Poezie

Unde, ce, când…

Dimineaţa e pe gard, verde-

le a învins satul dar oraşul

e inexpugnabil în umbra lui!

– acolo nu pătrunde lumina

ci o dezgolire a ei! M-am

trezit în zori, o dată cu

strigătul sugarului gazdei.

Acum scânceşte; fragil e

drumul spre o mulţumire

ce încetează curând! Am

găsit pe masă o cană cu

lapte şi pulberea fină a

nopţii pierdute în lume;

îmi ascult simţul vieţii!

Un nerv încordat ce semna-

lizează durerea oricărei

încercări! Prin fereastră

mă cheamă albastrul perver-

tit al clorofilei grădinii,

roşii şi conopidă, hematiile

şi zăpada în iarbă, şi, gu-

reşi, graurii sosiţi dinspre

cartierul periferiei cu ves-

tea cea bună: „Au înflorit

salcâmii!” E iarăşi cu putinţă

orice! Bucuria e la un pas

şi aş întinde palma dar mă

înfrânează atingerea atâtor

calendare cedate! Şi această

suferinţă e singura grandoa-

re pe care o cunoaşte cel

ce se însoţeşte cu viaţa!

––––––––––-

Este pieliţa de care

dimineaţa dezgoleşte

orice natură; am ieşit

la colţul ferestrei

pentru a spina ridi-

carea straiului şi

în ivirea primelor

fiinţe evadate din

tenebre, am redesco-

perit bucuria tre-

zirii! Clopotele

bat în fiecare mole-

culă de întuneric

şi în fiecare gând

pâlpâie cuvintele

ce incinerează în-

cet ceara neagră.

Credincioşii au

obişnuinţa supu-

nerii, iar pe a

revelării poeţii

care ne vin călări

dinspre muntele

Athos! Va urca

în curând pe aburul

dimineţii, ca într-o conspira-

ţie a realului, toată Mediterana!

––––––––––-   

Ciudate stratificări mai are

azi transparenţa, într-un loc

se întunecă în rama unei fe-

restre iar departe capătă stră-

luciri de smarald!… Imaginile

vântoase ale dimineţii în sep-

tembrie; de aici înainte, sfâr-

şitul anului! Mă opresc din nu-

mărătoarea acelor perioade ce

s-au acumulat destul, natura

însă încheie conturile ciclu-

lui şi parcă e mai uşor să te

împaci cu totul, acum, când

vara a trecut şi iarna este

departe! Şi, totuşi, anotim-

pul, cu atâta splen-

doare în el, are parte de ne-

murire! Respir, în aerul rare-

fiat, această armonie deplină

ce încoronează maturitatea;

mă întreb dacă sunt mulţumit

că exist şi îmi răspund: da!

nu! posibil! Nu se va mai în-

toarce în lume viitorul, aşa

cum ni l-am dorit!… 

––––––––––- 

Metodic, ziua trece

prin toate clipele ei,

o sufăr trist, retras

într-o chilie a scri-

sului ce se dizolvă

în întunericul stins;

va pieri şi această

iarnă fără frig a

anului ’88, absor-

bită în viitorul

pe care nu-l mai

suport oricum! Pe

case curge răşina

ţiglelor iar cando-

rile tinerilor se

atrag din nou; le

voi invidia pe în-

delete! În miezul

vieţii, poetul are

alături amintirea

acelei fericiri

ce îi menţine o

stranie presimţire!

Cântă şi se cheamă

nerăbdarea muzicală

a mulţimii, dar tu,

bătrâne penitent,

aştepţi ca să fie

poemul! Aştepţi

şi taci!…

–––––––––– 

Flutură frunzele verdele

lor nesigur dar şi atât

mi-e prea mult, am lăsat

să-mi scape tumultul,

retras o vreme în întu-

neric şi dimineaţa mi-a

oferit bancnota ei în

transparenţa căreia se

agită, pe crengi uşoa-

re de ulm, fragmentele

de senin! S-a depus pe

masă lumina, un strat

mai suplu decât atinge-

rea poeziei de fila ce

pare o tegumentaţie de

cais, şi totuşi, în

ziua ce se pierde încet,

se risipeşte eternul în spasmul gesturilor,

în ştergerea urmelor!

Pe mobile, piliturile

materiei consumate şi-au

depus deja tatuajele com-

plicate, nu mai cutez să

respir echilibrul, sunt

prins în muzica viitoru-

lui şi unicul lucru sigur

e poate conştiinţa bunului rămas!

