Revoluția celor uciși. 1989. Recviem pentru învingători

20 Decembrie 2021.

32 de ani de când zeci de mii de oameni, după patru zile de luptă cu dictatura lui Ceaușescu, au strigat, în Piața Operei din Timișoara, EXISTĂ DUMNEZEU!

32 de ani de la întemeierea Frontului Democratic Român, în Balconul Operei Timișoara!

32 de ani de când Claudiu Iordache a renăscut ca OM LIBER în Revoluția din Decembrie 1989!

30 de zile de când Luptătorul pentru LIBERTATE Claudiu Iordache a părăsit această lume.

„Revoluția celor uciși. 1989. Recviem pentru învingători” este ultima carte pe care a încheiat-o, dorindu-și să o vadă publicată în acest 20 decembrie.

Memorie eternă unui EROU!

Dar dovada cea mai impresionantă că în România a avut loc o revoluție reală e adusă de zecile de mii de români care depășiseră faza tuturor manipulărilor: entuziasmul lor, vocea imensă a mulțimilor scandând cuvântul Libertății ori cântând Deșteaptă-te, române, emoția vădită, fraternizarea exemplară, înaltă, o împletire extraordinară între puterea oamenilor și puterea mulțimii, evocarea continuă a lui Dumnezeu ori a Timișoarei insurecționale, privirea febrilă a unei națiuni cu accente profetice, toate acele imense trăiri amintind fervoarea lui 1 decembrie 1918 n-au putut fi stimulate cu mijloacele serviciilor secrete.

Poporul român a ars în ora lui astrală, și a pune sub semnul dubiului științific Revoluţia lui înseamnă a nega, pur și simplu, dreptul la istorie exemplară a unui neam european. Poate că asta și surprinde: saltul de la servitute la orgoliul libertății și căderea la fel de rapidă a încrederii în forțele proprii. Revoluția românilor a inflamat conștiința lumii, luminându-i calea rezervată oricărui popor oprimat. Și poate că, în ultimă instanță, cea mai gravă vină a fostei Securități constă în sufocarea acestui elan desferecător! Securitatea, confiscând masiv mijloacele schimbării, a întors din drum demnitatea românească, a constrâns-o să abjure. Și ea a cedat. S-a întârziat pe sine pe drumul viitorului. Să nu-i ucidem, atunci, cu neîncrederea noastră tentativa de a-și surmonta destinul. În acești termeni, Revoluția Română s-a aliniat celorlalte două, din 1821 și din 1844, fiind la rândul ei o revoluție învinsă. Ea nu a fost decât o schimbare la față. Convingerea din ultimii ani ai lui Cioran a fost că el nu se mai poate întoarce într-o Românie înfrântă de propria-i încercare de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în cutele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una, cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran. Și biata Românie. Și noi, românii contemporani care nu mai precedăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Trăim un timp în care eroismul, ca alegere extremă a conștiinței, e total ignorat, în care nu mai merită să mori pentru nimic și pentru nimeni! Poate că niciodată eroii noștri n-au fost mai desconsiderați ca astăzi, și asta la 20 de ani de la o revoluție a martirilor! Dezinteresul public pentru cultul eroilor e năucitor. Românii căzuți în numele libertății unui popor insensibil mor a doua oară, îngropați de indiferența generală. Istoria neamului s-a închis cu capitolul unui refuz general. Nu mai avem trecut – pentru că nu ni-l mai amintim, nu ne mai emoționează, nu ne mai interesează – cum nu mai avem viitor. Nu mai avem decât acest prezent derizoriu în care trăiesc, în devălmășie, ființe amnezice și dezrădăcinate, care nu mai au sfinți, nu mai au patrii, nu mai au familie. Un fel de joc macabru al agoniei despuind de ultimele însușiri creștine un popor condamnat să nu se mai respecte pe sine.

Exegeza postdecembristă a Revoluţiei Române conţine o garderobă aglomerată de argumente în favoarea unei lovituri de forţă pro-moscovite în 22 decembrie, ignorându-se faptul că Revoluţia poporului a respirat liberă între 16 şi 22 decembrie! (“alterare majoră, bruscă şi violentă a ordinii de guvernare şi a structurilor asociate acesteia” – The New Encyclopedia Britannica). După fuga lui Ceauşescu s-a declanşat procesul suplinirii vidului de putere. A pune existenţa unei revoluţii sub semnul premeditat al dubiului, după ce ea a reuşit să răstoarne dictatura, ţine de armele subversive ale celor temporar învinşi, dar nu eliminați definitiv din tabloul principal al disputării prerogativei naţionale. O confuzie elementară căreia i-a căzut pradă naivitatea mimată a multor analişti străini.

Între 16 şi 22 decembrie 1989, peste 1100 de români şi‑au pierdut viaţa pe străzile României. Schimbările Estului n-au antrenat în altă parte utilizarea violenţei. Ele s‑au produs prin consensul crispat, deseori obligat, între cei ce abandonau puterea cu gândul de a o recupera şi societatea celor ce au refuzat solidar sistemul totalitar. Numai în România istoria anului 1989 a costat atât de scump. Preţul acestei surpări l‑a constituit viaţa martirilor şi sângele vărsat. Faptul că post‑revoluţia a fost controlată în scopul revenirii la putere şi remodelării formulelor de dominaţie nu impietează asupra autenticităţii actelor Revoluţiei. Revoluţia Română, judecată după principiul lui Peter Calvert, a fost spontană, bruscă, violentă. Cercetătorul mai adaugă nevoia succesiunii politice şi a schimbării pro­funde. Nu e treaba unei Revoluţii evoluţia de dincolo de ea. Ea este pentru ca altceva să fie cu putinţă, în afara a ceea ce a provocat‑o să izbucnească! Ea a produs românilor momentul schimbării, dar nu l‑a gestionat mai depar­te. Revoluţiile sunt fulgerele istoriei, nu anotimpurile de secetă, anterioare ori ulterioare. Revoluţiile nu antrenează doctrine, ci frustrări şi nemulţumiri. Ele nu sunt politice, chiar dacă epilogurile lor se politizează. Revoluţia nu survine până când istoria blocată nu o cheamă în ajutorul ei. Între 16 şi 22 decembrie s‑a consumat o Revoluţie preţioasă în palmaresul unui popor constrâns să se împace cu nefericirile sale. Aspiraţiile şi ideile revoluţiei au părut naive: glasnost, perestroika au fost refrene îngânate, dar tot atunci pe buzele Revoluţiei a apărut strigătul uriaş al Trezirii şi Libertăţii! Revoluţiile deschid mereu o poartă blocată prin care istoria poate pătrunde într‑o altfel de evoluţie. Putem judeca sever evoluţia postdecembristă, dar nu şi Revoluţia din Decembrie! Cum în teoria schim­bării Revoluţia nu şi‑a găsit o unică definiţie (cel mult o cazuistică), o judecată a prospectologilor asupra Revoluţiei Ro­mâne e cu atât mai riscantă. În ultimă instanţă, istoria (un continuu flux şi reflux al energiilor sociale epuizate şi renăscute) este o desfăşurare de neclarităţi, contrarietăţi şi episoade necon­trolate. Dar nu putem lua poporului, al cărui sânge ne însufleţeşte şi căruia îi vorbim limba, dreptul de a se desprinde din soarta care‑i este potrivnică. Teoriile conspi­ratiste nu pot fi judecate şi acceptate decât în raport cu influenţa lor. „Conspiraţia“ a costat, în Germania, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, zero morţi. În România a costat peste 1100 de morţi! Marile Puteri au avizat schimbarea, dar nu au produs‑o. Drama contemporană a României postdecembriste este că a fost – şi continuă să fie – la fel de iresponsabil condusă înainte şi după decembrie 1989, înainte şi după Revoluţie!

“Nici clasa politică, nici societatea românească n-au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilități oferite de căderea comunismului [..]) Vorbim de clasa politică și de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială și sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogățească (…)  A jefuit cum nici huliții fanarioți n-au făcut-o.  Responsabilitatea ei față de situația catastrofală a României este imensă.” (Academician Florin Constantiniu)

Doar revoluţia s‑a condus pe sine din protest în revoltă, din revoltă populară în insurecţie victorioasă. Dar când fulgerul a încetat să mai lumineze România, pe chipul ei s‑a aşezat din nou pecinginea de plumb a domniei nomenclaturii contemporane.

Revoluția Română este un fapt de istorie. Istoria reține dovezile și mărturiile combatanților, pentru că în decembrie 1989 a avut loc un război fratricid, un război sui generis între armatele represiunii lui Ceaușescu: armata, miliția, securitatea, și poporul ce-și voia libertatea. De altfel mărturiile conținute în cele opt volume ale Procesului de la Timișoara (ediții îngrijite de Traian Orban, Miodrag Milin și Gino Rado), cel mai atotcuprinzător rechizitoriu la adresa responsabililor represiunii de la Timișoara, la care vom apela de mai multe ori pe cuprinsul acestui volum, confirmă fără echivoc implicarea organelor de partid, a Securității, Miliției și Armatei, în acțiuni dominate de cruzime, ură și sadism, provocatoare de moarte și suferințe. Nu poți decât să te simți umilit ca român atunci când știi că poporul tău a putut naște astfel de specimene! Partea lor din Revoluția Română se constituie, astfel, într-un spectacol macabru al omului declasat, omul nou al lui Nicolae Ceaușescu. Pe de altă parte, conținutul şi greutatea mărturiilor și documentelor, puse în balanță cu maculatura istoriilor loviturii de stat a bravilor comentatori din bogata pletoră a fostei Securități, de tip Alex Mihai Stoenescu ori de tip Florin Bechir ori de tip Hoandră, ori de tip Cosmin Gușă  (“Tot de Crăciun am avut și așa-zisa Revoluție, care a fost de fapt o lovitură de stat, conectată la origine cu evenimentele mineriadelor.” “Revoluția din ’89 a fost, de fapt, o lovitură de stat ruso-maghiară, de tip KGB”.  „Toate generațiile din România de astăzi sunt afectate de minciuna primordială post ‘89…”) care nu s-a sfiit să amenințe că va finanța un Institut de Istorie care să dovedească inexistența Revoluției!, ori de Moise Guran, ori de Grigore Cartianu, ori de col. Mircea Dogaru (după care în timpul Revoluției: “S-a mizat pe faptul că sunteți “curați” și mânați de un “devotament sincer” și pe faptul că, întotdeauna, dacă “mandrina” (oaia cu clopoțel după care se ia turma) se repede capie pe drumul “pavat cu intenții bune”, turma va ajunge, matematic, “spre iad”!) ori de Rareș Bogdan, departe de a exprima un gest de căință, aruncă în derizoriu absolut mărunta muncă mercenară a detractorilor Revoluției! Un lucru este sigur: istoria nu trebuie niciodată lăsată pe mâna celor ce vor să dezonoreze! 

A câștigat poporul această luptă în stradă? Cartea fostului președinte Emil Constantinescu: Păcatul originar, sacrificiul fondator – Editura Minerva) aduce argumente convingătoare în favoarea acestei afirmații. Totodată, Emil Constantinescu încearcă, și reușește, să demonstreze că la Timișoara a avut loc „o revoluție completă”, încheiată cu formarea unui partid antitotalitar care a purtat însemnele simbolice, mai presus de orice bănuială, proprii comandamentului unei revoluții naționale, fraternale, morale și creștine! Tabloul răsturnării puterii dictatoriale, cu suita sa impresionantă de victime, este consecința faptului că în România, spre deosebire de celelalte țări ale Estului, a avut loc nu o revoluție provocată și controlată, o revoluție de catifea, ci o revoluție autentică. Observația profesorului universitar lyonez, Jean-Louis Courriol: “Poate că singura revoluție adevărată a Europei anului 1989 a fost în România!” devine astfel cu atât mai întemeiată.

Cert este că după consumarea ei au urmat anii de tăcere inexplicabilă. Neîncrezătoare, istoriografia românească, ignorând dreptul la istorie al unei generații supusă unor suferințe constante, în așteptarea apariției unor surse străine miraculoase, depozitate încă sub protecția secretului de stat, a amânat momentul. Să fie, oare, adevărat că frica de istorie conduce inexorabil la un fals de istorie, în cazul nostru acela de a comenta o revoluție învingătoare ca pe o lovitură de stat? Istorici importanți au lăsat ca timpul să rezolve problemele, în pofida faptului că Revoluția fusese cel mai tulburător moment al biografiei tuturor. Iar scrierea istoriei celor merituoși nu a interesat pe nimeni. Mai mult chiar, executarea perfidă a unui memoricid, în tentativa premeditată de a bloca cercetarea crimelor din decembrie 1989, împiedicând victimele să-i afle pe cei ce le fuseseră călăi! Dealtfel, în pofida faptului, sesizat de Stephane Courtois: “A venit timpul formării unei memorii europene a teribilului secol XX, “o memorie care să țină seama nu doar de o tragedie ori alta, ci de toate tragediile!”, istoria Revoluției române nu și-a găsit un loc în memoria europeană nici în zilele noastre!

Toți ăștia unde erau? În 16 când românii au ieșit în stradă pentru a rosti împreună, sprijinindu-se unii pe alții, numele Libertății, în 16 noaptea când oamenii au fost vânați ca animalele şi călcați în picioare în închisoarea orașului, în 17 când militarii au început să tragă în balcoane, pe stradă, în spitale, la adăpostul întunericului, omorând femei, bătrâni, muncitori ori copii, în 18 când activiștii au încercat să-i convingă pe timişoreni că pe străzi acționează huligani şi agenți străini, în 20 când plutoane înarmate ne somau să nu îndrăznim să facem un pas înainte spre clădirea Operei, în 20 noaptea când am avut în faţă floarea jalnică a regimului, înspăimântată dar gata să execute și pe mai departe ordinele sceleratului, în 21 când zeci de vagoane cu muncitori din Oltenia, înarmaţi cu bâte, se îndreptau spre Timişoara să reprime Revoluţia, în 22 dimineața, la ora 5, când partidul, miliția, securitatea și armata se pregăteau să ia cu asalt balconul Operei pentru a-i aresta pe liderii FDR?

Dar iată o mostră de iresponsabilitate profesională a autorului Alex Mihai Stoenescu. În cartea sa Cronologia evenimentelor din decembrie 1989, apărută sub egida Centrului de Istorie a Românilor “Constantin C. Giurescu”, la pagina 133 aflăm că: “Autorul celei mai echilibrate și, se pare, a celei mai autentice relatări a evenimentelor din Timișoara, Miodrag Milin, va povesti momentele dramatice ale acelei nopți: “M-am dus cu 150-200 de oameni la Operă. În Operă n-au mai rămas decât puțini. Aveam și o armă. Am strigat: ”Români, adunați-vă! Avem nevoie de voi. Nu trebuie să dați dovadă de lașitate în această noapte!” Am plecat după oameni, care rămăseseră la Consiliu… În acea noapte n-a fost nici Fortuna, nici Vârtan… Am fost prea puțini. În acea noapte am albit. A fost cea mai grea noapte din viața mea!” Istoricul Miodrag Milin nu a fost în Timișoara în acele zile ale Revoluției!

“Opera” mercenară a dl-ui Stoenescu, un mic mistificator din categoria Mușat & Ardeleanu, devenită manualul manipulării istoriei Revoluției, e de fapt o capodoperă de omisiuni, de imprecizii voite, de răstălmăciri și mistificări, dedicată unui singur scop consecvent: compromiterea ideii de Revoluție! Și pentru că la pagina 119 amintește și de intervenția mea din 20 decembrie 1989, din Balconul Operei, citând inexact: “În jurul orei 15, din Balconul Operei va vorbi Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache, scriitor român. Mi-e teamă. Tuturor ne e teamă. Singura soluție este să rămânem împreună!” adaug un fragment din intervenția mea în fața miilor de timișoreni adunați în în fața Operei: “Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sînt scriitor român. Sînt mândru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani. Sânt mîndru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atâta timp şi pentru că am venit aici pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”). Aşa trăieşte forţa unui popor! 

o istorie a Revoluției, susținută cu documente și dovezi irefutabile, nu a fost scrisă niciodată. Însă dominantele vorbesc de la sine, asemenea unor nervuri ce au susținut, în Decembrie 1989, transparența întunecată a unei explozii inevitabile. Torentele nu suportă directive. Ele nu se rostogolesc pe sectoare dedicate, ele inundă ori îneacă silnic tot ceea ce li se împotrivește, pentru a sfârși, într-un târziu, într-un leșin mlăștinos. Revoluția în sine este un proces ce nu poate fi declanșat și controlat de la un pupitru de comandă. (Chiar și astăzi apar cărți în Franța ce pledează în favoarea unei revoluții de la 1789 “inspirată” de agenturi engleze.) Revoluția în sine – o sărbătoare sângeroasă în șantierele tăcute ale istoriei, dar pe care unii au văzut-o ca pe o lovitură de pumn izbind balanțele nedreptății! – este neprevăzutul în acțiune! Nu știi când pornește, nu știi când sfârșește, expresie a unei rupturi bruște și traumatice provocată de neputința unui sistem de a se reforma. Revoluția, o evoluție bruscă, e recursul ultim la o stagnare sinucigașă. Doar prin revoluție istoria supraviețuiește propriilor prăbușiri. Gustave Le Bon, în Revoluția franceză și psihologia revoluțiilor, era convins că astfel de mișcări nu sunt niciodată spontane. Dar tot autorul francez consideră că nemulțumirea generalizată este cea care aprinde focarele revoluției, conchizând însă la un moment dat că: “Sufletul omului este un mecanism deosebit de fragil și marionetele care se agită pe scena istoriei știu arareori să reziste puternicelor forțe care le pun în mișcare.” Ereditatea, mediul, circumstanțele – sunt stăpâni autoritari. Nimeni nu poate spune cu certitudine cum s-ar fi comportat dacă s-ar fi aflat în locul oamenilor ale căror fapte încearcă să le interpreteze” Iată impasul pe care istoricul și știința sa probabilă nu-l pot surmonta! Istoria este ceea ce aflăm din ceea ce a fost, este un fragment al trecutului dar nu trecutul însuși. Revoluția, această tăietură brutală în înlănțuirea istoriei, incendiară și devoratoare, capabilă să schimbe dar fără să se lase schimbată, este un drept natural al popoarelor. La ea recurg mulțimile când carcera regimurilor nu le mai permite accesul la starea de libertate. Nu poți convinge o dictatură să devină o democrație dacă nu pui mâna pe armele celei din urmă. Nu poți să o înfrunți decât riscându-ți viața. Și nu ți-o riști decât atunci când nerăbdarea de a fi om liber nu mai șovăie și dă la o parte teama de a pieri.

