nu mai este
de cucerit, nu
poţi constrânge o floare
să nu înflorească!
Oare de ce
dintre toate metaforele
permise poeţilor
o aleg acum
pe cea mai comună:
„Eu văd Europa
ca pe o grădină!”
––––––––
Când pământul ne va
părăsi
nu va conta ce am posedat
ci ceea ce am trăit,
nu
a avea,
ci
a fi,
nu
puterea,
ci
puterea asupra ei!
Posteritatea
să ne datoreze
piatra
de temelie
în care fisura timpului
nu s-a ivit
încă!
Nu e puţin lucru să speri
chiar dacă prezentul
este
dedicat
reveriilor cinice.
A combate în
altă parte
violenţa din noi
este o eroare.
Iisus
a întors şi celălalt
obraz,
Europa
să nu ostenească
să întindă
ramura
de măslin.
Duşmanii
ţi-i faci,
nu se nasc, ei
nu apar din senin.
Violenţa
e temeiul
răului pe pământ.
––––––––-
Europa, nici o ambiţie
nu e mai zadarnică
decât
aceea
de a domina
asupra dezbinărilor
care te dispută.
Dumnezeu
are
un plan
pentru inte.
Cine-L poate împiedica
să-l ducă
la împlinire?
––––––––
Dar odată
ajunsă
aici
nu mai ai de ales,
continentele
se îndepărtează de tine,
cum tu însăţi te-ai
lepădat
de Grecia,
abandonând Roma,
în cimitire de ierburi…
Ca şi cum fericirea
nu te-ar privi!
–––––––––-
Ai condus un imperiu,
lasă-te acum călăuzită
de o speranţă
şi de o idee: fraternitatea!
S-a născut bastardă
la sânul tău,
oferă-i
acolada legitimă!
Fii tu
antidotul
autocratului egoism.
Cheamă la tine puterea
credinţei noastre,
şi nu te întrece
decât cu tine însăţi,
şi dăruie-te
după ce
atâtea milenii de plumb
ai pretins
biruri aspre.
Vindecă-ţi rănile,
netezeşte-ţi cicatricile,
grăbeşte întâlnirea
cu noua ta
renaştere!
Cândva
maşină a dezastrelor,
cere-ţi iertare, fii
instrument al inimilor
care te cheamă
cu numele
mamei
nativităţii!
Nu un stat al statelor,
ci o patrie
a patriilor
care merg împreună
în urma
destinului.
Lumea este la fel,
numai noi
suntem diferiţi.
Aceiaşi oameni să
construiască
o altă
Europă!
Tu, care i-ai oferit
lui Iisus
casa ta, când
a fost izgonit
din casa
Lui!
Poate că într-o zi
se va putea spune
despre tine,
Europa,
că ai oferit
adăpost
trestiei gânditoare
„care şi-a găsit
odihna
în raţiunea sa!”
(Nu întâmplător
într-una
din limbile tale
Kahlil Gibran
ne-a dăruit
Profetul!)
Oameni ai Europei,
faceţi semnul iubirii
către cei
ce vă ating, stingheri,
poarta,
căci ei sunt
ori fără adăpost
peste noapte,
ori
spirite
ale libertăţii
alungate
de la casele lor!
–––––––––-
Dumnezeu
să fie respectat
în ceea ce vei clădi
în numele Lui.
Fii cetatea Sa
în care suferinţa
războiului să
nu mai aibă
sens.
Nu ipocrit
ori
naiv ecologică,
verde, pacifistă, ci
o Europă
cu adevărat
de trăit
până la capătul zilelor
noastre.
Să-ţi poţi spune
în sfârşit,
eliberată
de remuşcări, nelinişti
şi spaime:
Ecce homo europaeus!
Sunt european!
Fără a fi mai puţin
român, sârb, celt,
helvet ori flamand.
Descifrează în
vechea Evanghelie
a destinului tău
Vestea Bună a
noii Europe!
Numele tău
să aprindă
speranţa noii zidiri
universale.
Fii atunci, umilă,
însufleţirea
unei singure chemări
răscolitoare
şi irezistibile:
Europa!
–––––––
Şi aş mai vrea
să vorbesc
despre omul european
omul
care se naşte liber
pentru a-şi împlini
libertatea,
omul
care, acasă ajuns,
o deschide
tuturor
drepturilor.
Homo europaeus.
Lui i-am dedicat
speranţele mele
ştiind ce fel de Europa
am primit
de la părinţii noştri,
ştiind ce Europa
vom lăsa copiilor
noştri.
Eu,
european
prin naştere, avere
şi drepturi,
mărinimos,
generos, darnic, înţelept,
temerar, tolerant
şi sentimental,
omul
care îşi
deschide
fără teamă
biserica
tuturor necredinţelor
doar pentru a le
îmblânzi.
În sfârşit,
omul-continent,
omul
unei magnifice
şi vigilente
meniri.
Nu Walt Whitman,
marele american, scria
cu secole
în urmă: „Eu pledez
pentru fraţi
şi pentru surori„?
A sosit rândul nostru.
Homo europaeus,
omul de la începuturi
şi până la capăt,
omul ce a părăsit
iarba
osuarelor împăcate
pentru a atinge
cu vârfurile clorofilei
sale
vitale
nervurile
transparenţei
cereşti…
O nouă dimineaţă
luminează
lumea!
Milioane de fraţi îşi trezesc
sufletul
– Schone Seele,
sufletul frumos
al lui Mozart! –
şi pleacă
la întâlnirea
cu Europa…
Claudiu Iordache – Homo Europaeus (Editura Irini, 2006)
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Lasă un răspuns