––––––––––- 

Amurgul dimineţii, amiaza,

a şi răcit contururile şi

frunzele respiră mai uşor

umbra adâncită între ele;

a plouat nevăzut şi urmele

se văd, acum soarele e un

cristal scufundat şi în

transparenţă densă se coa-

ce. Îmi amintesc că vârsta

notează toate aceste tro-

fee pe care le pierde; dar

mă simt străin în reînflo-

rire! Lucernele foşnesc

la trecerea timpului

toamna e aproape şi un val de

ceaţă nouă departe e îm-

pins spre sentinţe care

ne învăluie. Apoi, la

iarnă, vom învia din nou

cei care vom rămâne!…

–––––––––– 

La marginea oraşului, podoaba

vieţilor simple; duc truda lor

asemenea vrăbiilor ce sub strea-

şina căsuţelor ieftine cuibăresc

veşnicia! Poate că natura nu poa-

te fi izgonită departe, dincolo

de pelicula de umbră a acestui

muncitor ce întoarce înserarea

acasă pe bicicletă! Îl aşteaptă

nevasta şi pâinea şi o noapte

fără insomnia de sine, şi măre-

ţia lui e mărunta dimensiune

a modestiei din care, mâine,

în zori, va răsări din nou

la colţul cartierului, la

poarta fabricii, la gardul

şantierului, pe plaja câmpu-

rilor, trăind secolii, ne-

atent la durată!… 

–––––––––– 

Aripile grele bat în aerul

gingaş, s-a prins iluzia

în plasa subţire dar ame-

ninţarea este departe; e-

ternitatea leneşă se coace

între dovleci şi o dată cu

pleznitul păstăii cade ca

mazărea pe pământul svân-

tat. În stema câmpurilor,

satele ard simbolul lor

şi echilibrul e planarea

invizibilă între sâmbure

şi cenuşă; dar nici atât

nu ajunge pentru a le trăi!

Ştevia îşi ridică sabia

răsucită deasupra digurilor

între care râul dospeşte;

o mireasmă de soc îmblân-

zeşte pornirea sângeroasă

a eretelui, pădurea perie

cerul şi stelele se aprind

curând dar eu veghez nemiş-

cat fluxul imperceptibil.

Timpul se opresşte, zvâc-

neşte, se opreşte iar, a-

nevoios, ca râma de grădină

sub ploile ce cad şi pier

aspirate de nările ier-

bii. Mă aplec pentru a ri-

dica solzul pierdut, valva

scoicii care a adăpostit

clipa, am palma îngreunată

de golul muzicii ce apasă,

apasă, sunt, încă de pe a-

cum, prins în ceaţa lucru-

rilor ce mă hrănesc şi sin-

gur în amurgul care se re-

varsă bogat dinspre luncile

înnourate ale lunii!… 

–––––––––– 

Ploaia a încetat să atingă

pământul dar cade trudnic

şi se risipeşte undeva în

văzduh! Privirea îi urcă

zidul până la un cer în

care vîntul sculptează

basoreliefuri pe nouri;

se încheie o etapă a

luminii, urmează adoles-

cenţa frigului, la iarnă

voi aprinde lampa la

capătul vârstei şi

mă voi ruga la

copilărie! Zăpezile

urmează, asemenea

bulgărilor de humă

rostogoliţi pe obrajii

netezi ai morţilor! Vor

acoperi mereu amintirea

dar nu vor stinge ar-

surile ei! De sub

streaşină urmăresc

toate aceste şiraguri de

perle vinete ce împodobesc

lobii, încă verzi, ai

viţei de vie, cu senzaţia că

am surprins brumând

transparenţa! Tot

mai departe de câmpul,

plin de sucuri, pe care

toate vor învia într-o

zi, de ar fi să mai fie!