De ce trebuie să lăsăm întotdeauna istorii neterminate în urma noastră? De fapt, ce s-a întâmplat în estul Europei, pe tot cuprinsul anului 1989? În pofida aparenţelor, istoria suportă bine schimbarea! În ţările din spatele cortinei de fier a izbucnit o conjuraţie victorioasă a comuniştilor reformişti împotriva comunismului nereformabil, ori a comuniştilor buni împotriva comuniştilor răi! Este şi motivul pentru care revoluţiile Estului au fost, cu toate, de catifea, cu excepţia uneia singure: cea din România! În România, raportul dintre comuniştii buni şi răi s-a dovedit cu mult prea mic; rezultatul a fost că aici a trebuit să curgă sângele celor care, comunişti ori nu, au ales să sfideze dictatura, ca formă absurdă de exteriorizare a puterii, în stradă! Ca urmare, Timişoara – enclava cea mai bine informată în teritoriul unei ignoranţe îndelung exersate – care clocotea de mai mulţi ani, face explozie!

Între 16 şi 22 decembrie se trage, pur şi simplu, în mulţimile româneşti care pretindeau libertatea schimbării! La Timişoara va apărea primul partid antitotalitar: Frontul Democratic Român, ce va coordona, în circumstanţele extrem de agitate ale momentului, convulsiile unei revolte care, din 20 Decembrie 1989, capătă accente dramatice, anunţând ţării întregi Revoluţia! Din 20 decembrie până în 22 decembrie, în balcoanele Timişoarei fiinţează vitrinele voinţei de a sfida puterea represivă a lui Ceauşescu! Sub ferestrele acestuia, curând avea să clocotească marea înfuriată a poporului revoltat! Care popor, veţi întreba? Nu poporul “mămăliga care face explozie”, ci poporul inspirat şi îndemnat de istorie spre termenele izbăvirii sale! În tot acest interval, nici un emisar al comuniştilor răi n-a urcat în balcoanele unde oameni necunoscuţi unii altora, la temperatura insuportabilă a tuturor suspiciunilor, au încercat (şi azi putem spune că au reuşit!) să dea un chip lucid acţiunilor teribile consumate până la capăt în incinta sacră a oraşului Revoluţiei!

În tot acest interval, nici miliţia, nici securitatea, nici armata – trei bastioane amuţite, copleşite de spaimă înaintea unui viitor justiţiar – n-au dat dovada voinței de a fi solidari cu concetăţenii lor revoltaţi, ci doar ofiţeri şi soldaţi care au ales deliberat insubordonarea ca act de conştiinţă, refuzând să ridice arma înspre pieptul gol al poporului căruia îi purtau însemnele pe petliţele lor! Pe de altă parte, chiar împușcând toată Timişoara puterea autocrată n-ar fi reuşit să amâne sancţiunea extremă! Europa este numai o parte de lume, şi totuşi mai ales în Europa tot ceea ce îi schimbă cursul afectează istoria lumii întregi! Comunismul s-a născut, într-o baie de sânge, pe malurile Nevei şi a pierit, într-o baie de sânge, pe malurile Begăi! Cum a fost cu putinţă aşa ceva, rămâne în sarcina istoricilor loiali independenţei cercetării istorice să ofere răspunsuri. Cert rămâne doar faptul că în şapte zile ale facerii ei, Revoluţia, în secvenţa ei de la Timişoara, a continuat să fie − citându-l pe Lorin Fortuna − “o revoluţie luminoasă”! Dacă au existat ori nu mişcări secrete, subversive, consumate într-o transparenţă misterioasă, care au alimentat tensiunile şi conflictele, le putem presupune. Dar chiar dacă ar ieşi la iveală dovezi ale existenţei lor, asta ar conta prea puţin!

Întotdeauna o dictatură presupune o împietrire ca metodă de a trata cursul deficient al unei existenţe statale, nu însă pentru a-l ameliora, ci pentru ca surparea să fie amânată! Jaruzelski a conservat, prin exercitarea dictaturii militare, un deceniu al unei Polonii muribunde şi delirante. Doar câțiva ani mai târziu delirul, decongelându-se, a continuat să se transforme în putreziciune naţională! Nicolae Ceauşescu a închis inima vie a României într-un sicriu de hârtie. Dar inima vie a poporului a continuat să bată până când hârtia propagandistă ceauşistă a ars! Nici o dictatură nu este originală, nici o dictatură nu a inventat niciodată nimic. Mai devreme sau mai târziu, asemenea bolovanilor prăbuşiţi în calea apelor, ea va fi dizolvată, eliminată, dată la o parte!

Este adevărat, planurile generale ale evenimentelor au fost continuu înceţoşate de o explozie în lanţ a unor scenarii secunde; multe şanse ale naţiunii au fost risipite. Dar erorile de atunci nu mai pot fi măsurate prin câştig ori prin pierdere. Nu e singura prioritate a fervorii publice în căutarea adevărurilor ei! Dar de ce România a trebuie să spere atât de mult în Decembrie ’89 pentru a nu mai aspira ulterior la fel de profund la propria ei normalitate? România însăşi ezită să-şi privească trecutul în faţă! Astăzi, România cetăţenilor, România străzii, încă nu doreşte sincer să cunoască adevărul despre Revoluţia sa.

Da, a fost Revoluţie! Cât timp un popor este împiedicat să se respecte pe sine, poporul tace. Dar poporul român n-a tăcut, nu tace, nu mai tace! Revoluţia de la Timişoara, revoluţia de la Lugoj, revoluţiade la Bucureşti, revoluţia de la Sibiu, de la Cluj, de la Arad, de la Braşov, de la Târgovişte, de la Buzău, de la Constanţa, egal Revoluţia Română, revoluţie profundă ce nu va putea rămâne orfană de urmările ei!

Un popor ca al nostru nu putea supravieţui decât clintind continuu muntele ce fusese aruncat de soartă în calea sa. Ori atunci când un popor se hotărăşte să înfrunte ceea ce îl împiedică să respire, el trăieşte, prin graţia istoriei, starea de Revoluţie!

Revoluția Română se expune cercetării ca un fenomen particular al ideii de revoluție. A semănat și nu a semănat altora din trecutul și din prezentul ei. N-a fost opera marilor puteri, deși ar fi putut fi, în urma încercărilor acestora de schimbare a echilibrului de putere european. Logica istoriei impune depășirea stagnării și fixării în marasm a societăților prin intervenția brutală a dreptului ei de a evolua. Numele acestui drept este acela al dreptului la revoluție. În pofida frazei lui Salvador de Madariaga – scriitor, diplomat, istoric spaniol: “Europa nu-şi va regăsi sensurile decât atunci când cuvântul Revoluţie va evoca ruşine şi nu orgoliu! O ţară care se laudă cu revoluţia sa glorioasă este la fel de golită de sens ca şi un om care se laudă cu apendicita lui glorioasă”, revoluția este o intervenție chirurgicală în corpul bolnav al societății. Societatea românească era grav bolnavă la capătul anului 1989. Dictatorul pierduse contactul cu lumea înconjurătoare. Ceaușescu era izolat mai ales înăuntrul psihicului său alterat. El nu mai vedea România. Devenise un monarh autist. (În romanul său Toamna Patriarhului, Gabriel Garcia Marquez l-a descris, fără să-l cunoască, într-o frază devenită celebră!) Ieșirea din realitate a dictatorului român a încurcat planurile marilor puteri. România lui Ceaușescu nu a permis puterilor europene impunerea, fără violențe necontrolate, a noilor concepte geostrategice. Ceaușescu nu anticipa, nu auzea, nu vedea primejdia, și nu se dădea la o parte din calea ei, antrenând în dezastrul său personal un întreg popor. Iar când dictatorul a aflat că poporul s-a revoltat a trimis Armata la Timișoara, unde ordinele sale de tragere au fost executate!

“-Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă!

-Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei…

-Ați spus că ați dat ordin să se tragă… De ce ați dezinformat?

-Trebuia să-i omoare pe huligani!

– Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical.

– Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă!

-Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman)”

Ședința Comitetului Politic Executiv din ziua de 17 decembrie 1989, text original. Caietele Revoluției, nr.6 (19) 2008

Din ordinul lui Ion Coman, transmis generalului Guşe Ştefan, şeful ierarhic al inculpatului Chiţac Mihai, acesta din urmă a fost trimis să se informeze despre situaţia de la Catedrală. Cînd a revenit, inculpatul i-a raportat că pe treptele Catedralei sunt câteva zeci de tineri cu lumânări aprinse în mână. Aflând despre continuarea demonstraţiei din Piaţa Catedralei, în 18 decembrie 1989, în jurul orei 17, Elena Ceauşescu a ordonat măsuri extreme pentru dispersarea manifestanţilor, inclusiv “să pună câinii pe populaţie şi în special pe femei, că ele sunt mai sperioase”, afirmă Ion Coman. (fila 20/verso – volumul V).

Unii români au fost împuşcaţi în stradă. Alții au ales calea rezistenței. Iată cine a provocat Revoluția: Regimul, aroganța lui primitivă, maxima sa orbire. Marele regizor al Revoluției Române a fost chiar Nicolae Ceaușescu. Întotdeauna vina pentru declanşarea unei revoluţii sângeroase o au cei împotriva cărora este îndreptată!

Curiozitatea contemporanilor pentru un eveniment epocal, întreținută mai degrabă de dragul suspectării manevrelor din spatele scenei decât de dramatismul  momentului, a produs în România monștri mititei, dar voraci. Explicațiile Revoluției din Decembrie au mers pe urmele unor adevăruri îndelung clamate. Se pretinde adevărul cu aerul că Revoluția a fost o enciclopedie completă de fapte scrise. În realitate, Revoluția a fost surpriza, ieșirea din normă, din cutumă, din letargie, din realitatea unui popor sufocat. Nu poți explica niciodată suficient un fenomen − în cazul acesta al naturii mulțimilor. Nici ele nu știu ce-au reușit. Nici forțele represiunii nu știu de ce s-au opus. Căci deznodământul plutea deja deasupra câmpului de luptă. S-ar fi putut evita Revoluția, am mai scris-o! Dar ea a surclasat rațiunea competitorilor. Două armate vorbind o singură limbă, înfruntându-se într-un război fratricid. Ce nevoie avea istoria de asta? Probabil că nu tot ce trăim este creația noastră. Nu tot ce construim, nu tot ce distrugem. Existăm pe puntea unei omeniri în tangaj. Și totuși ne căznim să înțelegem. Să aflăm. Să știm ce a fost cu istoria noastră. Nu trebuie să ne oprim să cercetăm, să analizăm, să disecăm, să autopsiem evenimentul vieților noastre. Ce a fost în Decembrie ´89? O rebeliune militară, o lovitură de stat sau o revoltă populară ori o revoluție pe  deplin conturată? Teoriile s-au ivit din această necesitate. (“Cele patru atribute ce definesc valoarea unei teorii sunt: falsificabilitatea, claritatea definițională, identificarea de variabile relevante pe diferite niveluri de analiză și aplicativitatea la un nivel vast de evenimente analizabile.” − Robert Gurr). Peter Calvert crede însă că “problema care se pune e de a realiza o sinteză între cele trei domenii în care s-a căutat o explicație: cel psihologic, cel sociologic și cel politic.” Ne rămâne nouă să căutăm o explicație istorică. Istoria românilor este istoria celor trei revoluții. (Altfel, mult prea puține după câte au îndurat românii de-a lungul vremurilor!) Nu cred că România își va mai permite o a patra, pentru că nu pot decât să sper că nu-şi va mai pierde libertatea vreodată!) Timpul modern s-a scurs sub presiunea polilor vecini de putere. Între ei ne-am strecurat, am găsit un spațiu restrâns pentru a respira ca națiune. Cât chin a trebuie să suporte România (respectiv Carol I, Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu) în așteptarea unor decizii favorabile pe care nu le putea influența în 1878, în urma cărora “cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus”⁶ la Berlin? Ce a simțit Ion I. C. Brătianu la Versailles, în 1919? Dar Mihail Manoilescu la Viena, în august 1940? Dar guvernul regal când a primit ultimatumul sovietic în același an, 1940? Revoluția românilor de la 1848 a fost o revoluție-fiică a revoluțiilor europene. Revoluția anului 1989 a fost o soră a unor revoluții mai înțelepte. Noi am urmat mereu lumea și arareori lumea ne-a urmat pe noi. Deci, a fost o revoluție de catifea la Praga. Au fost revoluții acolo unde citadelele comuniste, șubrezite de excese și uzură, au căzut pe rând. A fost revoluție și în țara lui Ceaușescu! Europa vorbește despre anul revoluționar 1989. Sunt voci la București ce vorbesc despre lovituri de stat la Varșovia, la Berlin, la Praga. Dar cât rămânem în domeniul bunei credințe și a expertizei istorice, fabulațiile devin din amuzante, ridicole. Se va vorbi în cartea de istorie a Europei unite de lovitura de stat a lui Stănculescu la București? Ne îndoim! Evenimentele din Decembrie pot fi etichetate după regula diversității opiniilor și intereselor, în speranța că, peste ani, arhive fabuloase ne vor orbi, în sfârșit, cu evidențele lor. Dar până atunci istoricul alege din ce poate culege. Și el constată că oamenii au ieșit pe străzile marilor orașe cu sutele de mii, că au fost întâmpinate cu armele represiunii, că au fost victime și că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a șters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulțimea înfuriată. A fost într-atât o revoluție încât nu o mai poate știrbi nimeni!

Why Men Rebel? (Ted Gurr, Princeton University Press, 1970) De ce se revoltă oamenii? A te adapta unei societăți toxice, a o accepta, a te supune constrângerilor ei, a o percepe ca pe o fatalitate, înseamnă a o încuraja să supraviețuiască. Dar o lume care nemulţumeşte incită la schimbarea ei! În lumea echilibrelor precare de putere, schimbarea este ca o inimă depusă într‑un gheţar. Supuse atenţiei analitice, revoluţiile schimbării sfârşesc prin a deveni accidente episodice ale procesului evolutiv. Când mulţimea pune mâna pe arme, ea, „acest animal monstruos – thremma mega kai ischyron“, cel mai laş animal social, „enorma abundenţă a banalităţii“, după Jacques Merleau‑Ponty, mediocri­tatea perpetuă, plebs sordida, “din incapacitatea de a discerne adevărul“ (Tacitus), e semn că nu s‑a mai putut altfel. Fenomenul Timişoara ar merita o analiză aparte. Un oraş mai „burghez“ decât altele din România anului 1989 descoperă pe neaşteptate resurse pentru a se răscula împotriva dictaturii şi, vreme de şapte zile, rămas singur în faţa regimului, reuşeşte să menţină tensiunea care va precipita la Bucureşti decizia de răsturnare a dictatorului. În cele două etape distincte ale reactivităţii ei (etapa de dinaintea revoluţiei şi etapa celor şapte zile: 16‑22 decembrie) mulţimile Timişoarei se com­portă radical diferit. Indiferenţa, resemnarea, lentoarea dinaintea furtunii sunt înlocuite brutal cu o atitudine curajoasă, dârză, decisă, dispusă la sacrificiu. Cine a cunoscut, în acele momente, mulţimea Timişoarei nu poate uita fervoarea sa exemplară, reve­nirea năvalnică şi spontană în familia omogenă a condiţiei umane, destrămarea frontierelor egoismului, generozitatea dezlănţuită, curajul înaintea morţii cu baionetă, pentru ca a doua zi după fuga dictatorului, într‑un declin fulgerător al res­pectului de sine, să revină la mulţimea flască, expeditivă, cârco­taşă de dinainte de fenomen. Cum de s‑a putut evapora virtutea supremă a unei mulţimi atinsă de virusul propriului său succes? Îl citez pe Lyall Watson: „Elias Canetti consideră mulţi­mea un organism de sine stătător. El face diferenţa între grupurile întâm­plătoare şi mulţimile autentice ce se dezvoltă înăuntrul unui focar, numit germen de cristalizare al mulţimii. Formarea şi creşterea mulţimilor sunt fenomene universale şi misterioase. La un mo­ment dat pot fi câţiva indivizi, iar în clipa următoare va exista o activitate coordonată. Persoanele ce alcătuiesc o mulţime nu ştiu ce li se întâmplă. Dacă sunt interogate, nu au un răspuns. (n.a. Ceea ce n‑au ştiut organele de anchetă ale Securităţii de la Timişoara! Sute de arestaţi au fost interogaţi brutal şi maltrataţi pentru a răspunde la întrebarea „De ce?“ Dar puţini au avut ce să răspundă.) Ele se grăbesc spre ţelul comun, devenit invizibil. Ajunsă în această stare, mulţimea se hrăneşte cu oameni. Ea vrea să‑i captureze pe toţi ceilalţi şi nu are o limită decât în propriul ei succes. Presentimentul dezintegrării se manifestă printr‑o creştere rapidă. Absoarbe pe oricine şi, făcând‑o, trebuie până la urmă să se descompună.“ Nu poate exista, cred, un raţionament mai aplicat evoluţiei mulţimilor timişorene! Revoluţiile se propagă „în furgoane străine“, dar nu e niciodată de ajuns. Degeaba sosea Lenin la Petrograd într‑un vagon sigilat dacă Rusia nu era adusă la temperatura de explozie. Cei ce cercetează arhivele mişcărilor insurecţionale sfârşesc prin a constata, la debut, aroganţa insuportabilă şi inutilă a puterii. Până la urmă Puterea, ereditar dispeptică, aţipeşte, fatal, în siguranţă de sine. Schimbarea puterii cu o alta sfârşeşte inevitabil în reabilitarea rădăcinilor ei. (Revoluţiile puterii sunt totdeauna conservatoare. Ele nu risipesc puterea, o aglutinează unor forme noi care să‑i reziste. Pumnul de fier se deschide doar ca să se închidă şi mai strâns.) Departe de a fi gripări, eşecuri ori accidente ale aparatelor de putere, revoluţiile („un simptom al sănătăţii“ – Rădulescu‑Motru), climaxuri aparent învingătoare, se lasă invariabil succedate de restauraţii. Cei ce hrănesc revolta vor flămânzi din nou după victoria ei. Cazul României după Decembrie ’89 este adeveritor. Numai carnea de tun nu ştie că participă la o evoluţie prin evitarea schimbării. Numai ei nu ştiu că revoluţia lor le va pune în spate trei mari poveri: perversity, futility, jeopardy (efectul pervers, inutilitatea şi punerea în pericol, după A. O. Hirschman). Numai ei nu ştiu că sacrificiul lor este pervers, periclitant, inutil! „Vous tenez à vivre?/ Ça dépend comment.“ (Malraux, Condiţia umană) Numai ei nu bănuiesc că preţul sacrificiului este acela de a renunţa la recunoaşterea meritului de a‑şi fi abandonat fiinţa atât de vulne­rabilă pentru ca, preţ de câteva zile, pe drumul complicat de la Patos la Neputinţă, să poată reprezenta lumea. (Un privilegiu ce le va fi retras atunci când nevoia de schimbare îşi va stinge furtuna purificatoare şi se va întoarce la starea de fapt. Şi asta la nesfârşit, până când lucrarea lumii va izbândi.) „Nu ieşi din revoluţie decât pe o singură poartă, şi ea se deschide spre neant!“ (Manés Sperber) Numai ei, care mor în schimbarea imposibilă, pentru ca totuşi o schimbare să se producă!

