Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…

Anunțuri

Iasi, 14 Decembrie 1989. Cand istoria se revolta!

Iași

14 decembrie 1989

Când istoria se revoltă!

 

“Despre revolta plănuită pe 14 decembrie 1989 de dizidenții din Iași ai regimului Ceaușescu s-au scris mii de pagini, de ziare și cărți. Pentru prima data în ultimii 20 de ani, publicația 7est a încercat, împreună cu capii revoltei, să reconstituie imaginea cât mai fidelă a Pieței Unirii așa cum arăta ea la ora 16, pe 14 decembrie. Grupul care a organizat manifestarea populară programată de pe 14 decembrie 1989 era compus din dizidenți cunoscuți de Securitate. Ștefan Prutianu de la CUG, colegul său Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, frații Vasile și Emilian Stoica, precum și Titi Iacob, “vinovat”, deja, de o revoltă a muncitorilor de la Uzinele Nicolina, din 1987. “S-a acționat organizat, cu planuri făcute cu câteva săptamâni inainte. Auzisem despre schimbările din URSS, de mișcările de la Berlin, simțeam, după Congresul al XIV-lea, c-a venit și vremea României. Nu am avut alți sfătuitori, doar că eram noi tineri și nebuni”, a spus Ștefan Prutianu, în prezent profesor la FEAA de la Universitatea “Al.I.Cuza”. Grupul de la ultimul nivel, al organizatorilor, se baza pe câteva mii de oameni care să se strângă în Piața Unirii, ca un semnal de alarmă contra regimului Ceaușescu. “Organizarea fusese anevoioasă, ne temeam de oamenii Securității. Primii cărora le-am spus planurile au fost apropiații. Planul era ca fiecare om să anunțe alți trei și tot așa, iar parola pentru a se strânge și a merge spre centru era «se dau portocale în centru». Ziua stabilită pentru demonstrație a fost 14 decembrie.Eu n-am respectat planul, am anunțat mai mulți”, a spus Titi Iacob, alt participant la ceea ce putea transforma Iașul în Timișoara României. Doar vigilența Securității a mutat izbucnirea revoltei contra regimului Ceaușescu la câteva sute de kilometri distanță. Unii contestatari ai celor care au organizat mișcarea de la Iași, de pe 14 decembrie, susțin că în oraș a fost liniște și nu s-a întâmplat nimic. Totuși, mărturiile organizatorilor, dar și amintirile ieșenilor, îi contrazic pe contestatari. Desfășurarea de forțe din centrul orașului, menită să descurajeze orice tentativă de revoltă, spune totul despre faptul că autoritățile comuniste aflaseră că aici se va petrece ceva. “Erau mașini de pompieri, mașini militare și de miliție în toată zona centrală. Concentrarea de forțe era fantastică în Piața Unirii și în apropiere. Au organizat, de fațadă, nu știu ce dinamoviadă de arte marțiale la Iași, iar câteva sute de sportivi apăruseră ca din pământ în oraș. Erau oamenii Securității, strânși din țară pentru a interveni aici. De fapt, Piața Unirii a fost plină de oamenii lor și de oamenii noștri”, a declarat profesorul Ștefan Prutianu. «Ne-am văzut in Piața Unirii, lângă Traian, apoi am coborât cu toții in pasaj și ne-am dat mâna. Atunci, după ce văzusem ce se întâmpla în Piață, le-am spus: «cineva a trădat». A doua întâlnire cu Prutianu a fost pe Ștefan cel Mare, la intersecția cu strada care se cheamă acum 14 decembrie 1989. Am stat de vorbă, eram derutați, văzusem Piața ocupată și nu știam ce să facem. Prutianu, Cassian și alți câțiva s-au îndreptat spre restaurantul de la Unirea, să vorbească la masă. De acolo au și fost arestați, am aflat seara, pentru c-am fost la Prutianu acasă și mi-a spus familia. Eu m-am dus către spitalul de izolare, apoi m-am întors la Traian, am trecut chiar pe lângă un securist cu un aparat foto în mână. Mai târziu, dupa ce m-au arestat, pe 19 decembrie, am văzut și fotografii făcute de acel securist”, a mai spus Titi Iacob. Un alt amănunt observat de participanți, puțini câți au mai fost: geamurile de la ultimele etaje ale blocului situat în dreapta Hotelului Unirea erau deschise. “Cel mai probabil ar fi fost o baie de sânge în Piață, dacă încercam ceva”. “Eu știu c-a fost și știu c-am participat activ. Dacă a fost înscenată sau provocată mișcarea din afară, habar n-am. A fost o surpriză pentru mine mișcarea de la Iași, n-am avut legătură nici cu Iliescu, nici cu Bârlădeanu, nici cu nu știu mai cine. Am fost noi și atât», a susținut Titi Iacob.”

(7est)

 

Onoare lor!

Lorin Fortuna. Un an de la plecarea în lumea celor drepți.

A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc    n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!

 

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna! 

Recviem pentru Lorin Fortuna

 

 

La moartea ultimului conducător al Securității ceaușiste

După 27 de ani

colaboraționismul ascuns a devenit unul pe față!