––––––––––

În fiinţa mea s-a aprins

sfiiciunea! Oare cum se

trezesc aşa de uşor poe-

ţii la fiecare atingere

a insomniei? Ştiu, m-am

îndrăgostit, fără leac,

de poporul lor nenorocos

şi consimt să le urmez

datoriile! Deseară, în

liniştea autoritară a

cuvântului, voi răsfoi

Antologia pe care au

locuit-o, pe rând! Dre-

naj al mediocrităţii –

dar nu al modestiei –

ştirea poetului nu a-

duce la cunoştinţă

decât adâncul vieţi-

lor, deasupra cărora,

adesea, ne abrutizea-

ză realul! Curând, îşi

va deschide mileniul

ecluza spre viitorul

promis, un por prin

care omenirea se va

scurge într-o altă

cuvă albastră, şi o

dată cu ea şi aceste

biete câteva amintiri ale

simţurilor, cu peceţile

poeziei! O, de-am fi fost

învăţaţi să trăim mai mult

fără teamă de fericire!…  

–––––––––––  

Patruzeci-cincizeci, câţi sunt,

formează o familie certăreaţă,

penajul lor e uniforma modesti-

ei iar glasul pare trompeta în-

tunericului ce se apropie bâj-

bâind. Mă îndemn la somn, sub

arcul salciei s-a oprit vântul,

tace acum sub puzderia întrebă-

rilor păsăreşti, în timp ce lu-

na apare luminând transparenţa

până la sidef! Foşneşte timpul,

fiecare pas al lui fierbe

iarba gazoasă iar graurii îl

simt şi se tem. Deodată, ţâş-

neşte mistreţul din încâlcitul

hăţiş al lui august, stolul

ţipă înspăimântat şi stelele

o iau la goană pe cer! Până

la miezul-nopţii când pe ca-

lea sângelui, inima, ce vâs-

leşte istovită, s-a oprit,

în sfârşit, şi aşteaptă

trecerea lumii înspre

partea ce ne este 

îngăduită!…  

––––––––––  

Revine începutul, noaptea

a ridicat adăposturi pen-

tru prezent dar clipa e

urmărită de remuşcări du-

rabile; un strat al luminii

doborâte apasă pe pământuri

şi zăpada săracă se împle-

teşte cu vastul puls al

clopotelor ce lărgesc de-

părtarea! Mă întreb dacă

pentru a construi e nevoie

de fericire? Casele, cu

acoperişuri înclinate,

pe care curge uzura, se

aprind timid înăuntrul

iernii şi frigul le o-

croteşte; curând va sosi

februarie şi martie va

găsi orgoliul devastat

de enormele lui fantas-

me! Tot mai neînsemnat

e impulsul ce ne rosteş-

te, tot mai trufaşă indi-

ferenţa de a trăi! Pe

geam, inegalele culturi

ale zorilor şi în stra-

da înnodată la agitaţia

încordată s-au ivit mă-

turătorii zilelor explo-

date! Se năruie zidul pe

care odată îşi sprijinise

fruntea, speranţa; aşa

suntem! Vegetale şi ine-

puizabile reveniri şi a-

pusuri, toleranţi cu iar-

na aceasta ce întârzie

înflorirea crizantemei

în toamne! Acum, văzduhul

e căuşul tăcerilor ome-

neşti, ni se trezesc re-

muşcările? Se aud din

nou chemările călăuze-

lor? Pe caldarâmuri a-

leargă soldaţi, turmele

trec spre uitarea lor

însele, existăm fără

semne în existenţă

şi puţinul lapte care

ne mai hrăneşte este

însorirea vătuită a 

acestei dimineţi insta-

bile! Ninge peste România

în ritmul monoton al tre-

cutului! Altceva va veni,

va veni neapărat, altcine-

va va învia, dar până a-

tunci respirăm încordaţi

pe o singură nară, cum-

plitul viscol ce acoperă

cu sidef ucigaş, crizante-

mele toamnei! Ninge, ninge,

ninge peste lume

şi România! 

(decembrie ’89

Claudiu Iordache – Unde, ce, când (Editura Facla, 1990 – poezii scrise înainte de 22 decembrie 1989) 

homo-europaeus

Homo Europaeus

Ab Iove Principium

Să începem cu Jupiter!

http://europa.eu

Visul unei Europe

puternice şi unite!

L’Europe,

continent des valeurs humanistes, de la

Magna Carta,

du Bill of Rights,

de la Revolution francaise…

––––––––––-

Nu

puterea

te ridică

mai presus

de ambiţiile tale,

ci mărinimia!

Poţi

fi încă

un custode

smerit

al speranţei universale.

Secolul acesta

va trebui să fie

uman

ori

nu va

fi deloc!

––––––––-

Aici

Aristotel a scris

Politica

şi Seneca

a semnat

Epistulae ad Lucilium,

prietenul

de departe.

Izvoarele fântânii

europene

pot hrăni cu apa vie

omenirea însetată.

Uitate vor fi

cândva

tropăiturile

armatelor

şi ordinele răstite

ale cazărmilor,

lumea

nu mai este

de cucerit, nu

poţi constrânge o floare

să nu înflorească!

Oare de ce

dintre toate metaforele

permise poeţilor

o aleg acum

pe cea mai comună:

„Eu văd Europa

ca pe o grădină!”

–––––––– 

Când pământul ne va

părăsi

nu va conta ce am posedat

ci ceea ce am trăit,

nu

a avea,

ci

a fi,

nu

puterea,

ci

puterea asupra ei!

Posteritatea

să ne datoreze

piatra

de temelie

în care fisura timpului

nu s-a ivit

încă!

Nu e puţin lucru să speri

chiar dacă prezentul

este

dedicat

reveriilor cinice.

A combate în

altă parte

violenţa din noi

este o eroare.

Iisus

a întors şi celălalt

obraz,

Europa

să nu ostenească

să întindă

ramura

de măslin.

Duşmanii

ţi-i faci,

nu se nasc, ei

nu apar din senin.