Situația României înaintea furtunii sociale din Decembrie 1989 valida aplicarea asupra crizei sale a analizei lui Jacob Burckhardt care, în Considerații asupra istoriei universale, distingea factorii care constituie omogenitatea, soliditatea și unitatea societății umane: statul, religia și cultura. “Numim cultura suma activităților spiritului, ce au loc spontan și nu pretind că au o valoare universală și nici un caracter obligatoriu. Cultura modifică continuu și dezagregă celelalte organisme statice ale vieții, cu excepția  cazului în care acestea au supus-o total și au obligat-o să nu servească decât intențiile lor. Cultura este critica celorlalți doi factori.” În anul 1989, cultura României era supusă, alături de religie (controlată, acaparată, la rândul ei, epurată de preoți dedicați unui Dumnezeu tratat de autorități ca deținut politic), arbitrariului statului, puterii sale politice. Ea nu servea decât interesele dictaturii, devenind o cultură-servitor, o cultură-lacheu, o cultură de curte, rolul ei fundamental (cultura se lasă exprimată și exprimă în acelaşi timp sociabilitate, solidaritate, loialitate spirituală și istorică și înaltă comunicare) fiind anihilat, o cultură comandată (o contradicție în termeni) o cultură masificată. Dar dezvoltarea individului și întreaga ofilire a personalității s-au produs la umbra unei dictaturi pătrunse silnic în conștiința unor ființe înfricoșate de neputința ei. Izbucnirea revoluției a eliberat starea de conștiință, spiritul a aflat că poate fi liber dacă omul și-a recuperat libertatea. Revoluționarii s-au comportat în fața armelor ca niște ființe libere, au luptat și au murit liberi. Iar căderea regimului doar a ratificat intrarea într-o nouă etapă a spiritului românesc. Din păcate, moravurile ființei captive au atenuat până la somnolență curajul de a fi al ființei. Prea obosiți de trecut, românii au obosit curând și de viitor. Marșul lor s-a oprit într-un prezent provizoriu. Aici au campat și au uitat să mai plece, iar amânarea continuării drumului a însemnat o a doua șansă pierdută. Devenită dintr-o revoluție a libertății una solidară, creștină, națională (la Timișoara s-a scandat în 20 decembrie numele Basarabiei! La București dimensiunea națională a fost estompată), ea s-a pierdut în tribulații joase ale exercitării dreptului la putere. Atât oamenii de rând cât și elitele au format mulțimi, după rețeta lui Gustave Le Bon, incapabile să-și distingă rolul, eșuând, într-un final, în lipsa oricărui proiect! Iar absența prestigiului și rolului culturii au făcut din România post-revoluționară o națiune în care spiritul a strălucit tot mai rar. Pentru ca astăzi abia să mai pâlpâie, sub asediul unei aculturalități absolute.

Revoluţiile n‑au parte de învingători fericiţi! Revoluţia de la 1789 a dus la ghilotinarea capetelor celor ce au provocat schimbarea unei lumi întregi. Istoria rămâne şi pe mai departe demolatoare de eroi. În Decembrie ’89 Revoluţia a zguduit devastator conştiinţa lăuntrică a românilor. Un dictator ce părea de neclintit a fost măturat din fruntea statului într‑o singură săptămână. Peste o mie de morţi, mai multe mii de răniţi, dar numărul cel mai mare va fi al învingătorilor răstigniţi ulterior pe crucea ingratitudinii publice. În războaiele sociale primii pier inocenţii. Îi urmează cei curajoşi. Profitorii marilor momente supravieţuiesc aproa­pe întotdeauna… Dar poate este mai bine aşa. Dictatura meritului rămâne (ca oricare alta), pentru majorități, o soluţie de respins. Ci­mi­tirele sunt pentru cei uitaţi: vii ori morţi. A vorbi despre moartea lentă a celor vii, părtaşi ai bravurilor recente ale României, înseamnă, poate, a restitui memoriei colective dreptul critic al remuşcării. Dar oare popoarele nu‑şi hră­nesc dintotdeauna memoria prin uitare? Umilirea prin uitare a învingătorilor unei Revoluţii câştigătoare se va dovedi ultimul act!

“Nu voi înţelege niciodată cum de au reuşit să mă urască într‑atât!“ observa, şocat, un protagonist al evenimentelor din Decembrie ’89! (Nu e singurul care constată ostilitatea aparent nemotivată a publicului pentru cei care au contribuit la victoria Revoluției. Dovadă că ei au participat la o revoluție neterminată, în care adversarul, adus din nou la putere, și-a luat revanșa alungându-i, copleșiți de acuzații și resentimente, la marginea societății.) 

Transferul libertăţilor devenite de la un moment dat inutile se face totdeauna spontan. „Donaţiile“ sunt fireşti, iar colectorul e totdeauna celălalt, cu spatele la exigenţa pro­priei sale eminenţe. Revenirea la conştiinţa nudă este instan­tanee dacă societatea nu oferă susţinere pentru conştiinţa acută. Sub dictatură, conştiinţa comună pătrunde în hibernare agresivă, opunând conştiinţelor rebele propriul său veto. Doar în condiţii extreme fiinţa socială poate deveni contrariul fiinţei hibernate, a fiinţei dezvelite până la os, în care nu mai contează decât ordinele supravieţuirii: frica, laşitatea, resemnarea, pasivitatea. În rest, revenirea la şir, la coadă, în seria anonimă a declinului sensibilităţii şi tăcerii opiniei, poate fi percepută ca o reacţie a neputinţei mulţimilor (abătute de la norma idealităţii lor) de a mai răzbi prin ele însele, aşteptând să le iasă în cale Mân­tuitorul. Ele nu mai devin, ci involuează, evocând puternic o lume care şi‑a pierdut rostul. Dacă Adam Michnik propune sintag­ma Restauraţia de Catifea, ca un alt nume al contrarevoluţiei celor ce au îngropat revoluţiile Estului sub povara eleutherophobiei, a spaimei lor de libertatea asumată, „eliberarea de dictatură nu a adus libertate şi bucurie decât unui grup restrâns. Majoritatea, lăsată în sărăcie şi disperare, nu se va bucura nicicând de roadele victoriei“.

A afirma existenţa tentaţiei la aservire, a face imposibilă eliberarea, este doar ceea ce se re‑întâmplă în societa­tea modernă. Servitutea domină familia, grupul, societatea. Depu­nerea armelor pare încă mai firească decât ridicarea în strictă apărare. Cât încă nu reuşeşte, revoluţia este numai a celor ce o fac cu putinţă. După victorie, ea devine a tuturor –  victorie asemenea unui cadou pe care virtutea îl oferă mulţimilor. Sensul curajului ce acţionează în spaţiul de diferenţă este să insufle, şi nu să profite. Eroismul este cultural. Eroismul e filantropic. Eroul îşi oferă viaţa fără recom­pensă, căci în actele demnităţii subzistă totdeauna o fraternitate în aşteptare. Sofocle gândea despre revoltă că este sfântă atunci când reprezintă erupţia unei conştiinţe umane convinsă de dreptatea ei, deschizând astfel capitolul arid al dreptului la revoltă, în cartea căruia Thomas Jefferson avea să adauge, două mii de ani după: „Arborele libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor!“, prevestind furtunile societăţilor de mai târziu. În două intervenţii ce privesc schim­bările Estului în 1989, Francis Fukuyama observă că:

Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revo­luţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑An‑Men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate… Pentru ca Jean-Claude Guillebaud, în Gustul Viitorului, să afirme că: “Numai cel ce se bizuie pe o interioritate puternică, pe un loc al său de neatins, își poate încorda voința de a se opune.” 

Pe de altă parte, conflictul părților s-a dovedit asimetric. Represiunea avea birocrația de partea ei, documentele ce plecau-veneau pe teatrul de luptă, rapoartele partidului, ale serviciilor ori ale ministerului de externe. Soldații Revoluției n-aveau de partea lor decât teama, durerea, ura și disperarea. Puținele documente emise în perioada 16-22 decembrie la Iași, la Timișoara, la Arad, la Sibiu, la Brașov, la București, pot fi citite astăzi la adăpost de emoțiile de atunci. Dar ele conțin literele de fier ale voinței de a scăpa România de dictatură.

„În numai o săptămână de libertate, dictatura s‑ar destrăma ca o pânză de păianjen!“ scria, profetic, Marin Niţescu, decedat în aprilie 1989.

(Sub zodia proletcultismului, 1979)

În decembrie ’89, timp de şapte zile, un altfel de viitor a tulburat Timişoara. (Age, libertate Decembri utere – Foloseşte‑te de libertatea din Decembrie! Horaţiu, Satirae) Fraternizarea celor sfidaţi, ameninţaţi, nedrep­tăţiţi a atins acute irepetabile. În ultimii ani nici un investigator calificat al comportamentelor colective nu s‑a depla­sat la Timişoara pentru a căuta acolo schijele meteorice ale explo­ziei din Decembrie. S‑a pierdut o clipă care ar fi putut justifica o istorie. Săptămâna timişoreană a aruncat în aer o temelie a puterii dictatoriale, căci Revoluţia a fost reflexul spontan la presiunea polului de putere ceauşist, exprimată ca o stare de imanenţă. Revoluţia a „spart“ istoria şi preţ de o clipă s‑a ivit Viitorul, după care Lumina s‑a stins şi poporul a rămas şi pe mai departe orbit înaintea consecinţelor vizionarismului său.

Desigur, România devenise, în anul 1989, terenul unor jocuri politice ai căror protagoniști își aveau sediile în serviciile secrete ale marilor puteri concurente! Și în vremea asta ea continua să fie o țară ermetic închisă în întuneric. Dar dacă poporul sobolic bâjbâia temător pe drumurile adâncului, elita lui se plasa și pe mai departe, conform unei tradiții de două secole, sub așteptările ce-i erau rezervate. În aceste circumstanțe, căutarea din afară a unei soluții românești pentru revoluțiile Estului a pus planurile externe sub semnul  unui posibil eșec. Dovada: erupția poporului în stradă, ieșire provocată de atrocitățile represiunii. Căci marele arhitect al Revoluției Române a fost însuși Nicolae Ceaușescu! Fără orbirea și pulsiunile lui, schimbarea dictatorului s-ar fi produs în cadrul controlat al unui Congres de partid. Dar nu s-a putut. Meritul schimbării a trecut de partea celor ce au înfruntat feudalismul ceauşist din interior. Cu toate că Nicolae Ceaușescu a beneficiat de sprijinul temeinic al armatelor sale politice, și asta până în ultima clipă! Armata a tras la ordinul Comandantului ei Suprem. Securitatea a ezitat până în ultima clipă să-și abandoneze Șeful. Avea să cadă  odată cu el. (Deși mai târziu avea să uzurpe o bună parte din puterile constituționale ale noului stat, sub privirile marilor puteri care au tăcut, abandonând România unei puteri interne autoritare și represive). Agonia României ieșite din totalitarism avea să se consume abiă mai târziu. Păcat! Căci ar fi meritat o soartă mai îngăduitoare poporul acesta naiv și oropsit, un popor de împrumutat oricând marilor interese, altele decât ale lui, un popor minor (nu singurul), captiv și cu atât mai greu de respectat, de înţeles, ascultat ori crezut. Un popor ca un subiect pentru un un studiu de caz: „Eșecul unei biruințe sau dezastrul unei mari victorii naționale!”

Spirala căderii lui Nicolae Ceaușescu

20 mai 1989: apare Frontul Popular din Moldova. 18 iunie 1989: Polonia, primele alegeri libere câştigate de Solidarnosc. 10 septembrie 1989: Ungaria deschide frontierele pentru transfugii germani. 9 noiembrie 1989: căderea Zidului Berlinului. 10 noiembrie: alungarea lui Jivkov. 17 noiembrie: Revoluţia de Catifea. 29 noiembrie: Václav Havel este ales preşedinte. 16 decembrie 1989: izbucneşte Revoluţia Română. 25 decembrie: execuţia lui Ceauşescu. 30 decembrie 1989: dizolvarea Securităţii Statului.

Peter Calvert în cartea sa Revoluție și contrarevoluție constată aproape imposibilă formularea unei definiții atotcuprinzătoare a fenomenului revoluției! Autorul oferă, totuși, o rețetă privind identificarea unui proces social ca fiind revoluție. “În primul rând revoluția se produce brusc. În al doilea rând revoluția este violentă. În al treilea rând revoluția înseamnă succesiune politică. În al patrulea rând revoluția înseamnă schimbare.” Revoluția Română din Decembrie 1989 s-a produs brusc, a fost violentă, a asigurat o succesiune politică și a însemnat o schimbare. Ea a fost o revoluție, o schimbare violentă a ordinii existente, o desprindere radicală (deși târzie) de prezent, de prezentul sufocant al dictaturii ceaușiste, în diferență la celelalte două revoluții ale României moderne, cea de la 1821 și cea de la 1848, ce pot fi apreciate ca încercări de desprindere violentă de Evul Mediu târziu al boierimii conservatoare care sufoca evoluția Țărilor Române. Revoluția din Decembrie acoperă fapte sociale consumate într-un interval strâns de zile și nopți în care statul totalitar pe de o parte şi poporul dezarmat pe de altă parte s-au înfruntat sub imperiul disperării și furiei. Revoluția românilor n-a fost ideologică, nu a fost condusă de grupuri pregătite îndelung pentru un conflict final. De partea poporului a venit Dumnezeu, cel care a asigurat un cer senin deasupra capului și temperatură de leagăn în nopțile revoltei, de partea Dictaturii n-a mai rămas decât dreptul la sinucidere al unei guvernări trecute dincolo de termen. Nimeni și nimic nu-l mai putea ajuta pe Ceaușescu, după ce represiunea a produs primele duzini de morți la Timișoara! Dictatura trăgea deja realitatea politică a Europei în jos. Dictatura a comis crime iraționale, pentru că oricum nu se mai putea salva. Dictatura a ucis, pur și simplu, forţând populaţia să nu se mai retragă înaintea ei. Neanticipată, nepregătită, neînarmată, Revoluția a făcut dreptate unei națiuni înlănțuite. Iar istoria o va reține ca pe o revărsare a voinţei de libertate care, amânată prea mult timp, se smulge din somnolenţă și deodată învinge!

Pentru istoria Revoluției Române Nicolae Iorga nu s-a născut încă! Compilația între mărturii, dovezi, arhive, artefacte, ori depareiate texte hagiografice, nu înseamnă opera de istorie! Cartea istoricului trebuie să fie o sinteză a faptului de istorie, studiat cu erudiția unui savant, acribia unui ceasornicar și intuiția unui scriitor. Cu atât mai mult pentru istoricul contemporan, disputat de curente de interpretare, istoria nu este faptul care s-a produs, ci faptul care a făcut cu putință prezentul. Un istoric este un deschizător, nu un încheietor de istorie. Fără viziunea lui trecutul ar rămâne trecut și nu manual de supraviețuire. Revoluția Română a fost un fapt de istorie, un izvor pentru o altă Românie și un motiv pentru a spera că va supraviețui veacurilor care vor veni peste ea. Din nefericire, pentru revoluția românilor, marele ei  istoric nu s-a născut încă! Poate pentru că nu știe ce rol a avut în istoria lui recentă, poporul se înclină în fața despoților vremelnici. Revoluția a fost o flacără ce nu va putea fi îngropată în uitare. Oricât s-ar ostenii cronicarii corupți – mai pasionați de budoarul familiei Ceaușescu decât de tragedia prin care a trecut România – să-i stingă chemările și lumina! Revoluția a fost o înaltă promisiune pentru o România reînnoită. Ea a reușit, generația post-decembristă, nu! Dar, sunt sigur, se va naște și pe acest pământ, un istoric care să o dezvăluie, să o descrie, să o explice. Până atunci, istoria nescrisă a românilor, așteaptă  răbdătoare. Ori resemnată?… Chiar și pentru adevăr, în țara aceasta, înecată în resentimente și mistificări, va veni o zi! Dar să nu pierdem speranța că revoluția română va primi recunoașterea care se cuvine unei dintre cele mai glorioase sărbători ale neamului românesc! (Claudiu Iordache, Caietele Revoluției))

Revoluția lui

 Sorin Leia

De altfel, iată desfășurătorul dramatic al acelor zile, numite astăzi Cele șapte zile glorioase:    

16 decembrie 1989. 

