Eseu

romania-pierduta 

Eu mă simt neobosit în dragostea pentru România mea… 

Nu o dată mi s-a întâmplat să aud, în timp ce lucram, venind dinspre blocul de vis-a-vis, sunetul timid şi nesigur al unei viori. Probabil că un elev trudea în cămăruţa lui la şlefuirea unei tainice aptitudini. Câteva săptămâni mai târziu, aveam să realizez că încet, dar sigur, vibraţia aceea acută şi distonantă, deseori insuportabilă, se transformase, prin şlefuiri imperceptibile, în aproape o armonie. Când am reuşit să termin România Pierdută, efortul adolescentului se şi vedea răsplătit. Muzica partiturilor tot mai complicate, executate cu o tot mai firească siguranţă, se eliberase pe nesimţite de stângăciile pe care avea să le mai învingă de atâtea ori!… Pentru mine, copilul cu vioara reamintea o Românie care renaşte. Munca lui, acolo, de o puritate severă, mi-a evocat o revelaţie a lui Saint-Exupery, care, urcând noaptea într-un tren mizer, întâlnise într-un compartiment, ghemuit în braţele vlăguite ale mamei sale, un sugar flămând. „Am văzut în el un Mozart murind!…” Eu, în schimb, ascultasem recules, în gamele triumfătoare ale copilului cu vioara din blocul de vis-a-vis, România trăind.  

Sub dictatură proştii se mai înţeleg uneori, în democraţie niciodată. Mulţimile sunt humusul popoarelor, iar popoarele – grădinile înflorite ale mulţimilor. În acest moment, România pare mai degrabă o ţară fără popor. „Cum nu avem popor, cu noi orice se poate întâmpla”, mi-a spus cineva. Şi avea destulă dreptate. Mulţimea românească a atins condiţia plebei romane înainte de căderea Republicii. Indivizii ce o compun, rentieri ai mizeriei, se complac să subziste de pe o zi pe alta, cu un salam în mână şi cu o pâine subvenţionată în cealaltă. Am descoperit frecvent fraze triste în cărţile meditativilor României, în care se putea citi aceeaşi resemnare înaintea unor stări de lucruri nevindecabile. În România nu funcţionează nici o altă credinţă în afară de aceea a supravieţuirii. Iată ce suntem, ori mai degrabă ceea ce nu putem fi! Românul este un european neformat. Frate cu lâncezeala, cu docilitatea şi cu dezordinea, românul rămâne, poate, roca cea mai rezistentă la asaltul schimbării: o neclintire în sine exemplară, dacă nu ar fi reprobabilă. Este motivul pentru care până şi istoria devine ezitantă când pătrunde în bisericile acestui popor, deseori flămând, care, de voie ori de nevoie, şi-a mâncat nu numai lebedele, dar şi sfinţii. 

Toţi copiii lui Dumnezeu au defecte. Noi, românii, le negăm doar, în loc să le înfruntăm, pe ale noastre. Nu formăm un popor defect, ci prea uşor defectabil. Franţa, avariată grav la 1871 şi la 1940,  s-a autoreparat din mers şi încă funcţionează. Naufragiul Americii pe plajele vietnameze n-a împiedicat-o să rămână prima putere a lumii. Austria după Anschluss nu mai seamănă cu cea de astăzi. Germania este o dovadă că până şi erorile pot consolida o măreţie. Ruşii renasc de fiecare dată când avalanşa îi îngroapă. Rezistenţa la nenorocire e mare acolo unde neîncrederea în destin este mică! Cereţi românilor să vă răspundă sincer dacă mai cred în steaua lor şi vă vor răspunde clătinând apatic din cap. Întrevăd în prezentul continuu al ţării mele expansiunea în timp a unui trecut consumat la întâmplare. Din ceasurile românilor curge neîntrerupt nisipul şi parcă în loc de clipe ne inundă neantul. E suficient să constaţi tandra convieţuire a populaţiei cu gunoaiele, cu mizeria evitabilă ce îi asediază oraşele, cu şobolanii prosperi ce-i mişună prin subsoluri, cu miasmele de tot felul deversate în văzduhul albastru, cu sulful malign al fabricilor scheletice, cu pulberea cimenturilor, cu putreziciunea apelor, pentru a înţelege de ce românul s-a transformat într-un personaj gorkian. Datorită lui, România a devenit azilul de noapte al unei mentalităţi ce nu mai vrea să se schimbe pentru că nu se mai ştie schimba! Enorma toleranţă la rău îi face cu putinţă un precar fără limită. În nici o ţară europeană statul nu datorează cetăţeanului mai mult ca aici, şi cu toate astea frica de Stat a românului e nemărginită. După ce, în decembrie 89, a izbit cu o furie neaşteptată în clopotul găunos al puterii lui Ceauşescu, astăzi pare a se căi pentru îndrăzneala lui. Anii dictaturii s-au dovedit, pentru român, ceva mai buni decât cei ce i-au urmat. Incapabil să statueze o ordine pe care să o respecte, s-a simţit cu mult mai liniştit în ordinea comunistă ce nu-i pretindea să mai suporte şi biruri pe libertate! Mulţimile urăsc libertatea, popoarele o adoră; pe undeva, românii se complac să poarte doliul libertăţii pierdute, dar îi îngrozeşte exigenţa libertăţilor câştigate. 

Claudiu Iordache – România Pierdută

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s