“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!

Chiar Securitatea de astăzi…

Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi!  Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!

Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?

Un ofiţer de securitate – Exact!”

⃰⃰  “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)

⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.”  (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)

⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)

⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”

“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)

⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!

Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)

⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.

În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu  militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.

⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)

⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)

⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)

⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)

⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…

⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.

⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)

⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.

⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.

⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“  Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011

Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?

În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a  Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „

Fragment din cartea Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.

Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009! 

 

Cruciada împotriva istoriei naționale

        Cruciada împotriva istoriei naționale este o realitate în România! Reducerea drastică a numărului de ore dedicate studiului istoriei în învățământul elementar, desființarea catedrelor universitare, presiunea alienantă a unei intelighenția ce se vrea degajată de memoria poporului de care aparține, confirmă politica (tot mai greu disimulată) îndreptată împotriva studiului istoriei în România contemporană! Am ajuns să trăim într-o țară în care naționalismul este incriminat, în care datele istoriei de două milenii a românilor sunt contestate ori ridiculizate cu argumentele sarcasmului, disprețului și urii, o țară în care înalți funcționari ai Ministerului Învățământului public dispun cenzurarea manualelor de istorie, în care cimitirele istoriei românești sunt profanate de barbaria cosmopolită, în care românii (tot mai puțini) care încă respectă istoria neamului lor sunt tratați ca niste extremiști ori retardați! Ofensiva antiromânească s-a extins și în mediile culturale, unde biografia și operele personalităților românești, acuzate de colaboraționism cu istoria, sunt umbrite de acuzații ipocrite, în fapt mizerabile! Și în vremea asta numărul românilor apatrizi crește!

         Naționalismul este totdeauna evocat atunci când naționalul este în suferință! Trăim, din nefericire, acest moment de rătăcire, în care se impune tot mai imperativ întoarcerea la rădăcinile României! În afara istoriei României nu există România! Deloc de mirare că în acest context dramatic tăcerea istoricului adâncește criza de identitate a statului în care trăiește! Dar acest pasivism (frigiditatea la sentimentul apartenenței!) al istoricului contemporan ne poate costa, la limită, chiar dezmembrarea țării pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri! Secolul se tulbură din nou, după ani de pace obținuți prin absența conjuncturală a războiului. Polii de putere reîncep confruntarea, având drept efect chiar dezmembrarea ori rănirea de moarte a statutului statelor mici! Cu un sfert de secol în urmă, Revoluția Română a oferit un nou început! Momentul a fost pierdut. România prezentă este o formă decăzută a României trecutului! Dar astăzi nu mai recunoaștem existența unei revoluții naționale, privite obstinat prin ochelarii unei lovituri de stat! Ce miopie costisitoare și vinovată! Transmitem lumii din jurul nostru că românii nici măcar o revoluție n-au reușit să ducă până la capăt, în pofida miilor ei de martiri! Pur si simplu ne-am predat istoria în brațele celor ce vor să transforme o națiune într-o periferie exploatată economic! Cine se mai împotrivește, astăzi, acestui curs? Să-i chemăm în ajutor, din nou, pe Iorga sau Brătianu? Ori să ne prefacem că n-au existat, deși le datorăm că vorbim și gândim românește?

        Iar dacă în zilele noastre școala românească încearcă să le ascundă elevilor trecutul țării lor de dragul unui europenism vulgar, atunci părinții să-și învețe singuri copiii istoria națională!

        România anului 2017 caută disperată un ajutor din afara spiritului și frontierelor ei. S-a obișnuit să fie tutelată? O altă cumplită eroare, odată ce nu o va salva nimeni, nicicând, pe un continent ce-și pierde continuu umanitatea, flămând de lăcomii și profituri! Căci România nu se va mântui decât prin credința în Dumnezeu și prin forțele proprii!

        Altfel spus, reidentificarea neîntârziată, prin Istorie, a neamului românesc este singura noastră soluție!  

Claudiu Iordache

Două zile de bronz stropit cu sânge din istoria Bucureștiului

de-craciun-ne-am-luat-ratia-de-libertate

Între 21 și 22 decembrie sângele bucureștenilor a reușit să dea lovitura finală unei dictaturi ce părea de neclintit! Ultimul reazim al puterii lui Ceaușescu se prăbușea sub ochii lui. Avea să fugă ca un laș în cimitirul istoriei care-l aștepta, lăsând în urmă o Românie însângerată! Peste 400 de morți, mii de răniți și arestați și orașe martirizate. Așa s-a sfârșit Dictatura lui Nicolae Ceaușescu!

Revoluția românilor se împlinea astfel în Capitala României!

Traseul Revoluției început la Timișoara, trecând prin Lugoj, Arad, Reşiţa, Caransebeş, Cluj, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Cugir, Iași, Târgu-Mureș, Brăila, Buzău, Galați, Constanţa, Hunedoara, Craiova, Ploiești, Târgovişte, se oprea aici! La Troița Martirilor!

Atrocitățile Regimului aveau să fie cunoscute mai târziu!