17 decembrie 1989

18 decembrie 1989

19 decembrie 2019

Revoluția lui

 Lorin Fortuna

20 decembrie 1989

21 decembrie 1989

22 decembrie 1989

Revoluția de la Timișoara a sfidat tiparele care
de-a lungul timpului au încercat să contureze definirea oricărei Revoluții. Ea nu a avut trecut clandestin, n-a fost urmarea unei conspirații anterioare, n-a avut inițial un program politic, n-a fost a unei clase anume, nu a fost internaționalistă, nu a contat pe susținere în rândul opozanților lui Ceaușescu dinăuntrul Partidului Comunist, nu a avut sprijin extern, nu a avut o conducere inițială, nu a avut un stat major profesionist care să-i planifice operațiile și nu a avut decât liderii pe care i-a ridicat și uitat pe rând strada revoltată. Ea a fost o capodoperă de spontaneitate! Cazul Tõkés este adiacent. El a putut amorsa, cel mult, o erupție mult timp amânată! Revoluția de la Timișoara se singularizează astfel prin suma tuturor atipiilor ei. Un argument în plus pentru cercetători de a analiza  motivele, desfășurările, schimbările de ritm, contradicțiile și urmările unei mișcări desfășurate mult în afara capitalei României, dacă ne gândim că doar în Polonia rezistența anticomunistă fățișă s-a declanșat la Gdansk și nu la Varșovia.

 Revoluția de la Timișoara amintește mai degrabă de Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1921) a lui Tudor Vladimirescu ori de mișcarea de la Craiova, Islaz (7-9 iunie 1848), de unde a pornit mișcarea pașoptistă din Oltenia, în drum spre mereu întârziatul București. Revoluția de la Timișoara a fost inspiratoarea unei revoluțiii fraternale, care a acționat din prezent, în prezent, asupra prezentului, viitorul nefiind preocuparea ei cea mai importantă. Ea a vrut căderea unui dictator, schimbarea unui regim, eliberarea unui neam din închisoarea ideologică și redobândirea dreptului la libertate, la dreptate și la credința în Dumnezeu. Revoluția de la Timișoara rămâne și pe mai departe o insulă pe continentul unei schimbări fundamentale, rod, în bună măsură, al elaborărilor vizionarilor lumii. Autoritatea sa este strict morală. Timişoara a indus sentimentul că libertatea poate fi obținută doar dacă lupți pentru ea! Influența revoluției timișorene s-a extins fulgerător la Lugoj, la Arad, la București, celelalte capitale provinciale aderând la principiile ei, mai puțin cunoscute atunci, mai mult întrevăzute. Revoluția de la Timișoara se evidențiază și prin faptul că n-a fost preocupată de preluarea puterii. Când, după victorie, zeci de delegații ale provinciei au sosit la Timișoara pentru a adera la programul Frontului Democratic Român, ele au fost îndreptate spre capitala României, semn al tulburătoarei modestii a celor ce au însuflețit-o cu lupta și sacrificiul lor! Revoluția de la Timișoara va rămâne și pe mai departe, în istoria neamului românesc, nu numai locul unde s-a deschis mormântul dictatorului comunist, ci și piatra prețioasă în coroana cu spini pe care România continuă să o poarte pe frunte de-a lungul veacurilor. Că în Decembrie 1989, astfel, Iisus s-a născut la Timișoara, nu mai este nici o îndoială! Revoluția Română, declanșată la Timișoara, avea să producă mișcări similare mai întâi la Lugoj, apoi la Arad, unde a fost format un Front Democrat Român după modelul celui de la Timișoara, condus de liderul Valentin Voicilă, apoi în marile orașe ale României: Brașov, Sibiu, Cluj, unde oamenii înfruntând armele au murit în numele libertăţii tuturor, culminând cu ziua de 21 când au fost ridicate primele baricade în Piața Universității din Capitala României. Putem vorbi în acest caz de conștiința marilor orașe, conştiinţă exemplară ce a reușit să înfrunte Dictatura cu neînchipuite jertfe și să forțeze fuga Dictatorului din ziua de 22 decembrie 1989.

Revoluțiile

Orașelor Libere

Vom muri și vom fi liberi !

Revoluția s-a înfăptuit de la sine din fructul Revoltei! Venind din nu atât de mari depărtări, sfredelindu-și loc pe sub fiecare republică totalitară, tsunami-ul schimbărilor (“sufletul înăbușit al revoluției” − Victor Hugo) a măturat România progresând de la vest la est în numai șase zile! Între Timișoara și București s-a zguduit o țară întreagă. Izolarea Timișoarei a luat sfârşit în clipa în care s-au mișcat Lugojul și Aradul. Au urmat apoi românii la Cluj, la Sibiu, la Brașov. Timișoara nu mai era singură. Dictatura a reacționat atacând, arestând, ucigând, aproape la întâmplare. Ar putea fi uitate vreodată crimele regimului Ceaușescu? Sau crimele generalilor care, lipsiți de suflet, n-au dovedit nici mintea românului de pe urmă? (Pot fi trecute cu vederea astăzi vocile revanșismului care caută să justifice asasinatele de atunci?) România rămâne și pe mai departe o țară otrăvită, o țară intoxicată, un primitivism rezidual ce nu cedează la trecerea timpului, un suflet gregar pitic care caută în trecut tot ce nu a reușit în prezent. Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu? Desigur! “Era mai bine!” Frigul, foamea, restricțiile, cenzura, arestările, anii de ocnă, toate au fost uitate! Ar mai lua-o martirii Revoluției de la capăt știind ce a urmat după ei? Întrebări sibilinice. Chiar și un popor ticălos are resurse nebănuite când trebuie să se prezinte, cu toate ale lui, înaintea Mântuitorului. Iar poporul român nu e un popor ticălos. În sine popoarele nu pot fi ticăloase. Oamenii, da, politicienii, regimurile, dictaturile, ființele cu instinct infractor, da. Doar că poporul nostru, pregătit să uite crimele trecutului, nu e pregătit pentru generozitate și compasiune. Românii sunt buni când obosesc să mai fie răi! În Decembrie 1989 harta României s-a lăsat sfâșiată. Oamenii buni au ieșit în stradă și în numele celor răi. Și la Buzău, și la Craiova, și la Târgoviște, și la Ploiești, și la Constanța, și la Brăila. A nu fi uitat valul de curaj al românilor într-o istorie a întunecimilor nesfârșite! În Revoluția Română românii s-au învins pe ei înşişi. Au aprins lumina în mâzga întunericului. Și-au trăit transfigurați clipa de geniu. Și merită respectați chiar și atunci când ei înșiși ignoră că au fost demni, curajoși și viteji. Da! Au fost la înălțimea neamului lor. Nu și-au dezamăgit strămoșii. Au rezistat în fața primejdiei. Cu cedări, cu hemoragii, cu pierderi… Și au rezistat în timp. Un popor supraviețuitor al Europei, care într-un Decembrie 1989 a sărbătorit în bătaia puștilor nemiloase sutele sale de ani!

Și atunci nu este decât drept să vorbim despre Revoluția Românilor din Decembrie 1989, care a avut loc la Reșița, la Buzău, la Galați, la Iași, la Târgu-Mureș, la Alba Iulia și Cugir, răsplată de onoare, demnitate și sânge, fără nici o discriminare.

La București controlul populației atinsese dimensiuni nebănuite. Securitatea intimida și controla până și sufletul ascuns în umbra căminelor personale. La București, în pofida unui număr sporit de dizidenți, procentul lor era strivit de acela al oportuniștilor, umililor, resemnaților și obedienților puterii. Intelectualitatea culturală era înfricoșată, infiltrată și coruptă. Colaboraționismul artiștilor: scriitori, muzicieni, pictori, sculptori atinsese un maximum de servilitate greu de explicat. (În România, în timp ce la Timișoara erau omorâți oameni, universitățile și teatrele nu intrau în greve, n-a fost făcută nicăieri nici o declarație de sprijin, după modelul ceh! Tăcerea apăsătoare a conștiințelor avea să fie, într-un final, tulburată de strigătul mulțimilor în stradă: „Timișoara! Timișoara!” Autorul acestor rânduri pleacă astăzi fruntea înaintea lor, oameni simpli, tineri, bărbați și femei curajoase, care și-au pierdut viața în Piața Universității, la Dalles, la Romană, și le mulțumește!)

Conștiințele de vânzare erau pe toate drumurile. Delațiunea era în floare. Infernul ultimului deceniu de apropiere maximă de capriciile dictatorului făcuse din bucureșteanul de rând un colportor de bârfe și glumițe la adresa unui regim care deja nu se mai temea de măruntele lui cârteli. Un anume miticism inculcat făcea din populație o mulțime ușor de îngenuncheat. Mutarea bisericilor, demolarea cartierelor istorice erau tot atâtea metode de a izbi în sufletul unei comunități copleșite. O revoltă aici ar fi fost înăbușită imediat, marile puteri având dificultăți sporite de a interveni. Le-ar mai fi rămas la îndemână invazia, o soluție nedorită de nimeni deși, dacă ar fi avut loc, ar fi fost aprobată dinăuntrul și din afara României. În aceste circumstanțe, revolta timișorenilor a beneficiat de avantajul surprizei. Până să-și trimită puterea trupele de represiune, Timișoara era în stradă. Orbirea strategică a serviciilor de forță, absența unui plan B ori C, indecizia conducătorilor armatei și ai Securității (de altfel, Securitatea a stat docilă lângă Ceaușescu până în ziua de 22!), au făcut ca piețele publice să fie asaltate de demonstranți. Erupția bucureștenilor în seara lui 21 Decembrie ține de miracol. Dacă n-ar fi ieșit la rândul lor în stradă, Timișoara ar fi fost poate zdrobită. N-a fost să fie așa. Ziua de 22 a încheiat un program providențial. Armata, umilită la Timișoara, avea genunchii înmuiați. Tentativa de desprindere a generalului Vlad a fost refuzată de generalul Milea. Apoi, ca într-o dramă de teatru, Milea s-a sinucis. Armata s-a repliat. A început procesul marilor și micilor trădări. Ceaușescu a șters-o ca un dezertor, eliberând pe ultimii săi supuși de respectarea jurământului față de Conducător. Muncitorii au ieșit în stradă, repetând istoria de la Timișoara și desăvârșind victoria Revoluției. Cu perechea prezidențială arestată la Târgoviște, regimul a sucombat. (Dar Regimul n-avea să fie nici judecat, nici condamnat pentru trădarea națiunii și nici executat!) A urmat o ultimă, însângerată, surpriză: teroriștii, cei care au continuat să tragă făcând victime între soldați și oameni de rând. Comitetul Central a fost invadat de demonstranți. Televiziunile europene au fost invadate de filmul Revoluției telegenice. Agenții străini la București s-au călcat în picioare, încercând să înțeleagă sensul convulsiilor bucureștene. S-au perindat apoi chipurile amestecate ale celor ce au nimerit în fața camerelor televiziunii, foști, figuranți, histrioni, dizidenți abia eliberați, revoluționari, și între ei componenții viitoarei puteri. În noaptea de 22 s-a conturat echipa ce avea să formeze noul organ al CFSN. Lupte oarbe au continuat pe parcursul următoarelor zile. Anarhie, diversiune, răfuieli, manipulare, jefuirea caselor de patrimoniu, dispariția sub nisip al elefantinului partid comunist, trecerea Securității în subordinea Armatei. Moartea a continuat să secere vieți. Până într-o zi, când s-a aflat de execuția dictatorului. Pentru toți românii Revoluţia începută la Timișoara se încheiase.

După 25 de ani de declin totalitarist întunecat, România încă nu anticipa că își pregătise, fără să știe, cetățenii pentru un război final declarat tiraniei lui Ceaușescu. Fără preliminarii, el a izbucnit la Timișoara pentru a continua în toată țara. Regimul și-a mobilizat armatele politice, Securitatea, Miliția și Armata, și a plecat la atac confundându-i pe românii revoltați cu mercenari ai unor puteri străine. Represiunea și-a făcut datoria! A secerat vieți, a produs mari mutilați, a comis arestări, a schingiuit, a ars pe rug, a ucis în spitale. Dar nu a salvat regimul. Ceaușescu a dezertat de la comanda lui scelerată în 22 decembrie 1989. Au rămas să deconteze  crimele de război demnitarii și generalii săi. Unii au pierit în zilele de după Revoluție (Milea, Nuță, Mihalea) alții ceva mai târziu (Totu, Macri). Dar nici unul dintre ei nu a murit de rușine!

“Puterea cu cap de mort!” Să guvernezi nu dreptul la fericire al oamenilor, ci nesiguranţa şi spaima lor!

Drumul spre nimic al lui Ion Iliescu ! Dumnezeu i-a dat mulți ani de viață ca se se căiască ! Pentru ce au murit cei peste o mie de români ? pentru ca funesta Securitate să ajungă din nou la putere ? Istoria nu-i va uita felul în care le-a predat puterea poporului victorios în Revoluția lui, pentru a figura în istorie doar ca președinte al unui stat eșuat !

La o distanță apreciabilă de timp, un ofițer de securitate își mărturisește sentimentele față de Revoluția Română. Abjecția și primitivismul personajelor care l-au apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă divulgă caracterul oamenilor recrutați de fosta Securitate. Nu e de mirare că, revenită la putere, s-a putut comporta cu atâta cruzime cu poporul care i-a căzut iarăși în plasă. Anul 2010 va consacra pedeapsa colectivă aplicată de regimul Securității românilor obișnuiți: reduceri brutale de salarii, de pensii, de drepturi, de medicamente, taxe  sufocante doar pentru ca mulțimea românească să știe cine este stăpânul, laolaltă cu etalarea parvenită a averilor trufașilor învingători, dar, mai ales, revenirea fricii în fața puterii arbitrare a statului securist!

“Revoluția n-au făcut-o românii. Au făcut-o rușii, cu americanii și cu ajutorul Securității. Noi am avut arme în mână și, dacă se dădea ordin să tragem, câștigau o p… românii Revoluția. Se putea reprima fără probleme.” (Nicolae Cămărășescu)

Iată imnul adevărat și sincer al Securitățiii! N-au primit ordinul la timp pentru a face prăpăd! “Câștigau o p… românii!”

Unii au fost judecați și condamnați, alții nu au fost judecați, alții nu au fost condamnați, alții au fost ridicați în grad. Devenea tot mai evident că Revoluția învingătoare, printr-o piruetă cel puțin șocantă, se grăbea să-și răsplătească torționarii! Și asta în timp ce victimele victorioase erau împinse la marginea societății. O restaurație evidentă chema pe pozițiile de comandă „eroi” ai revoluției socialiste, la care s-a referit până în ultima clipă Ceaușescu, activiști, securiști, informatori, pegra vechiului sistem, care n-au ezitat să se înfrupte din cornul abundenței unei  Românii anarhizate. A urmat tragerea de timp, îndepărtarea savantă de zilele sângeroase ale lui Decembrie 1989, uitarea prin mistificare ori omisiune, aducerea la tăcere a vocilor Revoluției, izolarea, compromiterea ori ridiculizarea lor. Încercările ulterioare ale fostei securități de a convinge opinia publică de nevinovăția sa au fost urmate de istorici ai armatei care au pus în circulație compilații în care victima era Armata și călăul – poporul revoltat. A urmat potopul maculaturii măzgălite scrise de foști activiști și securiști. (E de mirare că n-au pretins să fie declarați salvatori ai patriei tocmai cei ce o înfricoșaseră aproape o jumătate de veac!) Au urmat, la rând, cărțile ce încercau să valorifice memoria mult prea subiectivă și tot mai diluată a revoluționarilor. A urmat avalanșa lucrărilor denigratoare scrise în afara României. Răstălmăcirea faptelor e o industrie la București. Biblioteca Revoluției se poate dispensa de o bună parte a bagajului ei. Un lucru e sigur. Mărturiile, faptele celor mulți și mărunți, ale “furnicilor” Revoluției, permit să reconstituim tabloul unor evenimente în care cinismul, sadismul, cruzimea și mârșăvia n-au avut limite.

Să întorci spatele celor merituoșipentru a permite profitorilor, renegaților și uzurpatorilor de merit să se înfrupte din demnităţile şi proprietăţile statului, ține de o monstruozitate morală fără precedent în Europa post-decembristă. (Restaurația, la care făcea referire Victor Frunză în a sa Revoluție împușcată, a fost un proces cu surdină, dar cu deznodământ inexorabil: mizeria României de astăzi.) Armata regimului a tras la vedere, a tras în casa scărilor, înspre balcoanele luminate, în mulțimile adăpostite în întuneric, miliția și-a călcat în picioare prizonierii, la Popa Șapcă, la Jilava. Securitatea, invizibilă, a ucis din calcul, trăgând din taximetre, asasinând în spitale ori ducând la crematoriu trupurile furate unor familii îndoliate.

Dar s-a așteptat cineva în țara asta la un gest de căință din partea lor? A cerut iertare Armata? A oferit Securitatea explicații poporului privind participarea ei la „lovitura de stat”? Răspunsul e cunoscut. Asasinii n-au sentimentul remușcării, regretului sau rușinii. Ei cred că au dreptul să omoare dar nu să fie omorâți, să schingiuiască dar nu să fie schingiuiți, să aresteze dar nu să fie arestați, să comită fapte criminale dar nu să fie pedepsiți. Asasinii au fost iertați pe cale de consecință, în procese neîncepute, blocate ori neîncheiate. Au fost iertați prin uitare vinovată. Astăzi sunt liberi să mistifice realitatea unei Revoluții în care s-au dovedit culpabili: că Armata a fraternizat cu poporul în care tocmai trăsese, că Securitatea a salvat poporul de pericolul mortal de a fi liber. Lucrările Securității abundă de dovezi aburitoare ale participării ei la marele război de apărare a patriei în fața conspirației marilor puteri. La Malta, România a fost vândută. Securitatea s-a opus, dar a trebuit să cedeze. Revolta provocată de la Timișoara a predat străinilor independența României. A urmat o lovitură de stat care a adus în fruntea statului un grup kgb-ist. Pe care Securitatea l-a ținut în frâu până la îmbătrânirea Conducătorului…. După care, ce să facă, s-a apucat, la rândul ei, să fure țara românilor! Un exemplu de mistificare atent dirijată este lucrarea unui ofițer al Securității la Timișoara, Radu Tinu: Timișoara, No comment. După el, acolo a fost o lovitură de stat, au fost agenți străini care provocau victime în rândul revoltaților, mulțimile au fost manipulate, Tõkés a fost agent, în Balconul Operei aveau infiltrați informatori, el a sabotat ordinul de arestare a liderilor Frontului Democrat Român, inculpații în Procesul Timișoara au fost inocenți etc…  Dar există și o replică la această lamentabilă propagandă.