Violenţa

e temeiul

răului pe pământ.

––––––––- 

Europa, nici o ambiţie

nu e mai zadarnică

decât

aceea

de a domina

asupra dezbinărilor

care te dispută.

Dumnezeu

are

un plan

pentru inte.

Cine-L poate împiedica

să-l ducă

la împlinire?

–––––––– 

Dar odată

ajunsă

aici

nu mai ai de ales,

continentele

se îndepărtează de tine,

cum tu însăţi te-ai

lepădat

de Grecia,

abandonând Roma,

în cimitire de ierburi…

Ca şi cum fericirea

nu te-ar privi!

–––––––––- 

Ai condus un imperiu,

lasă-te acum călăuzită

de o speranţă

şi de o idee: fraternitatea!

S-a născut bastardă

la sânul tău,

oferă-i

acolada legitimă!

Fii tu

antidotul

autocratului egoism.

Cheamă la tine puterea

credinţei noastre,

şi nu te întrece

decât cu tine însăţi,

şi dăruie-te

după ce

atâtea milenii de plumb

ai pretins

biruri aspre.

Vindecă-ţi rănile,

netezeşte-ţi cicatricile,

grăbeşte întâlnirea

cu noua ta

renaştere!

Cândva

maşină a dezastrelor,

cere-ţi iertare, fii

instrument al inimilor

care te cheamă

cu numele

mamei

nativităţii!

Nu un stat al statelor,

ci o patrie

a patriilor

 care merg împreună

în urma

destinului.

Lumea este la fel,

numai noi

suntem diferiţi.

Aceiaşi oameni să

construiască

o altă

Europă!

Tu, care i-ai oferit

lui Iisus

casa ta, când

a fost izgonit

din casa

Lui!

Poate că într-o zi

se va putea spune

despre tine,

Europa,

că ai oferit

adăpost

trestiei gânditoare

„care şi-a găsit

odihna

în raţiunea sa!”

(Nu întâmplător

într-una

din limbile tale

Kahlil Gibran

ne-a dăruit

Profetul!)

Oameni ai Europei,

faceţi semnul iubirii

către cei

ce vă ating, stingheri,

poarta,

căci ei sunt

ori fără adăpost

peste noapte,

ori

spirite

ale libertăţii

alungate

de la casele lor!

–––––––––- 

Dumnezeu

să fie respectat

în ceea ce vei clădi

în numele Lui.

Fii cetatea Sa

în care suferinţa

războiului să

nu mai aibă

sens.

Nu ipocrit

ori

naiv ecologică,

verde, pacifistă, ci

o Europă

cu adevărat

de trăit

până la capătul zilelor

noastre.

Să-ţi poţi spune

în sfârşit,

eliberată

de remuşcări, nelinişti

şi spaime:

Ecce homo europaeus!

Sunt european!

Fără a fi mai puţin

român, sârb, celt,

helvet ori flamand.

Descifrează în

vechea Evanghelie

a destinului tău

Vestea Bună a

noii Europe!

Numele tău

să aprindă

speranţa noii zidiri

universale.

Fii atunci, umilă,

însufleţirea

unei singure chemări

răscolitoare

şi irezistibile:

Europa!

––––––– 

Şi aş mai vrea

să vorbesc

despre omul european

omul

care se naşte liber

pentru a-şi împlini

libertatea,

omul

care, acasă ajuns,

o deschide

tuturor

drepturilor.

Homo europaeus.

Lui i-am dedicat

speranţele mele

ştiind ce fel de Europa

am primit

de la părinţii noştri,

ştiind ce Europa

vom lăsa copiilor

noştri.

Eu,

european

prin naştere, avere

şi drepturi,

mărinimos,

generos, darnic, înţelept,

temerar, tolerant

şi sentimental,

omul

care îşi

deschide

fără teamă

biserica

tuturor necredinţelor

doar pentru a le

îmblânzi.

În sfârşit,

omul-continent,

omul

unei magnifice

şi vigilente

meniri.

Nu Walt Whitman,

marele american, scria

cu secole

în urmă: „Eu pledez

pentru fraţi

şi pentru surori„?

A sosit rândul nostru.

Homo europaeus,

omul de la începuturi

şi până la capăt,

omul ce a părăsit

iarba

osuarelor împăcate

pentru a atinge

cu vârfurile clorofilei

sale

vitale

nervurile

transparenţei

cereşti…

O nouă dimineaţă

luminează

lumea!

Milioane de fraţi îşi trezesc

sufletul

– Schone Seele,

sufletul frumos

al lui Mozart! –

şi pleacă

la întâlnirea

cu Europa…

Claudiu IordacheHomo Europaeus (Editura Irini, 2006)

Anunțuri

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s