Carnagiul din 21 decembrie, bucureșteni împușcați, răniți, arestați, bătuți bestial la Jilava!

Chipul hâd al celor ce ordonaseră să se tragă în români. Generalii criminali. Istoria nu va uita numele martirilor bucureșteni, curajul și sacrificiul lor!

Timișoara-București, axa unei revoluții, singura învingătoare din cele trei revoluții din istoria modernă a românilor!

Filozoful timișorean Eduard Pamfil scria, în decembrie 1989: “Comunismul s-a născut pe malurile Nevei și a murit pe malurile Begăi!”

Eu aș îndrăzni să adaug: “A murit pe malurile Dâmboviței!”

Cât privește martirii Bucureștiului,

alături de frații lor din Timișoara, Lugoj, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov

și din alte mari orașe ale Revoluției Române

un singur gând:

Ei au binemeritat de la patrie!

Claudiu Iordache

21 Decembrie 2016

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucurestenii-fata-in-fata-cu-fortele-de-represiune-ale-lui-ceausescu-bd-magheru-sala-dalles-bucuresti-21-decembrie-1989

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-4

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-3

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucuresti-21-decembrie-1989-scutierii-in-piata-universitatii

bucuresti-21-decembrie-1989-apar-primele-tab-uri-in-piata-universitatii-2

romani-ucisi-din-ordinele-dictatorului-ceausescu-in-decembrie-1989

ruxandra-mihaela-marcu-21-ani-ucisa-de-un-tab-care-a-intrat-in-plin-in-demonstrantii-din-fata-salii-dalles-in-bucuresti-21-decembrie-1989

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

mioara-luiza-mirea-27-ani-impuscata-in-cap-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

baban-florin-corneliu-22-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-dec-1989-in-ziua-in-care-implinea-22-de-ani

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

mihai-gatlan-impuscat-cand-striga-libertate-bucuresti-21-decembrie-1989-sala-dalles

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

eroii-revolutiei-asasinati-de-dictatura-ceausescu-in-bucuresti-21-22-decembrie-1989

cimitirul-eroilor-din-decembrie-1989-bucuresti-1

Timișoara, 20 Decembrie 1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

“Numai un om liber poate să-şi transforme conşiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989, Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre democraţie! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alte mii învăluie Consiliul Județean. La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. În timp ce trupele Armatei sunt retrase  la ordin (nici urmă de fraternizare), cei dintâi oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. (În primii zece, patru poeţi!) În balconul Consiliului Judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet asemănător este înmânată consulului iugoslav la Timişoara. La Operă, chemaţi din balcon, vin pe rând reprezentanţii marilor întreprinderi. La Consiliul Judeţean tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se scandează continuu: Libertate! Libertate! Se declară Timișoara primul oraș liber de comunism, se declară greva generală pentru ziua următoare. Se fac apeluri către țară pentru a se alătura luptei Timișoarei. Dar Țara încă nu răspunde! Orașul rămâne izolat. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. “Există Dumnezeu!” Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. Frontul Democratic Român  organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei. O delegaţie a Comitetului de la Consiliul Judeţean ia contact cu FDR, propunând  concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea, până la urmă, câştig de cauză soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR, în frunte cu Lorin Fortuna, se deplasează ceva mai târziu la Consiliul Judeţean, unde îi întâlnesc pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Timişului. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă cu sancțiuni grave, dar li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR solicită listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi și restituirea  trupurilor celor decedați către familiile lor; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să treacă de partea Revoluției. Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, le este smulsă asigurarea celor doi demnitari comuniști că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului Județean, demonstranţii, unii urcați pe un tab stingher, așteaptă. Se ia, într-un târziu, calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş sediul Partidului Comunist. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Cu adevărat, noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

20-decembrie-1989-timisoara-muncitorii-din-umt-protesteaza-impotriva-dictaturii-lui-ceausescu

20-decembrie-1989-timisoara

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-4

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-5

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-8

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-6

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

Revendicările revoluționarilor timișoreni – Comitetul Cetățenesc de la Consiliul Județean

Revendicările revoluționarilor din Timișoara, prezentate la negocierile eșuate cu primul ministru communist Constantin Dăscălescu din după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989

un-document-pentru-istorie-20-decembrie-1989-revendicarile-revolutionarilor-timisoreni-comitetul-cetatenesc-de-la-consiliul-judetean

Manifestul „A căzut tirania!”, tipărit în Timișoara în 21 decembrie 1989

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

Rezoluția finală a Adunării Populare din Timișoara – Proclamaţia Frontului Democratic Român – citită de la Balconul Operei din Timișoara în 22 decembrie 1989

Rezoluția Finală a Adunării Populare din Timișoara relativ la instituirea adevăratei democrații și libertăți din România – prezentată în Piața Operei din Timișoara și la Postul de Radio Timișoara la 22 decembrie 1989

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr-tiparita-in-luptatorul-banatean-din-22-dec-1989

20 decembrie 1989: Timișoara, primul oraș liber

Documentul prin care a fost destituit Ceaușescu

scinteia-21-decembrie-1989