„Nu vă dați seama că Bucureștiul a devenit cazarma Securității române?” Ei, bine… N-au vrut să-și dea seama! Pentru Occident Revoluția românilor a fost „revoluția lui Tökes!”, a individului care, în cele șapte zile timişorene, a avut o apariție episodică de cel mult o jumătate de oră, timp în care îi implora, speriat, pe românii din stradă să plece acasă! (Am fost sub fereastra lui în 16 decembrie 1989, prima și ultima zi în care l-au văzut timișorenii până la căderea lui Ceaușescu!) De altfel, marea eroare a românilor înainte de Decembrie 1989 a fost să creadă într-un Occident moral! Dar Securitatea, transformată dintr-o formulă piramidală într-o rețea orizontală, cu “noduri”, bucurându-se de autonomie de acțiune, nu numai că a confiscat principalele pârghii de decizie ale statului, dar a ales să se răzbune pe cei ce au înfruntat-o în Revoluție și în anii care au urmat! Securitatea n-a precupețit nimic pentru a-i defăima pe cei impiicați în execuția Dictatorului din 25 decembrie 1989. N-a fost uitat nici Petre Roman, eliminat din activitatea politică, nici Dumitru Mazilu care ceruse în 12 ianuarie: “Moarte Securității!” Ca să nu mai vorbesc despre represaliile la care a fost supus Lorin Fortuna, transformat de presa dirijată într-un psihopat dominat de deliruri. Cât îl privește pe autorul acestor rânduri, perfidia cu care a fost izolat ține de profesionalismul serviciilor secrete. În România pierdută, în Singur între Români, în O Românie de Câștigat sau o Națiune în descompunere, în Homo Posteritas, în Securitatea – Confiscarea unei națiuni, în Agonia postdecembristă, în O Revoluție eșuată,  am dezvăluit, între altele, tentativele reușite de a mă izola ori de a mă exclude din memoria publică, de a-mi fi răstălmăcite deciziile și acțiunile ori de a fi adus la tăcere, totul culminând cu încercarea de otrăvire-avertisment din noiembrie 2009, care m-a adus în stare gravă la secţiile de terapie intensivă a două mari spitale. Și asta la 20 de ani de la Revoluție!

A avut loc o revoluție glorioasă care s-a sfârșit cu o restaurație rușinoasă. Nu restaurația unei rege detronat, ci restaurația unui serviciu represiv care, eliberat (nu prin meritul lui) de tutela lui Ceaușescu, a corupt țara românilor care n-au știut ce să facă din libertatea lor! Și dacă n-au știut ce să facă, au vândut-o ori au abandonat-o.

“Revoluțiile îmbătrânesc destul de repede. Ele îmbătrânesc urât datorită îndărătniciei simbolice de a voi să însemne întotdeauna un început de drum în Istorie, să fie o ruptură radicală în timp, să rămână o operă mereu reîncepută, și să întruchipeze tinerețea unei lumi veșnice.” (Bronislaw Baczko, Ieșirea din teroare)

Anii au așternut o pâclă densă asupra rolului Securității după ce comandantul ei suprem a fost executat de către un pluton al armatei române! După ce a supraviețuit pericolului represiunii pusă la cale de către generalul Stănculescu, și practic salvată în urma intervenției lui Ion Iliescu, o parte a cadrelor ei a părăsit țara în brațele binefăcătoare ale unor state occidentale, cealaltă a rămas în expectativă, dar făcându-se utilă noii puteri! Și, încet-încet, cum Regimul Iliescu se șubrezea, ea a trecut la o redesfășurare a forțelor ei prea puțin afectate de schimbarea Puterii, ajungând, cu tentaculele ei tenebroase, să recupreze instrumentele pierdute ale statului însuși! Cine s-ar fi așteptat ca Securitatea ce părea epuizată să crească atât de viguros fauna mistificatoare a Contrarevoluției: Lovitura de Stat a devenit motto-ul unei generații care totuși a profitat masiv de pe urma căderii comunismului! Fraza atribuită fiului dictatorului: “Nu pot zugrăvi ei câte case a ridicat Tata!” a devenit un clișeu de gândire majoritar adoptată. (Asta justifică, în parte, aserțiunea că generația postdecembristă n-ar fi fost în stare să ducă până la capăt o Revoluție anticomunistă!) Securitatea a stins elanul recâștigării libertății, a făcut din România o țară locuită de apostați, de renegați, de refuznici și nostalgici și, cu prețul profanării Istoriei ei, ștergându-i aura de sânge, a făcut din timpul lor de viață Trecutul care a fost și pe care nimeni nu va reuși să-l învie! Confiscarea României s-a dovedit, în cele din urmă, deplină! Sosirea la vârful politicii a unuia dintre oameni ei a provocat un entuziasm general în rândurile foștilor securiști, a informatorilor și a colaboraționiștilor ei, o adevărată majoritate tăcută care a dispus reconfigurarea tuturor structurilor României, inclusiv aplicarea unui tratament de purgație, pentru ca români să nu-și mai amintească decât cu mefiență de existența unei revoluții naționale! Acestei noi puteri să îi spunem de ortodoxie politică, infiltrată cum este în zilele noastre sub însemnele conservatorismului naționalist  – ea se simte concurată mai ales de partea de Securitate pusă încă de la început sub controlul serviciilor marilor state occidentale, prea puțin dispuse să permită României recuperarea ansamblului libertăților ei! (Este, de altfel, de consemnat faptul că după anul prăbușirii lagărului est-european nici un serviciu secret al Estului nu a fost tras la răspundere pentru faptele lor criminale! Dimpotrivă! Un proces al comunismului nu a fost făcut nicăieri, niciodată, rămânând ca numai fascismul și nazismul să plătească pentru crimele în masă ale regimurilor totalitare!) Și așa cum se întâmplă mereu în istorie, partea învinsă a revoluțiilor s-a întors din nou la puterea în stat, fenomen cunoscut sub semnul Restaurării! Restaurația în România, departe de a aduce un Ludovic al XVIII-a la putere, a constrâns-o la cerințele ei secrete. Noul stat postdecembrist, securistic național dar fără însemnele ceaușiste, a împins o țară de oameni curajoși în decembrie 1989 la starea lor de massă aservită și decăzută din zilele noastre! Noua clasă politicianistă i-a executat ordinele, și extrem de multe dintre cadrele Securitășții post-revoluționare au pus mâna pe cârma unui vehicul național în stare de dezafectare și suferință. Rezultatul îl trăim acum când, îndatorată până peste poate și cu averile sale tutelare prădate mai rău ca pe vremea turcilor, cu o cincime din populație plecată în bejenie și cu o alta prea bătrână pentru a se înrola la un război de eliberare, această generație captivă a capitulat de la obligațiile ei istorice! România noastră de astăzi este pe cale de a pieri!

Moțiunea Iordache

 privind verificarea dosarelor de Securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă și judecătorească

„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial: Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991

Moţiunea Iordache – Şah la Securitate. România Liberă. „În ziarul nostru de marţi am prezentat principalele elemente a ceea ce, pe drept cuvânt, se poate numi „Moţiunea Claudiu Iordache”. Între timp, din surse, cum se spune, demne de toată încrederea, am aflat că ea va fi prezentată în Camera Deputaţilor, în premieră absolută, luni 13 mai a.c. Iată-i conţinutul: „Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti. Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…

Puterea cu cap de mort

„Scriu acest text dedicat speciei ticăloşilor! Scriu acest text într-o ţară ocupată. Această scrisoare ce le e adresată nu exprimă ură, ci exclusiv dispreţ! Ei i-au învăţat pe români că furtul, făţărnicia, minciuna, oportunismul, lăcomia, egoismul, cruzimea, înşelăciunea, aduc profit, corupându-le conştiinţa morală! “Reforma” securităţii, iată, îşi arată efectele. Sărăcie şi laşitate, cruzime şi masochism, ultima generaţie de români conformaţi e mânată la abatoare în timp ce-şi votează la urne hăituitorii. Adevărul a devenit o specie pe cale de dispariţie într-o ţară vag europeană, în care încă nu a fost inventat cetăţeanul, unde şi celelalte virtuţi fireşti: demnitatea,  generozitatea, solidaritatea, compasiunea, nu mai au nici un preţ. Un neoprimitivism moral supune cutumele supravieţuirii unei degradări voite şi greu vindecabile. O ţară fără libertate, fără cetăţeni, de conştiinţe îndobitocite, corupte ori arestate, unde istoria agonizează, trăită, în schimb, de miliardari infractori şi de “sclavi fericiţi”, ce s-au născut doar ca să trăiască în genunchi, hipnotizaţi de un cârnat şi o bere pe gratis, nu poate avea viitor. O dată în plus, victima a devenit complicele torţionarului la opera crimei! Păcat de Timişoara, ca şi de peticele însângerate de pământ unde şi-au pierdut inutil viaţa peste o mie de români, de o Revoluţie plătită cu sânge (nu al vostru), care v-a făcut bogaţi! (Ideea că un popor ca al nostru n-a fost în stare să facă nici măcar o revoluţie, şi că regimul ceauşist a fost răsturnat exclusiv de puterile străine, este un produs exclusiv al propagandei voastre!) Ei, cel puţin, au fost scutiţi să afle ce a urmat sacrificiului lor. Dar supravieţuitorii? Cine ar fi putut anticipa că vom pătrunde în lumea civilizată cu aceiaşi securişti în fruntea neamului? Cine s-ar fi aşteptat ca lumea civilizată să-i primească în locul nostru? (…) Nouă, celor tot mai puţini, care le rezistăm, urmăriţi, cenzuraţi, persecutaţi, dezbinaţi, discreditaţi, izolaţi, supuşi epurării, ne-a fost pregătită, pentru o vreme, ca alternativă la “metodele” vechi, moartea civilă, asasinatul lent, înfometarea discretă, pedeapsa la închisoare pe viaţă într-o libertate atent îngrădită. Mai întristător este că rezistenţa noastră nu mai foloseşte la nimic într-o naţiune de subordonaţi, care nu-şi mai întrevede puterea din decembrie ’89,  de a schimba situaţia din România.  Există o singură meserie în care te angajezi o singură dată şi din care nu se mai poate ieşi niciodată. Aceasta, monstruoasă, ce s-a dovedit de la un capăt la altul, în comunism ca şi în capitalism, a exerciţiului ticăloşiei: Securitatea! Care a rămas şi continuă să fie, pur şi simplu, vocaţia voastră! Şi rezistenţa, cu orice preţ, la Regimul vostru corupător şi abject continuă să fie datoria noastră! În statul român mistificat şi strâmb, atâta nedreptate şi atâta trufaşă mişelie nu mai poată fi întoarsă din drum. Dar Dumnezeu nu poate lăsa neîncheiată lucrarea Revoluţiei din decembrie ‘89!”

(Text publicat în România Liberă, în 16 decembrie 2002)

Trăiască Revoluția

“Adevărul istoric este inviolabil şi ceea ce aţi făcut dumneavoastră în Decembrie 1989 îşi va găsi locul cuvenit în cărţile de istorie!” (acad. Florin Constantiniu)

O societate care trece printr-o Revoluție și nu se schimbă este bolnavă!

Asta e Revoluția! Lupta neîncetată pentru Libertatea neîncetată!

Ce au vrut românii de la Revoluția lor? O schimbare radicală a istoriei ajunsă în stare de agonie? Ori o lumină desferecată, ce trebuia aprinsă cu orice preț deasupra dezastrului tuturor? Puțini au înțeles că Revoluția Românilor a fost o revoluție provocată chiar de cei împotriva cărora a fost îndreptată! Când istoria nu mai are răbdare… Și ea începe să nu mai aibă răbdare când tot mai puțini decid asupra voinței tuturor. O revoluție transformă totdeauna o exasperare într-un incendiu. Guvernările au obligația să preîntâmpine revoluțiile. Când nu o fac, ele devin responsabile de izbucnirea lor. Revoluția română este un efect. El trebuie decontat. Comunismul, ceaușismul, dictatura în forma ei cea mai primitivă − tot atâtea incitări involuntare la revoluție. Și deși ezitanți, temători, românii  au răspuns provocării. Descompus în aspirații punctuale, proiectul revoluționar viza, în stare de urgență, ținte imediate, între care cea mai presantă era eliminarea cultului personalității! Românii nu-l mai suportau pe Ceaușescu. Pe Elena lui, clanul lui, CPEx-ul lui, securitatea lui, propaganda lui, egoismul lui absolut, România nu-l mai suporta și chiar dacă în 22 decembrie ar fi promis mai multă hrană și mai multă distracție, tot s-ar fi prăbușit sub ura, disprețul și furia românilor. Şi ce-şi mai doreau românii? O purificare a fiecăruia dintre ei, o purificare a neamului lor, o debarasare brutală de felul în care fuseseră învățați să trăiască, în indiferență, în resemnare, în viclenie, în oportunism, în viața dublă care de la un moment dat îi obosise pe toți. Și mai voiau românii să creadă într-un Dumnezeu izbăvitor, ori în Decembrie 1989 Dumnezeu și-a făcut datoria. Și mai voiau românii să experimenteze o viață liberă, guvernată de legi ce le datorau binele, și mai voiau egalitate înaintea lor, și mai voiau respectul statului în care urmau să trăiască, și mai voiau onestitate publică, și mai voiau ca puterea lor să-i răsplătească pe cei harnici, competenți și merituoși, și mai voiau politici care să le exprime alegerile (nefiind atunci nici de stânga, nici de dreapta, opțiunile lor amintind mai degrabă o formulare a lui Eric Hobsbawm: “Fiind oameni mărunți, ei simpatizau cu cei săraci împotriva bogaților și cu cei bogați împotriva săracilor”). Voiau, în fond, prosperitate și fericire! Și mai voiau instaurarea adevărului în țara lor! “Cea mai bună soluție este să spui adevărul!” gândea Havel. Românii au rostit atunci adevărul, au ieșit în stradă și au ales să moară în numele lui. Și mai voiau să cunoască dimensiunea vastă a lumii pentru ei de mult lăcătuită, și mai voiau să se simtă oameni cu dreptul de a încerca, de a reuși, ori nu, prin forțe proprii, și mai doreau să aibă dreptul să fie oameni, pur și simplu. Ceaușescu le refuzase aceste aspirații. Acest fior, acest fler, această intuiție, însufleţită de un miraculos avânt și o dorință irepresibilă de eliberare, i-a scos în stradă pe cei mai umani dintre ei, purtând povara lasitudinii tuturor celorlalți. Și au izbândit. Am ajuns astăzi să credem cu dificultate în  curajul de atunci. În 17 seara, în timp ce se trăgea dinspre Operă spre Catedrală și oamenii cădeau secerați, câteva tinere, dovedind un curaj de neînțeles, adunau bărbații înspăimântaţi alături de ele! Femei cu copii mici în brațe ieșeau în calea trupelor, făcându-i pe generalii criminali să se întrebe cum să contracareze aceste (pentru mintea lor) tactici, pensionari care ar mai fi avut câțiva ani de trăit și i-au sacrificat pentru a muri cu fruntea îndreptată spre libertate. Muncitorii își părăseau fabricile doar pentru a termina odată cu minciuna cuibărită în partidul așa zis al lor. Iar poeții (au fost cinci în primii zece timişoreni care au urcat în Balconul Operei) se săturaseră de biografia lor păguboasă, de setea neîmplinită pentru un alt fel de viață. Asta a însemnat Revoluția pentru ei, pentru credincioșii în Dumnezeu cel Drept, pentru cei generoși, pentru un nou început, începutul însuși! Un alt 1848, al oamenilor neînsemnați și mulți, chiar dacă în Decembrie 1989 au fost lipsiți de un Bălcescu, o epopee rară ce nu se va mai repeta niciodată. Astăzi, demult treziți din visul de atunci, românii se întreabă dacă n-au trăit într-un film, dacă Revoluția a fost chiar creația lor? A fost creația lor! La ce mai folosește, astăzi, istoria falsificată a informatorilor Securității de tip Stoenescu? Schimbarea la față a României din Decembrie 1989 n-a fost urmată și de o schimbare în adâncul tulburat al vremurilor depuse în sufletul ei. Vom continua să pătimim încă multe decenii până când apele se vor limpezi de trecut. Dar până atunci să nu uităm Decembrie 1989, acolo unde moartea nu a mai ocolit viața, și represiunea a tras, disperată, pentru a împușca, în mii de trupuri și suflete, chiar Revoluția!

Istoria este a celor ce o fac, nu a celor care o scriu! Cu atât mai datori sunt ultimii înaintea primilor. A scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie și a multiplelor adevăruri, subiective sau parțiale, care îl susțin ori îl denaturează, este o obligație de onoare. Noua istoriografie românească ar merita să se desprindă de inerția unui secol  apus, pentru a scrie, în sfârșit, istoria de secole a unui neam eliberat, dar care nu a învățat suficient de la trecutul său. Căderile repetate în istorie desăvârșesc întârzierea în timp. Își mai poate permite România o întârziere în timp? Adevărata teamă de istorie trebuie înfruntată pentru ca istoria să poată fi înțeleasă. Primii cronicari români au scris istoria cu fața la viitor. Ei au sfătuit generațiile care au venit după ei. “Urmașilor lor” le-a fost testamentul. Dar istoria României trebuie rescrisă nu numai cu pana adevărului, ci și cu armele libertății! Podoabă a acestei regalități a istoriei contemporane, Revoluția Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putință. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie așa cum a fost, cu oamenii care au fost, în timpul care a fost! Și cu smerenia înaintea unor virtuți dovedite. Să avem, atunci, încredere că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. Să avem speranţa că istorici de anvergura unor Samuel Micu, Petre Maior, Simion Bărnuțiu, Ilarion Pușcariu, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti ori Constantin Giurescu se vor mai naște, pentru a întregi cunoașterea înțelegerii timpului, pe pământul de suflet al României.

Când va fi scrisă, cu vocație și ambiția clarificării faptelor, istoria acestor ani, imaginea a ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 va redeveni o oglindă în care am refuzat a ne privi. Academicianul Florin Constantiniu vorbește despre un inaugural ratat, urmat de o involuție a unor idealuri eșuate. Dar istoricul nu este niciodată nici pesimist, nici optimist, el este cronicarul netulburat de emoții, credințe și pasiuni al dezvoltării unei istorii impersonale și indiferente la soarta umană. El este un matematician al imponderabilelor ce fac cu putință existența și administrarea lucrărilor ei. El este, sau mai degrabă reprezintă, triumful experienței asupra credinței cercetătorului (“Călătoria Americii prin politica internațională a fost triumful credinței asupra  experienței” –  Henry Kissinger, Diplomația) chiar dacă uneori a consimțit să fie autorul epopeilor istorice apologetice, de-ar fi să amintim numai Istoria secretă a lui Procopius din Cezareea. Civilizația datorează istoricului cronica evoluției ei. Iar istoricul îi datorează, la rându-i, competența, erudiția și imparțialitatea sa. În această dublă irevocabilitate a responsabilităților, doar istoricul are puterea de a da consistență trecutului ca matrice unică a viitorului unei specii uneori periculoase pentru propria sa supraviețuire. Sunt reguli de joc ce se detașează din curgerea evenimentelor. Ele trebuie cunoscute înainte de a recidiva în erori. De aceea nu trebuie ignorat istoricul, nici  știința sa, ca expertiză ori instanță de înțelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor.

Nu trăim decât în prezent, cu gândul la cei care vor veni după noi. Și nu vom deveni decât ceea ce am fost cândva, ca ființe umane. Dar până unde? Și până când? Văd rolul istoricului asemănător celui al profetului Moise care își conduce neamul prin pustiul Sinai, în care a pătruns urmat de o generație obișnuită cu sclavia și a ieșit urmat de o generație născută liberă. Văd rolul istoricului în istoria contemporană ca vizionar: „Aflați ce a fost pentru a privi mai clar și mai liber mai departe… Acolo în zarea tulbure unde destinele biblice cândva se vor împlini…” În biblioteca lui de cronici prăfuite stăruia senzația erelor care vor veni peste omenire. Dar dacă o clipă este chiar axa ce împarte timpul în trecut și în viitor? Pentru a zbura în istorie este nevoie de două aripi. Pe una cândva va fi scris, pe una deja scrie.

în Decembrie 1989 românii au înfruntat puterea lui Ceaușescu și dominația sistemului totalitar! Puterea lui Ceaușescu s-a prăbușit odată cu biografia acestuia, în dreptul unui zid la Târgoviște. Dominația sistemului a continuat să-și mențină influența și după 25 decembrie. Urme ale acestei dominații pot fi descoperite și astăzi, în natura relațiilor dintre statul furnizor de autoritate și de protecție și poporul doritor să fie protejat, ori înăuntrul mentalului colectiv, înclinat în fața primejdiei mai degrabă să se supună decât să se opună, “într-o lume care-i recompensează pe cei ce o domină”. Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta zăvorâtă a drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a reconstruit statul, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele, a asigurat accesul la informație și a asigurat românilor un acoperiș deasupra capului. Păcat că ofranda Revoluției a fost refuzată. Libertatea, ca stare de conștiință, a fost abandonată pentru a îmbrăca din nou servitutea. Revoluția de la 1789 nu i-a schimbat pe francezi, care au ales ulterior, împotriva elanurilor inițiale, Imperiul și Restaurația. Spre deosebire de o revoluție, evoluția nu se îndepărtează prea mult de țărmul părăsit în timpul revoltelor. O civilizație este dintotdeauna apărătoarea echilibrată a trecutului. Nu suntem decât ceea ce am putut fi, cu orice preț. Revoluțiile sunt acte disperate ale felului omenesc de a fi. Omul e obișnuit să supraviețuiască fără să pună condiții. Dar în  zilele Revoluției a vrut schimbarea, a vrut altfel, a vrut altceva, și-a înfruntat obediența inculcată și s-a vrut liber! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte de înaltă prețuire acestui sentiment! Și nu a fost singurul. Omenirea întreagă a urmărit cu un universal respect această aventură a libertății în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui au fost nemărginită. La Paris, la Roma, la Madrid, la Sofia, la Belgrad, la Ankara… Dar foarte repede a venit timpul neîncrederii, al românilor care au vrut să uite ceea ce n-au încercat să afle, al dezamăgirilor. Al restaurației prădalnice. Al regretelor. Al sinuciderilor. (Cazul lui Călin Nemeș este cutremurător.) Al supraviețuitorilor cu capul plecat al unor fapte de vitejie. Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism… Al revenirii Securității la cârma statului… Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al declinului, (“capodopera decăderii noastre”, după Cioran, „este chiar realitatea noastră!”) al marasmului general… Al dominației fără termen a poporului ceaușist. Cam atât au durat iluziile… Douăzeci de ani… Căderea, prăbușirea în istorie s-a accelerat. Ideea unei mari împăcări naționale este tot mai îndepărtată. (nu o reconciliere între călăi și victime, ci o reconciliere în numele adevărului, neuitării și iertării!)

–     Istoria dovedește că poți fi ticălos, că poți fi călău, că poți fi ucigaș, într-o bună zi totul va fi fi uitat! Uitarea voluntară ca iertare, încurajând agresiunile împotriva vieții, adeverind, în deplină păgânitate, că pentru violator, agresor, ucigaș, va sosi o zi în care până și victima sa, dacă mai e în viață, va uita că există, obosită să mai aștepte zorii dreptății. Altfel spus, în cazul României, o paralelă între Corneliu Coposu și Pleșiță duce la concluzia că Pleșiță știe că nu va fi niciodată pedepsit, chiar dacă deținutul politic l-ar ierta înaintea justiției pământene.

–     La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări și în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc? În refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:

Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa.(…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.

Revoluția din Decembrie, o revoluție a oamenilor obișnuiți − căci numai ei au luptat, au suferit, au fost răniți, au fost arestați, au murit pentru ca România lor să iasă din ghetoul unui totalitarism fără față umană − nu a netezit căile viitorului. Revoluţia românilor a eliberat țara de trecut, dar nu a învestit-o cu viitor. Slăbiciunea României şi Puterea Lumii căreia îi aparţine au încremenit-o în prezent. Drumul este din nou blocat.  Reconcilierea românilor pare o sarcină compromisă (nu pot fi iertați torționarii care nu și-au cerut iertare!) Iar o altă mișcare de amploarea celei din Decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim, care a abandonat statul pradă profitorilor tranziției, nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Și-a înarmat serviciile de forță cu bugete exorbitante într-o țară care nu mai are buget, sperând că va putea intimida disperarea publică. Săracii, năpăstuiții, au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Amăgiți, mințiți, înșelați, veșnic îndatorați de cheltuielile nesăbuite ale guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Criza din 2009 a arătat unde este puterea. La cei bogați, la imperiile bancare, la armatele personale, la guvernele corupte, la o intelectualitate mereu de vânzare. Dar nu numai oameni prea mulți și prea mărunți au căzut pradă viciului lăcomiei. Au venit la rând țările ruinate, unele după altele, Grecia, Letonia, Lituania, Serbia, Bulgaria, Portugalia. Pe restul continentului domină pegra profitului nesătul. Încotro se duce lumea noastră? Încotro e împinsă România, dezmembrată, înstrăinată, depopulată, destrămată în particulele elementare umane, slăbită, hemoragică, în pragul crizei, al falimentului și poate al disoluției unei națiuni vinovate de a fi lăsat să i se întâmple asta? Ne suportăm destinul abandonându-ne credința în libertate, dreptate și compasiune. Nu mai suntem creștini. Nu pot fi creștini cei ce-și refuză dragostea pentru țara lor, în leagănul pe care Dumnezeu li l-a oferit pe pământ! Nu mai credem în El! (Deși El ne lasă să nu credem în existenţa Sa, dar să trăim ca și cum am crede!) Iar noi, românii, deja nu mai avem România. Sentimentul că ne mai aparține încă este o iluzie. Din ea ne mai hrănim zilele până într-o zi. Până în ziua în care vom fi întrebați unde am fost când ni s-a luat locuința pământeană, când vom fi evacuați din ultimele noastre sentimente și convingeri. Iar în rest, revenind spășiți și neîncrezători la ce a fost în urmă cu 20 de ani, vom cârti nemulțumiți ca de obicei. Nu a fost revoluție? Învinșii nu fac revoluții. Și poate că au dreptate odată ajunși în anul de grație 2020. O revoluție e victorioasă peste timp. Dar peste cât timp mai este învingătoare Revoluția noastră? Iar a aresta din nou mintea, și nu trupul, e ultima soluție a unei dictaturi invizibile. Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit, într-o lume ce nu se opune îndeajuns oprimatorilor tuturor. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o jucărie la mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția Română este de vină, ci neputința celor mulți care nu au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește pentru ea!

“Ca să fim cu adevărat liberi, trebuie să fim pregătiți să gândim la revoluție!” scria în The Age of Consent: A Manifesto for a New World Order and Captive State, scriitorul britanic George Monbiot. Dar mai suntem astăzi pregătiți să gândim la o revoluție? România 2010 are atributele unei țări care poate face oricând explozie. Regimul de putere are toate atributele dictaturii. El controlează aproape totul, dar fără nici o împotrivire din partea nimănui. Cum nu poate controla nimănui nici acest gând, al înfruntării puterii abuzive, al revoltei, al revoluției! Cel puțin o dată în viață omul obișnuit iese din teama sa pentru a și-o asuma pe deplin. Așa s-a întâmplat în 1989. Va face iarăși pasul? Va putea România să se debaraseze de această primitivă dictatură mascată care o sufocă? Sau se va scufunda și mai mult în marasm și în disprețul de sine?  Revoluția de la 1789 a deschis in istorie o poartă a libertății. Revoluțiile din 1989 au aruncat-o în aer ca pe un zid al Berlinului. De atunci libertatea există atât cât pretinzi de la ea. Ce pretinde astăzi de la libertate poporul român, altceva decât tot mai puțină libertate și ceva mai multă prosperitate – maladie gravă a societăților aşa-zis libere? Asta e tot ce și-a dorit atunci când zeul libertății l-a întrebat ce-și dorește? Un fir de libertate și un ghem de distracții? O aparență schimonosită a unei libertăți care în esența sa, solicitându-i virtuțile ofilite, îl tulbură ori îi prisosește? Care este atunci viitorul revoluțiilor? Vor mai fi chemate să deblocheze stagnarea societăților ori vor trebui evitate cu maximă vigilență?  Cine se poate împotrivi actualului curs? Cei care și-au pierdut libertatea, cei ce și-au pierdut drepturile, cei care și-au pierdut speranțele, cei care și-au pierdut răbdarea… Oricând se poate produce o revoltă a disperării la care să participe cei flămânzi, cei fără medicamente, cei fără pensii ca și cei fără loc de muncă, și toate astea într-o țară de oligarhi miliardari. O nouă revoluție a disperării poate amenința România! O revoluție provocată de obtuzitatea, cinismul și lăcomia celor de sus. Mi-e teamă însă că o nouă revoluție în România ar putea fi înăbușită chiar de către trupele americane, în numele democrației! Guvernele mondiale sunt solidare între ele. Căderea unuia ar antrena prăbușirea celorlalte. Guverne contra popoare este tema conflictului în mileniul în care abia am intrat. Guverne manipulatoare versus popoare manipulate. O dictatură a minorității. Căci puterea odată obținută nu se abandonează, chiar dacă devine nefolositoare deținătorilor ei. Coteriile mondiale dețin puterea, o concentrează în mâinile lor, fac politica ei, deși deznodământul e unui singur: reducerea la absurd a acestui joc ce transformă puterea folositoare oamenilor în puterea nefolositoare tuturor. La ce bun să deții miliarde dacă nu ajungi să trăiești să le cheltuiești? Ori sistemul acumulării puterilor oamenilor în contul unei minorități sclerozate îi supraviețuiește! O putere gerontocrată care va pieri și ea într-o zi. Aici poate fi căutat izvorul revoluțiilor regeneratoare unde puterea abuzivă nu mai ține cont de puterea confiscată a celor mulți. Și doar în astfel de vremuri poți muri pentru o idee! Pentru libertate, pentru egalitate, pentru fraternitate. Nu cred că aspirația spre virtuți supreme va fi vreodată înăbușită. Andrè Malraux, în Condiția umană, exclama: “Comunism, contrariul disperării!” Abuzul capitalismului din anii ‘40 ai veacului trecut a îmbulzit intelectualii francezi pe stânga. Comunismul s-a născut în leagănul capitalismului. Așa cum neocapitalismul mileniul III s-a născut în creșa fostului comunism. Comunismul a concentrat, în numai șapte decenii, dominaţia atroce a statului discreţionar împotriva cetățenilor lui – dominaţie ce în capitalism s-a produs în spații dilatate și timpuri rărite. Nu au fost atrocități cele făcute de englezi în țara burilor ori în India răsculată? Nu atrocități s-au numit crimele din Vietnam? A scăpat cineva nevinovat din istorie? Un singur stat? Revoluția din Decembrie 1989 a fost antitotalitară. O nouă revoluție ar putea fi bisturiul operației pe cord deschis al ultracapitalismului. O datorie a conștiinței intelectuale ar fi şi aceea de a se opune ipocriziilor dominante! (A nu fi uitate cuvintele lui Eminescu: “Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în față și a recunoaște adevărul.”) A te opune răului, sub toate formele lui, este o obligație de onoare a ființei umane. De-ar fi să se producă o altă revoluție pentru a clinti guvernul oligarhic din România, aș pune din nou umărul. Cei care au luptat odată pentru libertatea lor și a altora nu vor ezita să mai lupte o dată. Dar Revoluția din Decembrie 1989, se dovedește astăzi, a fost un avertisment neluat în seamă! Puterea riscă mult, și cu atât mai mult dacă, provocată de cinismul ei, o altă variantă a Revoluției Române va izbucni… Cu orice preț. Și atunci cei care vor încerca să scrie despre consecințele ei vor psalmodia cuvintele lui Fukuyama. Dar nu aceasta este soluţia: şirul neîntrerupt de revolte împotriva sistemelor pe care le secretă pentru a-și administra viața! Soluţia e viața oamenilor ca o consecință a libertății, a drepturilor, a dreptului la fericire, a dreptului la generozitate și compasiune… Şi asta, poate, într-un alt timp, într-o altă lume, când, în sfârșit, de la sine, în societățile pacificate, cu mamuții puterii odată dispăruți, cu guverne ce vor face doar ceea ce popoarele libere vor de la ele, revoluțiile vor înceta să existe. Dar încă n-am ajuns în această eră! Ea este prea departe ori nu va mai fi niciodată. Și dacă nu va fi, atunci umanitatea va ajunge într-o fundătură. Numesc fundătură timpul și locul unde oamenii nu vor mai aspira, nu vor mai dori, nu vor mai crede și nu vor mai lupta pentru meritul de a fi om într-o universalitate împietrită. Și în care până și libertatea refuzată tuturor ființelor umane va deveni la rândul ei inutilă. A fi liber înseamnă a crește în lumea dată de Dumnezeu floarea unei unice izbândiri, a credinței în miracolul existenței. A fi liber înseamnă a elibera conștiința de spaimele ei. A avea curaj, a nu te teme, a înfrunta nedreptatea, a face din fiecare om un alter ego al ființei tale tânjitoare de adevăr. A fi om, în sfârșit! Așa cum l-a visat Creatorul său înaintea de a-l supune încercărilor răului. Și, din nefericire, pentru om, ispitele răului continuă să-l tulbure și să-l deruteze. Și una din ispite este puterea. Puterea asupra altui om. Puterea asupra tuturor oamenilor. Fantasma cuceritorilor. A lui Alexandru cel Mare, a lui Cezar, a lui Atilla, a lui Napoleon, cei mai smintiți dintre pământeni!

Revoluția! Nu există limbă în care această chemare să nu înflăcăreze… Nedreptatea endemică nu poate fi convinsă, dar poate fi constrânsă! Pe de altă parte, să fie oare adevărat că românii se simt bine în preajma stăpânilor? Revoluția, pentru ce? Revoluția împotriva cui? Ce societate scoate din arsenalele ei interzise barda revoluțiilor? Cine va plăti pentru erorile ei? Inocenții ori vinovații? Egoismul este o ideologie primitivă. Ea dă naștere unei clase de profitori. O subspecie barbară care, profitând de autorizarea raptului, smulge statului uzufructul activităților umane. Averea, renta, scurgerile de valută în lumi străine, opulența, parvenitismul, cupiditatea. Criza economică a anilor din urmă a dat la iveală ferocele instinct de posesie ce însuflețește lumea afacerilor. (Sau chiar civilizaţia însăşi, amintind de derivele actuale ale modernităţii, după Michel de Certeau: ”legea junglei, dispreţul faţă de cei slabi, incultura elitelor, sporirea inegalităţilor şi triumful banilor”) În timp ce solicitau statelor susținere pentru speculațiile lor năruite, băncile își ofereau salarii exorbitante ori risipeau pe banchete. Sute de miliarde de dolari ori euro au fost smulse din buzunarul popoarelor pentru a fi înfundate în cele ale miliardarilor. Nedreptatea izbește fără egal și oamenii nu înțeleg de ce doar ei poartă vina dezastrului provocat. Și în vremea asta guvernele “de stânga” aliate cu cele de dreapta impun continentale curbe de sacrificiu. Astea sunt timpurile pe care le trăim. Lumea este a profitorilor! Ea l-ar putea întoarce cândva pe Marx din drum. Suntem o specie auto-manipulată, cu paradisuri false și religii ipocrite. Dumnezeu are de ce se îngrețoșa. Degeaba crește numărul bisericilor dacă acela al credincioșilor scade. Iar la vârf tronează omul unidimensional al conducătorului. De aici seducția revoluției! A învierii utopiei! A căutării “oazei în deșert”! A sfidării pesimismului istoric! A schimbării sensului unui timp mohorât. A aprinderii vâlvătăii eroice “în vremuri întunecate”! Istoria nu s-a sfârşit încă… Revoluţia nu este un cadavru. Oamenii vor ieși împreună pentru a-și căuta drepturile răpite în stradă. Și oligarhii omenirii vor fugi… Desigur, o iluzie… Astăzi un Ceaușescu n-ar mai putea fi răsturnat. Există metode subtile, subversive de perpetuare la putere. Există științe oculte, servicii specializate, există vicii ce odată cunoscute fac din conștiințe o marfă de vânzare. Există o “elită”, marcată de sterilitate morală, ce poate fi oricând convinsă să trădeze o cauză generoasă. Există căsătorii din interes, alianțe pragmatice, schimbări de fronturi ori mezalianțe continentale. Există un guvern mondial cu Blair, Schröder, Obama, Merkel, Putin, Macron, schimbându-și măștile… Există pierzania puterii ce se încăpățânează să-i facă la naștere pe oameni inegali. Există instinctul zoologiei, urletul ancestral al animalelor de pradă, fuga disperată în noapte a turmelor înspăimântate, crima ascunsă în splendoarea naturii și în mințile cele mai echilibrate, există agresiunea inconștientă. Este ceea ce un Le Bon sesiza atât în clasa superpusă, cât și în mulțimea moleșită, supusă, stăpânită, „similitudinea unor dorințe ordinare”. (Ori „intrarea în Istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr și de fervoare, atât de diferite, toate, de barbaria agricolă a popoarelor” Emil Cioran –  Ispita de a exista) Asta e… Nu ne mai putem mântui… Oriunde ți-ai arunca privirile, existența e un carnagiu neîncetat. Doar metodele fac diferența. Parafrazându-l pe economistul Nouriel Roubini, “Crizele sunt încrustate în codul genetic al omenirii!” Asta e istoria pe care o secretăm, asta e istoria pe care o merităm. “O dezangajare totală, un refuz de a civiliza și de a corecta lumea.” O istorie a indivizilor și mulțimilor, împreună cuprinși într-un frison universal. O istorie totalitară. Care nu permite alternativă, recurs. O sclavie politică finală. O istorie care „ocupă totul și îi înghite pe toți, astfel încât totul și toți să-i fie integrați, cel puțin prin tăcerea lor” (Vaclav Havel, Politica antipolitică) O febră anomică. Un delir. O agonie. În această agitație care nu clintește blestemul originar izbucnește, din când în când, Revoluția! Ca un urlet imemorial, ca un Bici al lui Attila, ca un zeu sângeros mânuind balanța dreptății, ca un Iisus care izbește furios în taraba filistinilor. Ea vine, distruge, face ordine și pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă aspirații trădate. Nici o revoluție nu repară motorul defect al lumii. El va continua să funcționeze subminat de avarii. Până când se va mai putea. Pentru ca odată, într-un final, să se abată asupra acestei omeniri buimace, mânată parcă de un Dumnezeu al declinului inexorabil, blestemul apocalipsei! Și totuși, există explozia răbdării, voința de a nu mai accepta nedreptăți inerente, trezirea din frică și lașitate, eliberarea prin moarte a teroriștilor sau trezirea în viață ieșind pe străzile revoluției, ori irezistibilele chemări ale pasiunilor! Albert Camus a scris despre omul revoltat, despre experiența lui Sisif. ”Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit!” își încheia eseul filozoful francez. 

În ce mă privește, sunt un om norocos. Am fost pe străzile Revoluției, sfidându-mi spaima şi am riscat pentru viața tuturor. A fost puțin, a fost mult? Nu-mi pasă. Eu cred că a trebuit să îmi încerc viața. I-am pretins și ea mi-a răspuns. Pentru mine Revoluția a însemnat a mă cunoaște. Acum pot pleca din lume împăcat. E tot ce-am avut de dat. E tot ce-am putut. Mă părăsesc la capătul acestui text care vorbește despre cu totul altceva. Despre nevoia de Revoluție! Ce ar spune, la citirea acestor rânduri, conștiința unui istoric? Revin la gândurile lui Gustave Le Bon. “Istoria, așa cum o construiesc erudiții, este o construcție artificială mult prea rațională. Nu din rațional, ci din irațional s-au născut marile evenimente… Raționalul creează Știința, iraționalul conduce Istoria.” Nu pot decât să consimt. Da! La Timișoara, în Decembrie 1989, iraționalul a făcut Revoluția!

Societatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor care și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, cinism, hoție, fauna întreagă a unor moravuri aduse la viață de lupta dusă până la capăt al unor români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost victorioasă, dar în urma ei s-a înstăpânit dezastrul. Patria mult dorită,  moștenită de la pașoptiști, a devenit o Românie în descompunere. Cei ce o locuiesc nu o mai respectă, nu o mai îngrijesc, nu o mai apără și abia că-i mai vorbesc limba. Plecarea românilor din țara lor e accelerată. Rușinea, delăsarea, refuzul, abandonul, resemnarea, lașitatea, slugărnicia, supunerea… România mea n-ar fi meritat să sufere toate astea. Caut în jurul meu chipul celor cu care am luptat.  Dar orașele Revoluției tac. Temându-se parcă să-și mai amintească. Un revoluţionar din Brașov îmi scria, nu demult: “Simt din nou teama ca atunci!” În Decembrie 1989 au murit oameni. De ce au murit? Ca să fie uitați? Ca să fie înjosiți? Ca să-i abandonăm ingratitudinii şi indiferenței? Ca să permitem călăilor lor să ia din nou puterea în stat? Ca să acceptăm și chiar să susținem, toleranţi, la rândul nostru, ideologia corupției?¹⁰ Ca să creștem iarăși un dictator la sânul unei națiuni obediente?

Dar istoria, ca știință, nu pare încă implicată în actele viitorului. Ea nu are obligația să întrevadă. Ea doar scurmă cu metodă sedimentele pământului, radiografiază şi arhivează mărturiile, dovezile, vestigiile, acordând totodată legitimitate prezentului. Tot mai mult arheologică și muzeografă, tot mai puțin știință a urmărilor și sintezelor unui trecut tot mai aglomerat, istoria se va împiedica și ea, cândva, de nevoia de a contura modele de supraviețuire ulterioare. Nu poți dedica nimic timpului scurs fără gândul la viitor. Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă pașii destinului? Ce răspuns are istoria la toate întrebările acestea?

Pe de altă parte, e știut, cercetarea istorică nu include judecata morală între instrumentele ei. Pentru istoric așa a fost este actul suprem. Dar și istoria, ca știință, evoluează. Ea este chemată astăzi, alături de științele politicii, sociologiei, psihologiei, economiei, la masa cu hărți a statelor majore, în cabinetele șefilor de state în așteptării luării marilor decizii, ca și atunci când se impune o judecată asupra vremurilor care vor veni. Văd în istoric un geolog al timpului integral, preocupat de tot ce a fost, este și va fi. Cât privește Revoluția Română, ea s-a dovedit a fi un catharsis, un rug necesar pentru arderea multora dintre năravurile caracterului românesc, descris cu claritate sfâșietoare de un N. Nițescu, Bacalbașa, Caragiale, Eminescu, Simion Mehedinți, Eliade, Cioran ori Rădulescu Motru… Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.

La 32 de ani de la Revoluție, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic! Tinerii o părăsesc în transhumanțe nesfârșite, bătrânii își sapă singuri groapa, căci nu mai au bani pentru a le fi săpată de salahorii mormintelor, femeile se prostituează pe preț mărunt, când nu o fac din instinct artistic. O imensă vulgarizare socială ce le-a devenit uniformă. Adio pensii, drepturi, medicamente, doar acest chip pătat și slugarnic și această mână tremurândă care a ieșit la cerșit. Iar felul în care își doresc o viață mai bună îi condamnă să nu ajungă niciodată la ea! Și în vremea asta miliardarii penali, amăgindu-i compătimitori, îi copleșesc cu cinismul și disprețul lor, spunându-le parcă: “Asta e! Obișnuiți-vă cu gândul! Deziceți-vă de lupta voastră și abjurați: Nu a fost revoluție! Ori, mai bine, cereți-vă iertare că ați făcut-o!”

15 ani în urmă scriam în România Pierdută (Editura Irini, 1995): “Mâlul românesc nu este omogen. Mai dens la fund, mai rarefiat la suprafață, el rămâne melasa originară. Revoluția din Decembrie a tulburat nămolul, după care evenimentele ulterioare l-au lăsat să se depună la loc. Contemporaneitatea românească are consistența complicității între înșelați și înșelători. Deșănțarea caracterelor a atins paroxismul. Corupția a refăcut oligarhia trecută. Și în vremea asta elita alege să tacă, să se vândă ori să protesteze în pumni. Profeții României au fost aduși ușor la tăcere. Este și motivul pentru care cerul românesc e gol de suflete iar pământul României e aglomerat de instincte. Astăzi, 14 septembrie 1994, când scriu aceste rânduri, mă simt dat afară din România!”

Asta să fie România la care ne-am gândit în decembrie 1989? Și atunci de ce am abandonat-o? Dar cui să-i mai poți pune întrebarea aceasta? Solidei tradiții de vulgaritate a românilor conformați ce nu doresc să acceadă la sacru și la sublim? Ori mulțimilor înflăcărate de spectrul îmbogățirii delirante și veseliei ieftine, ce aveau să îngroape amintirea Revoluției sub propriul lor gunoi sufletesc? (“Doar vecinătatea omului te înăsprește… Cei care îi consacră gândurile ajung să-l privească, mai devreme sau mai târziu,  cu dispreț și cu silă…” a comentat situația creată în urma Revoluției gânditorul de la Rășinari!) Doar ție… Conștiinței tale abătute, mute, secătuite… Ori trecutului îmbălsămat? Ce fel de om mai trebuie să se ivească pe acest pământ ca să o ia de la capăt?

Dar nici Occidentul, a cărui civilizație suportă un inexplicabil proces de degradare accelerată, nu e scutit de tăcerea popoarelor dezorientate, manipulate, anesteziate, aruncate dintr-o criză în alta, intimidate și sufocate de cezarism. Cetățenii Europei își pierd prețul, nu mai sunt doriți, au devenit prea mulți, pretind, nesăbuit, drepturi, libertăți, prosperitate, vacanțe, costă mult, la naiba! Constituțiiile din 1689 (Bill of Right), din  17 septembrie 1787 (Constitution of the United States of America), Declarația drepturilor omului și cetățeanului (Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen) din 26 august 1789, îi apără! Jos constituțiile! Guvernele îi vor arunca în șomaj, în recesiuni, vor reînvăța sărăcia. Nu vor mai fi bani, nu va mai exista prosperitate ori fericire pentru toți. Și nu departe e ziua în care vor trăi, de-a valma, din nou în stradă, în slums-uri, în barăci, în rulote, cu gândul că doar ei sunt de vină! Ei! Sau el, noua denumire generică pentru sclavul modern! Italia nu crâcnește de un deceniu sub guvernele lui Berlusconi, care se comportă cu ea ca și cu propria-i ibovnică, schimbând legi după bunul plac, corupând instituții, amenințând justiția, în disprețul afișat al bunului public. Și asta în vreme ce națiunea americană l-a suferit pe președintele ce a târât-o într-un război inutil, vreme de două mandate! Un lucru e cert. Libertatea popoarelor e astăzi mai amenințată ca niciodată, acum când pare mai protejată ca oricând! Nici o surpriză în faptul că tocmai un defector kgb-ist, Yuri Bezmenov, a descris occidentalilor patru etape ale decăderii ori spălării creierelor unei națiuni: demoralizare; destabilizare; criza; normalizarea dezastrului. România a trecut deja de prima etapă, estimată la 20 de ani, a trecut de a doua etapă care poate dura 5 ani, a pătruns în criza generalizată, după care urmează instalarea dezastrului cu patru capete: eliminarea suveranității, deznaționalizarea, dezproprietărirea, transformarea unei națiuni cu identitate și istorie proprie într-o mulțime fără memorie! Căci o țară fără popor e ca un patrimoniu fără moștenitor. Nu mai este al nimănui, în statul indemn care a legitimate averile frauduloase, și îl poate lua oricine… Și atenție! O dictatură folosește ghilotina când trebuie să suprime libertatea. Democrația, în schimb, folosește injecția de morfină. Iar pacientul trăiește ca și cum ar fi murit demult!

“Ce nefericit viciu! Să vedem un număr infinit de persoane nu supunându-se, ci slujind, nefiind guvernate, ci tiranizate, suferind jafurile, bătaia de joc şi cruzimile nu din partea unei armate, ci din partea unei singure persoane, nu a unui Hercule, ci a unui homuncul, şi adesea a celui mai laş şi mai slab din toată naţia sa… Biete popoare nechibzuite şi mizerabile, naţii încăpăţânate în ceea ce priveşte propriul rău şi oarbe în privinţa binelui, lăsaţi să vi se ia chiar din faţa voastră cea mai mare parte din venitul vostru, lăsaţi să vi se jefuiască pământurie, să vi se fure casele… Cel care vă domină astfel nu are nimic în plus faţă de ceea ce are cel mai mărunt om în afară de avantajul pe care i-l oferiţi pentru a vă distruge. […] Cum de are atâtea mâini pentru a vă lovi dacă nu le-a luat de la voi? Cum ar putea să vă domine dacă nu s-ar fi înţeles cu voi?” (Êtienne de La Boétie, Discurs asupra servituţii voluntare)

Dar nici nenorocirea nu este fără sfârșit. Și ea va trebui să obosească odată. Și atunci supraviețuitorii acestui neam vor putea ieși din ghetourile lor, și parcă ascultând de un îndemn înalt o vor lua de la capăt… Dacă vor mai fi aici când apocalipsa României îi va chema pe toți la vecerniile pierzaniei. Nu poți fi solidar cu un popor care își alege în libertate tiranul, cum nu poți compătimi un neam care s-a nenorocit singur! Chiar dacă este al tău. Chiar dacă ai luptat pentru fericirea lui. Dar nici nu te poți desprinde de orbirile  care îl aduc în jug, sau de suferințele care-l încearcă… Asta îi e soarta! Va rămâne un popor nevolnic, dominat, ieftin la târgul neamurilor condamnate la pierzanie, depopulat și singur, tot mai singur, până când nimeni nu-i va mai rosti numele… Cine oare, Doamne, îi va mai aprinde atunci lumânările de priveghi? Un lucru e însă sigur. Această poveste tragică a istoriei românești, Revoluția, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Ofranda Revoluției a fost risipită. Douăzeci de ani mai târziu românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. (O virtute colectivă tratată ca și cum n-ar fi existat!) Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe cea de la 1848. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Vasile Alecsandri, cu Alecu  Russo, cu Costache Negri, cu Mihail Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Gheorghe Magheru, cu Christian Tell, cu C. A. Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul aceluiaşi an 1848: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.

“Cu toate că România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este
vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelatorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai  pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. […] Anularea mitului democratic românesc a anticipat anularea realității democratice românești. La posturile de televiziune din lumea întreagă au apărut revoluționari români care și-au negat propriile lor acte de eroism. Este fără egal și incredibil […] – dar consensul contrarevoluționar atât de puternic a fost (și a rămas). Revoluționarilor le-a fost atât de silă de propria lor revoluție și de libertatea propriului lor neam, încât au fost dispuși să renunțe – o singură dată! – până și la infatuarea națională.”

                                                                                                                             Tamás Gáspár Miklós (Fragment)

15 decembrie 2000. Elet es Irodalom

INSTITUTUL

Revoluției Române.

2005-2019

Institutul astăzi tace ca un mormânt.

Istoria Revoluției Române ori istoria Revoluției lui Iliescu? Plecarea mea forțată de la lnstitutul Revoluției Române a dat un prim și copleșitor răspuns: “Istoria lui Iliescu!” Societatea actuală dovedește că nu are orgoliul adevărului! Tăcerea ei vinovată divulgă o veche trăsătură de caracter. Dacă și tragedia jertfelor din Decembrie e lăsată pe mâna mistificatorilor ori a celor ce au cules, clandestin, roadele Revoluției, înseamnă că orgoliul adevărului nu mai are drept de exprimare în România! Disoluția morală a atins copleșitor memoria românilor postdecembriști. Acestora nu le mai pasă de urmările revoltei lor, lăsând-o pe mâna celor ce au confiscat-o și sunt pe cale de a-i deturna evenimentele! A fi revoluționar la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București, și a accepta acest rapt din lipsă de demnitate, lene morală, frică ori consimțire înseamnă, în sine, a abjura de la faptele Revoluției! Cum le vor spune revoluționarii martirilor, în vizitele prin căminele lor funerare (altfel, tot mai rare ori tot mai ipocrite), că istoria sacrificiilor decembriste a fost abandonată răstălmăcirilor unor Cazimir, Voican, Theodorescu ori Cutean? Ce stat e acesta în care niște persoane ce pretind că au participat (fără dovezi) la Revoluția Română sunt totodată judecați în procesele penale ale crimelor Revoluției? Suntem singura țară est-europeană în care vinovații de crimele comuniste sunt chemați să mistifice (cu complicitatea cercetătorilor ce-și vând conștiința de dragul unor recompense mizere) o istorie de suferințe și jertfe la care ei n-au participat! Istoria Revoluției Române ori istoria Revoluției lui Iliescu? Plecarea mea forțată de la lnstitutul Revoluției Române a dat un prim și copleșitor răspuns: “Istoria lui Iliescu!” Societatea actuală dovedește că nu are orgoliul adevărului! Tăcerea ei vinovată divulgă o veche trăsătură de caracter. Dacă și tragedia jertfelor din Decembrie e lăsată pe mâna mistificatorilor ori a celor ce au cules, clandestin, roadele Revoluției, înseamnă că orgoliul adevărului nu mai are drept de exprimare în România! Disoluția morală a atins copleșitor memoria românilor postdecembriști. Acestora nu le mai pasă de urmările revoltei lor, lăsând-o pe mâna celor ce au confiscat-o și sunt pe cale de a-i deturna evenimentele! A fi revoluționar la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București, și a accepta acest rapt din lipsă de demnitate, lene morală, frică ori consimțire înseamnă, în sine, a abjura de la faptele Revoluției! Cum le vor spune revoluționarii martirilor, în vizitele prin căminele lor funerare (altfel, tot mai rare ori tot mai ipocrite), că istoria sacrificiilor decembriste a fost abandonată răstălmăcirilor unor Cazimir, Voican, Theodorescu ori Cutean? Ce stat e acesta în care niște persoane ce pretind că au participat (fără dovezi) la Revoluția Română sunt totodată judecați în procesele penale ale crimelor Revoluției? Suntem singura țară est-europeană în care vinovații de crimele comuniste sunt chemați să mistifice (cu complicitatea cercetătorilor ce-și vând conștiința de dragul unor recompense mizere) o istorie de suferințe și jertfe la care ei n-au participat! Nu conjurația lor tâlhărească a încercat, fără rușine, să-l transforme pe generalul Victor Stănculescu într-un erou al Revoluției? Nu ei își doresc să spele scheletele vii ale fostei Securități, nu ei propovăduiesc reconcilierea victimelor cu torționarii? Lipsiți de scrupule, nu ei l-au transformat pe marele Emanat, Ion Iliescu, în “liderul” Revoluției? (Acest om nu și-a pus niciodată întrebarea ce merite are pentru a fi numit liderul Revoluției! Ce departe este adevărul ființei lui de blândețea lui aparentă!) S-au obișnuit românii să nu se mai rușineze de dovezile indolenței lor? Camarazi cu impostorii, nu se mai feresc să arate că nu se mai jenează de propria lor rușine? Ca și cum rușinea nu i-ar privi! Au cimentat mormintele celor care nu mai sunt în viață de 28 de ani doar pentru a le permite renegaților această sordidă trădare de conștiință? Oare sufletul și onoarea de a fi român nu-i mai neliniștește ori nu-i mai doare? Cum vor aniversa Revoluția sărind hoțește peste criptele comemorării unei crime naționale? Dar trebuie ca toți aceștia, deja demni de disprețuit, să înțeleagă că tăcerea pecetluiește complicitatea cu vechea crimă a unui regim slujit cu devotamentul unor vinovați deplini ai istoriei! Datorită lor, Revoluția românilor din decembrie 1989 s-a transformat astăzi în zdrențele așa-numitei lovituri de stat! Datorită lor, la Timișoara, la Sibiu, la Cluj, la Brașov, la București, martirii Revoluției nu mai dreptul la Înviere! Au murit abandonați de ai lor, sub disprețul ucigașilor lor! Au murit fără alte urmări! Acum ei sunt definitiv singuri! La Parlament, la Guvern, la Președinție, la Academie, ofensatoarea și dezonoranta tăcere românească este deplină!

Un caz particular consumat în anul 2018, la Institutul Revoluției Române. Președintele Institutului Ion Iliescu, inculpat în două mari procese penale privind Revoluția Română și Mineriada, constată pe neașteptate că “Institutul lui” nu îi sare în ajutor. Tăcerea Institutului îl tulbură și îl înfurie. Și, pe neașteptate, omul ezitant și prevăzător își depășește condiția și atacă la baionetă! Mai întâi apar atacurile de presă ce pretind “rebranduirea” IRRD, cu alte cuvinte demiterea directorului general care se apropia de sfârșitul celui de al treilea mandat! Apoi apariția scrisorilor anonime ce incită angajații să saboteze deciziile directorului general. Apoi publicarea “scrisorilor deschise” ale unor foști angajați plecați de la Institut din motive imputabile exclusiv lor. Apoi mobilizarea Colegiului de București ai cărui membri sunt cu adevărat oamenii lui Iliescu. Sunt amenințat, insultat și acuzat, ședință după ședință, fiind cunoscut că în alte ocazii reacția mea a fost a plecării prin demisie! Încerc să comunic cu Ion Iliescu. Nu îmi mai răspunde la apeluri. Pe neașteptate este propusă formarea unei Comisii care să ancheteze activitatea IRRD în ultimii 12 ani, în pofida faptului că la epuizarea fiecărui mandat nu eu am fost cel care a solicitat prelungirea lui, ci Ion Iliescu! În situația în care rapoartele anuale de activități au fost aprobate de către Colegiu! Comisia odată formată se instalează într-un birou al IRRD, la solicitarea aceluiași Iliescu, și începe să se dedea la anchete, la procese de intenție, la amenințări, tulburând bunul mers al Instituției! Ancheta Comisiei, condusă pe neașteptate de unul dintre cei mai precari cultural membri ai ei, nu duce la nimic! Într-o ultimă ședință, în numai două ore, furia lor disperată, întreținută de președintele lor, duce la decizia mea de demitere, ignorând total legea Institutului, dar și a statului român! Îmi pătrund în birou și vor să îmi sigileze computerul! Din păcate pentru ei, era al meu! Dincolo de cazul în sine se dovedește o dată în plus că puterea în România a continuat să rămână în mâinile lor! Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dovedește o dată în plus puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția nu a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la ’89 de ani! După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române! Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea mea de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! Am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când istoricul Constantin Corneanu, angajat al Institutului, a vrut să specifice într-un manuscris al său că: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București: Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu, a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara! A fost o acțiune de forță ce mi-a amintit de procesele staliniste despre care citisem în cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un motiv legal care să explice decizia! După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea! Urmare a celor întâmplate astăzi am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, dat fiind că mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS!
Deocamdată atât!…”

Căderea în Istorie a lui Ion Iliescu

De la Mihail Sergheevici Gorbaciov la Emilian Cutean!

Nu pot să fiu decât întristat la aflarea știrii că Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 a fost desființat de către Guvern! Vreme de 14 ani, în condiții vitrege de personal și buget, Institutul Revoluției a susținut constant cercetarea nepărtinitoare a istoriei Revoluției Române, până în ziua de 30 martie 2018, moment în care fostul președinte al României, totodată Președinte al Institutului, și acoliții săi Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Emilian Cutean, i-au dat lovitura de grație, deturnându-i activitățile în folosul propriu. În ultimele 21 luni (timp în care singurele realizări ale IRRD au fost salariile mărite ale noilor lui conducători), Institutul a fost transformat, brutal, în instrument de propagandă în serviciul intereselor politice ale “liderului Revoluției”, pe numele lui Ion Iliescu, și a căzut în desuetudine, ridicol și uitare publică, chiar la 30 de ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989! Astăzi Ion Iliescu poate fi mulțumit! A distrus Institutul Revoluției! Va fi, poate, ultimul său act politic. După ce a confiscat Revoluția Română, a confiscat și Institutul de cercetare istorică dedicat Revoluției! Pentru a-l conduce și pe acesta la groapă. Ca un corolar nefast al activităților lui uzurpatoare și vinovate!…

(Textul integral într-un volum ulterior…)

Mădălin Hodor. Martor la agonia Institutului Revoluției Române.

 „Am ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRRD după ce am publicat câteva articole despre Revoluţia din decembrie 1989 în Revista 22, la invitaţia strict personală a domnului Claudiu Iordache şi la insistenţele repetate ale prietenului meu Adrian Niculescu. Ambii cred că pot confirma ceea ce spun. Domnul Iordache îmi este prieten pe Facebook, deci se poate verifica uşor. În esenţă, motivaţia a fost aceea că în articolele mele am subliniat implicarea directă a Securităţii în represiunea de dinainte de 22 decembrie şi în diversiunea de după 22, fapt negat din ce în ce mai strident de revizioniştii istoriei din mainstream. În opinia mea de atunci, opinie pe care o am şi astăzi, macularea ideii de revoluţie este indisolubil legată de acoperirea vinovăţiilor reale şi de faptul că statul român democrat s-a născut dintr-o crimă acoperită de o omertà generală, plătită în cele mai multe cazuri cu bani de la buget şi funcţii. Faptul că s-a dus şi se duce o campanie mediatică intensă în această direcţie m-a motivat să îi ascult şi să îi sprijin după puterile mele pe toţi cei care se opuneau acestei avalanşe. Am avut plăcerea să constat că domnul Claudiu Iordache îmi împărtăşea punctul de vedere şi în discuţia directă pe care am avut-o am căzut de acord asupra unei colaborări bazate strict pe aceste coordonate. În vorbele sale: „Dumneata scrii şi noi publicăm”. De altfel, ca dovadă, două din articolele mele (cel despre mitingul din 21 decembrie şi cel referitor la cazul Molan de la Braşov) precum şi un interviu, au apărut imediat în Caietele Revoluţiei, publicaţie editată de IRRD. După cum s-a văzut, planul nostru, acela de a-i opri pe detractorii revoluţiei, nu a reuşit. […] Susţin, şi o fac argumentat, în continuare că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluţie, că ea a fost oprită de o înţelegere criminală între capii Securităţii, Armatei şi grupul Iliescu, înţelegere pecetluită cu morţii de după 22 şi cu uciderea lui Ceauşescu, că cei care spun altceva o fac pentru a-şi camufla vinovăţiile şi că dacă nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu încetăm să ne lăsăm manipulaţi nu avem şanse să ne vindecăm ca popor. […] Vorbind cu domnul Iordache şi cu alţii de acolo am aflat nişte lucruri pe care nici eu şi probabil nici mulţi dintre cei din afara IRRD nu aveau cum să le ştie. Nu numai că IRRD-ul din acel moment […] nu era ataşat apărării grupului Iliescu, ci chiar această politică a lui Claudiu Iordache, care refuza să mistifice adevărul istoric în folosul acestui grup, era motiv de mare supărare. Pe scurt, lui Claudiu Iordache i se reproşa că nu promovează suficient interesele grupului Iliescu de fi prezentat drept „factor determinant al Revoluţiei” şi „conducător al Revoluţiei”, cu atât mai mult cu cât tocmai se redeschisese dosarul diversiunii de după 22 decembrie, dosar în care ei figurau, la acea oră, ca învinuiţi. Am avut ocazia să constat personal ostilitatea făţişă a grupului Iliescu faţă de Claudiu Iordache cu prilejul unei conferinţe despre Mineriadă, atunci când Cazimir Ionescu, cel care joacă, la fel ca în decembrie 1989, rolul de topor, l-a atacat direct în stilul binecunoscut (cu urlete şi trântit de uşi) sub privirea impasibilă a lui Ion Iliescu. Era în vara lui 2017 şi am ştiut încă de atunci că zilele lui Claudiu Iordache la conducerea institutului sunt numărate.” (Mădălin Hodor)

În ultimă instanță, o întrebare tulburătoare ni se pune: “Ne-a fost teamă de Revoluția noastră? Am negat-o pentru că nu ne-am simțit în stare să o facem cu putință? Ne simțim prea mici pe lângă flacăra ei uriașă?” O revoluție este un război cu stagnarea, cu lâncezeala, cu igrasia timpului scurs, cu mirosul greu al trecutului, revoluția este un salt, revoluția este un zbor! În cazul României zborul revoluției s-a frânt. Părem astăzi cu mult mai bătrâni decât am fost vreodată. Cu mult mai indiferenți, mai resemnați, mai împietriți în devenirea nostră împiedicată. O maladie fără vindecare pentru un popor care se afundă fără împotrivire în imundul său asfințit.

Se apropie, timidă, îmbătrânită, comemorarea Revoluției din Decembrie 1989! Un monument funerar pustiu în inima generației de astăzi! O generație filistină. Ea nu mai are inimă, nu mai are suflet, doar câteva cimitire prăfuite și memoria pe măsura lor care s-a năruit în cea mai rușinoasă uitare a neamului românesc! Așa pățesc trăirile exemplare, amintirea cernită, sacrificiile îngropate în magma ingratitudinii. La 32 de ani de atunci, Revoluția românilor sub ochiii goi ai Istoriei a devenit o ruină! Iar țara însăși, un ocol de ființe umane rudimentare, și, cel mult, cu drepturi îngăduite, oferite doar celor ce le merită mai puțin! După un nimb de curaj, un pustiu de de frică și de lașitate! Sufocant a devenit aerul eroismului de atunci, cu patru milioane de români fugiți din patria lor și cu tot restul oamenilor de atunci împietrit în pustia realitate! Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată! Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este totodată o carte de istorie. (Carte de istorie de  care n-a avut parte Revoluția Română. Revoluție ce n-a pătruns niciodată în manualul elevului român!) Marile popoare au dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani mai târziu, după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul

Cenușa, ca și tuturor celor care au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt. Mulțimea repetând obsesiv fiecare literă al cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 32 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor este astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici, la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna…

Epilog

Câtă lumină dumnezeiască era în privirile românilor în Decembrie 1989, lumină care acum s-a stins!

Am evitat să închei această carte în ultimii 32 de ani.  Dar nu despre mine trebuia să scriu în manuscrisul dedicat celui mai important moment al biografiei mele. Viața mea e însemnată de fapte modeste. Le ignor eu însumi, dar aşa a fost să fie. Am fost martor la o epopee îndoliată a neamului meu. Cu un an înainte de 1989, la institutul unde lucram, unul din colegi, exasperat de retorica mea anti-Ceaușescu, mi-a aruncat în obraz: ”Ieși în Piața Operei și n-ai decât să strigi acolo ce ne spui nouă aici!” Avea să treacă anul. Aveam să ies în Piața Operei și să repet tot ce le spusesem atunci: că sunt datori să se împotrivească, să reziste unui regim opresor, că ar fi destul să nu aplaude când sunt mânați să întâmpine vizitele de lucru ale lui Ceaușescu pentru ca în România ceva să se schimbe. Institutul avea, la vremea aceea, peste opt sute de proiectanți. La ora fatidică a zilei de 20 decembrie au venit împreună cu mine în Piața Operei, circa patruzeci de femei și patru bărbați. Ei m-au susținut. Ei m-au împins în față. În numele lor am urcat în Balcon. Pentru că mă simțeam răspunzător mi-am rostit numele. Am fost, prin forța lucrurilor, primul scriitor care a îndemnat piața revoltată să creadă în lupta ei. Îmi amintesc acele clipe parcă n-ar fi fost ale vieții mele… Au urmat zilele și nopțile parcă fără sfârșit în foaierul Operei. Am cunoscut acolo solidaritatea adevărată alături de bărbați necunoscuți. Spaimele și speranțele. Furia și deznădejdea sfâșietoare. În 21 decembrie, târziu în noapte, mi-am văzut cadavrul abandonat într-o firidă a foaierului. Era întins înaintea mea, grav, absent și netulburat. Moartea mă pregătea, dar aveam să am norocul să supraviețuiesc ursitelor mohorâte. A doua zi Ceaușescu a căzut. Au urmat orele fiestei. Au apărut primii ziariști străini. Conducerea FDR s-a destrămat la asaltul dreptului la recompensă. Fiecare membru al acesteia se declara președinte, vice-președinte, înaintea privirilor uluite ale reporterilor occidentali. Aveau în față un Front de șefi. Am simțit atunci tristețea de a fi ajuns, la rândul meu, la capătul unei experiențe. M-am extras din mulțimea exuberantă și m-am refugiat  un etaj mai sus. Un camarad m-a întrebat: “Tu nu te bucuri?” „Am impresia, i-am răspuns, că tot ce a fost mai frumos a rămas în urma noastră”. Câteva zile mai târziu, după o noapte de “arestat” în subsolul Operei, m-am retras, trimițând o scrisoare de câteva rânduri lui Lorin Fortuna. ”Cred că mi-am făcut datoria. Mă întorc la viața mea!” Și am plecat. Absența mea nu s-a făcut simțită.  După alte câteva zile, colegii mei scriitori mi-au cerut să revin. Să revin, unde? Am format împreună o Societate a scriitorilor bănățeni și am plecat la Consiliul Județean să o înscriem în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Am deschis ușa consiliului și Lorin Fortuna, revăzându-mă, mi-a cerut în fața  delegaților FDR să mă alătur lor.

Biografiile conțin, invariabil, date dintre cele mai plicticoase pentru cititorii lor. La rândul meu am fost în istorie și nu alături de ea. Deși totalitarismul a răma adânc ascuns în caracterul românesc, atunci când revoluția a reușit, libertatea după care au tânjit luptătorii ei, li s-a prelins printre degete! A mai rămas orbirea oamenilor și întoarcerea de bună voie la noul totalitarism, produsul otrăvit al Securității eliberate de ceaușism! Dar, slavă Domnului, viața mea se simte recompensată! Îi mulțumesc celui de Sus pentru darul Său. I-am promis atunci că nu-i voi uita pe cei morți și pe cei vii, alături de care s-a consumat cea mai glorioasă bravură a generației noastre. Tot ce a urmat este risipă… Au trecut trei decenii de convulsii, imprudențe, credințe deșarte, abjurări, erori, resemnări. Fac o ultimă mărturisire. La 30 de ani eram ateu, la 47 m-a înflăcărat din nou, irepresibilă, credința în Dumnezeu. „Există Dumnezeu!” au strigat sutele de mii de revoltați  în piețele Timișoarei. Vocile lor s-au stins, pe rând. An după an, ostașii Revoluției s-au retras sub pământ. Au rămas tot mai puțini. Azi, când revin pe urmele noastre, în Timișoara, simt că mă întorc într-un oraș străin. Mă plimb prin piața Operei încercând să aud tumultul de atunci. Acum e liniște. Gloria adevărată e încoronată de modestie. Nu departe, Catedrala, martor enigmatic al vremii scurse. O troiță din lemn sfânt. Un monument ca o pasăre rănită îngreunată de moartea turnată în sufletul ei. Apoi se aud clopotele. O chemare venită de atât de sus. Lacrimile îmi reînfloresc în ochi. Plânsetul uscat. Timișoara însăși este un clopot în care miezul nopții bate grăbit. Și nu departe, împrăștiate podoabe ale uitării, locurile și chipurile celor care au pierit aici… Adolescenții care în Decembrie 1989 au înfruntat Represiunea cu un curaj neomenesc sunt astăzi uitați. Românii, astăzi, nu mai știu să trăiască pentru Patrie! Și alături, povestea vieții și a morții care nu s-a terminat și nu se mai termină niciodată, undeva în Istorie! Gata! Tu, Revoluție nemângâiată, timpul gloriei tale neîntinate s-a scurs…

Bucureşti.  20.12.2021

Anunțul apariției cărții lui Claudiu Iordache „Revoluția celor uciși. 1989. Recviem pentru învingători”, în vitrina Librăriei Mihail Sadoveanu (Compania de Librării) din București.

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI