Către Parlamentul României!

Oricât de dură, de durabilă, de puternică ar putea fi o dictatură, va sosi o zi în care cineva, mai liber decât alții, va scrie pe un petic de hârtie: “A căzut Tirania!” Este inevitabil! 

 

Către Parlamentul României! 

 

Libertatea cucerită prin Revoluția celor 1104 morți pentru patrie este în curs de a fi prădată!

Cei peste 1100 de martiri ai Revoluției  vă cer să nu permiteți confiscarea libertății neamului românesc, supus astăzi unui Regim politicianist fără scrupule!

Acum ori niciodată!

Parlamentari români, mai aveți câteva luni de mandat, faceți-vă cu adevărat datoria, ascultați vocea Onoarei! Nu votați Legea Dictaturii Sanitare, aprobată de guvernul României! Nu puneți cărămida la noul lagăr fascist al viitorului României!

După ce prin mișelie parlamentară am pierdut Basarabia în anul 1991, libertatea cucerită prin Revoluția Română din Decembrie 1989 este amenințată, 30 de ani mai târziu, de un alt Regim de Putere trădător, susținut de plebea totalitaristă, ce se pregătește să predea independența României celor ce vor să o încorporeze, fără condiții, în cel mai ticălos lagăr al libertăților umane, Totalitarismul Noii Ordini Mondiale, Ghetoul Global!

De când Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății sunt deasupra Constituției României?

De când un prim-ministru vremelnic vă poate bloca alegerea națională?

De când poporul nostru trebuie atât de samavolnic văduvit de propriile drepturi?

Planul instalării unui Guvern mondial calcă în picioare identitatea statelor și a persoanelor, încurajând viciile umane, pentru că un om fără putere și principii se adună într-o masă de manevră, nu într-o societate.” (George Coman)

Parlamentari, nu sprijiniți, nu votați, nu acceptați cu nici un preț o asemenea capitulare! Vă veți dezonora pe voi înșivă și vă veți dezonora Țara! România în care v-ați născut merită iubită și apărată ca lumina ochilor! Dezrobiți România de oligarhia post-comunistă și istoria va consemna curajul vostru! Și de abia atunci Revoluția românilor va fi cu adevărat încheiată!

Vrem țara noastră așa cum a fost la 1 ianuarie 1990! Însângerată, îndoliată, dar liberă ca niciodată pe pământul strămoșilor ei!

A fi uniți acum sau a pierde dreptul la a fi liber în România! Căci, chiar dacă rostim, resemnați, gândurile românilor de acum 30 de ani, numai uniți în gânduri și simțire, numai liberi vom izbândi!

Parlamentari ai României, amintiți-vă Jurământul vostru!

„Jur credinţă patriei mele România.

Jur să respect Constituţia şi legile ţării.

Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.

Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor.

Aşa să mă ajute Dumnezeu!”

 

Claudiu Iordache

(Parlamentar român 1990 -1992)

8 iulie 2020

Spre Știință: Senatul României

Spre știință: Camera Deputaților

Notă:

„Toate măsurile luate în ultima perioadă au fost nefundamentate, nu au fost dezbătute, au fost pompieristice, au fost fără respectarea fiinţei umane, au fost medici blocaţi în spitale. (…) Condiţiile de carantină au fost sub orice critică, cu încălcarea demnităţii umane. (…) Noi apreciem decizia CCR, care este una corectă. Guvernul are de-a face cu oameni, trebuie să respecte demnitatea umană, trebuie să ne respecte ca oameni. Nu suntem nişte viermi, cum spunea cândva Elena Ceauşescu când vedea oameni la coadă”, a susţinut Barbu, la o dezbatere organizată de PSD la Parlament pe tema proiectului legii privind carantinarea şi izolarea, aflat în discuţie la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor.

„Nu am fost consultaţi, nici Parlamentul n-a fost consultat în foarte multe decizii ce trebuiau luate în baza unor legi. (…) După 15 mai, în loc să deschidă spitalele, au preferat să meargă mai departe cu zero pacienţi sau cu câţiva pacienţi şi avem spitale municipale sau judeţene care au restrâns foarte mult activitatea, dar banii i-au primit. De asemenea, ne aşteptăm la o deschidere inclusiv pentru ambulatorii. Ne trezim că analize medicale nu putem să le facem pentru că nu sunt fonduri de la CNAS. Iată câte încălcări ale drepturilor noastre ca pacienţi, iar acest proiect de lege încalcă şi alte prevederi Constituţionale, dar încalcă orice regulă de democraţie „

Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor (ANPP), 8.07.2020

Timpul disprețului!

TIMPUL DISPREȚULUI!
O înaltă mistificare cu complicitatea Senatului României!
Salvarea Institutului Revoluției Române, sau mai degrabă a Institutul Revoluției lui Ion Iliescu, sau mai degrabă a Institutului lui Iliescu, drept răsplată pentru aportul decisiv al acestuia la eșecul Revoluției Române!
Senatul a respins, miercuri, 10.06.2020, în calitate de for decizional, OUG 91/2019 privind desfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din decembrie 1989 (IRR).
Preşedintele Institutului este Ion Iliescu, iar director general Gelu Voican Voiculescu. Ambii au fost puşi sub acuzare în dosarul Revoluţiei pentru crime împotriva umanităţii.
În România de astăzi totul e cu putință! Cu doi ani în urmă, o cabală pusă la cale de fostul Președinte Ion Iliescu a condus la îndepărtarea mea din funcția de director al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Motivul a fost dublu: pe de o parte eliminarea unui om care nu dorea ca Institutul să devină o oficină a președintelui său, pe de altă parte punerea la comanda Institutului a câtorva dintre cei mai fideli însoțitori, în încercarea de confiscare a Revoluției înseși! Declarația recentă a senatorului Ionuț Vulpescu, după care Institutul în acest moment slujește cercetarea faptelor Revoluției, pare dedicată aceleiași mistificări care a avut drept autor pe mentorul său! Adevărul este că oamenii lui Iliescu n-au avut nici o calitate revoluționară în zilele Revoluției! Ce contribuție puteau să aibă astfel de oameni, profitori ai unei revoluții la care au participat derizoriu? Legea nr. 341, numită a Recunoștinței, definește Luptătorul Remarcat prin Fapte Deosebite – titlu atribuit celor care în perioada 14-25 decembrie 1989 au mobilizat și au condus grupuri sau mulțimi de oameni, au construit și au menținut baricade împotriva forțelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanță vitală pentru rezistența regimului totalitar și le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localitățile unde au luptat pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, precum și celor care au avut acțiuni dovedite împotriva regimului și însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989” Poate dovedi Emil Cutean că a participat, că a mobilizat și a condus grupuri și mulțimi de oameni, poate dovedi Gelu Voican Voiculescu că a construit baricade, poate dovedi academicianul Răzvan Teodorescu că a ocupat obiective de importanță vitală pentru rezistența regimului totalitar, poate dovedi ceva din toate astea Cazimir Ionescu? Nu își pot dovedi, în fond, decât impostura! Dar ce au făcut indivizii aceștia timp de un an după ce au preluat conducerea Institutului Revoluției? Absolut nimic! Cercetarea a dispărut, activitățile specifice și-au dat obștescul sfârșit. De pe site-ul Institului a fost eliminată informație fundamentală: cărți și studii în format pdf, altfel spus activitatea esențială a acestui institut de cercetare pe durata a 12 ani! Bugetul a fost epuizat pe cumpărături megalomane, pe deplasări fără cauză, pe cheltuieli derizorii, pe salarii uriașe, însușite cu de la sine putere, și cauționate de același prea cinstit Ion Iliescu! Și asta fără ca Statul să reacționeze în vreun fel, provocând prin lipsa de reacție, tragerea de timp și tăcerea ca metode în tentativa de a fi uitate infracțiunile Grupului Iliescu! Schema Institutului a fost subțiată până la a deveni nefuncțională. O treime dintre angajați au plecat. Colegiul Național aproape că n-a mai participat la proiectele Institului! Institutul Revoluției a murit! Intervenția președintelui Statului s-a dovedit tardivă. Înlocuirea membrilor Colegiului Național nu a mai avut loc. Comasarea Institutului Revoluției cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, prescurtat IICCMER (instituție publică având personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru), n-a avut drept urmare decât căderea IRRD în mult dorita moarte clinică și s-a dovedit o mutare falsă. IICCMER nu a preluat sarcinile IRRD, și așa a mai trecut încă un an! Comemorarea celor 30 de ani de la Revoluție s-a dovedit un simulacru! Revoluția însăși a fost aruncată la colțul interesului public. Dar Senatul României, cel care bugetează IRRD, s-a complăcut în aceeași neangajare rușinoasă. Pentru ca, brusc, Institutul Revoluției să fie resuscitat! Să fie, oare, ultima victorie a lui Ion Iliescu înainte de a pătrunde în imediata eternitate, ultima victorie a celui care a deturnat Revoluția, deschizând poarta mistificării faptelor ei dramatice și întoarcerii Securității la Puterea în stat? Grav este, însă, că ambiția nefirească a omului acesta de a pătrunde în istorie ca liderul Revoluției nu a eșuat!
În cartea în care e descrisă operațiunea de confiscare a Institutului Revoluției Române am pus la dispoziție dovezi clare privind acțiunile nelegale ale fostului președinte și ale oamenilor lui! Istoria Revoluției Române ar fi trebuit să fi fost deja elaborată, cu acuratețe, cu veridicitate, cu sentimentul datoriei față de o generație care a plătit cu sânge eliberarea ei. Căci, din păcate, și datorită unor astfel de impostori, libertatea României încă nu a sosit!
*
INSTITUTUL REVOLUȚIEI ROMÂNE
(fragmente)
„Această ticăloșie a fost făcută posibilă prin înlăturarea directorului acestui institut, dl. Claudiu Iordache. Dl. Claudiu Iordache de la Timișoara este un revoluționar autentic, un om care și-a riscat viața cu adevărat în piață, în fața catedralei, la balcon, atunci, îl știe o țară și o Timișoară întreagă din acele zile. Și a fost înlăturat și înlocuit cu dl. Voican. Și acum s-a putut face, iată, concertul.” (Cristian Tudor Popescu, 20 decembrie 2019)
„E o minune că ați rezistat în acidul sulfuric deversat peste dvs și Institut, zilnic, metodic și calculat, de atâția ani. Vă apreciez mult! Regret că nu pot fi prezent la eveniment. L-am cunoscut pe Dl. Fortuna, cu puțin timp înainte de a trece „pragul albastru“. Dumnezeu să-l aibă în pază! (Velici Toma)
*
O capodoperă de mârșăvie iliesciană!
Omul care l-a dat afară din Institut pe liderul Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna!
Un caz particular consumat în anul 2018, la Institutul Revoluției Române. Președintele Institutului Ion Iliescu, inculpat în două mari procese penale privind Revoluția Română și Mineriada, constată că “Institutul lui” nu-i sare în ajutor. Tăcerea Institutului îl tulbură și îl înfurie. Și omul ezitant și prevăzător își depășește condiția și atacă la baionetă! Mai întâi apar atacurile de presă ce pretind “rebranduirea” IRRD, cu alte cuvinte demiterea directorului general, care se apropia de sfârșitul celui de al treilea mandat! Apoi tirul scrisorilor anonime care incită angajații să saboteze deciziile directorului general. Apoi publicarea “scrisorilor deschise” ale unor foști angajați plecați de la Institut din motive imputabile exclusiv lor. Apoi mobilizarea Colegiului de București, ai cărui membri sunt cu adevărat oamenii lui Iliescu. Sunt amenințat, insultat și acuzat, ședință după ședință, fiind cunoscut că în alte ocazii reacția mea a fost a plecării prin demisie! Încerc să comunic cu Ion Iliescu. Nu-mi mai răspunde la apeluri. Pe neașteptate e cerută formarea unei Comisii care să ancheteze activitatea IRRD în ultimii 12 ani, în pofida faptului că la epuizarea fiecărui mandat nu eu am fost cel care a solicitat prelungirea mandatului meu, ci Ion Iliescu! În situația în care rapoartele periodice de activități au fost aprobate de către Colegiu! Comisia odată formată se instalează într-un birou al IRRD, la solicitarea aceluiași Iliescu, și începe să se dedea la anchete, la procese de intenție, la amenințări, tulburând bunul mers al Instituției! Ancheta Comisiei, condusă de către cel mai puțin înzestrat științific membru al ei, nu duce la nimic! Într-o ultimă ședință, în numai două ore, furia lor disperată, întreținută de președintele lor, duce la decizia demiterii mele, ignorând total legea Institutului, dar și a Statului Român! Îmi pătrund în birou și vor să-mi sigileze computerul! Din păcate pentru ei, era al meu! Dincolo de cazul în sine, se dovedește o dată în plus că puterea în România a continuat să rămână în mâinile lor! Criza provocată Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 dezvăluie puterea activă a lui Ion Iliescu, susținut din straturile adânci ale statului și societății! Revoluția nu a schimbat România, doar i-a disimulat mecanismele de putere moștenite de la Regimul Ceaușescu! Acesta este motivul pentru care Revoluția n-a fost adoptată de mulțimile românești ca un copil glorios al viitorului lor! Putem deja spune că la 29 de ani de la căderea lui Ceaușescu, Iliescu este învingătorul! Fie și la 89 de ani! După ce au confiscat Revoluția în Decembrie 1989, astăzi confiscă Institutul Revoluției Române! Astăzi, 30 martie 2018, la ordinul președintelui Ion Iliescu, membrii Colegiului Național al IRRD au hotărât, după o formulă amintind de NKVD-ul sovietic, demiterea mea de la conducerea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și numirea lui Gelu Voican Voiculescu! A existat un scop nici măcar ascuns: încercarea de a acapara resursele, sediul și activitatea de cercetare a IRRD pentru a le pune la dispoziția unei Asociații „Revoluția 30”, ce ar urma, în anul aniversar 2019, să facă trecerea spre un partid al “foștilor” din jurul președintelui Iliescu! În cei 12 ani de mandat am căutat continuu să nu permit deriva unui Institut de cercetare istorică înspre o oficină politică! Această coabitare s-a frânt atunci când un istoric, angajat al Institutului, a însemnat într-o carte a sa: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române!” L-am întrebat dacă nu cumva își compromite cercetarea, știindu-se că Ion Iliescu nu a fost la Timișoara în 16 decembrie, nu a fost în 17 decembrie, nu a fost în 20 decembrie, nu a fost în 21 decembrie la Lugoj, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București… Din acel moment Grupul de București (Emil Cuteanu, Cazimir Ionescu, Eugenia Iorga, Răzvan Theodorescu) a făcut eforturi brutale să mă constrângă să părăsesc Institutul. Au reușit astăzi, 30 martie 2018, cu susținerea neașteptată a membrilor Colegiului Național din Grupul de Timișoara, foștii mei „camarazi” Adrian Sanda, Emil Vlădesan – cu excepția lui Ioan Savu, care însă li s-a raliat mai târziu! A fost o acțiune de forță ce mi-a amintit de procesele staliniste despre care am aflat din cărțile de istorie! Avea să mi se voteze demiterea fără a-mi fi prezentat nici un singur motiv legal, fundamentat, care să explice decizia! După ce a devenit public Comunicatul Procuraturii privind tragerea la răspundere pentru victimele de după 22 Decembrie 1989 ora 17, a celor care preluaseră conducerea țării în 22 Decembrie la prânz, Grupul de București din Colegiul Național și-a întețit atacurile asupra mea, reproșându-mi că Institutul nu le-a luat apărarea! Urmare a celor întâmplate astăzi am trimis înspre Președintele României, dl Klaus Iohannis, o Scrisoare prin care i-am solicitat intervenția pentru verificarea meritelor reale ale membrilor Colegiului Național IRRD în Revoluția din Decembrie 1989, întrucât mulți dintre ei sunt implicați în procese penale: Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei 13-13 iunie 1990, ori au certificat de colaborator al Securității eliberat de CNSAS! Deocamdată atât!
*
Iar în rest, toți aceștia, Emilian Cutean, Cazimir Ionescu, Răzvan Theodorescu, Eugenia Iorga, Gelu Voican Voiculescu, cu ura, agresivitatea, lipsa de scrupule și cinismul lor, sunt, în sfârșit, stăpâni peste cadavrul Institutului, pe care nu vor mai avea cum să-l însuflețească vreodată! În finalul acestui răspuns la alegațiile nefericite ale domnului Corneanu, îmi exprim speranța că Președintele Statului va interveni, în anul 29 al Revoluției Române, pentru a împiedica transformarea unui Institut de Cercetare Istorică într-un Institut de manipulare a istoriei noastre recente, în favoarea celor care, după ce au confiscat Revoluția Română, vor să confiște, cu orice preț și prin orice mijloace, și Institutul care i-a fost dedicat! (7 mai 2018)
*
Extrase din stenograma Ședinței Colegiului Național IRRD din 30 martie 2018:
Cazimir Ionescu (ora 1.33.03): Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?
“Petre Roman (min 1:57:45): Domnule, eu nu particip la o întrunire ilegală, pe cuvânt de onoare! Nu particip! (se ridică și părăsește sala)
Răzvan Theodorescu (min 1:58): Cum văd că înclină și doamna Iorga, cum a spus domnul Ispas, cum gândesc și eu, în lipsa unui document scris toată povestea este o operetă, nu vă supărați!”
Și totuși, în lipsa oricărui document scris care ar fi putut constitui baza legală, după 30 de minute de la acest moment, directorul general al Institutului Revoluției Române a fost demis! Cât privește Agenția Agerpres, aceasta n-a preluat nici unul dintre textele mele privind situația de criză de la IRRD, dar în schimb, în numele imparțialității presei, a preluat Scrisoarea acoliților domnului Ion Iliescu! După 29 de ani de la victoria Revoluției Române!
*
Pun la dispoziție articolul publicat de către ziaristul Cătălin Pena în “Evenimentul Zilei“ din 6 noiembrie 2019: “Iliescu și Voican au dat o țeapă de 28.000 de euro statului român!”:
“La atât s-a ridicat salariul net al secretarului general al Institutului, funcție care nu exista, pe doar zece luni. Guvernul Dăncilă a dat o ordonanță de urgență pentru a acoperi ilegalitatea.
Secretarul General al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), funcție de demnitar al Statului Român ce este echivalentă funcției de Secretar General al Academiei Române, a primit ilegal de la statul român, ca venituri brute, în perioada 1 mai 2018-30 martie 2019, suma de 171.520 lei.
Aceasta a stabilit Curtea de Conturi, prin Raportul de Audit Financiar întocmit pe 15 aprilie 2019 pentru activitatea Institutului pe anul 2018. La pag. 34 din acest document este prezentată Sinteza constatărilor și concluziilor Auditului Financiar, iar la pct. 2 al acestei Sinteze se arată faptul că începând din anul 2018, Emilian Cutean a fost încadrat și salarizat ca Secretar General al IRRD în condiții total nelegale, deoarece această funcție nu exista în cadrul Institutului. Cutean a luat nelegal în mână circa 28.000 de euro.
„Din Raportul Curții de Conturi aflăm că acestă numire nelegală a lui Emilian Cutean într-o funcție care nu exista atunci, dar și salarizarea ulterioară, au fost făcute prin încălcarea legii de către președintele Institutului, Ion Iliescu, și de directorul general, Gelu Voican Voiculescu, ambii trimiși în judecată în Dosarul Revoluției. Suma totală plătită lui Emilian Cutean reprezintă un prejudiciu adus Institutului, care este instituție publică a Statului Român, salarizarea angajaților săi fiind făcută din bugetul statului.
,,Înființarea și salarizarea funcției de Secretar General fără bază legală.
Numirea în funcția de Secretar General al IRRD s-a efectuat prin decizie a președintelui IRRD, iar salarizarea acestei funcții s-a stabilit de către directorul general al IRRD la nivelul funcției de secretar general al Academiei Române, aceasta din urmă fiind funcție de demnitate publică numită, cuprinsă în anexa IX din Legea nr. 153/2017.
În anexele Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, funcția de secretar general este cuprinsă fie ca funcție de conducere în administrația publică centrală cu precizarea categoriilor de unități în care se poate regăsi, fie ca înalt funcționar public, în ambele cazuri numirea fiind făcută urmare unui concurs. În alte cazuri, funcția de secretar general este prevăzută ca funcție de demnitate publică numită în instituții expres menționate de lege, modalitatea de numire fiind de asemenea prevăzută de lege. În toate cazurile, funcția de secretar general se situează la nivelul managementului, însă legea de organizare și funcționare a IRRD prevede că acest institut este condus de un președinte, iar din punct de vedere executiv, întreaga activitate este condusă de un director general ajutat de un director general adjunct, ale căror funcții sunt asimilate unor funcții de demnitate publică. salarizarea acestei funcții în baza regulamentului de organizare și funcționare, asimilată sau nu cu funcția de secretar general al Academiei Române, de demnitate publică, înalt funcționar public sau de alt tip, s-a realizat în condițiile în care legea de organizare și funcționare a institutului nu este prevăzută. De asemenea, nici legea de salarizare nu prevede funcția de secretar general (…)
Valoarea abaterii constatate este de 171.520 lei și reprezintă suma totală a veniturilor brute realizate de titularul acestei funcții, domnul Emilian Cutean, în perioada 01.05.2018 – 30.03.2019.
Principala cauză a disfuncționalității constatate este nerespectarea prevederilor legale cu privire la înființarea și salarizarea funcției de secretar general”, este concluzia Curții de Conturi.”
https://evz.ro/iliescu-si-voican-au-dat-o-teapa-28-000-de-euro-statului-roman.html
*
Scrisoare Deschisă adresată domnului Ion Iliescu
22 Decembrie 2019
“Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții? Ce rost are să dezgropăm toate astea…?” (Ion Iliescu)
Domnule Ion Iliescu, în sfârșit ați învins! Ați adus la muțenie Institutul Revoluției Române, ispravă istorică demnă de posteritatea dumneavoastră! Ați numit acolo gropari destoinici care v-au dus la bun sfârșit comanda! Institutul Revoluției n-a mai produs în ultimul an nici măcar un studiu, și asta cel puțin pentru a face comodă viața uzurpatorilor, care oricum n-au scris în viața lor un text ori o carte dedicată Revoluției Române! Cândva vorbeați de cinste și de partidul incoruptibililor – pentru ca ajuns la capătul vieții să tutelați incompetența, duplicitatea și impostura! Am cerut încă din primul număr al Caietelor Revoluției cercetarea nepărtinitoare a faptelor Revoluției. După demiterea mea abuzivă de la conducerea IRRD ați găsit soluția: cercetarea nu mai cercetează! Năimiții dv au eliminat din site-ul IRRD pagina conținând opiniile remarcabile ale unor personalități dedicate Revoluției Române; au eliminat de pe site lucrările de cercetare ce reprezentau activitatea esențială a Institutului încă de la înființarea lui; au eliminat de pe site filmele dedicate victimelor Revoluției, probabil pentru a nu a vă mai trezi remușcări! Ați lăsat ca Institutul (oficial în criză de fonduri) să tipărească o carte semnată de un fost ambasador, membru al familiei lui Adrian Năstase. Altfel spus, din ordinul dv s-a desființat, de fapt, Institutul Revoluției Române, în stilul dv caracteristic, aproape fără să se observe! Așa cum ați încercat și ați reușit să-l dați afară din Institut pe adevăratul lider al Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna; așa cum ați refuzat să aprobați medaliile Revoluției ce trebuiau înmânate revoluționarilor din Decembrie 1989 la 25 de ani de la aniversarea faptelor lor; așa cum ați încercat să faceți din Institut o anexă a unui partid pe care să-l conduceți; așa cum ați permis ca Institutul să funcționeze fără un Colegiu Național, ce nu s-a întrunit legal nici măcar în acest an comemorativ, ori așa cum ați “convins” Guvernul d-nei Dăncilă să aprobe o nouă Organigramă a Institutului pentru a vă plasa acolo favoriții și a-i recompensa pe măsură, și ați solicitat aceluiași guvern, în vara anului 2019, fonduri suplimentare pentru a organiza aniversarea “Revoluției dumneavoastră“, și nu comemorarea martirilor neamului românesc! Vă mai amintesc fraza scandaloasă pe care ați strecurat-o în cărțile dv: “revolta de la Timișoara și Revoluția de la București”, încercând în mod repetat să subminați rolul excepțional al Timișoarei, care a înfruntat singură, timp de șase zile din șapte, represiunea Regimului Ceaușescu, până când au început să se ridice marile orașe și să dea jerfa lor de sânge! După care ați apărut în balconul cc, înconjurat strâns de acoliții dumneavoastră, acum atât de bine cunoscuți!
Domnule Ion Iliescu, dumneavoastră și numai dumneavoastră ați consacrat eșecul total al carierei dv post-decembriste! Ați vrut cu orice preț, călcând peste cadavrele martirilor, să fiți “liderul Revoluției”! Nu ați fost, nu sunteți și nu veți fi niciodată! Pe motiv că ați servit Revoluția, ați ucis Revoluția! I-ați ucis a doua oară pe cei ce s-au jertfit în numele ei! Le-ați uzurpat sacrificiul suprem! Dumneavoastră și nimeni altcineva! Oare odată ajuns la capătul vieții vă mai șoptește ceva Conștiința? Sigur este, însă, că Istoria viitoare a Revoluției, oricât va fi de răstălmăcită, până atunci, de către istoriografii oportuniști, vă va exclude din memoria sa! Pentru Revoluția românilor și în numele martirilor ei ați devenit, în cel mai favorabil caz, un om care a dezonorat idealurile ei! Căci numai dumneavoastră sunteți, în cel mai înalt grad, cel care a trădat și a compromis Revoluția!
Și, în sfârșit, naufragiul! Îl meritați întrutotul!
Domnule ex-președinte al României, cu 30 de ani în urmă vă pregăteați să furați istoria României! Iată, n-ați reușit! Dar, și mai grav, nu ați regretat niciodată! Păcat!
Și ultima minciună a unui fost Președinte! Luând apărarea ciracilor dv implicați în gafa uriașă de a organiza o paranghelie pe post de comemorare, și de a expune astfel Institutul Revoluției unui scandal de zile mari, ați afirmat că decizia de organizare a concertului cu costul exorbitant de 100 000 de euro a fost luată împotriva voinței dv de către Colegiul Național, “în mod democratic“! Colegiul Național nu mai funcționează democratic de mai bine de un an! Deciziile se iau la ordin, membrii Colegiului format acum din “revoluționarii lui Iliescu“ votează ce li se spune atunci când vin, după statutul Institutului, la ședințele periodice! Ședințe și ele secrete, cu prezență care legal n-ar permite luarea nici unei decizii! Președintele actual al IRRD minte opinia publică până în ultima clipă. Minte chiar ajuns la vârsta de 90 de ani!
Claudiu Iordache

Claudiu Iordache – cartea ‘O Revoluție eșuată’

 

Editura IRINI anunță lansarea cărții „O Revoluție eșuată” a autorului Claudiu Iordache, carte dedicată liderului Revoluției de la Timișoara, Lorin Fortuna! Lansarea va avea loc la Librăria “Mihail Sadoveanu” vineri, 20 Decembrie 2019, ora 15,30, la 30 de ani de la înființarea, în Timișoara, a primului partid antitotalitar din România, Frontul Democratic Român. Cartea pune la dispoziția cititorului motivele pentru care Revoluția nu a generat o renaștere a neamului românesc, ci o întoarcere la trecutul său întunecat, și scrutează tenebrele politicianului Ion Iliescu, care a permis celor apropiați de el să-l numească ”liderul Revoluției”, deși apariția sa în istoricul evenimentelor din decembrie 1989 s-a produs după fuga lui Nicolae Ceaușescu de pe terasa Comitetului Central, dictatorul izgonit de mulțimea revoltaților ce pătrundea în sediul puterii sale, în a șaptea zi a revoltei naționale!

Autorul cărţii, cunoscut pentru seria de analize ce au avut drept obiect societatea românească a anilor 1989-2018: „România pierdută”, „Clasa nevrednică”, „O Românie de câştigat”, „Homo Posteritas”, „Securitatea – Confiscarea unei naţiuni”, „Revoluţia Românilor”, „Agonia postdecembristă”, „Apocalipsa după Cioran”, include informații mai puțin sau deloc cunoscute ce pot completa vederea de ansamblu a celor aproape 30 de ani post-decembriști, timp în care România a ajuns printre cele mai sărace țări din Europa de după anul 1989. Altfel spus, chiar istoria confiscării României de către cea mai nocivă relicvă vie a Regimului dictatorial, Securitatea lui Ceaușescu!

Cartea „O Revoluție eșuată”, prin apariția ei la 30 de ani de la declanșarea Revoluției Române din Decembrie 1989, este totodată o datorie de onoare pe care autorul o restituie istoriei Revoluției românilor obișnuiți, precum și martirilor care au plătit cu sânge dreptul de a fi liberi pe pământul patriei lor! Ei au binemeritat de la patrie! 

 

claudiuiordache.wordpress.com

 

Acum 30 de ani, la Alba Iulia!

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? 

 

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit, aici, o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România!

Claudiu Iordache

Discurs ținut în ziua de 1 Decembrie 1990 la Alba Iulia 

 

Revoluția din Decembrie 1989 a restituit românilor imnul lor național: Deșteaptă-te, române! A nu se uita!

De observat rolul trist pe care oamenii Revoluției l-au jucat la aniversarea statului român din 1 decembrie 2019! Parcă n-ar exista!

 

 

Lorin Fortuna. Drept între români!

Lorin Fortuna, liderul Revoluției Române de la Timișoara, președintele Frontului Democratic Român (primul partid antitotalitar din România, întemeiat în ziua de 20 decembrie 1989 în Balconul Operei de la Timișoara), a murit în ziua de 25 decembrie 2016. La trei ani de la plecarea lui dintre noi, îi dedic noua mea carte: „O Revoluție eșuată”, în care am descris atâta drama unui fruntaș al Revoluției Române, hăituit, contestat, marginalizat de către Regimurile post-decembriste, cât și aceea a unei Românii pe care Revoluția n-a reușit s-o îndrepte spre lumina viitorului ei. Eseul „O Revoluție eșuată” îl evocă pe prietenul și fratele meu de destin Lorin în multe din acele momente în care s-a simțit singur! Singur între foștii săi camarazi, care după revolta lor au luat-o pe calea oportunismului, singur în țara pe care a iubit-o nespus și căreia i s-a dăruit întrutotul! A fost un frumos și mare Naiv al neamului românesc, prins în turpitudinile ultimelor decenii. Singur și în ultima parte a vieții lui la Institutul Revoluției Române, de unde a fost izgonit de Ion Iliescu și camarila sa! Dumnezeu le știe pe toate!
 
Cartea mea îl cheamă, îl amintește, îl evocă! În societatea în care prea mulți revoluționari și-au vândut onoarea pe tinichele, în societatea în care (și mai dezgustător!) falșii eroi se înghesuie la coada unor recompense fățarnice, numele lui rămâne umbrit de ingratitudinea acestei generații parvenite – nu singura, din păcate, în istoria modernă a României! Cine este Lorin Fortuna? E dreptul oamenilor mari de a fi uitați de nevrednicia oamenilor mici! Că ei nu știu, nu-i nimic! Noi știm!
 
Lorin Fortuna este, cu adevărat, românul care a binemeritat de la patrie! Dar pentru lumea românească meschină, descrisă atât de trist de Mihai Eminescu, timpul lui nu a sosit încă!
 
Lorin Fortuna, fratele meu care îmi lipsești atât! Fără tine singurătatea care astăzi îmi este impusă o resimt ca pe recompensă! Viața mea o continuă pe a ta! Cartea aceasta, care îți este dedicată, îți menține numele și faptele în istoria exemplară a unei Revoluții însângerate!
 
Lorin Fortuna. Drept între români!
 
Să fie această carte statuia pe care încă nu i-a ridicat-o Statul român!
 
Claudiu Iordache
25 noiembrie 2019
 
O REVOLUȚIE EȘUATĂ
UZURPATORII
 
Dedic această carte memoriei
luptătorului pentru libertate
Lorin Fortuna,
singurul român care
în zilele și nopțile Revoluției Române
s-a comportat ca un lider!
El este simbolul Revoluției Române!
 
S-a înecat încet-încet
în deșertăciunea lumii în care trăim!
Lorin Fortuna. Drept între români!
Să fie această carte statuia pe care nu i-a ridicat-o Statul român!
 
O dedic, de asemenea, Timișoarei,
unde spiritul Revoluției a
izbucnit
eroic și glorios
pentru a se stinge,
în cei 30 de ani
care au urmat, în pâcla
agonizantă
a ceaușismului!
 
Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!
 
În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu susținerea victimelor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!
 
Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu. Asta era! O Revoluție eșuată!
 
„Acum să tot stăm să plângem morții? Ce rost are să dezgropăm?” (Ion Iliescu)
 
Omul acesta a avut în mână Gloria Revoluției! Și a aruncat-o la gunoi! Cum își va aminti istoria de el? Dar
mai ales de cei care l-au răbdat?
 
Oh! Nu mă plâng! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu
al său Întuneric la amiază, cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații „cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!
 
La 30 de ani de când am urcat în Balconul Operei din Timișoara mi-am văzut Țara căzută pe mâna tâlharilor!
 
O generație care poartă, în istorie, după sine rușinea nerecunoștinței!
 
Oare popoarele au în gena lor nevoia de libertate?
 
Revoluția, ca răspuns la ruga românilor din ziua de 20 decembrie 1989, din Piața Operei din Timișoara: „Există Dumnezeu!”, ne-a oferit un nou Început al Istoriei! Dar mulțimea românească l-a risipit, l-a ratat, l-a respins.
 
Iisus.
„M-am ridicat în mijlocul lumii, dar i-am găsit pe toți beți! Sufletul meu a suferit pentru fiii omului, pentru că ei sunt orbi în inimile lor!”
(Manuscris copt descoperit la Oxyrhynchus. Secolul II)
 
Anul 1989. Anul în care guvernele Estului sovietic au început să se teamă de popoarele lor!
 
Totul a mai putut fi suportat, înainte și după Revoluție, dar nu Revoluția însăși! Ea ori n-a existat (conjurație, lovitură de stat) ori a existat ca o fatalitate nefericită! România creierelor închise pe dinăuntru!
 
Prea mulți români lipsiți de rol (și merite) în timpul Revoluției au încercat mai târziu să afirme că nu a existat nici o Revoluție!
 
„Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.” (Vladimir Bukovski)
 
Când ciuma izbește un oraș se găsesc întotdeauna și oamenii care să o înfrunte!
 
„Dacă Decembrie 1989 înseamnă un inaugural ratat, întrebarea este dacă istoricul poate să ofere şi o soluţie pentru viitor!” „Singura soluţie, în momentul de faţă, e încă o revoluţie… Nu ştiu dacă domnul Iordache mai poate s-o facă, dar ea este absolut necesară !” (Academician Florin Constantiniu, discurs ţinut la Academia Română)
 
Pe mine nu mă mai pot opresa, dar mă doare continuu faptul că este opresată partea din omenire din locul în care mi s-a scurs viața! Curtea aceasta neîngrijită în care nu conștiința celor lucizi și curajoși mai contează, ci societatea care viermuiește în jurul meu! Poporul din Decembrie a pierit ca ulciorul de apă vie ce s-a răsturnat în deșertul originar. Se crede că în Sahara a existat cândva o grădină înflorită. Tot așa putem spune că grădina, înflorită cândva, a a revoltei românilor de acum 30 de ani s-a ofilit! Trăim astăzi în pustiul sufletelor noastre adânc împietrite! Degeaba clopotele cerești mai bat pentru slava pierită a neamului trecut, în lumea hâdă de pidosnici: lacomi, ipocriți, demagogi, sperjuri, duplicitari, vicioși, impostori, oportuniști, colaboraționiști, complici, venali, egomani, parveniți, desfrânați, sluți ai spiritului moral mânjiți de dorul puterii – sufletul frumos a murit pentru România!
 
Tragedia românului post-decembrist este că nu e liber nici atunci când se sacrifică pentru libertatea lui!
 
„Cehii au trăit într-o contaminare morală. Mă refer la noi toți. Toți ne obișnuiserăm cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil. […] Nici unul dintre noi nu este doar o victimă. Noi am ajutat la crearea lui.” Vaclav Havel (1 ianuarie 1990)
 
Toate revoluțiile sunt până la urmă învinse, dar schimbările produse de ele sunt de nevindecat! După fuga lui Ceaușescu fostul său aparat de represiune a recuperat puterea pierdută transformându-se în clasă politică! Dar grija sa a fost să nu-și etaleze atuurile. A avut răbdarea ca tăiușul dominației securistice să lase răni cât mai ascunse. Și de atunci el controlează o țară bântuită de o amnezie indusă. Românii și-au uitat curând Revoluția, și-au abandonat libertatea doar pentru a o uita! Astăzi toți românii sunt «securiști»!
 
Revoluția Română – virtute a istoriei naționale de care azi românii se leapădă! Elanul ei uriaș, scoțându-i în stradă, le-a învins lașitatea și frica pentru a da naștere chinuită unui om mai liber decât putea să suportemetamorfoza lui! A fost o revoluție ce a istovit națiunea, dar mai ales pe învingătorii săi anonimi. Valurile de oameni revoltați, inundând marile orașe, s-au retras așa cum au venit. Dictatorul odată eliminat, ei n-au observat că dictatura lui a rămas. Și totuși, nicicând românii n-au fost mai liberi decât după Revoluția lor! Liberi să se elibereze de tiranie ori liberi înfricoșați de libertatea abia obținută, sau striviți sub povara libertății lor! Dar s-a dovedit atunci că nu e destul să fii liber dacă libertatea celorlalți rămâne amenințată. A fi solidar este o condiție a libertății alături de umanul de lângă tine! Și tocmai solidaritatea aceasta instinctivă a fost cea care a cedat prima!
 
Căutați omul în care să se regăsească slăbiciunile tuturor? Acesta este tiranul! Cultul conducătorului a pornit de aici. Frica de viață i-a adunat pe români sub umbrela protectoare a unui individ mai presus decât toți, dar care să le semene. În fond, dictatorul este oglinda reflectorizantă a unei mulțimi degradate. Degeaba îi sunt deschise porțile închisorii, libertatea nu răsare din grotele ei. Să nu ne mai mirăm, atunci, că Revoluția Română s-a înecat curând în voma celor ce n-au participat la ea! De aceea, revoluțiile nu lasă în urmă decât martiri de uitat și cetăți năruite!
 
Cât încă nu reușește revoluția este a celor ce o fac, după victorie ea devine a tuturor!
 
„În revoluție există două tipuri de conducători – cei care o înfăptuiesc și cei care se folosesc de roadele ei… Și la putere au venit hoții și ticăloșii!” (Bonaparte)
 
În zilele Revoluției mi-am riscat viața, înfruntând alături de camarazii mei o dictatură fără seamăn în Estul Europei, un Regim fără scrupule, cu mâinile pătate de sânge în zilele de 17 și 18 și 19 decembrie, doar pentru ca 30 de ani mai târziu, România să trimită în Parlamentul european pe unul dintre cei mai vrednic de dispreț reprezentanți ai fostei Securități, ocrotit de Sistemul pe care l-a protejat cu un cinism fără margini!
 
Recviem pentru învingători.
 
Anotimpurile imposturii.
 
Istoria furată.
 
Restaurația.
 
Regimul parvenit.
 
Mentalitatea unei generații cupide și deraiate.
 
Din cele peste patru milioane de comuniști cu carnet de partid avea să se nască mai târziu o feroce populație anticomunistă! Dintr-o dată, tot românul tuturor servituților a devenit anti-bolșevic, anti-kgb-ist, anti-stalinist, fiecare particulă slavă din patronimicul românesc constituind pentru renegați «mărturia» că purtătorul lui inocent fusese cândva omul Moscovei! Și ca să nu mai fie nici un dubiu, foștii nomenclaturiști, politruci, activiști au devenit curând noii capitaliști, sau chiar mai mult, cei mai înverșunați regaliști, doar-doar să-și spele de pelagra trecutului pielea cândva înstelată!
 
Amintiri din cenușa vremurilor din urmă.
 
Comunismul românesc, lung și deloc trist, a durat cât inima supușilor a mai suportat absența libertății necompensată de siguranța confortului supraviețuirii. Sub Ceaușescu, mai ales, biografia gri a fost uniforma caracterului general. Dacă dictaturile oferă pâine și nu idei, ele pot dăinui în neștire. Spiritul sătul nu se revoltă niciodată pentru o idee. Lenin a experimentat deziluzia de a constata că muncitorii săi nu exprimau o cauză revoluționară. Muncitorii doar trăiesc istoria. Ei o suportă chiar și atunci când istoria nu-i mai suportă. Revoluțiile sunt ale majorităților false, în coaja cărora nu există decât spiritul conjurațiilor. Așa s-a născut în Rusia bolșevică nevoia apariției omului numit de el ”revoluționarul de profesie”, al revoluționarului care doar execută ordinul. Așa a apărut Fenomenul Kronstadt, al regimului comunist care își împușca soldații comuniști. Așa s-a ajuns la alienarea puterii comuniste de masa celor ce oricum se supuneau fără crâcnire! A fost nevoie de trei sferturi de secol pentru ca Supusul să-și piardă încrederea în Stăpânul lui. Revoluțiile sunt paricide! Când Tatăl pierde încrederea familiei fiii lui se revoltă! Revoluția Română păstrat același. A fost o revoltă a celor puțini, îngrămădiți în marile orașe, împotriva celor mulți din restul României rurale. Iar când Revoluția, după fuga lui Ceaușescu, și-a pierdut motivul care o însuflețea, ea s-a dezumflat ca un balon de săpun. A urmat rapida prăbușire a ideii de Revoluție! Cei mulți i-au sufocat pe cei puțini. Și a fost de ajuns apariția unui demagog, înzestrat cu oportunismul necesar, pentru ca o țară întreagă se revină la faza de pre-dictatură. Cum un Ceaușescu este adulat și astăzi, Quod erat demonstrandum !
 
Câinii credincioși ai lui Ceaușescu sărind pârleazul unei Revoluții ghinioniste pentru a deveni potăile lui Iliescu!
 
Moștenirea risipită și ruinată a Revoluției! Anul 30.
 
Cum poate fi furată o Revoluție la lumina zilei și în văzul lumii și 20 de milioane de români tac?
 
Cred că generația noastră și-a pierdut deja dreptul la onoare!
 
Se împlinesc trei decenii triste de când Revoluția a fost îngropată în inima românilor și de atunci nimeni nu-și mai amintește de ea ! Poate doar memoria uitării! Poate doar morții…
 
“Așa ne-a încercat Dumnezeu pe noi, să ne ducem călăii în spate, să-i hrănim și să-i punem în fruntea țării! – ”Apel către călăii noștri la treizeci de ani de la Revoluție”. Mihai Gheorghiu.
 
„Pentru asta trebuia compromisă Revoluţia, eliminaţi actorii ei, operate modificări în istoria imediată pentru ştergerea urmelor, reabilitarea ori amnistierea ultimilor asasini, zăvorârea arhivelor, spălarea memoriei generaţiei tinere, dezvoltarea spiritului cupid şi de-moralizarea societăţii.” „Puterea cu cap de mort”, 2002.
 
Când mă gândesc la privirile ticăloșilor ce rânjesc triumfător lângă cadavrul revoluției noastre!
 
A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!
 
Deși s-au înfruptat cu toții din roadele ei.
 
„Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…” (Octavian Paler)
Pentru că Revoluția românilor a fost „Punctul Zero” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este „Punctul Zero” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?
 
„N-ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Timișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 19, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, spre seară… Cum ați putea pretinde a fi numit, atunci, Liderul Revoluției?” Pretenție tipic ceaușistă, sancționată în ceea ce îl privește pe Dictator de către profesorul Alexandru Milian printr-o scrisoare publică adresată în 8 noiembrie 1989 lui Nicolae Ceaușescu: „Cum se explică faptul că până când ați devenit secretar general al partidului și mai apoi președinte al țării ați fost un anonim activist, pentru ca apoi, deodată, să deveniți „genial”, „erou între eroi” (ce acte de eroism ați săvârșit?), cel mai iubit fiu al poporului?”
 
„Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” Cazimir Ionescu nu a scris niciodată nici o carte! La fel și grupul lui! Executanții ordinelor au activități conspirate. Ei execută, nu gândesc!
 
A ascuns acțiunile grupului său clandestin de putere din seara zilei de 22 decembrie și până în zilele noastre!
A uzurpat rolul celor merituoși în timpul Revoluției, pretinzând să fie numit Liderul Revoluției!
 
A deschis poarta noii Românii celor care își apăraseră Dictatorul până în ultima clipă!
 
A distrus speranța românilor în Renașterea pe care România o merita!
 
A fost responsabilul luptelor fratricide care au îndoliat România.
 
A blocat reunificarea teritoriilor românești de pe ambele maluri al Prutului.
 
A dovedit o răceală neomenească față de suferințele familiilor martirilor Revoluției, afirmând cinic că orice revoluție se hrănește cu victimele ei!
 
A făcut ca justiția să-i protejeze acoliții de condamnarea faptelor lor!
 
A fost el însuși un Ceaușescu al aspirațiilor spre mai bine ale societății românești.
 
Revoltații din 21 decembrie 1989, din Piața Universității, luptându-se cu forțele represiunii ce le secerau rândurile curajoase, știau ei ceva de numele lui Ion Iliescu? Știau ei de numele lui Cazimir Ionescu, știau ei de numele lui Voican Voiculescu, de oameni care doar au pândit ori au urmărit pasiv sacrificiul lor? Pentru ca mai târziu primii să-l împăuneze pe „ultimul pe listă” dintre ei, pe Ion Iliescu, cu titlul de „liderul Revoluției„? El care, de-a lungul anilor ce au urmat, a vorbit numai despre „revolta de la Timișoara” și „Revoluția de la București”!
 
Puține popoare dorm mai bine pe salteaua dezastrelor proprii! Iată că la 30 de ani de la evenimentele din Decembrie generația implicată în răsturnarea lui Ceaușescu s-a transformat în „națiunea lui Ion Iliescu”! Având în față aparatul năruit al fostei dictaturi și profitând de versatilitatea sa înăscută, cu justiția paralizată în fața celui ce părea a fi ursitul soartei, cu aparatul de securitate căutând disperat un nou stăpân binevoitor, cu ignoranța transformată în indulgență a marilor puteri învingătoare în războiul cu URSS, în lipsa unui interlocutor mai bun în relațiile cu noul stat român, zarul câștigător a căzut pe numele lui! Rușii l-au acceptat ca pe un filo-comunist crescut în leagănul roșu, americanii au contat că-i vor exploata slăbiciunile pentru a-l putea controla; având în jur vecini depășiți de propriile crize, Ion Iliescu s-a detașat ca o soluție de compromis în căutarea unor rezolvări ulterioare. Dar mai ales poporul l-a primit cu brațele deschise, îmbrățișându-i formula: «Un surâs pentru liniștea dumnevoastră!» Ion Iliescu a folosit răgazul circumstanțelor pentru a permite flotei ceaușiste să revină pe nesimțite în porturile naivei libertăți românești! Restul e cunoscut! El a condus confiscarea Revoluției din Decembrie 1989 (așa cum Lenin avea să confiște Revoluția rusă din februarie 2017 și s-o substituie cu dictatura bolșevică, „o altă formă de autocrație întruchipată de despoții idealiști ai socialismului leninist” (Martin Sixsmith – ”Rusia, un mileniu de istorie”). Dar avea să devină curând prizonierul de lux al Serviciilor, care l-au apărat, din off, o vreme, ca pe sfintele moaște! În pacea de cimitir care s-a așternut peste România, rezistența la Iliescu cel adevărat a fost mereu destrămată pentru că opoziția nu deținea anticorpii care să o vindece de propriul trecut. Și uite așa România a intrat într-un spectacol de care românii s-au simțit mulțumiți. La 30 de ani de atunci, națiunea, ce a împlinit curând un secol de la ivirea sa providențală, îi poartă încă o stimă rușinoasă. Cât privește „falanga” revoluționarilor, ajunși la anii obscuri de pensie morală, este astăzi toată în brațele lui! Se întorc, de fapt, la matca originară a imposturii! Căci omul acesta a ucis Revoluția!
 
De a-l judeca numai după caracterul oamenilor pe care i-a adunat în jurul său! De a-i judeca după caracterul celui care le-a corupt libertatea și demnitatea!
 
Și, iată, rolul „liderului Revoluției” în Revoluția Română! „Afirm cu certitudine că Ion Iliescu și Silviu Brucan au fost nedespărțiți în toată perioada respectivă […] Consider că a fost o mișcare revoluționară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenții KGB, pe baza indicațiilor date de la Moscova.” (col. Gheorge Rațiu, șef al Direcției I din cadrul DSS)
 
“În primul rând, vreau să vă spun limpede: nu există nici o scuză pentru comportamentul unor ofiţeri de Securitate şi chiar pe ansamblu al întregii Securităţi faţă de oamenii care au suferit pe nedrept în ţara noastră. Şi noi şi cei de la Armată am fost nişte mercenari, nişte mercenari ai Partidului Comunist.” (Gen. Iulian Vlad)
 
„Peste doi ani vom comemora Revoluția Română! Depinde de dv. unde va fi atunci fiecare dintre noi! Proiectul General al IRRD viza chiar acest an! Cu Cazimir, Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Iorga și Cuteanu și alți câțiva asemenea lor, nu veți mai ajunge să întâmpinați cu fruntea sus acest moment care amândurora ne-a însemnat existența!” Un ultim mesaj transmis lui Ion Iliescu.
 
Acest mare gol sufletesc care a supraviețuit până în zilele noastre!
 
„Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiunii române? Asta e întrebarea!
 
E datoria cercetătorilor să nu lase infractorii istoriei să scape cu fața curată!
 
Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate…
 
(fragmente din cartea „O Revoluție eșuată”, în curs de apariție)

30 de ani de la căderea Zidului Berlinului!

Cu 30 de ani în urmă inima noastră a bătut alături de a voastră! Demnitatea și curajul vostru au sfărâmat Zidul care despărțea Europa de Libertatea ei! Atunci am plâns, aflând că bucuria voastră a fost plătită cu atâta suferință! Un alt Zid al Berlinului, ce despărțea și România de dreptul său la libertate, urma să cadă 44 de zile mai târziu!

În 22 decembrie 1989, odată cu fuga Dictatorului român, Europa și-a întregit Libertatea!

Glorie popoarelor est-europene: poloneze, cehe, slovace, maghiare, bulgare, care s-au eliberat de Tiranie cu forțele proprii!

Glorie generației germane care a demolat, piatră cu piatră, Zidul rușinii europene!

Glorie generației noastre care, cu prețul a peste o mie de vieți jertfite în numele Revoluției Române, a împlinit victoria voastră!

La capătul anului 1989 Europa însăși a devenit liberă pentru totdeauna! 

ZIDUL 

CĂDEREA ZIDULUI

 

Vladimir Bukovski

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002 

 

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

https://claudiuiordache.wordpress.com/2009/11/19/bukovski-despre-occidentul-moral

România electorală

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii!
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară…
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire…
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
“Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda).
Pe acesta l-ați trimis în Parlamentul European, români post-decembriști?
De ce nu vă iubiți, de ce nu vă respectați, de ce nu vă apărați Țara? Alta pe lumea asta nu aveți!
Starea de conștiință, picătura care ne transformă ființa în om!
ROMÂNIA ELECTORALĂ
Anul 2019: 30 de ani de la Revoluția Română!
România se pregătește să -și trimită aleșii în Parlamentul European!
Cine sunt aceștia?
• Îi găsiți pretutindeni! În Parlament, la Guvern, în bănci, în industrii, în nomenclatorul oligarhilor, în lumea infractorilor, arestați târziu și eliberați repede, în televiziuni și presa scrisă, în administrații și în spatele actului de judecată…
• Dacă I. L. Caragiale ar mai trăi lângă noi, ar avea ce scrie! Un secol lung românesc n-a schimbat fizionomia poporului nostru. Revoluția n-a reușit să-i spele rufele zdrențuite. S-a născut atunci ceva speranță și s-a scurs ceva sânge, după care mlaștina răvășită a cuprins din nou totul! Acum românul adastă la marginea ei și se laudă că miroase bine. Nu cred că există țară în Europa mai puțin iubită decât România! Descompunerea agresivă a cuprins totul, de la pătuțul copiilor la culcușul bătrânilor. Trăim, poate, o situație unică: să asiști la o patrie care moare cu zile! Țara noastră are deja moartea în vine. Ca și cum dezastrul, dezordinea și eșecul nu ar devora totul în inima românului! Nimănui nu-i mai pasă de nimic! O vrajă imundă i-a cuprins pe toți și în afară de mintea lor hrăpăreață nu mai contează nimic! Dumnezeul românilor este un biet pensionar care-și târâie zilele prin azilele din țară. Ba îi ridicăm o biserică, ba îi scuipăm obrazul! Decalogul la români este doar ce trebuie să respecți! Să omori, să corupi, să furi, să înșeli, să preacurvești! Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mereu nu doar de Caragiale, dar și de bietul Bălcescu, românul istoric alungat într-un colț cariat de Palermo! Și dacă evreii au avut de ales între Barabas și Iisus, neo-barbarul român, între Bălcescu și Trahanache, Tipătescu, Cațavencu ori cetățeanul turmentat, a ales definitiv menajeria lui Caragiale! Oborul lui nu s-a schimbat niciodată profund. Avem deja de-a face cu glia românului frumos! Ce noapte de beție a trăit în ultimii treizeci de ani mult prea frumoasa lui Românie!
• Sub puternicul asalt al trolilor sunteți îndemnați să participați la votul lor, obligându-vă astfel să alegeți cum vor ei, între o ciumă și alta, între un Băsescu, un Rareș, un Ponta ori complicii lui Dragnea! Este ca un vot în lagăr în care n-ai ieșire decât să alegi între tâlhari! Pe de altă parte, a trimite astfel de exemplare în Parlamentul European înseamnă a continua să expunem națiunea disprețului și ridicolului unei Europe întregi! Băsescu, parlamentar european? Rareș, parlamentar european? Ghinea, parlamentar UE? Turcescu, parlamentar UE? Mandea, parlamentar UE? Doamne, până unde poate merge degradarea românească, cu bandele ei de primitivi ori de mercenari! Nu se vindecă răul cu răul cel mai mic! Dovadă ultimii 30 de ani în care principiul a fost folosit! Iliescu nu a fost vindecat cu Constantinescu, Constantinescu nu a fost vindecat cu Băsescu! Monica Macovei nu se va vindeca cu Rareș! Dragnea nu se va vindeca cu Ponta ori cu Orban! Democrația nu se vindecă mânând turmele la vot! Și de-ar mai exista un dram de minte limpede în țara asta, ar trebui lăsați să se aleagă între ei! Pungașii cu sforarii, demagogii cu parveniții, securiștii cu impostorii… Și poate doar așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am înzdrăveni!
• “Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost […] Se află printre noi, mişună şi făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viaţa şi ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe faţă, vor să ne stăpânească, reducându-ne la condiţia de simple instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că ştiu să cumpere sau să sperie dreptatea, pentru că ştiu să lucreze în cârdăşie, să se înhăiteze, să se acopere unii pe alţii şi, împreună, să se revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfânt, să joace teatrul virtuţii. Mai ales ştiu să mintă şi să măsluiască adevărul […] Şi încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiţie şi proaspătă înflorire este cu atât mai primejdios cu cât s-a înfipt mai sus. Să luăm mai ales aminte la cârmuitori şi dregători. Măcar aceştia ar putea fi cumva înlăturaţi, cu prăsila lor cu tot.” (Petru Creția, „Eseuri morale”)
• “România ultimilor ani are ca sistem de guvernare „succesiunea”. Succesiunea la puterea politică şi economică a „fostelor” structuri de partid şi de stat sub un ambalaj democratic. De aceea s-a preferat privatizarea proprietăţilor, şi nu retrocedarea lor celor în drept. Privatizarea a însemnat trecerea proprietăţilor de stat la cei care 45 de ani au fost însuşi statul. „Succesorii” au hotărât după 20 de ani ca cei în drept să fie pe deplin deposedaţi de avutul lor, tocmai aceia care în condiţie de libertate l-au creat cu propria inteligenţă şi cu propria muncă. În această ecuaţie, principala vinovăţie o reprezintă indiferenţa în problema adevărului şi pasivitatea în viaţa publică. Un exemplu de caz este privatizarea industriei petroliere. Dinu Patriciu nu a creat Rompetrol prin inteligenţa şi munca lui, ci a primit industria petrolieră gratis de la stat pentru a privatiza ceva ce aparţinea poporului român, fiecăruia dintre noi. Ăştia sunt „capitaliştii” aflaţi în succesiunea vechiului sistem.” (Adrian Majuru)
• Cu câtă înverșunare își apără românii interesele de partid în detrimentul intereselor țării lor! Nu interesele României servesc ei atunci când trimit în Europa un fost președinte, cu nestăvilite lăcomii dictatoriale, precum și al unei garnituri proaspete de demagogi periculoși! Ci dimpotrivă, ele relevă Europei înapoierea din care politica statului nu s-a desprins după Revoluția din Decembrie 1989, parcă dovedind că România este nereformabilă, expunându-se astfel unui dispreț tot mai puțin ascuns din partea puterilor europene. De trei decenii România nu se mai clintește din apusul ei, existând riscul ca la primul seism al Bătrânului Continent o nouă politică revizionistă să arunce peste bord statele atinse iremediabil de profundele lor disfuncții! Și atunci expresia că viața unui simplu cetățean american e mai importantă decât apărarea unor state subsidiare, precum România, va deveni realitate posibilă! Dintotdeauna Marile Puteri au abandonat interesele legitime ale micilor puteri, ele devenind monedă de schimb în căutarea unor armistiții ulterioare, căci ce oare este intervalul 1989-2019 decât istoria unui armistițiu global ce se poate risipi oricând sub presiunea hegemonică a Rusiei ori Americii? Cu atât mai mult România are nevoie de o politică de supraviețuire durabilă! Dar prilejurile de a o susține se risipesc unele după altele! A trimite la Bruxelles o echipă vicioasă ori complet nepregătită este încă un act de nechibzuință națională! Până acum, nu prin meritul nostru, ne-am descurcat. Dar dacă norocul ne va părăsi pe drum și mica noastră patrie se va pierde într-o noapte întunecată când rușii vor considera că România trebuie să o ia pe urmele Ucrainei, așa cum în al Doilea Război al lumii Polonia a luat-o pe urma dezastrului după ce a făcut greșeala să împartă cu Germania lui Hitler teritoriul Cehoslovaciei?
• Nu votați pentru Europa, votați pentru profitorii României! Și nu salvați democrația, o compromiteți! De fapt, votați ca să trimiteți primul ex-președinte toxic din Europa, führerul Băsescu-Petrov (numele de cod sub care Băsescu a colaborat cu Securitatea) la Bruxelles! Pe un Rareș la Bruxelles! Ce vină are Europa dacă îi trimitem demagogii la Bruxelles?
• Sinucidere politică la români! Alegerile! Fiecare are dreptul să-și aleagă frânghia!
• Carcera electorală. Nu poți alege decât dintre ai lor!
• Țintele false, listele electorale! Ușor de detectat este numai originea lor securistic-oligarhică! Dacă le schimbi firmele la poartă ele rămân aceleași! Ce diferență este între Rareș, Băsescu ori Dragnea? Alegerile, la români, sunt toate ale alegătorului mereu ignorant, manipulat, înșelat, păcălit!
• Geografia mizeriei politice în România! Mizeria de jos se colectează în PSD, din trunchiul căruia au izvorât mulți dintre celebrii deținuți de astăzi, și suburbii; mizeria de sus se colectează în USR, PNL și suburbii! Clasa politicianistă e compostul unei națiuni neobișnuită cu adevărul! Cât privește românul de rând, mai ușor nimerește la birt decât la biserică! Pune-l să înjure și are talent, pune-l să lupte și se ascunde în spatele perdelei, ca în Decembrie ‘89!
• Pentru românii cu mintea pe umeri e mai ușor de răspuns la întrebarea “ce ne așteaptă după Dragnea?” Ne așteaptă același lucru: o societate ratată, epigonică, umilă, pentru care modelul străin pare singurul salvator! Numai că democrația occidentală are altă distribuție în Spectacol! Dar la noi elita, de origine parvenită, este oarbă și meschină, ea nu se vede decât pe sine; trufașă în interior, smerită în afară! Cum însă n-are un cenzor popular, dat fiind că mulțimea devălmășită a redus la aproape nimic ideea de popor (prostia oamenilor inteligenți din România e fără de margini!), ea se dezvoltă ca o tumoare pe sufletul românesc! Ni se oferă astăzi un nou scrutin, îmbiați fiind să participăm la spectacolul de marionete ce ne-a fost dedicat! Alegeți, deci, personajele: de la un Rareș Bogdan, masterand în demagogie, la un Traian Băsescu, care, disperat, recurge la ultima lui viclenie! Asta e… Bun succes la coafură ori frizerie!
• Cu infractorii în frunte și cu iobagii la coadă la vot! De la Dragnea la Băsescu e tot ce producem de treizeci de ani! Politica românească i-a adunat pe toți în grajdul democrației. Numai profeți de hârtie! Numai indivizi care au pungășit Revoluția! La ce vă așteptați de la Băsescu parlamentar, Rareș parlamentar, toată lista psd de viitoare marionete parlamentare?
• Adevărul este că PNL a pus în fruntea Listei pentru UE un ziarist de duzină care a declarat ani la rând, la postul său TV, că nu a existat o Revoluție în Decembrie 1989! E de presupus că liderul liberal îi împărtășește convingerile! După atâtea sacrificii, după atâta suferință, un om de nimic disprețuiește noblețea faptelor martirilor într-o țară a oamenilor fără caracter! Dumnezeu să nu-l ierte!
• “Liviu Man: Mă, tu ai auzit de accidentul lui prostul ăla de Toma Rus? N-ai auzit, mă? De ce nu l-ați dat și voi?
Rareș Bogdan: Da’ ce accident, mă? Nu știu…
Liviu Man: Cum nu știi, mă? Pe strada Ciocârliei, s-o lovit de un stâlp de ciment, mă.
Rareș Bogdan: Da’ de unde pula mea să știu de accident?! Când o avut loc? Astăzi?
Liviu Man: O distrus două mașini, mă… săptămâna trecută… nu astăzi, mă, când o nins, mă.
Rareș Bogdan: Da’ pe naiba. De unde dracu să știu? De ce nu mă suni și pe mine când îs chestii din astea?
Liviu Man: Da’, mă, Silviu Mănăstire ce pula mea face? Că nu-s angajat la Ziua de Cluj!
Rareș Bogdan: Da’ pula mea, nu mai lucrează în ultimul timp, zici că o înnebunit. Nu mai face, are în cap numai figuri.
Liviu Man: Deci o futut două mașini, o făcut daune mari, mă…
Rareș Bogdan: Du-te, mă! Ai dat la ziar? Ai dat ceva tu?
Liviu Man: Ha… nu pot să îți răspund la această întrebare.
Rareș Bogdan: Am înțeles! Chiar nu am știut nimic…Vezi că ți-am făcut pe ambele firme plățile. Ți-o zis Anca, da?
Liviu Man: Ești drăguț, Rareș! Dar să nu ți se scoale ție pula, că nu ai aflat de accident, mă!
Rareș Bogdan: Vorbesc serios că nu am știut.”
(Interceptare realizată în luna martie 2006, publicată în dosarul „Gazeta”)
• În emisiunea lui Rareș Bogdan, nu demult: „Românul e un animal, un nesimțit și un mâncău, care-și vinde votul pe doi mici și o bere.”
• Colaboraționismul profund a infectat la fel de profund populația care astăzi se dezice de Revoluția Română! Pentru ei „lovitura de stat” a lui Ceaușescu a devenit literă de evanghelie! Iar Ion Iliescu, ascunzându-i sub surâsul său onctuos, i-a protejat până astăzi! Nu e loc în România în care să nu dai de strigoii regimului trecut! De sus și până jos. Memoria aservirii este întotdeauna mai puternică decât memoria eliberării de servitute! Un iobag eliberat rămâne încă multă vreme iobag! Vezi intelectualitatea de la noi! Scriitorimea de la noi! Istoricii de la noi, care în timp ce se înfruptă din urmările Revoluției susțin ideea Loviturii de stat! Altfel spus, o generație oarbă, meschină și ipocrită…
• România a devenit un ring în care „ciumele politicianiste” se iau la bătaie pe unde apucă! Și se bat cu pumnii și moacele proștilor!
• Dragnea votați? Rareș votați? Băsescu votați? Vi-l imaginați pe Băsescu luând cuvântul la Bruxelles (după ce fiica lui, aleasă de orbirea națională, a făcut același lucru) și cerând ciuntirea pensiilor și salariilor suedezilor? Timpul rinocerilor lui Eugen Ionescu!
• Păcat că Nicolae Filimon, autorul cărții Ciocoii vechi și noi, nu l-a întâlnit pe Liviu Dragnea! Ar fi descoperit modelul perfect al oportunismului post-decembrist!
• „Nimic mai normal decât să te cheme Blandiana și să-i susții pe securiști. Cum care securiști? Orban, beizadea securistă. Băsescu, securistul de la Anvers. Cioloș, securistul de la portița d-nei Cornea.” (Valerian Stan)
• Sau, altfel spus, adevărul e unui singur: asistăm la un război purtat de „ciuma roșie” cu „ciuma galbenă”! Populația, manipulată, n-are proprietăți morale ca să aleagă conform cu aspirațiile ei! Și atunci se lasă mânată la stânga și la dreapta drumului care sfâșie România în două, pentru a vota cu ciuma care-i mai oferă ceva! Și în timp ce ciuma roșie îi oferă rămășițe, ciuma galbenă (culoarea icterică a insului Băsescu!) nu-i oferă nimic. Dimpotrivă!
• Poporul român educat cu: „Muie PSD”? Aceeași pseudo-elită, aceeași aristocrație securistică, aceeași intelighenție colaboraționistă, compromisă și îngălată care a votat mereu cu Băsescu, ascunsă în gârla mirositoare în care românii recenți se bălăcesc cu plăcere!
• Șansa actualei Puteri este actuala Opoziție! Și șansa actualei Opoziții este actuala Putere! Cele două tabere care jinduiesc la puterea publică, infectate de cultul conducătorului. Cele două coperte ale unui roman ratat cu titlul: România!
• „Stalin era uman, ca și Hitler, ca și fiecare dintre noi. Probabil a dorit să facă și ceva bun pentru omenire”! (Cristian Seidler, vice-președintele USR, deputat de București)
• ”Mult și pe drept hulitul „PSD” constituie, de fapt, un pervers fenomen național. Efectul decăderii românești! Cu ani în urmă observam politicianismul românesc care prolifera în toată clasa politică. I-am dedicat o carte: Clasa nevrednică! Între timp situația s-a agravat. Au apărut mai multe PSD. (Corneliu Coposu: „Blestemul României ar fi ca după 20 – 25 de ani, FSN să se afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic“) Ați uitat pdl-ul lui Băsescu? Astăzi partidele caută un țap ispășitor: CIUMA ROȘIE! Au uitat ciuma S, ciuma Securității? Au uitat ciuma portocalie? Pregătind o altfel de ciumă! Ciuma impostorilor și demagogilor pe care, cot la cot, vor s-o exporte în UE! Așa-zisul vot liber este propulsia demagogilor noștri în Europa, de unde vor vinde interesele României cum au făcut-o și până acum! La ce vă așteptați de la Băsescu parlamentar, Rareș parlamentar, toată lista psd de viitori parlamentari? Ce ați schimbat? Doar i-ați validat devenind complicii lor! Numai de refuzul votului se tem! Politicianismul este capătul votului manipulat! Cu propagandă, cu agenți de influență, cu troli cât frunza și iarba, cu prostia publică întoarsă la faza de primitivism, cu oameni fără minte sau cu caractere ticăloase, cu parveniți, cu impostori, cu demagogi, cu renegați, cu caractere eșuate! În democrația lor libertatea noastră, a poporului nostru, este pe moarte!
• România trăiește încă timpul maselor, al oamenilor despre care un scriitor ceh gândea astfel: „Ori de câte ori auzeam cuvântul „mase” îmi apărea în fața ochilor imaginea unei imense turme, o mare de spinări încovoiate și de capete plecate, mișcarea monotonă a turmelor care rumegă!” Chiar ajunse în libertate masele își trăiesc supunerea, neputința, sclavia! Masele sunt formate din oameni imaturi, eșuați, greu recuperabili! Omul-masă se trezește greu și moare în viață fiind! Ei doar sunt, nu devin! Revoluția le-a oferit o ieșire. Dar pe ei nu i-a interesat. Oameni de felul ăsta sunt fără caracter! Nu dețin motorul stării de conștiință sau al gândirii critice. Pentru ei libertatea este un nonsens! Dar cel mai grav este că nu au simțul dreptății! Lumea lor este ternă ca un deșert. Pentru ei nu există altruism, curaj civic, generozitate, compasiune, stare de sacrificiu. Pentru ei au murit degeaba martirii Revoluției, de care nu vor să știe nimic, convinși că numai indivizi ca ei, meschini, insensibili și nevolnici, există pe lume! Pentru ei nu a fost Revoluție! Pentru ei nu există istorie. Doar destrăbălare, doar profit! Doar ființe fără altă importanță decât cea colectivă, doar români post-decembriști! Timp de șapte zile, în Decembrie 1989, am avut onoarea să cunosc și altfel de români. Dar, din nefericire, ei au pierit demult!
Refuzul votului este votul absolut!
• Și acum, Doamne, încotro ne îndreptăm? Intrăm încă o dată în războiul acesta fratricid cu incitatori, cu agenți, cu manipulatori, cu corupți, cu ura între frați, cu spatele la Dumnezeu și la Credința neamului nostru, cu păgâni și cu vinovați, și nu există antidot la nefericirea și decăderea pronunțată a României! Prefăcându-ne că o salvăm, nu facem decât s-o ucidem în timp! Aceasta este astăzi, de fapt, definiția ciumei!
Claudiu Iordache
22 Mai 2019

Tăcerea conștiințelor, tăcerea Instituțiilor!

Institutul Revoluției Române

Cercetarea istoriei Revoluției Române ori o instituție captivă și o tentativă frauduloasă de favorizare a infractorilor?

Tăcerea conștiințelor, tăcerea Instituțiilor!

 

“Răzvan Theodorescu (79 de ani), vicepreședintele Academiei Române, susține că românii le datorează libertatea lui Ion Iliescu, președintele post-decembrist trimis în judecată în dosarul Mineriadei și cercetat penal în dosarul Revoluției, și lui Iulian Vlad, șeful Securității, organul de represiune și teroare al regimului comunist.”                                                             

Iată că se întâmplă și asta! Un Institut de Cercetare dedicat Revoluției uitate deja într-un ungher al istoriei recente, confiscat, încarcerat, cu un buget care nu produce nimic, simulând activități fictive, cu un sediu ascuns de ochii lumii, desprins enigmatic de propriul lui motiv de a fi, având în frunte renegați fără scrupule dispuși să înăbușe, la 30 de ani de la săvârșirea  ei, Revoluția celor peste 1400 de români, și încadrați de o figurație mercenară, complice, meschină, abrutizată, de pseudo-revoluționari de hârtie, profitând de pasivitatea instituțiilor statului, are astăzi poarta istoriei bătută în cuie! Iată până unde am ajuns, finanțând prin apatia și indiferența noastră o ridicolă comedie a impostorilor Revoluției, și consacrând, totodată, triumful schilod al celui pus în fruntea manevrelor otrăvite având drept scop mortificarea însăși a ideii de Revoluție! Asta e! Degeaba sacrificiile, împietriți cum suntem, Ceaușescu nu a murit la Târgoviște – am învățat, în schimb, din lașitate, să uităm la comandă!

La 30 de ani de la declanșarea Revoluției Române ar fi momentul să fie verificate din nou declarațiile celor care beneficiază de titlul de “luptător cu rol determinant, remarcat cu merite deosebite în Revoluția Română din Decembrie 1989”! Ei, care au luptat cot la cot alături de Ion Iliescu, „liderul Revoluției”, și de generalul Iulian Vlad, liderul Securității, pentru răsturnarea liderului comunist Nicolae Ceaușescu!

Poate că însuși Președintele statului ar trebui să solicite Procuraturii, Arhivelor Militare, Ministerului de Interne, SRI-ului și SIE, datele necesare pentru ca aceste verificări temeinice și nemanipulate să elimine odată pentru totdeauna suspiciunile legate de declarațiile false ce au permis atâtor impostori să se strecoare în Listele de Onoare ale celor ce s-au implicat, în zilele Revoluției, în acțiunile decisive care au condus la răsturnarea dictatorului Nicolae Ceaușescu! Anul 2019 ar trebui să fie și anul aflării adevărului istoric privind Revoluția Română și făptuitorii ei!

Oare Statul român și instituțiile lui au ajuns complici în acest scandal național?

Oare cei care au făcut Revoluția nu mai sunt demni de libertatea lor? Cum vor mai pretinde să le fie respectată calitatea de om al revoluției? Cum vor mai putea spune că n-au știut că s-au aservit Regimului renegat ce și-a arogat meritele Revoluției lor? De această rușine, de a-și fi trădat Revoluția, nu vor mai scăpa niciodată!

Amintesc că „luptător cu rol determinant” este cel care, conform Legii 341 din 13 iulie 2004 (actualizată)  este Luptătorul Remarcat prin Fapte Deosebite – atribuit celor care, în perioada 14-25 decembrie 1989, au mobilizat şi condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localităţile unde au luptat pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi celor care au avut acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989!

Amintesc că au trecut 30 de ani și boicotul ideii de Revoluția Română trebuie să înceteze!

Amintesc că triumful imposturii în acordarea drepturilor pe care Legea Recunoștinței le oferă martirilor Revoluției precum și luptătorilor ei, trebuie eliminat!

Amintesc că fără Revoluția Română am fi trudit și astăzi la opera și faima primitivului N. Ceaușescu!

Amintesc că România datorează recunoștință nesfârșită celor care și-au dat viața pentru ceea ce ea încearcă să fie astăzi: o țară ajunsă în stare de libertate! Oamenii de nimic nu trăiesc sentimentul recunoștinței!

Amintesc, în sfârșit, că dacă în Germania, la 74 de ani de la dispariția lui Adolf Hitler, apologia nazismului continuă să fie strict interzisă prin legea penală, în România post-decembristă apologia Regimului Ceaușescu este acceptată, susținută, încurajată, iar teoria „loviturii de stat” a fostului dictator a fost preluată, tacit, de istoriografia oficială a statului român! (Istoricul contemporan, beneficiind din plin de confortul european, tânjește la ceaușism!) Cine poartă astăzi răspunderea acestui delict național aproape împlinit?

Vă amintesc ce le-a spus berlinezilor președintele Kennedy în 26 iunie 1963: „Nu vă întrebați ce a făcut țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce ați făcut voi pentru țara voastră!”

A sosit momentul să ne întrebăm, la rândul nostru, cu mâna pe inimă, ce am făcut noi în ultimii 30 de ani pentru Țara noastră?

Claudiu Iordache

1 februarie 2019

 

Revoluția Românilor

Această cronică a revoltei oamenilor simpli este dedicată celor buni, devotați, curajoşi și cinstiţi, care nu înțeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluție și de pierderea vieților a sute de români nevinovați doar pentru ca țara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989!

 

Revoluția

Timișoara  16-20 decembrie 1989

  Țara  20-22 decembrie 1989

 

„Revoluţionarii roagă poporul român să ierte naivitatea lor de a fi predat puterea nomenclaturiştilor. Pentru că Revoluţia Română este singura revoluţie din istoria omenirii în care revoluţionarii nu au luat puterea!” (Laurenţia Caluşa)

 

 

Represiunea/ Martirajul

16-22 decembrie 1989

 

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei. În primul rând trebuia să trageţi la picioare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo!”

Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!

Nicolae Ceaușescu: „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne … Trebuia să-i omoare pe huligani…“  „Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice or­dinul. … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul … Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!“

(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din ziua de 17 decembrie 1989)

“V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă, dacă nu se retrag, să trageţi în picioare! Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă! Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!”

 

1100 de victime își așteaptă încă țara care să le recunoască sacrificiul și meritele!

 

         

Martirii Revoluției!

Au binemeritat de la Patrie!

Doar ei au acordat valoare de legendă unei țări care după anul 1918 și până în decembrie 1989 n-a dovedit decât mediocritatea unui mod de a trăi pe pământul european! Trădați de cei ce le-au supraviețuit, ei continuă să ofere aura de glorie a ființei omenești, dincolo de supraviețuirea câinoasă a conaționalilor lor! Ei sunt martirii României, sfinții ei, cărora românii de astăzi nu le mai închină catedrale, ci uitarea cea de toate zilele!

Iartă-ne, Doamne, pentru că izgonindu-i astăzi din rugăciunile noastre, la 29 de ani de la sacrificiul Lor, nu ne gândim la Tine!

Confiscarea Revoluției

22 decembrie 1989

Ion Iliescu, Liderul Revoluției?

 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”  (Călin Nemeş)

Revoluția Românilor este astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

 

Securitatea

 

Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – celula în care a fost încătuşat, sufletul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a ingratitudinii generale? Cum de poate să o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?

 

Puterea cu cap de mort

 

Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti  şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar n-a ştiut să profite de victoria ei. Tot ceea ce aţi făcut mai târziu a fost să “negociaţi” loialitatea voastră calculată cu cei care au deschis cetatea libertăţii româneşti, pentru a o înlănţui o dată în plus! Şi, evident, să vă oferiţi, slugarnici, serviciile noilor stăpâni ai lumii contemporane. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic! Tot ce e putere românească a devenit fieful vostru. Foşti lefegii de lux ai regimului comunist, aţi devenit pe parcurs infama oligarhie postdecembristă, feroce capitalişti şi fanatici atlantişti, în speranţa că veţi fi iertaţi şi ocrotiţi de interese internaţionaliste, fie ele de la est ori de la vest. Scriu acest text dedicat speciei ticăloşilor! Scriu acest text într-o ţară ocupată. Această scrisoare ce le e adresată nu exprimă ură, ci exclusiv dispreţ! Ei i-au învăţat pe români că furtul, făţărnicia, minciuna, oportunismul, lăcomia, egoismul, cruzimea, înşelăciunea, aduc profit, corupându-le conştiinţa morală! “Reforma” securităţii, iată, îşi arată efectele. Sărăcie şi laşitate, cruzime şi masochism, ultima generaţie de români conformaţi e mânată la abatoare în timp ce-şi votează la urne hăituitorii. Adevărul a devenit o specie pe cale de dispariţie într-o ţară vag europeană, în care încă nu a fost inventat cetăţeanul, unde şi celelalte virtuţi fireşti: demnitatea,  generozitatea, solidaritatea, compasiunea, nu mai au nici un preţ. Un neo-primitivism moral supune cutumele supravieţuirii unei degradări voite şi greu vindecabile. O ţară fără libertate, fără cetăţeni, o țară de conştiinţe îndobitocite, corupte ori arestate, unde istoria agonizează, trăită, în schimb, de miliardari infractori şi de “sclavi fericiţi”, ce s-au născut doar ca să trăiască în genunchi, hipnotizaţi de un cârnat şi o bere pe gratis, nu poate avea viitor. O dată în plus, victima a devenit complicele torţionarului la opera crimei! Păcat de Timişoara,  ca şi de peticele însângerate de pământ unde şi-au pierdut inutil viaţa peste o mie de români, păcat de o Revoluţie plătită cu sânge (nu al vostru!), care v-a făcut bogaţi! Ei, cel puţin, au fost scutiţi să afle ce a urmat sacrificiului lor. Dar supravieţuitorii? Cine ar fi putut anticipa că vom pătrunde în lumea civilizată cu aceiaşi securişti în fruntea neamului nostru? Cine s-ar fi aşteptat ca lumea civilizată să-i primească în locul nostru? Averi exorbitante, demnităţi, imunităţi, ei sunt obezii patroni ai României contemporane, piticii ei megalomani, de extracţie zoologică, stăpânii ei parveniţi şi corupţi, purtători de caziere la butonieră, ce-şi au originea în dosarele Securităţii şi Codul Penal, politruci, parlamentari, ambasadori, miniştri, legiuitori, culturnici, preoţi, bancherii ei cu conturile doldora, lăfăindu-se în normalitatea lor de gangsteri, solidari într-o singură vină, urându-i pe cei ce nu le seamănă, ascunzându-şi în spatele ochelarilor negri privirile lor de ticăloşi, ei formează astăzi “elita” unui popor fără elite, indivizi, ei înşişi, primitivi, gregari, voraci, cruzi, ipocriţi şi cinici, care şi-au transferat trădarea şi complicitatea în politică de stat, dorindu-şi să uite că noi i-am scăpat de stăpânul lor, înfruntându-l în stradă, un stăpân pe care voi, vitejilor, ispravă de care astăzi sunteţi atât de mândri, doar l-aţi trădat!  Nouă, celor tot mai puţini, ce le rezistăm, urmăriţi, cenzuraţi, persecutaţi, dezbinaţi, discreditaţi, izolaţi, supuşi epurării, ne-a fost pregătită, pentru o vreme, ca alternativă la “metodele” vechi, moartea civilă, asasinatul lent, înfometarea discretă, pedeapsa la închisoare pe viaţă într-o libertate atent îngrădită. Mai întristător este că rezistenţa noastră nu mai foloseşte la nimic într-o naţiune de subordonaţi care nu-şi mai întrevede puterea din decembrie 1989  de a schimba situaţia din România.

Există o singură meserie în care te angajezi o singură dată şi din care nu se mai poate ieşi niciodată. Aceasta, monstruoasă, ce s-a dovedit de la un capăt la altul, în comunism ca şi în capitalism, a exerciţiului ticăloşiei: Securitatea! Care a rămas şi continuă să fie, pur şi simplu, vocaţia voastră!

Şi rezistenţa la Regimul vostru corupător şi abject continuă să fie datoria noastră! În statul român mistificat şi strâmb, atâta nedreptate şi atâta trufaşă mişelie nu mai poată fi întoarsă din drum. Dar Dumnezeu nu poate lăsa neîncheiată lucrarea Revoluţiei din decembrie ‘89!

(România Liberă, 10 ani de la Revoluţia Română)

 

O Revoluție eșuată

 

Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina renegaților, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare!  Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei, încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mărinimia ori mila românilor, cât manipularea la care au fost amăgiți și supuși! Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei!

Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!

 

16 decembrie 2018

Fotografia a fost realizată de domnul Paul Agarici în Decembrie 1989

O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna (2)

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

S-a înecat încet-încet în deșertăciunea lumii în care trăim!

Lorin Fortuna

Drept între români!

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române! 

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -2)

“Nu ați fost liderul Revoluției în 16 decembrie la Tmișoara, nu ați fost în 17, nu ați fost în 18, nu ați fost în 29, în 20, în 21, nu ați fost liderul Revoluției în 21 la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov! Ați apărut în 22 decembrie la București, pe seara! Cum ați putea fi numit, atunci, Liderul Revoluției?”

Așa s-a născut Institutul Revoluției Române: “Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției…” Când aceste angajamente n-au mai fost respectate, Institutul Revoluției Române a murit!

Martor la agonia Institutului Revoluției Române: “Mă bucur că domnul Mioc Marius m-a provocat să spun ce ştiu despre ce se întâmplă pe la IRRD […] Prima chestie. Am ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRRD, după ce am publicat câteva articole despre Revoluţia din decembrie 1989 în Revista 22, la invitaţia strict personală a domnului Claudiu Iordache şi la insistenţele repetate ale prietenului meu Adrian Niculescu. Ambii cred că pot confirma ceea ce spun. Domnul Iordache îmi este prieten pe Facebook, deci se poate verifica uşor. În esenţă, motivaţia a fost aceea că în articolele mele am subliniat implicarea directă a Securităţii în represiunea de dinainte de 22 decembrie şi în diversiunea de după 22, fapt negat din ce în ce mai strident de revizioniştii istoriei din mainstream. În opinia mea de atunci, opinie pe care o am şi astăzi, macularea ideii de revoluţie este indisolubil legată de acoperirea vinovăţiilor reale şi de faptul că statul român democrat s-a născut dintr-o crimă acoperită de o omertă generală, plătită în cele mai multe cazuri cu bani de la buget şi funcţii. Faptul că s-a dus şi duce o campanie mediatică (cu ziare, cărţi şi emisiuni televizate) intensă în această direcţie m-a motivat să îi ascult şi să îi sprijin după puterile mele pe toţi cei care se opuneau acestei avalanşe. Am avut plăcerea să constat că domnul Claudiu Iordache îmi împărtăşea punctul de vedere şi în discuţia directă pe care am avut-o am căzut de acord asupra unei colaborări bazate strict pe aceste coordonate. În vorbele sale: „Dumneata scrii şi noi publicăm”. De altfel, ca dovadă, două din articolele mele (cel despre mitingul din 21 decembrie şi cel referitor la cazul Molan de la Braşov) precum şi un interviu, au apărut imediat în Caietele Revoluţiei, publicaţie editată de IRRD. După cum s-a văzut, planul nostru, acela de a-i opri pe detractorii revoluţiei, nu a reuşit.” […] Susţin, şi o fac argumentat, în continuare că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluţie, că ea a fost oprită de o înţelegere criminală între capii Securităţii, Armatei şi grupul Iliescu, înţelegere pecetluită cu morţii de după 22 şi cu uciderea lui Ceauşescu, că cei care spun altceva o fac pentru a-şi camufla vinovăţiile şi că dacă nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu încetăm să ne lăsăm manipulaţi nu avem şanse să ne vindecăm ca popor.” […] Vorbind cu domnul Iordache şi cu alţii de acolo am aflat nişte lucruri pe care nici eu şi probabil nici mulţi dintre cei din afara IRRD nu aveau cum să le ştie. Nu numai că IRRD-ul din acel moment (conducerea lui, că existau evident şi oamenii lui Iliescu bine mersi) nu era ataşat apărării grupului Iliescu, ci chiar această politică a lui Claudiu Iordache, care refuza să mistifice adevărul istoric în folosul acestui grup, era motiv de mare supărare. Pe scurt, lui Claudiu Iordache i se reproşa că nu promovează suficient interesele grupului Iliescu de fi prezentat drept „factor determinant al Revoluţiei” şi „conducător al Revoluţiei”, cu atât mai mult cu cât tocmai se redeschisese dosarul diversiunii de după 22 decembrie, dosar în care ei figurau, la acea oră, ca învinuiţi.
Am avut ocazia să constat personal ostilitatea făţişă a grupului Iliescu faţă de Claudiu Iordache cu prilejul unei conferinţe despre Mineriadă, atunci când Cazemir Ionescu, cel care joacă, la fel ca în decembrie 1989, rolul de topor, l-a atacat direct în stilul binecunoscut (cu urlete şi trântit de uşi) sub privirea impasibilă a lui Ion Iliescu. Era în vara lui 2017 şi am ştiut încă de atunci că zilele lui Claudiu Iordache la conducerea institutului sunt numărate. Au urmat câteva luni de război de uzură şi decapitarea finală, despre care a povestit şi dânsul pe pagina sa.” “Un motiv puternic pentru înlăturarea lui Claudiu Iordache a fost financiar. Vă surprinde? Nu ar trebui. După cum ştiţi anul viitor se împlinesc 30 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. Vă imaginaţi cred că va fi prilej, cum e obiceiul locului, de învârtit mulţi bani. Ei, aici intră în ecuaţie o asociaţie care se cheamă în felul acesta. Ceva cu „Asociaţia 30”, nu ştiu exact titulatura, şi care tam-nisam a făcut un proiect de colaborare cu IRRD-ul. Bun frumos, doar că proiectul este un fel de sifonare a estimatului ban public previzibil că va fi trimis spre IRRD la anul. Pe sistemul clasic în care IRRD-ul este doar pus în vitrină, ca paravan. Nu ştiu dacă domnul Iordache va confirma ce spun eu aici (informaţiile nu le am de la dânsul) dar opoziţia sa faţă de această manevră, în spatele căreia stau, ca să vezi, Cazemir şi geamănul său de suflet Voican-Voiculescu, a fost unul dintre motivele îndepărtării sale. Devine cred clar de ce Cazemir a făcut tot ce putea pentru a-l da jos pe Claudiu Iordache şi a-l proţăpi la conducerea IRRD pe Voican-Voiculescu. Cum spuneam, nu este vorba doar despre teama inculpării, ci şi perspectiva unei frumoase afaceri.” (Mădălin Hodor, istoric CNSAS)

Locul ritualic, piața publică, facebook, televiziunile în care românii se îmbulzesc pentru a-și lua porția de vanitate: “Toți au făcut Revoluția! Toți n-au cerut certificate! Toți sunt optimiști!” Toți sunt români frumoși!

Ce poate fi mai exasperant decât să-i urmăreşti zi de zi pe oamenii de plumb ce mimează anxietăţile naţionale? Chipurile lor de tablă pe care şi comuniştii au scris cândva…

Cum a ajuns revoluția celor care scandau în piețele României: “Există Dumnezeu!” pe mâna celor care sunt fără nici un Dumnezeu, asta este întrebarea?

“Cu merite deosebite” sau sperjur în fața națiuni române?

A confunda ideea de revoluție cu destinul lui Ion Iliescu a fost o adevărată fatalitate! Pe unul l-a înălțat fără merit, pe cealaltă a coborât-o fără vină! Și vor trece mulți ca această rană a întâmplării să se vindece!

Cine sunt cei care au ucis credința în binele românesc pentru a face loc “binelui” sordid al desfrâului și al cinismului, care au transformat această țară, nevindecată încă de dictatură, în piața mizeră a capitalismului de gang, liberă de origini creștine și morale, de astăzi? Unde sunt intelectualii ce prosperă pe mormântul unei națiuni fraudate? Cine a luat Revoluția din mâinile celor care au făcut-o, pentru a o transmite foștilor securiști deveniți oligarhii de astăzi?

Revoluționari după Revoluție! Moneda de schimb a jocurilor politice! Slujind fără să ezite jocurile Securității și ale Nomenclaturii ce și-au redisputat puterea după Ceaușescu! Armată ieftină de strânsură a unor soldați amatori care și-au pierdut prețul și rolul! Un destin jalnic, și un destin de compătimit!

Cele trei “virtuți” ale revoluționarului postdecembrist: impostura, lașitatea, ipocrizia! El își rumegă pensia pe care nu o merită cu frica perpetuă că trecutul lui pătat de sperjur va fi aflat cândva! A știut cum să și-i apropie tătucul Iliescu!

Brave asociații revoluționare, vă comemorați martirii cu impostori lângă voi?

După un autor rus, Victor Suvorov: “Inteligența conducătorului e judecată după oamenii pe care îi are în jurul lui!” Cu adevărat am fost un conducător prost! Când au aflat că sunt vânat de oamenii lui Iliescu au fugit în toate părțile ca potârnichile! Asta când nu au ales, și mai simplu, să colaboreze servil și spășit cu adversarul! Funcționari, cercetători, profesori universitari, de-a valma… Mai mare mila!

La moartea doamnei Doina Cornea. Nicio virtute omenească nu mai este respectată de actuala generație! Toți sunt o apă și un pământ! Dictatura majorităților primitive.

Dar unde sunt revoluționarii în toată povestea asta? Sau putem spune că speța lor a dispărut demult?

Ajunși la capătul anului 2014, Institutul Revoluției și Secretariatul de Stat pentru Revoluționari, condus de Adrian Sanda, pregătesc un proiect de aniversare a 25 de ani de la Revoluția Română. Guvernul Ponta alocă o sumă importantă pentru acest eveniment național. Proiectul ajuns în fază finală îi este prezentat lui Ion Iliescu și acesta, spre stupefacția mea, refuză, iritat, ca membrii asociațiilor revoluționare să primească o medalie comemorativă! Am realizat că demisia mea în acel moment ar fi fost primită cu bucurie de către președintele Institutului! Ar fi scăpat, în sfârșit, de mine și totodată de angajamentele lui! În final, proiectul însuși e abandonat, bugetul alocat fiind returnat Guvernului României! După conștiința constipată a acestui om, nici măcar o biată medalie nu meritau toți cei care în anul Revoluției, cu merite deosebite ori nu, au ieșit în stradă pentru a înfrunta un Dictator sângeros. În timp ce el aștepta la fereastra cabinetului său să se desfășoare evenimentele… Cât adevăr rostea Brucan când spunea că ei, toți ăștia, au așteptat pe peron să se urce în trenul Revoluției!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

“Am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit. Însă limba ştie să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimic fiind, vrea să devină cineva; când este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbunător şi ajungăreţ sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordinea economică, nu este încă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, el este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi cu şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă […] Dar această lepădătură şi această pramatie are gânduri mai mari: în el dospeşte, nemăsurată, lăcomia de bunuri şi puteri. Şi ticălosul de trei parale, dacă are stofă, trece de la furtişag la jaf şi se pune pe căpătuială […] Şi reuşeşte adesea, dar pe drum se transformă. Din lichea devine ticălos în toată legea, şi toată legea lui este să fure, să mintă şi să stăpânească în afara oricărei legi, şi de aceea îi spunem acestui samavolnic: om fără de lege sau nelegiuit […] Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost.” (Paul Creția – Eseuri morale)

Am crezut, după Revoluție, că trebuie să mă angajez de partea istoriei! Și, evident, am greșit. Istoria nu are nevoie decât de gloate!

După înăbușirea speranțelor Revoluției, România a intrat intr-o glaciațiune politică din care n-a mai ieșit nici până în zilele noastre. Trei președinți, șase parlamente, opt guverne, dar criza de supraviețuire a acestei țări încă nu a încetat. Între timp a pierdut și ce a agonisit cu atâtea suferințe într-un Decembrie 1989. Românii au votat când cu o speranță, când cu o alta, când cu „schimbarea schimbării”, când cu un renegat „jucător”. Au trecut anii. România este blocată. Nu mai are patrimoniu, nu mai are resurse, a ajuns o chiriașă în propriul său teritoriu. Copiii ei cei mai buni au ajuns să o părăsească. S-a ivit o clasă politică primitivă, parazită, incultă, exprimând o aroganță pe care doar parveniții o divulgă. Iar massa românilor a continuat să-și cultive inerția iobăgească, resemnarea mioritică, supunerea mohorâtă și pesimismul ce-i justifică lipsa de reacție. Iar voievozii postdecembriști au continuat s-o împingă de la spate, izbind-o cu biciul peste nevolnicia lor pofticioasă. România nu mai are armată, nu mai are soldați, nu mai are comandanți de oști, doar o strânsură fără simbrie, răsplătită cu pungi de zahăr, caserole cu fasole și vin ieftin, la parangheliile celor puternici. Altfel, ce poți gândi despre o familie care își abandonează copiii pe drum și nu mai întoarce capul? Ce poți crede despre o nație care s-a vândut en gros și cu amănuntul? Ori despre un stat condus de vătafi care-i mână vitele umane la abatoare? Ce altă soartă au astăzi românii, alta decât de a fi veșnic disprețuiți de cei ce-i comandă? Astăzi pentru cine mai bat clopotele României? Ce fel de Dumnezeu e acela care veșnic o părăsește? Două decenii nu s-au dovedit de ajuns pentru a afla cauzele destrămării unui neam altfel cuminte de la fire! Unde a fost rupt firul istoriei lui? În 1989, într-un efort neașteptat și suprem, renăscuse din propria-i cenușă! E adevărat, doar pentru câteva zile, glorioase și degrabă zădărnicite!

Nu există România. Există doar cei ce conduc România!

Presa postdecembristă – orgile Securității!

Nu e o fericire să constați că ai fost condamnat să trăiești într-o generație care moștenește aptitudinile unei decadențe prelungite, în absența celui mai firav trecut de grandoare. Domiciliul românului e provizoratul pe viață. El a închiriat o țară pentru câteva zeci de ani, pe care o va părăsi cândva mai dărăpănată decât atunci când soarta l-a mutat în ea. Cum e să trăiești mereu cu bagajele la ușă? Dar românii nu se plâng. Ei prosperă lângă sordidul unei locuiri de pripas. Strada românească seamănă cu un canal deschis de scurgere de dejecții. Aerul românesc e îmbâcsit de sudălmi. Noaptea românească este culcușul violatorilor și al hoților. Prin areopagul românesc mișună cu nemiluita gândacii. Pruncii le mor în nepăsarea mamelor. Bărbații jefuiesc occidenturile. Apar case fără canalizare. O imagine știrbă, șleampătă a românului de zi cu zi, în care soarele nu mai luminează, ci divulgă mizeria generală. Și o gură roșie, hulpavă, vicioasă, lacomă, a unei națiuni fantasmatice ce-și refuză obligațiile în neștire. De aici balamucul domestic, medicul criminal, profesorul șpăgar, politicianul de lumea a treia, culturnicul de vânzare, orașul mucegăit, satul surpat, fumul gros de la capătul cerului, totul încrucișat cu o laudă de sine nimicitoare! A trăi aici e ca o condamnare la moarte pe viață! Câtă dragoste, cât respect îți pot insufla mulțimile de haimanale pentru care neputința de a ființa altfel e totul? Și peste toate frica, frica de a trăi cinstit, frica de a trăi drept, frica de lume și de sinele lor, e totul!

Rolul soporific al optimismului! Când te împiedică să-ți obții drepturile, prefăcându-te că le ai deja!

Egomanie brută.

Minte încazarmată!

Populație renegată. Groparii harnici ai ideii de revoluție!

Atunci când vorbesc sufletele dispar interesele! Cât suflete au supraviețuit în România de astăzi?

Asociații de revoluționari ori adunări aluvionare ale celor care au jurat strâmb, punându-și singuri gâtul pe butucul tuturor servituților? Cum de se mai suportă?

Implacabilul animalism colectiv. Tăcerea strivitoare a spiritului servil.

În debaralele acestor oameni nu s-a schimbat nimic din decembrie 1989!

„Nu e nimic nou… Principii, poziţii de principiu… O discuţie de seminar… Afirmaţii… declaraţii personale…” „Nici un ambasador nu vine să ne dea nouă lecţii de corupţie!”        (Ion Iliescu)

Anul 1999. 17 septembrie. Autobuzul 131. Ora 9. Mă simt tras de mânecă. Îngropat sub o privire de colhoznic, chipul cu ochii de un albastru sinistru al lui Silviu Brucan. Îmi arată cu degetele: 10! Înţeleg că din cei douăzeci de ani de domnie a lui stupid people au mai rămas zece! În jurul nostru, lumea devine brusc atentă. Îl întreb dacă nu cumva  avem de-a face nu cu un popor stupid, ci cu stupid leaders, o clasă (politică) stupidă? Răspunsul vine instantaneu: “Trebuie schimbat poporul!” Silviu Brucan coboară la Televiziune, nu înainte de a-mi şopti, complice: “Şapte din zece sunt hoţi!”

Cu degetele lipicioase bat cuie noi în sicriul României.

Singurul lucru pe care l-am învăţat în aceşti ani este că nu trebuie să te baţi niciodată pentru libertatea celor ce n-au nevoie de ea!

Românii își justifică întotdeauna suferințele vieții cât încă n-au curajul să se gândească la răspunderile lor.

Simplul fapt că liderii români (Ion Iliescu fiind primul în lanţul trofic al zoologiei de la Bucureşti!) nu-şi pierd liniştea interioară în mijlocul jafului generalizat din care se pregăteşte să se nască noua clasă stăpânitoare (rolul lor este de anesteziant, nu de medicament al gravelor răni de pe trupul românesc), acomodându-se, favorizând ori justificând aceste evoluţii, vorbeşte, în pofida diplomelor, fermelor americano-ţigăneşti, conacelor de şedinţă şi conturilor bancare cu care şi-au căptuşit pustiul sentimental şi moral, despre caracterul lor pervertit, căci o ticăloşie este şi să profiţi de prostia inculcată mulţimilor! Mundus vult decipi, ergo decipiatur (Lumea vrea să fie înşelată, deci să fie înşelată). Politica nedreptăţii, în România, ţara lui “n-avem ce face!”  nu provoacă furia, numai asentimentul! (Refuză să facă politică mai ales cei ce suferă din cauza ei. A te apăra de excesele politicii nu presupune a te supune ei, ci a o constrânge să ţină cont de existenţa, demnitatea, libertatea, proprietatea şi interesele tale cele mai cuprinzătoare.) Cât priveşte ratarea demnităţii la români, aceasta a devenit aproape o metodă de a supravieţui! Vai de ţara în care şi cei de jos şi cei de sus se înţeleg să-l urce pe Iisus pe crucea României! Închis pe dinăuntru în lazaretul său, românul păgubos nu mai crede că poate reveni la sănătatea lumii sale. Tot mai puţini sunt cei care, din dragoste curajoasă, tind să-i împingă o oglindă în faţă.

Revoluția Română nu a avut moștenitori!

Opulența nesățioasă ce-i duce laolaltă pe infractorii României! Cheful monstruos de distracție manelistă al parvenitului român! Primitivismul de lux și tribul troglodit care face din România un cazino-azil al profitorilor unei Revoluții în care sângele s-a scurs zadarnic pe dalele ei fisurate! Mai e nevoie și de un Fellini care să descrie la dolce vita a oligarhului român!

Amintindu-mi de o însemnare a unei franțuzoaice (Agnes Humbert, Resistance, războiul nostru) din prizonieratul său german: „Oameni aceștia nu se vor răzvrăti! Sunt pasivi, pasivi până la idioțenie!”

“Domnul Răzvan Theodorescu e un simplu șurub în această mașinărie pusă în mișcare. Un șurub care, neîndoielnic, va fi uns pentru sârguința cu care s-a învârtit la comandă!… Pentru că slugărnicia se se poate manifesta din plin și în cazul unui om de cultură. Domnul Răzvan Theodorescu ne-o demonstrează cu prisosință”. Ion Cristoiu, Punct și de la capăt. 1991. Și de atunci nu s-a schimbat nimic!

Simțul delațiunii, simțul dezertării, simțul trădării, simțul acut, irepresibil al evitării  celor curajoși, masa de manevră a unei istorii leșioase, în care cei puternici se îneacă în mâlul sulfuros al excrețiilor morale ale tuturor celorlalți,  o națiune care cheamă în ajutor totdeauna o dictatură! Puțini tirani se simt mai bine ca aici, în România, la noi acasă!

Românii s-au obișnuit să fie înșelați și mințiți, victime încântate că sunt luate în seamă!

Nici măcar Ceaușescu nu a intuit că a lăsat în urmă atâția fideli!

Revoluția Română mai există astăzi doar pentru cei ce au crezul cu adevărat în ea. Pentru nostalgicii lui Ceaușescu, pentru vinovați, pentru parveniți, pentru săraci cu duhul, există din abundență lovitura de stat!

Nu vom simţi, în profunzime, efectul faptelor generaţiei noastre decât peste câteva decenii!

Pregătiri isterice în pragul alegerilor din 2000. Marian Munteanu îmi telefonează chestionându-mă asupra acceptării propunerii PUNR (Măgureanu & Tabără) de a candida la prezidenţiale. Opinia mea este negativă. Dar Marian Munteanu deja decisese. Surprinzând scena politică, liderul Pieţei Universităţii se avântă în joc cu dezinvoltură. Comentariile de presă nu-i sunt favorabile. Prezumpţia de vinovăţie, respectiv de a fi fost un agent ascuns al fostului director SRI, pare imbatabilă. Foarte curând însă, sprijinul PUNR pentru candidatul său se surpă. Marian Munteanu vrea să aducă pe listele fostului partid al lui Ceontea tineri cosmopoliţi. Dar la aceleaşi locuri râvnesc mandarinii reptilieni ai partidului. Totul se frânge în urma consultării unui expert american, ce anticipează o cheltuială electorală inutilă. Profesorul Măgureanu se arată mulţumit de desistarea lui Marian Munteanu. PNR va rămâne fără candidatul-locomotivă. În urma alegerilor, partidul său, cu cea mai frumoasă denumire pentru un partid românesc, Partidul Naţional Român, se va rătăci în debaraua Partidului Democrat. Virgil Măgureanu este un elaborat constructor de umbre. Dar la lumina zilei, confecţiile sale (Cataramă, Orăşel) s-au dovedit a fi mai degrabă de ceară. Ceea ce puţini cunosc:  persoana care a rostit numele lui Marian Munteanu în incinta naţionalismului răcit al PUNR a fost Mircea Druc! Nu Gavra şi nu Măgureanu! Marian Munteanu – o victimă, de lux, a conjuncturilor. Odată ajuns în menajeria politică, vina lui este de a fi dorit prea puţin, oricum cu mult mai puţin decât atunci când era să fie sacrificat, prins la mijloc între două tabere concurente la mâna unei Românii siluite…

De ce i se întâmplă asta ţării mele? În ultimii ani România nu a fost condusă de oameni, ci de animale de pradă! Sfâşierea ei a continuat în pofida spectacolului tragic al unei ţări devastate din interior. După omul antedecembrist, mulţimea postdecembristă s-a divizat în două subspecii: a perdantului cârcotaş şi a prădătorului triumfător. În puţine ţări ale lumii se minte, se fură, se înşeală, se corupe cu mai mult succes ca la noi. Liderul îmbuibat, lingându-şi buzele slinoase după ospăţ, ştie că victima are totdeauna conştiinţa dezarmată. Victima este totdeauna singură, nici un risc în a o devora. În timp ce e mâncată de vie victima latră ca o potaie la cei ce vor s-o ajute şi sare în apărarea colţilor ce o sfâşie. Şi în vremea asta, pe deasupra crimei este depusă cortina peticită a unei Românii „în reformă”. Hoţia la drumul mare a devenit între timp hoţia cu acte în regulă. Când Ierarhia este aglomerată de ticăloşi mari, mijlocii ori mici, nici măcar Bunul Dumnezeu nu mai poate face dreptate. Condusă de o nomenclatură respingătoare (şi de o intelighenţia pe măsură) mânjită, vicioasă, parvenită, descompusă, România nu se află numai la marginea civilizaţiei europene, ci în fundătura propriei civilizaţii. Sperjurul, cruzimea, ipocrizia, corupţia, cinismul sunt degetele de la mâna „dreaptă” a liderului român. El ştie ce adunătură conduce şi câtă frică, prostie şi laşitate a fost chemat să guverneze. Dar nimic de mirare într-o ţară unde generaţie după generaţie de români ignoranţi sunt mânați fără împotrivire spre abatoarele sociale. Românul de rând este un vagabond al locului său de baştină, lipsit de dreptul de a o iubi şi de a trudi pentru ea. El trăieşte cu cumsecădenie umilă o viaţă care i-a fost prădată. Lui îi piere copilul de foame, el îşi leapădă nou-născuţii pe maidane murdare, lui îi este luat locul de muncă şi dărâmată casa, el dârdâie de frig cu întreţinerea plătită ori se lasă gonit din casa lui, el stă la cozi pentru a-şi plăti impozitul pe prostie… El îşi vinde rinichiul, îşi prostituează fiica, îşi bea minţile, crapă de foame la bătrâneţe cu gura căscată la televizorul din care, cu graţie serafică, îi vorbeşte părinteşte Şeful. Admiraţia pentru lichele în România a atins paroxismul. Lupul este adorat ca un leu, fără a-i fi văzute apucăturile de hienă. În expresia cea mai alterată a formulei lui Pascal Bruckner: „uităm că ordinea socială ţine pentru că o majoritate de persoane îşi găsesc în ea un avantaj”, românul fură de la românul de lângă el, muncitorul fură de la fabrică, fabrica fură de la stat, profesorii de la părinţi, medicii de la bolnavi, preoţii de la enoriaşi, poliţiştii de la victimele borfaşilor, funcţionarii de la solicitanţi, băncile de la depunători, miniştrii fac fifty-fifty cu samaritenii capitalişti, poliţia îi apără pe proxeneţii politici iar procuratura îi scapă de judecată chiar şi în instanţa unde cumpărarea unui  magistrat a ajuns mai ieftină decât angajarea unui avocat. În ultimii 13 ani 13 miliarde de dolari au intrat din împrumuturi externe fix în buzunarul haitei licantrope. Palate, ferme, limuzine, iahturi, avioane, armăsari, cavouri somptuoase, echipe de fotbal, parlamentari cumpăraţi cu bucata! Statul român a devenit bordelul tuturor infractorilor! Furăm deja cu toţii din contul generaţiei următoare! Ne furăm copiii, nepoţii şi leagănul fără zestre în care vor sosi curând! „Proprietatea – o definiţie a meritului de a trăi”, ca formulă ascunde un dezastru în România. Marea proprietate românească este penală. Deseori şi mica proprietate. O ţară ce-şi construieşte bunăstarea prin jaful nepedepsit, cu oameni-hoitari, nu poate fi mântuită uşor. Dumnezeu ia seama şi tace. Răul României a devenit o agonie neîntreruptă. Nu mai poate fi îndreptat, pentru că din rău se hrăneşte ţara întreagă. O populaţie înrăită, pe care n-o mai interesează problemele care o privesc, şmecheră cu apucături de cocotă, privind pieziş la masa Europei, pregătindu-se să-i şterpelească podoabele, asta vom exporta în lumea largă, cu complicitatea celor care ne lasă să ne facem jocurile necrofile. Ce poate fi mai odios decât o generaţie care îşi jefuieşte ţara cu o hărnicie neegalată niciodată de truda de a-i ţine ograda curată? România arată astăzi cum sunt românii înşişi. Şleampătă, obişnuită să întindă mâna şi să cerşească, murdară şi dărăpănată. Nu-i mai poţi privi cu îngăduinţă pe cei ce se lăfăie în servitute şi  în mizerie. Pentru sufletul lor searbăd, demnitatea, credinţa şi raţiunea urlă în pustiu. Ei nu mai văd, nu mai aud, viaţa lor este o goană nesfârşită pentru dreptul la puşcărie! Şi în vremea asta liderul-lup, înconjurat de bandele lui de tâlhari şi de curtea sa de complici, e plecat, în vizită de lucru, la vânătoare de proşti! Nu mai e nimeni de compătimit acolo unde mulţimile asudate scandează lozinci sub privirile grase ale tâlharilor de vocaţie. Slugi, paiaţe şi ticăloşi, de-aş urî Europa i-aş dori să adopte degrabă Gaşca de la Bucureşti, compusă din securişti atlantişti şi torţionari capitalişti, ca să simtă pe pielea ei ce refuză de peste un deceniu să recunoască: suferinţa care arde vesel pe pielea noastră. Dar cui îi pasă dacă românilor nu le pasă! Pentru ei Armagedonul e astăzi chiar pământul pe care calcă. Şi pe care Răul a şi învins, în absenţa întristătoare a Binelui!

Miliţieni, securişti, speculanţi, infractori, jefuitori de bănci, ocrotiţi de lege şi încurajaţi în fărădelege, altfel spus, „descurcăreţii” miliardari ai unei ţări adusă la faliment, ce deţin în acest moment 8 miliarde de dolari, respectiv 17% din PIB-ul României: George, Viorel, Valentin Păunescu, Ioan şi Viorel Micula, Ioan Niculae, Patriciu, Marius şi Emil Cristescu, Dinel Staicu, Viorel Cataramă, Iacubov, Sârbu, Sachelarie, Burci, G. Becali… Figuri banale, primitive, lacome, cinice, hâde. Pentru ei s-a murit în decembrie ‘89! Bogătaşii regimului  “de stânga” ai Epocii Iliescu!

Mărunta foşgăială a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: Fiecare are un preţ, familia mafiotă în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă, nu ne lasă nici o clipă să uităm chipul adevăraţilor învingători ai măcelului din decembrie! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Partidul său multicolor poartă la butonieră dolari. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral este tratat ca “bolşevism” retardat!  Furturile au fost legalizate. Hoţii au fost înălţaţi.

„Nu poţi avea o democraţie care funcţionează corect printre hoţi!” (Eneko Lanaburu)

“Revoluţia ne-a adus darul unei unei libertăţi la care nu puteam visa înainte de decembrie 1989. E în buna tradiţie a spiritului nostru autodemolator să bagatelizăm ce este sfânt în istoria noastră. […] Aş avansa o ipoteză care trebuie verificată: complexul numit „povara recunoştinţei”. Dintotdeauna fapta bună şi recunoştinţa n-au avut loc la aceeaşi masă. Când datorezi libertatea unor copii care au ales să moară pentru ca, în ciuda laşităţii noastre, să devenim mai liberi, singura soluţie pentru nerecunoscător este să cârtească spunând: „Au murit ca nişte proşti!” Astfel de „deşteptăciune” a contaminat şi istoricul şi ziaristul, şi politicianul.”  (Profesor Preot Nicolai Buga)

Faptul că de 29 de ani nu există încă opinie împărtășită favorabilă Revoluției dovedește cât de puțini români au aderat la idealurile ei!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Legile postdecembriste sunt complicele infractorilor!

Omul secătuit de umanitate. Stârvul viu.

Oameni sunt îngăduitori ori iertători pentru că presimt că nu se pot pune la trântă cu răul!

Cei mai liberi dintre oameni sunt sclavii, liberi până și de propria lor libertate!

Uralele mulțimilor au hrănit dintotdeauna puterile ucigașe!

“Lovitura de stat” din decembrie n-a fost dată, după cum s-a presupus, în cabinetele puterii ceaușiste, ci in mintea celor care au confiscat-o pe peronul Revoluției lui Brucan! Noii lideri au resuscitat trecutul cu aerul că oxigenează plămânii încă plăpânzi al noului stat care se născuse pentru a muri sub senescența conducătorilor lui!

Jafurile din timpul Revoluției? Tabu! Jafurile în urma Revoluției? Consens național!

De ce ar merita omul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Revoluția – o victorie abandonată!

Uneori, deseori, adevărul nu-și găsește loc în istorie!

O revoluție care a zguduit Regimul, dar nu Societatea pe care acesta s-a sprijinit!

Mai devreme sau mai târziu o revoluție intră în conflict cu urmările ei!

Nu am crezut că atâția “comuniști”  o vor lua atât de ușor pe drumul capitalismului!

Nu e o onoare să aparții unei generații ce se lasă manipulată cu atâta fervoare!

Slugile ajunse la pensie sunt mereu credincioase!

Românul este un optimist. El nu se ia niciodată la bătaie cu muntele, ci se nuntește cu el!

Istoria trebuie luată în serios. Orice încercare de aservire se va răzbuna într-o bună zi pe  mistificatorii ei!

România în care ni s-a născut sufletul.

Proștii umblă liberi pe străzile României și toată lumea îi salută cu veselie! E timpul lor!

Lipsiți de trecut și de viitor, românii își înfruntă istoria cu indiferența celor ce nu mai au ce pierde. Ei doar viețuiesc!

Elita contrafăcută. Aceeași din Epoca Ceaușescu, respectând cu scrupulozitate Strategia celor 3S, născută în epoca Mao: Servitute, Supunere, Supraviețuire. Și totuși intelectualii Revoluției Culturale riscau să fie uciși, cei ai Dictatorului de limbă română nu riscau decât penalități ce țineau de cerințele parvenitismului lor!

Când iei apărarea unui dictator care a ordonat să fie omorâți oameni ești complice cu el! Dictatorul nu a fost împușcat decât o singură dată, într-un moment în care fiecare român l-ar fi împușcat de o mie de ori pe acest analfabet schizofrenic! A ucis oameni, a fost ucis în numele crimelor lui! Cum se simt rudele celor împușcați când după un sfert de secol niște sluți moral îi justifică faptele? Asta e intrebarea! Voi publica în Caietele Revoluției această simplă propunere, pe care o cunoașteți: „În țara unde un asasin are pe conștiință moartea a peste 400 de români nevinovați este mai mult decât justificat să fie susținută aplicarea legii care pedepsește apologia sângerosului dictator N. Ceaușescu la atâția de ani de la alungarea lui de la putere! Cu o singură modificare: persoana dovedită vinovată de promovarea cultului persoanelor vinovate de infracţiuni de genocid, aşa cum este cazul lui Nicolae Ceauşescu, să fie condamnată până la capătul vieții ei să depună o floare pe mormântul unui nevinovat într-unul din cimitirele martirilor Revoluției Române, presărate în toată țara! Sau poate nu mai suntem o țară creștină?”…

1 Decembrie 2018, Anul Centenar

1 Decembrie 2018

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte…

Sărbătoarea creștină a sufletului românesc la trecerea unui secol zbuciumat!

Au trecut 30 de ani de când am avut onoarea de a citi acest discurs în ziua de 1 decembrie 1990 la Alba Iulia, cu prilejul celebrării primei zile naționale  în deplina libertate a națiunii române acordată de Revoluția Română!

Nu voi fi acolo în acest an, dar credința mea într-un nou veac al renașterii neamului românesc se păstrează intactă!

Iartă-ne, patrie! O sută de ani de slavă!Trăiască România!

 

Basarabia, ne priveşti?

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria, şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Claudiu Iordache – Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)

 

A ignora Revoluția românilor din decembrie 1989 și importanța ei în istoria centenară a României și a o confunda, vinovat, cu rolul avut de către Ion Iliescu în a șaptea zi a revoltei bucureștene este o rușine pentru societatea românească! Cum ar fi arătat România astăzi dacă ar fi supraviețuit Ceaușescu? Numai Revoluția Română a deschis calea României, eliberată de dictatură cu prețul morții a peste 1000 de români, spre UE și NATO!

„Cea mai importantă realizare în acest veac al Unirii este integrarea euro-atlantică a României!” – Liviu Dragnea

Unde era acest om când a început Revoluția?

A vorbi despre Anul Centenar fără a-i aminti pe cei care au făcut cu putință libertatea de astăzi înseamnă a compromite însăși ideea de România creștină! Biserica Ortodoxă ar trebui să respingă această blasfemiere a faptelor martirilor noștri recenți! Statul și Societatea de astăzi (forme pervertite ale Regimului ceaușist) au ales să tacă!  Întrebarea este: ”Până când?„ În schimb adoptă și ratifică, pe furiș, legi ce vor scufunda România în anarhia invaziei migranților și în vicioasa agresiune păgână a “corectitudinii politice”, drumul cel mai scurt spre abandonarea spiritualității românești!

 

Claudiu Iordache

1 Decembrie 2018

 

 

O carte dedicată memoriei lui Lorin Fortuna

Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a lui Lorin Fortuna! El a apucat să trăiască starea de dezastru a țării lui, a apucat să suporte tăcerea complice a societății postdecembriste, pentru care cuvântul Revoluție trebuie uitat ori proscris, a apucat să îndure tăcerea surdă a celor care cu de la sine putere s-au numit revoluționari, deși Revoluția s-a scurs demult din sângele lor, dar n-a mai apucat să vadă cum Ion Iliescu i-a lăsat pe părtașii lui întru impostură să-l numească pe acesta liderul Revoluției!

Această carte îi este dedicată!

Lorin Fortuna

Drept între români!

lorin-fortuna

Dedic această carte memoriei

 lui Lorin Fortuna, singurul român care

în zilele și nopțile Revoluției Române s-a comportat ca un lider! El este simbolul Revoluției Române!

“Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și e suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse? Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!” (25 noiembrie 2016)

Lorin Fortuna si Claudiu Iordache

O REVOLUȚIE EȘUATĂ

(fragmente -1)

Claudiu Iordache - O revolutie esuata

Unei națiuni adormite degeaba îi bați clopotele de alarmă!

În mlaștină nu ai dreptul să părăsești mlaștina! Nașterea în mlaștină. Viața în mlaștină. Moartea în mlaștină. Mlaștina nu are temniceri. Este destul să-i aparții și gardianul e lângă tine. Comunitatea mlaștinii e compactă. Puține revolte. Toate înăbușite cu sprijinul mlăștinarilor! Iar legea mlaștinii este una singură. Tăcerea care te sugrumă!

Și în timp ce complotiștii lui Iliescu își desăvârșeau opera izgonindu-mă din Institutul dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989, pe care l-am condus pe drumul nepărtinirii și libertății, am auzit tăcerea națiunii urlând în jurul meu!

Asta era! O Revoluție eșuată!

Ion Iliescu nu și-a pus niciodată problema ce merite are pentru a fi numit Liderul Revoluției!

Cum își va aminti istoria de el? Dar mai ales de noi, de generația noastră care i-a răbdat?

Oh! Nu mă plâng! Vreau doar să înțelegeți! Parafrazându-l pe Arthur Koesler, cu al său Întuneric la amiază,  cartea mea s-ar putea numi Întuneric în dimineața libertății! Un documentar al ingratitudinii unei generații “cu merite deosebite” în uitarea vinovată a unei Revoluții naționale!

Cum arăta România cu o sută de ani în urmă și cum arată astăzi? Cum arăta România cu aproape treizeci de ani în urmă și cum arată acum?

Anul 30.

O Revoluție care nu există?

A scoate Revoluția din Decembrie 1989 din istoria de o sută de ani a României este un act grav de subminare națională!

Deși s-au  înfruptat cu toții din roadele ei.

“Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? Şi ce frumoase perspective deschisese României Revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut, se pare, norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…”  (Octavian Paler)

“Cu toate că România ar fi avut posibilităţi uriaşe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluţia din 1989 – nonconformista intelectualitate română a reuşit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial de valoare universală. Pentru că voi, cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o înşelătorie, de un miraj, de o halucinaţie, reuşind ca prin tertipurile poeticeşti ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă a poporului vostru. Anularea mitului democratic a anticipat anularea realităţii româneşti.”  (G.M.Tamás)

Pentru că Revoluția românilor a fost Punctul „0” al speranțelor României întregi; pentru că Revoluția din Decembrie este Punctul „0” al acestei Românii destrămate! Cine a surpat zidul destinului românesc? Cui îi datorăm dezastrul și cine a deschis poarta năpastei ce apasă asupra unei națiuni înnoptate?

“Cazimir Ionescu: Da, lui Corneanu i s-a cerut să scoată că Iliescu e liderul Revoluției. Păi dacă eu vreau să scriu în cartea mea că Iliescu e liderul Revoluției, care e problema directorului general?” ( Ședință de Colegiu IRRD 2018, înainte ca directorul general Claudiu Iordache să fie demis abuziv de către oamenii lui Ion Iliescu)

Simple însemnări pe marginea unei revoluții eșuate.

„Natura răului pare să producă o fascinație fără sfârșit!” gândește istoricul Antony James Beevor, în cartea sa monumentală “Al doilea război mondial”! Nici o altă perioadă din istorie nu oferă o sursă atât de bogată pentru studierea dilemelor, tragediilor individuale și colective, coruperii politicii de forță, ipocriziei ideologice, egocentrismului comandanților, trădării, perversiunii, sacrificiului de sine, sadismului incredibil și compasiunii neprevăzute.” Comentariul final al omului abandonat de istoria sa! Arareori în lume un popor care s-a revoltat împotriva dictatorului său, răsturnându-l de la putere cu prețul sângelui, ajunge în scurt timp să abjure de la lupta și credința sa!

Spre nefericirea ei, România oferă și acest trist exemplu. Își refuză Revoluția doar pentru a se înfrupta din roadele ei! Ajunsă aici după aproape 30 de ani, ea se prezintă ca un profitor al sacrificiilor trecute, comportându-se fără fereală ca un jefuitor al ideii care o eliberase! O Revoluție eșuată. O Românie confiscată, România postdecembristă. Suntem martorii lași și tăcuți ai acestei tragedii naționale care ne stigmatizează viitorul în care pătrundem ca o națiune dezonorată!

Acum, când asist la decăderea țării mele și nu o pot ajuta nici măcar cu o carte…

Genocidul sufletelor din vremea lui Ceaușescu nu putea să nu aibă urmări!

Când istoria se revoltă!

Atunci când Revoluția Română a celor peste 1100 de morți a fost condamnată la Lovitura de Stat! Păcatul unei generații!

Istoria e meschină! Oricât sânge verși pe altarele ei, ea nu e mulțumită niciodată! Revolta Estului european împotriva imperiului asiatic a părut a duce la dispariție setea primitivă a Marilor Puteri de a domina soarta celor mult mai slabe decât ele! Nu avea să fie așa! Dimpotrivă, doar mijloacele s-au schimbat. O Rusie în reflux n-a dus la dispariția ambițiilor lui Petru cel Mare și împărătesei Ecaterina! La lumina zilei și sub ochii europenilor, ea a capturat din nou Crimeea și acum poate privi cu lăcomie spre teritoriile ce i-au fost cândva moșii! S-a schimbat ceva? A protestat cu adevărat cineva? Polii de putere rămân solidari între ei. Se înțeleg și se sprijină atunci când cauza tuturor e amenințată. Când Germania lui Hitler a invadat Polonia, Marile Puteri au tăcut! Istoria tace complice în fața nelegiuirilor periodice care o conturbă. Dar atunci, în 1989, o țară mică a plătit cu sânge pentru a se elibera de dictatură! Mai spune oare ceva astăzi Europei numărul europenilor împușcați de torționarii lui Ceaușescu? Au fost peste 1100!

La Timișoara niște români în uniformă au început să tragă în niște români fără uniformă! Așa, pur și simplu! Și apoi românii care au rămas în picioare au plecat să tragă în alți români care erau în picioare. Iar românii care nu mai erau în picioare au fost ascunși sub lințoliile întunericului pământului.

Cum poţi ucide nepedepsit în România? Vine un moment când populaţia se revoltă împotriva unei dictaturi de aproape o jumătate de veac! Generalul îşi aminteşte brusc de gradul de pe umeri şi comandă: „Trageţi în ei!” Trupa respectă ordinul. Omoară la grămadă femei, copii, bătrâni, peste o mie de români. Trage noaptea spre strada pe care treceau manifestanţi fără arme. Trage la întâmplare în direcţia ferestrelor luminate. Trage de jos în sus pe casa liftului unor blocuri de periferie. Trage în tâmpla răniţilor, într-o sala lugubră de spital. Trage, trage, trage… Iar când dictatorul o ia la fugă şi revoluţia câştigă, se odihneşte, de ochii lumii, câteva luni la închisoare, primeşte o condamnare de câţiva ani pentru crimele lui şi, pe motiv că e bătrân şi bolnav, e graţiat, uitându-se că n-a permis şi altora să ajungă bătrâni şi bolnavi, pentru că “mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Doar pe cei peste o mie de morţi din decembrie încă nu i-a „graţiat” Ion Iliescu! Dar nici ei nu l-au graţiat pe el. Şi nici cei ce le-au supravieţuit nu-l uită. În veacul vecilor!

Ar fi trebuit să spună istoriei Revoluției tot ce a ascuns vreme de 29 de ani!

Dictatura este un cuvânt cât nu trăiești sub asediul ei!

Dar mai ales nu trebuie uitat că revolta este ultima muniție a libertății!

Țara aceasta amuțită a trecut printr-o revoluție?

Dacă Revoluția și-ar putea chema copiii ar vedea cât de puțini i-au rămas!

Românii şi-au inventat o revoluţie, cu morţi şi răniţi, doar ca să aibă ce uita?

Pentru foarte mulți români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de aproape 30 ani, le-au lăsat să crească la loc!

Dacă le-ar defila prin față sicriele martirilor din decembrie 1989, poate că astăzi s-ar rușina!

Sufletele sterpe și Revoluția ca un vis urât! O definiție a filistinului postdecembrist.

Nici o revoluție nu a schimbat niciodată nimic în condiția ființei umane! Și înainte și după ea omul visceral, rob al genelor sale, este același!

Bântuie nestingherit în România omul meschin în care ingratitudinea colcăie ca veninul!

Tirania este ceea ce nu poți învinge de unul singur. Dar o poți înfrunta!

Românii sau o populație de spectatori pasivi ce asistă la reprezentația propriului ei dezastru?

În România postdecembristă s-a inventat și vina de a fi nevinovat! Greu de suportat, greu de permis!

Cetatea meschină.

Locuită de o subspecie de prădători mărunți!

Ființe cu gândire limitată! O masivă populație de deprimați! Abia ieșită din hrubele ceaușismului, nostalgică după frigul neomenesc din case, după hrana pe cartelă, după benzina pe sponci, după întunericul forțat, după nașterile provocate, după cele două ore de ceaușescu-tv, după frica amar-dulce de Securitate, după ascultatul Europei Libere în beci, după bancurile cu Bulă, după ieșirea la tăiatul porumbului și la manifestații… Cu adevărat vremuri de prostie aglomerată, vremuri de neuitat!

Mai putem vorbi de starea de conștiință sau de un bidon gol în inima lor?

Atunci când o Revoluție este dată afară din istorie chiar de către Regimul împotriva căruia s-a ridicat!

Toată burtăverzimea asta, de jos și până sus, cu pofte nesățioase, furând nestingherită în libertatea sălbăticită pe care le-o oferă o populație cu gândire rurală, supusă de secole transferului de servitute de la iobagul cel umil la bogatul cel hulpav!

Piticii guralivi din grădina cu sfinți.

Altfel, toți corupții, toți tâlharii, sunt mândri că sunt români!

Dar ce poți face cu o populație care îi admiră pe cei ce o jefuiesc?

Va intra în istorie ca o generație care și-a aruncat Revoluția la gunoi!

Revolta postdecembristă nu a fost atât o anihilare a Răului, cât mai degrabă o anihilare a Binelui! În urma Revoluției a ars la foc scăzut Binele României!

Pentru mine eșecul Revoluției Române e un act de insanitate națională! O genă a neizbutirii ce urmărește neamul românesc. Nu faci o revoluție doar ca să aduci din nou la putere aparatul represiv al unei dictaturi inumane! Ca și cum ai vrea să abjuri, ca și cum te-ai dezice de dreptul tău abia dobândit de a fi cu adevărat liber! Ca și cum istoria  ar fi încercat să-ți dovedească faptul că nu ești demn de viitorul ei. Cu atât mai tragică s-a dovedit  ofranda martirilor ei!

Ca șI cum “decembrie 1989” s-ar fi produs într-o altă țară, cu mii de arestați polonezi, cu mii de schingiuiți cehi, cu mii de răniți maghiari, cu mii de morți nemți, cu zeci de bulgari arși în crematorii și cu cenușa aruncată la gura de canal, undeva, la Gdansk, “spectacol funebru” la care românii flegmatici au asistat ca la cinematograf! Și astăzi au uitat! Neamul ăsta nu poate fi impresionat de istorie!

Cu ce priviri sinistre îi privesc astăzi profitorii pe cei ce au scăpat cu viață într-un decembrie 1989!

Imediat după Revoluție nu vedeai nici urmă de securiști! Câțiva ani mai târziu dădeai de ei peste tot! Era destul să deschizi, la orice oră, un canal de televiziune! Asemenea ciorchinilor de struguri otrăviți putrezind pe vrejuri în vie!

Nu am întâlnit nicăieri atâta cantitate de râs idiot ca aici, în târgul românesc!

Ecouri târzii ale unor viziuni care se repetă: ”Ne-am căpătuit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația… Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spiritului. Trăim azi un mediu semicultural, impulsiv și brutal.” (George Enescu)

Trăim chiar România care ne seamănă!

Revoluția. Ea s-a născut în stradă şi a condus strada! A învins, dar vina sa cea mai gravă a fost că nu a pedepsit Vina! Vina Regimului, vina Nomenclaturii, vina Securității, vina colaboraționismului, vina intelighenției profitoare!  Dacă ar fi fost înfrântă, Regimul nu i-ar fi cruțat pe cei care l-au înfruntat! Încă din 16 decembrie i-a arestat și i-a maltratat pe românii revoltați, încă din 17 a dat ordin să se tragă în ființe umane, încă din 20 decembrie era pregătit să-i aresteze pe cei din Balconul Operei (cărora li se reținuseră celule într-o închisoare din Târgoviște!), încă din 21 au decis incinerarea cadavrelor! Tot ce a urmat dovedește nu atât mila românilor, cât manipularea care a urmat. Iar iertarea nu a fost un act creștinesc, ci o exonerare de pedeapsa meritată a Vinei! Crima cea mai gravă a Regimului Iliescu!

Popor de șerbi, iar luați partea stăpânilor?

De ce-ar mai merita românul să fie liber dacă nu își dorește asta?

Fiecare pentru sine, niciunul pentru țara lui!

Și-au împărțit prada Revoluției ca la piață!

Cum întâmpină țara aceasta împlinirea a treizeci de ani de la sacrificiul martirilor ei?

După “veacul de tină” al lui Eminescu, veacul de mlaștină al post-revoluției!

Mi-am reproșat continuu că n-am făcut mai mult pentru a mă împotrivi alunecării forțate în care era împinsă România de către oamenii camuflați ai Vechiului Regim, dar mâzga umană din jurul meu m-a izolat continuu! Vocea mea a fost mereu singură: “Ați sacrificat Basarabia, pentru a obține un răgaz inutil, de conivență cu fostul ministru de externe, domnul Adrian Năstase! Ce ați obținut în schimb? Toată politica externă românească din ultimii ani poate fi caracterizată ca un îndelung exercițiu de umilință asumată și indemnitate inacceptabilă! Anturajul dumneavoastră de sfetnici acuză o aceeași mediocritate, care urmărește ca un blestem cugetele vinovate. Construcția dumneavoastră politică s-a dovedit o butaforie! Statul dumneavoastră de drept – un spectacol de Odeon! Libertatea – o iluzie! România, în clandestinitate morală deplină, își vinde copiii, se fură pe ea însăși, se înșeală, se sfâșie, se disprețuiește; mica familie a românilor s-a lăsat cuprinsă de nebunie! […] Ultimii ani au dizolvat Revoluția Română, până la pierderea însemnelor ei. Sunteți și autorul acestei distrugeri. Pentru asta, eu însumi am încetat să vă mai stimez. Fost prim-vicepreședinte al partidului după alegerile de la 20 mai, încerc să vă mai vin în ajutor amintindu-vă că nu vă mai este permis să reprezentați și pe mai departe slăbiciunile publice la nivelul cel mai înalt! […] Până la urmă, un Președinte nevrednic poate fi îndepărtat; cu cât mai curând, cu atât mai bine, dacă el nu dă un semn că s-a trezit, în sfârșit, când națiunea este amenințată, și, luminat de severe datorii, nu îi iese în față!…”.  (Evenimentul Zilei, 8 iunie 1993)

În cartea publicată în 1994, Isus s-a născut la Timișoara, mă adresam președintelui țării: “Sprijinindu-vă pe un partid amorf, format din clientela postdecembristă a vechii nomenclaturi, ascunzându-vă continuu din calea adevărului, cedând pe spezele României șansele ei de viitor, siguranța de azi vi s-ar putea transforma curând în prăbușirea de mâine. Cum de mai răbdați să asistați la emanciparea culturii corupției celei mai delirante din istoria contemporană a acestei țări nefericite, în loc să o combateți în numele poporului pe care îl reprezentați și-l conduceți? În situația aceasta cred că ați pierdut deja percepția suferinței! Și mă mai întreb dacă nu cumva conștiința dumneavoastră n-a ajuns între timp complice la o surpare fără precedent a speranțelor publice?”

Într-o altă carte publicată în anul 1997, Singur între români, notam: “Cu un alt prilej, cerându-i lui Ion Iliescu să se poarte generos cu disidenţa bucureşteană, acesta mi-a răspuns brutal: “Îi termin!” Era deja prea mult. Am rărit discuţiile cu “terminatorul” de la Bucureşti. În politică acţionezi ca agent al celor care îţi deleagă dreptul nu de a distruge, ci de a crea o alternativă. […] “În faţa Palatului Victoria, o mulţime în creştere, scandând “Jos comunismul!” M-am întrebat atunci din nou ce mă despărţea de oamenii aceia. Mă interogasem la Timişoara, ascultându-i cântând: “Noi de-aicea nu plecăm/ nu plecăm acasă/ până nu vom câştiga/ Libertatea noastră!”, îmi dorisem să fiu alături de ei. Nu fusesem însă, din cauze şi motive mai mult iraţionale decât inexplicabile…” În cartea Revoluția românilor, tipărită în anul 2010, îi fixam portretul ca fiind o marcă a ambivalenței sale malefice: ”Caracter irenic („a nu vedea răul așa cum este el înseamnă a-i deveni complice” – Jean-Pierre Dupuy) și echivoc, a confundat adesea percepțiile și sentimentele sale cu acelea ale unei națiuni însângerate, deviind cursul unei revoluții care, în cele din urmă, s-a trezit cu speranțele neonorate! Regimul său a ignorat năzuințele tot mai anticomuniste ale străzii, dar și datoriile pe care le avea față de victimele Revoluției ori de copiii martirilor, pentru care nu a fost gândită o lege protectoare („fiii cetățenilor morți pentru patrie, a căror întreținere era suportată de tezaurul public” –  Robert Flacelière). Același regim a promovat  generalii vinovați de represiune, ajunși aproape toți să beneficieze ulterior de prescripție; a dat asigurări tacite activului de partid că nu va fi tras la răspundere; a lăsat Securitatea să revină în politică, economie și societate, dezavuând discret încercările de a o bloca prin instituții și lege – eroarea cea mai gravă, căci Securitatea a ocupat puterea profundă a statului în toți anii ce au urmat; a cruțat procuratura militară culpabilă care în Revoluție a anchetat fără mandat sau a șters urmele crimelor (atunci când ofițeri ai Securității – obișnuiți nu numai să ancheteze, ci și să dea sentințe! – de la contra-informații nu au anchetat ei înșiși, la Jilava, dându-se procurori!), procuratură care a acționat și mai târziu, alături de milițienii implicați în atrocitățile de la Jilava și Măgurele, în evenimentele de după 14 iunie 1990.

Același regim n-a cerut justiției să-și ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaș de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluției. 20 de ani mai târziu: 1104 morți egal zero vinovați! Puține națiuni pot suporta cu atâta nepăsare o pierdere atât de copleșitoare! Același regim a trecut cu vederea categoria psihiatriei represive, a medicilor psihiatri care au tratat deținuții politici până la a-i duce la un pas de nebunie, scutindu-i de cercetarea legii penale, ori a medicilor Securității, care au permis împușcarea letală a unor manifestanți cu răni ușoare în spitalele din Timișoara și București, ori a celor ce au întocmit certificate de deces victimelor Revoluției în urma unor examinări superficiale, fără proba autopsiei; au fost exonerați de răspundere înalții prelați colaboraționiști ascunși la vârful BOR, informatori de preț ai Securității; același regim a ignorat dosarul comandanților de penitenciare unde, în nopțile Revoluției, au fost maltratați români nevinovați. Altfel spus, o protecție totală a culpabililor! De altfel, nici un procuror, nici un preot delator, nici un medic, nici un temnicer n-a ajuns înaintea instanțelor, permițând nonvalorilor comuniste să urce și să prospere în țara eliberată chiar de propriul lor parazitism moral și să infecteze structurile democratice ale statului, în parlament, la guvern, în aparatul juridic ori în  diplomație, cu prezențele lor compromise ori găunoase. (De n-ar fi decât să amintesc faptul că familiile nomenclaturiste au fost recuperate, cum recuperați au fost  un Miki Șpagă, un Hrebenciuc, un Adrian Păunescu, Dan Voiculescu, Traian Băsescu, în timp ce oamenii merituoși au fost ignorați constant, între ei chiar liderul Frontului Democratic Român, Lorin Fortuna, care n-a primit din partea statului nici o distincție națională, fiind ținut mereu la periferia actului de putere!) La capătul ultimului mandat, Regimul s-a dovedit atât de compromis, de subminat și de neajutorat încât a căzut cu maximă ușurință sub asaltul final al fostei Securități. De remarcat refuzul lui I.I. de a recunoaște adevăruri devenite, odată cu trecerea timpului, tot mai evidente, între care implicarea fostei securități în evenimentele din 11-14 iunie 1990, ori felul ciudat în care s-a lăsat înconjurat de oameni lipsiți de caracter, cărora le-a transferat mari responsabilități! Precum și pasivitatea inexplicabilă înaintea suferințelor provocate oamenilor obișnuiți de către Revoluție și evenimentele ce i-au urmat…  Având un instinct acut al primejdiei, Ion Iliescu pur și simplu nu s-a implicat atunci când crizele politice nu-i amenințau poziția, lăsând natura lucrurilor să le rezolve de la sine. Nu a fost o ființă explicit vindicativă. Nu s-a răzbunat, dar nici nu i-a uitat pe adversarii lui, foști colaboratori care, de la un moment dat, au jucat împotriva interesului său. A fost un conducător atipic care a domnit mult și atunci când a părăsit puterea a lăsat sentimentul că și-a făcut datoria.”

Ion Iliescu a fost chiar prototipul acestor slăbiciuni proliferate de-a lungul timpului în datele de identificare ale unui popor singular în lumea Balcanilor. Așa popor, așa conducător ar fi formula cea mai nimerită, dacă n-am observa că poporul a fost adesea mai bun sau mai rău decât conducătorul celor trei mandate pe care le-a avut. ”Ajuns în Parlamentul României am propus prima Moțiune privind accesul la dosarele de securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, care ar fi putut bloca ascensiunea Securității în toate afacerile statului post-decembrist! Votată în Camera Deputaților, Moțiunea ce a provocat la vremea respectivă  replica sinceră a deputatului Ștefan Cazimir: “Ce-are ăsta, domnule, cu noi? Doar toți am fost?” a dispărut la Senatul României! Am continuat să mă împotrivesc tendinței Parlamentului României de a votat cu nesăbuință recunoașterea statului Moldova într-un moment în care Țările Baltice se desprindeau de muribundul stat sovietic, fiind singurul care am votat împotriva lui! Desprins prin demisie din FSN am continuat să îmi asum singurătatea acestor decizii în pofida calomniilor prefabricate care încercau să mă compromită”. Am continuat să scriu, deși rubricile pe care le mai dețineam mi s-au închis pe rând!   După mulți ani, aflat într-o situație disperată, am solicitat o întâlnire președintelui Ion Iliescu. La finalul acestei întâlniri președintele Iliescu mi-a propus înfințarea unui Institut al Revoluției. Am răspuns după câteva săptămâni că accept cu condiția ca activitățile Institutului să fie nepărtinitoare. Cercetarea minuțioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a dovezilor și mărturiilor celor care au supraviețuit Revoluției, va putea oferi, pentru prima dată, românilor Cartea de Istorie a Revoluției din Decembrie 1989.” (Caietele Revoluției, nr. 1/ 2005) Și o vreme s-a ținut de cuvânt! La jumătatea ultimului meu mandat am constatat tendința fostulio Președinte de a se dovedi tot mai iritat de politica Institutului și a editorialelor semnate de mine. I-am propus atunci o întâlnire pentru a discuta divergențele apărute între noi, întrebându-l dacă vrea să pătrundă în anul 30 al Revoluției alături de Emil Cutean, Gelu Voican Voiculescu și Cazimir Ionescu. Nu mi-a răspuns. Și-a amintit, în schimb, de experiența lui de nomenclaturist, punându-și oameni să mă excludă din conducerea IRRD. Ceea ce a Ion Iliescu nu a fost așa când l-am cunoscut! Mulți ani mai târziu am publicat un text în care afirmam că îl prefer pe Iliescu din ʹ73 decât pe cel din ʹ92! Ceea ce mi se păruse, în lumea prozaică și închistată a puterii sub Ceaușescu, o evadare de personalitate a unui demnitar sobru, cald, prietenos, s-a dovedit, în cele din urmă, un substitut al unui caracter dedublat! Omul acesta dorea puterea din starea sa profundă de neputință, pe care și-o cunoștea ca nimeni altul! A făcut numai gesturi. N-a avut de apărat principii și merite, pe care, de altfel, nu le-a deținut! Și chiar a devenit un “altul”, miracol pe care i l-a oferit Revoluția! Așa a ajuns să creadă că este “primul revoluționar” al zilelor din decembrie! Iar atunci când i-am refuzat pretenția, a sfârșit prin a mă urî! Cu armele lui și cu mijloacele lui ascunse! Ion Iliescu nu a luptat niciodată cu fața la dușman!

Și n-am fost singurul! Înainte de a părăsi pentru totdeauna Colegiul Național, Lorin Fortuna l-a înfruntat, negându-i vehement titlul uzurpator pe care și-l arogase! În stare de iritare nestăpânită, cu masca lui benevolentă brusc căzută, Ion Iliescu i-a interzis să mai frecventeze întrunirile Institutului!

Țara lui “petrecere și distracție” la marginea cimitirului!

Generație duplicitară, năclăită în propriile ei insanități și trădări!

Gândesc după televizoarele pe care le au în față!

Lenea de a fi! Trăiesc doar ce li se spune!

Mai ușor convingi un deținut politic să-și vizitezeze celula în care a fost închis ani la rând decât un român postdecembrist să își privească oglinda!

Lașitatea le vine pe măsură, ca o flanelă de lână!

Un inedit patent românesc: furtul de Revoluție!

Pretutindeni câmpuri infecte de gândire agramată!

Se desprind greu de trecutul lor împovărat de indolența de a trăi!

Veselia idiotului din piețele publice.

O generație care dă din coate ca tot românul descurcăreț!

Securitatea! Timp de zeci de ani ți-a intrat nepoftită în case. Acum că te-ai obișnuit cu ea, o primești nepăsător în același fel! Ca și cum n-ar fi existat! Ca și cum nu ar exista!

Acesta nu este neamul românesc, dar ce este e deplorabil!

Nu mai avem societate! Peste tot aceeași voce a Ferentarilor!

Indiferența animalică, delăsarea, nepăsarea cosmică, pe ei nimic nu-i deranjează. E o veselie în mlaștină, de zile mari!

Feudalism întârziat.

Frăția uriașă a vulgarității!

Revoluția fără Istoria Revoluției – modelul românesc!

Nu-ți da viața pentru nimic în lume, fiule! Căci nimeni nu ți-o merită!

Altfel, nu cunosc popor mai îndărătnic în ignoranță! Ei, pur și simplu, nu vor să știe…

Anticomunismul românesc este ca și comunismul lor! Fals! Ei nu au convingeri. Colonie de papagali!

De 29 de ani mă confrunt cu o ostilitate difuză din partea oamenilor pe care îi întâlnesc pe stradă, în tramvaie, la televiziuni și în presă, ca să nu mai vorbesc despre atacurile  pe bloguri, pe Facebook, ori despre insultele și calomniile care m-au urmărit de-a lungul timpului (între care și acuza stupidă că n-am fost în Timișoara în timpul Revoluției!) – și mereu m-am întrebat „De ce?” Nu am făcut nici un rău! Nu am pus mâna! Nu am profitat! Doar m-am expus atunci când interesele țării mele păreau abandonate de cei din jur! Ca și cum aș fi trăit într-un teritoriu ocupat! Regimul trecut a supraviețuit în spiritul și în conștiința unor români schilodiți.  Schimonosita lume supraviețuitoare a lui Ceaușescu! Libertatea nu are prieteni în România!

Vor sosi vremuri în care adevărurile Revoluției vor fi spuse fără teamă, când puterea actualilor opresori ai acestor adevăruri se va risipi ca un vis urât, când se va putea spune cu un ton frust: părinții noștri au fost la revoluție! Dar până atunci trebuie să perseverăm să amintim, să dovedim, nouă și străinătății, că Revoluția a fost doar fapta celor care și-au dorit libertatea cu prețul vieții!

…Pentru asta România nu reușește să se extragă din dezastrul crizelor sale; pentru asta România nu se mișcă, nu se revoltă, pentru asta România tace apăsată de propria-i rușine de sine! Istoria însemnă și o trecere anevoioasă de la o memorie colectivă la o altfel de memorie colectivă. Cât memoria vieții în lagărul comunist nu va fi înlocuită cu memoria oamenilor născuți în libertate tranziția de la totalitarism la democrație se va dovedi mereu dificilă. Românii își trăiesc prezentul ca odată în trecutul lor, cu spaimă de secretari de partid, de milițieni și de securiști. Simpla rostire a cuvântului „Securitatea” le stârnește fiori. Robii ce nu se pot eliberă devin până la urmă complici pasivi! De aceea România tace! Tace din vechea obediență, în care vinovații și nevinovați stau  laolaltă de 29 de ani!

Spaima lașă de Securitate este atât de adâncă, de înrădăcinată, încât să cauți o mie de explicații în legătură cu declinul românesc trecând, stupid ori vinovat, cu vederea că Securitatea este autoarea dezastrului care a urmat, e de-a dreptul dezonorant! Soarele rușinii noastre în care ne oglindim!

“V-am ciuruit!” Cea mai “sinceră” mărturisire a Invadatorului securist! Au ciuruit o țară cu ritmurile apuse, un leș aproape viu, un corpus de suflete supuse și lașe, cărora respirația Revoluției le-a epuizat credința în mai bine! Securitatea a lovit în plin inima abrutizată a unei Românii care nu și-a mai revenit până în zilele noastre!

Din gândirea mic-burghezului postdecembrist! Revoluția l-a surprins! Nu a ieșit în stradă. N-a înfruntat trupele înarmate, nu a luptat împotriva Dictaturii! Ceaușescu a căzut sub privirile lui uluite. După care au venit ocaziile, au venit recompensele: case, pământuri păduri, goana în străinătate, nu la Paris ori Roma, ci la Stambul, cu neveste “închiriate”, furturi mărunte, jafuri la vedere, crime la drumul mare, românași fără credință și fără de morală, așa cum îi crescuse statul comunist, încropind afaceri pe lângă legi, vânzând degrabă pământurile restituite, păduri, hectare, nu de ei dobândite, în lupta lor mereu răzbătătoare cu infractori noi de la putere! Sunt azi a doua generație de parveniți, și atunci când aud, tot mai întâmplător, cuvântul Revoluție, tot ei strâmbă din nas! Căci, deh!, și ei au fost la Revoluție (lașii nu fac revoluții!), nici ei n-au cerut Certificat (deși numărul celor cu certificate depășește populația statului Andora!),  Ceaușescu a făcut și el mult bine (“Nu pot zugrăvi ei cât case a construit Ceaușescu!”) sau: “La ce bun Revoluția?” Istoria recentă comemorează și acest moment: Proprietarul de butic a răsturnat Revoluția!

Când le arăți ce au făcut din țara asta doar tăcerea le mai rămâne!

Huffington Post: “Este o rușine că românii nu sunt mândri de Revoluția din 1989!”

De fiecare dată când se deschid ceremoniile de celebrare a Revoluției cei mai zgomotoși sunt apostații, cei care au rămas ascunși în spatele cortinei, colaboraționiști, informatori, impostori, renegați, mulțimea sură care a văzut în Revoluție cortul imposturii lor celei mai rușinoase!  De unde și expresia: ”Puțini am fost mulți am rămas! În Estul Europei, o pecete strict românească!

Pânzele de păianjen ale Securității! Nu le văd nici măcar victimele! Otrava din sângele unei națiuni înnoptate!

“In context, Liviu Turcu a explicat, în emisiunea tv, că toată această listă este una reprezentativă pentru spectrul politic românesc și are un caracter pur ilustrativ. El a precizat că un criteriu care îi „unește” pe toți cei care se află pe lista sa este faptul că toți „au tone de materiale, de dosare” în arhivele fostei securități. „Aici nu este vorba despre două pagini și trei sferturi. Aici avem volume întregi”, a subliniat Turcu.” (Dezvăluiri din emisiunea lui Marius Tucă, 8 Noiembrie 2006)

Imaginați-vă Grădina Maicii Domnului cotropită de barbari! Un model apocaliptic european! Un muzeu al libertății cu toate atributele falsului!

Represiunea este totdeauna moașa revoltei!

Cu țara noastră ajunsă deja în pragul unei paralizii politice, nu mai e mult timp până când vom aniversa treizeci de ani de orbire națională!

Domnia hâdă a chipurilor de conservă!

Mediocritatea haină!

Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești… A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depășit. Ce rost are să dezgropăm…?” Unul din chipurile lui Ion Iliescu!

Cerul înstelat al Revoluției deasupra României s-a stins demult!

Sufletul monstru ori conştiinţa canaliei…

Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocorește el însuși.

Mă gândesc la viitorul României ca la un prieten pe care nu l-a avut niciodată!

Toți iepurii sfârșesc prin a fi mâncați!

Stupiditatea, ca funcție socială.

România infectată.

Dobitocul modern.

Libertatea absolută de a reveni la condiția animalică!

Știați că râia socială se ia?

Nevoia disperată și nemărturisită de autoritarism!

O generație care se bălăcește în corupție și se simte bine!

A fi român astăzi, ce irosire!

Noua burghezie postdecembristă moare de frica adevărurilor pe care le reprimă!

Uneori, deseori, pe neașteptate, Revoluția își bate clopotele în inima mea. Bate, bate și pentru cei care nu o mai aud!

Zgomotul mărunt al supraviețuirii românești! Ca o ploaie sură de nisip sub un vânt stătut care o spulberă! Un dezastru ne-ar trebui ca să o luăm de la capăt! O revoluție nu a fost de ajuns…

“Câţi au murit, s-au dus cu toții cu inima înnegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei și-a clădit în România un imperiu veșnic. Iar cei ce n-au murit, obosiți de luptă, au dezarmat cu aceeași tristă credinţă… “

(Ion Luca  Caragiale)

Din dictatură nu ieși decât dacă Revoluția a învins înăuntrul tău!

Obișnuința cu silnicia, cu furtul, cu corupția îi face imuni la aflarea adevărului!

Generația lui „Nu te băga!” Speriați că trăiesc! Nu-i așa?

O dată am respirat și noi liber jertfindu-ne, și acum ne întoarcem de bună voie în captivitate!

Poporul – victimă.

Nevremelnicia păgubosului român! Pur și simplu, el nu se schimbă!

Trei decenii de gândire slută!

Pe vremea când Institutul Revoluției funcționa îl acuzau că este al lui Ion Iliescu! Acum când este al lui Ion Iliescu, tac!

Ce bine se prefac românii că nu știu care este sursa răului lor!

Ciocoismul rezidual post-decembrist!

Și vocea lui Caragiale fredonând pe străzi…

Ați auzit de vrun miting, între anii 19902018, în care să se strige: „Jos Securitatea!”?

Ca și cum s-ar fi născut cu Securitatea în leagăn!

Sunt de-ai noștri, vere!

Cu adevărat, o Securitate familială!…

“Revoluția lui Lorin Fortuna versus sechestrul pe Revoluție al emanatului Iliescu! Revoluţia lui Lorin Fortuna a devenit, între timp, în ţara startului furat, a unor „Înjur pe cine vreau eu şi bat pe cine vreau eu!” (Gigi Becali), a unor Sechelariu (“Eu n-am venit la PSD în curu’ gol!”), a lui „Aşa vrea muşchii mei!” (Matei Agathon), a lui „Integral sută la sută” (Bebe Ivanovici), a lui “Ciocu mic!” a lui Mihăilescu (pentru care Piaţa Revoluţiei, cuvânt alergic pentru cei de teapa lui, este Piaţa Bush!), a lui „Mie mi se rupe!” a lui Vanghelie ori a lui „Să-mi numere ouăle!” „Ne tot umblăm cu corupţia în gură!” a liderului Năstase,  “revoluţia” lui Hrebenciuc, Iacubov, Cataramă, Neţoiu, Nicolae, Micula ori Patriciu (conform principiului reuşitei în viaţă în stil american: „Natura răsplăteşte puterea şi îndrăzneala!”, combinaţia: secătura, vila, contul la bancă, amanta, echipa de fotbal, concediul pe Coasta de Azur, helicopterul şi maşina de lux, face carieră! Sacul şi peticele!… Cu extrem de rare excepţii, sociopaţii-bogătaşi ai României, nesăţioşi în a-şi pune la adăpost conştiinţa hipopotamică în cât mai multe vile şi case, sunt mâna lungă a moralei violate, sub privirea îngăduitoare a puterii în limuzină. Ce se întâmplă în această ţară nu poate fi opus dei, opera lui Dumnezeu, ci lucrarea destrăbălată a celor care au făcut din România grajdul lor. Iar istoria le va reţine numele ca ale unor insipide animale de pradă! Într-o frescă a iadului românesc, un Hieronymus Bosch cu domiciliul în cetatea filistină de pe Dâmboviţa ar aglomera în jurul unei Românii cristice care îşi poartă crucea chipurile cu priviri de vierme, libidinoase, putride, vorace, exoftalmice, de unic calapod, ale oligarhilor de la curtea regelui Iliescu! Dacă asta este tot ce produce capitalismul românesc… Împins irepresibil la fundul nămolului românesc, fratele meu de la Timişoara urmează pas cu pas parcursul care-mi este impus la Bucureşti. Izolare, cenzură, desconsiderare, moarte civilă. În memoria contemporanilor s-a cuibărit definitiv vinovăţia uitării. Românii nu mai vor să datoreze nici măcar consideraţie celor care i-au iubit concret, luptând adesea în numele şi în absenţa lor. Nu departe e ziua în care, la balurile aniversărilor unei revoluţii ucigaşe, Lorin Fortuna nici măcar nu va mai fi invocat.  Revoluţia, în memoria meschină a românului postdecembrist, este o expoziţie cu un singur tablou vivant, din care de peste o duzină de ani îi surâde, exclusiv, Ion Iliescu! (2004)

 

“Din când în când, răspunzând la telefon, aud vocea tristă a lui Lorin Fortuna. Cel care a avut ideea înfiinţării Frontului Democrat Român în Balconul Operei din Timişoara, în 20 decembrie 1989, căruia i-a coordonat acţiunile timp de două săptămâni, scăpând cu viaţă din propria-i aventură, părea atunci sortit unei notorietăţi naţionale deplin meritate. N-a fost să fie aşa. Mulţimile de români ce au scandat atunci: “Timişoara!” nu şi-au dorit ulterior să afle că Timişoara a avut şi lideri, şi chipuri, şi nume! Încet şi sigur, Lorin Fortuna a fost coborât într-un sarcofag al uitării. Retranşaţi în spatele sloganului: “Să abandonăm trecutul pentru a privi în viitor!”, uzurpatorii meritelor Revoluţiei au văruit cu bună ştiinţă faptele celor care atunci s-au sacrificat şi în numele lor. Bucovineanul Lorin Fortuna (un anonim în ţara unde numele unui Sachelariu ornează un stadion) s-a lăsat surprins de istorie în capitala Banatului. În 20 decembrie a urcat în balconul Operei, unde ne-am întâlnit pentru prima dată. L-am susţinut în toate acele clipe în care grupul curajos, dar dezorganizat, al membrilor FDR a avut nevoie să se sprijine pe o voinţă şi un proiect riguros. Momentele dramatice au nevoie mai degrabă de victime decât de eroi. Lorin Fortuna a fost victima ingratitudinii generale. E adevărat, nu l-au onorat nici gloanţele (deşi l-au vizat în nenumărate rânduri), nici represiunea, dar nici gratitudinea ce-i era datorată. I-am propus în ’90 o poziţie eligibilă pe o listă a Senatului. A refuzat-o. A rămas acelaşi din 16 decembrie 1989, proprietar al unui apartament amărât şi al unei Dacii uzate. În jurul său spectacolul degradării i-a întunecat viaţa. Idealurile lui au devenit pe parcurs “afacerile” foştilor securişti. Învingătorul revoluţiei este astăzi un învins la vedere! “Aşa vor păţi toţi cei care se vor atinge de puterea noastră!” par a spune nomenclaturiştii dintotdeauna. Tot mai întunecat, luptând neodihnit pentru tot atâtea cauze pierdute, pentru Basarabia, Bucovina, Ilie Ilaşcu, Lorin Fortuna a ajuns astăzi “un rătăcit, un întârziat, un vetust”, captivul unei mentalităţi impuse. În vizitele sale la Timişoara, Ion Iliescu a decorat nenumărate molii intelectuale ale trecutului imediat, dar la Lorin Fortuna, care a deschis uşa blestemată a Revoluţiei cu două zile şi două nopţi înaintea lui, preşedintele nu s-a gândit niciodată, dimpotrivă, acesta fiind evitat cu grijă. (Simpatiile selective ale preşedintelui converg constant spre oamenii dubioşi, rataţi, compromişi, mediocri. Alegerile sale au fost aproape întotdeauna greşite. Autor al celei mai grave uzurpări de merite după Revoluţia din Decembrie, când a ocupat fotoliul de onoare al unei revolte provocate de furia împotriva castei lor, emanciparea postdecembristă a intelectualui Iliescu s-a consumat sub semnul lepădării de celălalt… În paisprezece ani de aniversări ale Revoluţiei, Lorin Fortuna n-a fost niciodată invitat la Parlamentul României, să ia cuvântul. Aleşii neamului n-au avut curiozitatea să-l întâlnească pe cel care i-a “înfricoşat” prin temeritate în zilele lui Decembrie. Cei ce se ascundeau atunci într-un spital bucureştean, ori “sub pat” “în lift”, sau “în dulap”, care se dădeau de ceasul morţii să-şi părăsească reşedinţele din Primăverii ori să-şi înfunde dolarii în closet, care erau linşaţi pe străzi ori se retrăgeau, strategic, în „refugiile” Vienei, ori cereau azil politic în blânda Suedie, ori defectau în masă în braţele serviciilor secrete străine, sunt astăzi favoriţii unei naţiuni care şi-a degradat curajul dovedit în zilele Revoluţiei într-o abjurare vinovată. Primăria Timişoara a oferit cetăţenia de onoare unor actori bufoni, dar aproape prea târziu lui Lorin Fortuna! Suntem, într-adevăr, şi noi în fruntea Europei, prin copleşitoarea absenţă a respectului pentru curaj şi virtute.” (2004)

Mă întâlnesc uneori, în Senat, „camarazii” din decembrie ‘89. Chipuri uscate, străine, osificate, ale unor oameni ce şi-au traficat impostura ori misiunile ascunse până la ultimele consecinţe. Nu ne mai leagă nimic, semn că nu-i apropie nimic de zilele Revoluţiei, unde au avut cu totul alte roluri decât cele pentru care s-au lăsat recompensaţi cu demnităţi pe viaţă. Nu viaţa ne-a despărţit, ci absenţa unei memorii şi a unor idealuri comune. Între echipa de la Timişoara şi cea de la Bucureşti prăpastia rămâne de netrecut. În ianuarie ‘90, peste douăzeci de delegaţii din judeţele ţării au sosit la Timişoara să se afilieze Frontului Democrat Român. I-am trimis la Bucureşti pentru a se afilia Frontului Salvării Naţionale! Noi n-am privit cu suspiciune formula „în pulovere”, pe care Televiziunea o livra unei ţări întregi însetate mai ales de chipuri. Am crezut că în capitala României trebuia să aibă loc noul început al unei Românii răvăşite. Astăzi ştiu că am greşit. Ar fi trebuit să-i invităm la Timişoara pe cei care doar ne-au urmat în răsturnarea unei dictaturi –  pe care numai ei o cunoşteau atât de bine – şi poate că turnura faptelor ar fi fost alta! Buna noastră credinţă ne-a fost fatală! Impostura, sperjurul, după toate regulile „loviturilor” atât de atent descrise de un Curzio Malaparte, au început prin a-şi elimina concurenţa. Precedentul (care poartă numele lui Stalin)  prin care echipa de uzurpatori s-a strecurat spre puterea Rusiei, eliminându-i pe bolşevicii adevăraţi ai lui Lenin, a fost copiat la indigo în ţara satelitară. Este adevărat, pe noi nu ne-a omorât nimeni. S-au schimbat vremurile. Mai lipsit de riscuri e să-ţi elimini concurenţa împiedicând-o să ajungă pe piaţă. Ion Iliescu a încercat să mă preia din gruparea de la Timişoara. Confundându-i viclenia cu caracterul, am mers o vreme alături de el şi l-am părăsit când am înţeles, în sfârşit. După o metodă similară au fost trimişi la plimbare dizidenţii din FSN, Doinea Cornea şi Ana Blandiana. Revoluţia şi-a devorat copiii. I-au supravieţuit  regizorii, scenografii, actorii, echipa de butaforie şi vodevil. Ei, care astăzi, o dată pe an, cutreieră cimitirele cu obrazul înrămat în doliul făţarnic. Toată revoluţia lor s-a consumat în câteva cabinete. Asta explică teama abia ascunsă de câte ori, în câte o zi din decembrie, trebuie să meargă la Timişoara. Pentru ei mormântul Revoluţiei este încă un trofeu ce mai poate fi jefuit.” Și va mai fi jefuit câțiva ani mai târziu fără ca ei să crâcnească: Institutul Revoluției confiscat de oamenii lui Iliescu, după metoda cu care au confiscat Revoluția însăși!…

 

25 noiembrie 2018

*

 

lorin-fortuna-in-piata-operei-din-timisoara-vorbind-romaniei-absente

Scrisoare Deschisă adresată domnului Președinte al României

 

Domnule președinte al României, Klaus Werner Iohannis,

Au trecut aproape 180 de zile de când am făcut să vă parvină o Scrisoare Deschisă pe care v-am adresat-o în legătură cu confiscarea unui Institut de Cercetare din subordinea Senatului României de către un grup de colaboratori ai fostului președinte Ion Iliescu. Am sperat că Administrația Prezidențială va respecta termenul legal de răspuns oficial la această Scrisoare. Din păcate, absența unui răspuns agravează și mai mult situația în care se află în acest moment Institutul Revoluției Române, ocupat prin rapt de un grup restrâns de membri ai Colegiului Național, care aleg să sisteze activitățile institutului și să le reducă la un simplu instrument de propagandă al rolului pe care l-a avut Ion Iliescu în Revoluția din Decembrie! În această situație revin pentru a vă atrage atenția că anul 30 al Revoluției Române, prin pasivitate oficială, este aruncat drept pradă renegaților Revoluției! Un Institut în care astăzi deciziile sunt luate de mici „comisari” iliescieni, impostori vădiți, total lipsiți de caracter, care n-au scris în viața lor un articol, un studiu, o carte, care timp de peste 90 de zile n-au editat o publicație, un studiu, o carte, toate prevăzute în programele elaborate înaintea plecării mele, impostori care ascund pe site-ul lor „schimbările” în urma cărora în Institut au mai rămas câțiva istorici (după plecarea și a directorului general științific, prof. dr. Ion Calafeteanu, înlocuit cu un istoric minor și oportunist, autorul formulei: „Ion Iliescu, liderul Revoluției Române”), profitori care toacă banii bugetului pentru salariile conducerii, inventând un post de secretar general într-un Institut în care au mai rămas câțiva salariați, post remunerat cu un salariu uriaș pe grila Academiei Române, doar pentru a-i oferi autoritatea de control general al activităților Institutului, toată această serie de ilegalități purtând apostila fostului președinte inculpat în procesele Revoluției, în timp ce statul român, care i-a tolerat atâtea acțiuni nefericite, se preface că nu este la curent  cu acțiunile sale!

Domnul Președinte al României, sunteți singurul care puteți interveni, în compromițătoarea și dezonoranta tăcere a mișcării revoluționare, pentru completarea Colegiului Național format astăzi în majoritate din oameni de casă ai lui Ion Iliescu, persoane fără scrupule; sunteți singurul care puteți solicita verificarea calității de revoluționar a celor ce susțin, fără dovezi, că au avut un rol în Revoluția Română; sunteți singurul care puteți cere un audit urgent al acestui Institut, al programelor sale de cercetare și a punerii acestora în aplicare!

Am crezut că este de interes public să se afle că puciul organizat la IRRD a paralizat aproape întreaga activitate a unui Institut de Cercetare dedicat Revoluției Române din Decembrie 1989! Pentru ce și-au dat viața peste 1100 de români nevinovați și curajoși în Revoluția Română? Pentru ca istoria lor să fie mistificată de oamenii lui Ion Iliescu?

Doriți ca la sfârșitul anului 2019 toți acești Cutean, Cazimir, Voican, Theodorescu și, ultimul pe listă, Ion Iliescu, unii având calitatea de inculpat în procesul Revoluției Române, să vorbească triumfal națiunii despre Revoluția pe care au furat-o, dezonorând însăși ideea de Revoluție Română?

Domnule Președinte al României, vă mărturisesc sincer că aștept cu speranță intervenția dumneavoastră, iar dacă veți alege să nu răspundeți apelului meu, vă voi trimite această scrisoare de-a lungul întregului an comemorativ ce urmează! Să nu uităm că Istoria Revoluției trebuie desăvârșită ca o datorie pe care merită să o restituim atât viitorimii, cât și martirilor noștri! În fond, cine a făcut Revoluția Română, noi sau ei? Asta e întrebarea pe care o adresez conștiinței dumneavoastră, în așteptarea demersului prezidențial pe care sper să vi-l asumați!

Claudiu Iordache

22.09.2018

Adevărul faptelor mele!

Toți aceștia

care de 29 de ani nu încetează să mă calomnieze, să mă acuze, să mă insulte, să mă izoleze!

 

Tot ce au lăsat în urmă Securitatea, Miliția, Armata, foști demnitari ceaușiști, agenți,  informatori, colaboraționiști strecurați în Balconul Operei, unii rămași necunoscuți până în zilele noastre, hoții din ajutoarele sosite la Timișoara, egomanii mărunți pentru care Revoluția era numai a lor, bătând din picior de fiecare dată când nu le erau citate numele, revii de hârtie, clientela lui Ion Iliescu, oamenii fără virtuți, strecurați în categoria restrânsă a celor cu merite dovedite, profitorii încă bine ascunși, psihopații, cu idei fixe privind rolul lor acolo unde soarta i-a surprins în zilele Revoluției, impostura care le-a adus atâtora certificate de merit, duplicitarii, fățarnicii, prefăcuții, demagogie, invidie, isterie, lăcomie, viclenie, ticăloșie pură…

 

Și, rețineți, nu le-am luat și nu le-am făcut niciodată nimic!

Doar nu mi-am permis să le fiu asemenea!

 

Am suportat de la început atacurile ce-mi erau adresate, intuind din ce direcție veneau, dar m-am îngrădit spunându-mi că trebuie să suport, odată ce știam de partea cui este adevărul! Pentru că eu nu furasem, nu trădasem, nu vândusem, nu mă vândusem, nu-mi asumasem merite false. Și nu mi-a fost ușor! Ajunsesem să le cunosc numele, dar nu puteam proceda asemenea lor! A ieșit de aici o carte, Singur între români, în care descrisesem deciziile și faptele mele! Dar au trecut aproape 29 de ani și ordura continuă, neobosită, să mă atace. Nu puteam lăsa în urma mea, dar mai ales copiilor mei, sentimentul că tatăl lor a fost un laș, un oportunist, un corupt, un om de nimic, un nevrednic! 

 

Nu am fost membru PCR.

Am fost anchetat de Securitatea Română în anul 1973. Dosar CNSAS 03.08. 2007

 

Am fost la Timișoara în timpul Revoluției!

Am participat la Revoluția de la Timișoara din 16 până în 22 decembrie 1989!

 

Nu am vândut FDR-ul lui Ion Iliescu!

 

Eu am propus primul,  în anul 1991, Moțiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă, judecătorească!

 

Nu am facilitat acordarea unui Certificat de Revoluționar fostei mele soții!

 

Eu am publicat în cotidianul România Liberă, la 10 ani de la Revoluția Română, articolul: Puterea cu cap de mort!

„Sunt meserii în care eşti primit pentru a nu mai fi lăsat să pleci niciodată. Aceasta a fost şi este meseria voastră: Securitatea! Să-ţi spionezi poporul, să-l înfricoşezi, să-l terorizezi, să-l schingiuieşti, să-l dispreţuieşti, să-l urăşti  şi să-l furi, în acelaşi timp. Ascunşi în gaură de şarpe în zilele lui Decembrie ’89, reveniţi la lumina zilei după ce sacrificiul a fost produs, aţi refăcut rapid conjuraţia îndreptată împotriva unei naţiuni care a ştiut să învingă, dar nu a ştiut să profite de victoria ei. Astăzi putem spune că încercarea voastră a reuşit. Aţi făcut o Românie asemenea vouă! Aţi pus mâna pe ţara aceasta şi păreţi a nu vă mai teme de nimic, Securiştilor!”

 

Eu am publicat, la 20 de ani de la Revoluția Română, cartea: Securitatea – Confiscarea unei națiuni!

„România se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri.”

 

Nu am participat la redactarea ultimei formule a Legii Recunoștinței, afirmând în fața lui Ion Iliescu și a lui Adrian Sanda că meritul participantului la Revoluție nu depinde de timp și loc, ci de dovada faptelor lui!

 

Dar în acest moment în care calomniile continuă, neobosite, să mă urmărească, în urma plecării mele forțate de la Institutul Revoluției, simt nevoia să reproduc sumar o postfață a cărții mele O Românie de câștigat sau o Națiune în descompunere, apărută în anul 2006, prefațată de academicianul Florin Constantiniu, texte puse la dispoziția celor ce doresc să cunoască Adevărul!

 

Academician Florin Constantiniu:

 

“Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă.

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal.

Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul, Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare!”

Când și-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.”

 

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

„Claudiu Iordache a devenit cunoscut opiniei publice în urma Revoluţiei de la Timişoara din Decembrie 1989. Debutând în literatură în anul 1973 a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Iliescu, acesta arătându‑se interesat de poeziile sale publicate în revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. (Unul dintre poeme, Republica, a fost purtat de către Cenaclul Flacăra de-a lungul şi de-a latul României, culminând cu acordarea unui premiu pentru poezie.) Relaţia între Claudiu Iordache şi Ion Iliescu s‑a întrerupt odată cu plecarea acestuia din urmă la Iaşi. Aveau să nu se mai vadă vreme de 16 ani.

În 16 decembrie 1989 izbucnesc tulburările din faţa casei pastorului László Tökes. Claudiu Iordache nu va mai părăsi străzile Timişoarei decât odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste. În 16 şi 17 decem­brie participă la confruntările cu forţele represiunii.

În 18 decembrie, va fi singura voce care se va opune, într-o şedinţă de „prelucrare” a evenimentelor soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi, pentru a respinge tentativa partidului comunist de a le prezenta drept o intervenţie a unor forţe „iredentiste şi huliganice”.

În 20 decembrie 1989, împreună cu un mic grup de proiectanţi, va părăsi institutul la care lucra pentru a se alătura coloanelor muncitoreşti ce se revărsau spre centrul oraşului. O parte a acestora s-a îndreptat spre Piaţa Operei, o alta spre Consiliul Judeţean pcr.

În jurul orei 12,30 a aceleaşi zile, „echilibrul” dintre militarii care apărau Opera şi mulţimea adunată în jurul ei a fost forţat de Claudiu Iordache care, înaintând spre ofiţerul ce deţinea comanda, l-a somat să se dea la o parte ori să tragă! (În momentul acela fuseseră deja împuşcaţi 72 de oameni.) Timişorenii s‑au apro­piat de Operă şi primii care au pătruns înăuntru: Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu… au apărut în Balconul Operei, unde au făcut cunoscut miilor de timişoreni numele lor, precum şi voinţa de a rezista până la capăt în războiul declarat de Ceauşescu poporului său, anunţând astfel începutul a ceea ce avea să se numească Revoluţia Română. Câteva ore mai târziu, ia fiinţă întâia formă organizată a revoltei de la Timişoara, Frontul Democratic Român, ce îşi va asuma coordonarea acţiunilor ce vor culmina cu declararea Timişoarei drept primul oraş liber al României, cu două zile înainte de căderea dictatorului. Este membru fondator al mişcării apărute în Balconul rezistenţei timişorene. După căderea dictaturii, Claudiu Iordache a participat ca membru fondator la întemeierea Societății Timișoara. Avea să fie numit de către Consiliul Judeţean al FDR membru în Biroul Executiv şi Preşedinte al Comisiei de Cultură şi Presă. În urma organizării primelor alegeri libere din România, Claudiu Iordache va fi ales în Consiliul Judeţean, respectiv în Comitetul său Executiv. Îşi va păstra funcţia în CFSN Timiş, cu care prilej îl va reîntâlni pe Ion Iliescu, preşedinte al CFSN. Acesta îi va propune mai târziu să formeze organizaţia FSN de Timiş. Cu ocazia primelor alegeri locale ale acestui partid, va obţine funcţia de preşedinte judeţean. Ales deputat de Timiş, Claudiu Iordache va deveni membru al Adunării Constituante. În Parlament, îi va fi oferită demnitatea de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe care o va refuza pentru a permite unui reprezentant al Transilvaniei să primească această prerogativă. Ajuns vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Comisiei de Prietenie România – Franţa, în vara aceluiaşi an va fi numit prim-vicepreşedinte al FSN. În această calitate va rosti la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi la 1 decembrie 1990 a Zilei Naţionale a României, discursul: „Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?” evocând pământurile româneşti rămase în cuprinsul imperiului sovietic. În 20 decembrie 1990, invitat la Timişoara să participe la comemorarea Revoluţiei, va cădea pradă unei cabale! Înconjurat de un grup violent, insultat, ameninţat, Claudiu Iordache va urca în Balconul unde fusese cu exact un an în urmă, de data aceasta pentru a-şi depune mandatul de deputat, solicitând un Scrutin Moral. Voturile cetăţenilor care îi oferiseră sprijinul pentru continuarea mandatului vor fi arse în piaţa centrală a oraşului! Câteva luni mai târziu Claudiu Iordache părăseşte prin demisie partidul de guvernământ, devenind deputat independent. În următorul an el va depune Moţiunea privind Accesul la Dosarele de Securitate a demni­tarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune ce-i poartă numele, moţiune care va constitui subiectul Legii Ticu Dumitrescu de mai târziu.

În decembrie 1991 va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău) La capătul anului 1992 Claudiu Iordache părăseşte Parlamentul.

După ce, în vara anului 1991, un membru al familiei sale fusese agresat, cu sălbăticie, pe Bulevardul Magheru, presiunile la care era supus au continuat. De altfel, Claudiu Iordache, hărţuit continuu, inclusiv cu scrisori prefabricate, pline de injurii ori de ameninţări, va traversa o perioadă în care până şi soluţia supravieţuirii îi va fi îngreunată. Devenit prizonier de conştiinţă, când şomer, când inamic public, pentru vina de a fi rămas loial valorilor afirmate de „evenimentele” din Decembrie, viaţa sa va dovedi că, pentru protagonişti, Revoluţia, discreditată metodic, a deschis calea tuturor persecuţiilor. Claudiu Iordache va asista neputincios, în 1994, la eliminarea de la Opera Română, din motive exclusiv politice, a soţiei sale, mezzosoprana Cristina Iordăchescu, fiica mai mare a baritonului Dan Iordăchescu. Progresiv, lui Claudiu Iordache, atacat cu ferocitate comandată în presa scrisă, prezentat insistent ca având caracterul labil, „instabil”, al unui inadaptat, ca fiind agent CIA ori KGB (acuzaţie ce avea să-l aducă în instanţă ca inculpat pe fostul premier Victor Ciorbea) i-au fost cenzurate apariţiile la televiziune, fiind eliminat din publicistica naţională. A lansat, alături de Lorin Fortuna, Ticu Dumitrescu, Emil Constantinescu, Acţiunea Naţională pentru Eliberarea lui Ilie Ilaşcu şi Reîntregirea României, întreprindere anihilată câteva luni mai târziu. A anticipat formarea clasei politicianiste, a Clasei Nevrednice, complice la dezastrul României Pierdute (titluri ale unui ciclu de cărţi, împreună cu Singur între Români).

În iarna anului 2000, sub guvernul Radu Vasile, va fi ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional pentru Comemorarea Revoluţiei, cu care prilej va propune inscripţionarea pe diplomele acordate răniţilor şi luptătorilor Revoluţiei a textului: „Au binemeritat de la patrie!”

La capătul aceluiaşi an, în biroul unui om de afaceri, un fost ofiţer de securitate i-a destăinuit că era „lucrat informativ” încă din anul 1990! (Informaţie confirmată, ani mai târziu, de către un general SRI.) Într-o discuţie anterioară, scriitorul Dinu Săraru îl avertizase că „nu va fi iertat niciodată” pentru rolul jucat în Decembrie 1989.

În anul 2001, proiectul de a edita, împreună cu generalul Mircea Chelaru, revista Atitudinea Naţională, va fi blocat în urma unei intervenţii guvernamentale, acestuia din urmă interzicându-i-se să mai colaboreze cu Claudiu Iordache! Sesizându-l pe Preşedintele României în legătură cu presiunile ce îl vizau, acesta îi promite sprijinul, dar situaţia continuă să se agraveze în jurul său. În vara anului 2001 i-a fost închisă, fără nici o explicaţie, ultima rubrică pe care o avea într-un săptămânal bucureştean, desăvârşind izolarea la care a fost constrâns de către regimul politic şi presa de serviciu.

În primăvara anului 2004, un director din Ministerul Culturii o „sfătuieşte” pe mezzosoprana Cristina Iordache să schimbe numele soţului dacă mai doreşte să cânte în România! Revoltat, Claudiu Iordache cere o audienţă preşedintelui Ion Iliescu, solicitându-i să intervină. Surprinzător, Preşedintele îi propune să elaboreze proiectul unui Institut al Revoluţiei Române, invitându-l să i se alăture la Cotroceni. Claudiu Iordache acceptă. Opt luni mai târziu, Parlamentul adoptă Proiectul de Lege. În 16 decembrie 2005, Claudiu Iordache e numit directorul general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, institut din care a fost eliminat în 2018 la comanda aceluiași Ion Iliescu! În anul 2009 Claudiu Iordache ajunge în spitalul de urgență în urma unei încercări de otrăvire, după ce anunțase că dorește să lanseze ultima sa carte Securitatea – Confiscarea unei națiuni, la Timișoara în zilele comemorării Revoluției.

Nici cărţile sale n-au avut parte de un parcurs normal. Manuscrise sustrase din tipografii, cărţi nelivrate pieţei cu premeditare sau cumpărate en gros din librării, nu i-au permis să-și difuzeze ideile. A publicat în tiraje restrânse mai multe eseuri privind soarta României postdecembriste!”

Lucrarea lui Iliescu

Lucrarea lui Iliescu

Ați distrus ce am construit!

 

Cu câteva luni în urmă am adus la cunoștința opiniei publice și Președintelui României, Klaus Werner Iohannis, că un grup restrâns de membri ai Colegiului Național al Institutului Revoluției Române (aflat în subordinea Senatului României), aproape toți implicați în marile procese penale ale Revoluției și Pieței Universității, a pus mâna pe resursele, cercetarea și deciziile Institutului Revoluției Române! După ce a fost forțată plecarea Directorului General Institutul Revoluției a fost părăsit de o treime din angajații săi, a fost abandonat Planul General de Cercetare pe anul în curs, nu a mai fost publicată nici măcar o carte (deși lăsasem în faza de editare mai multe manuscrise pregătite), nu a mai fost tipărit nici măcar un Caiet din seria Caietelor Revoluției (care ajunsese la numărul 72) – în schimb au avut grijă să creeze postul de secretar general al IRRD, cu dedicație pentru Emilian Cutean, și să-și mărească salariile! Toate astea urmând să anihileze (încet, dar sigur) singurul Institut de cercetare al Statului Român dedicat istoriei Revoluției Române, ce va fi transformat în curând într-un institut al denaturării istoriei recente! Președintele Ion Iliescu poate fi mulțumit! A reușit, în sfârșit! Va intra în istorie, așa cum și-a dorit, spre gloria lui personală, cu sprijinul istoricilor de serviciu, ca “liderul” Revoluției Române ori ca „primul revoluționar al României”, la trei decenii de la comemorarea Revoluției Române, alături de cei mai apropiați colaboratori ai săi: Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu, Răzvan Theodorescu, Emilian Cutean, oamenii cinstiți ai cinstitului Ion Iliescu! Cu un aport științific redus prin plecarea multora dintre istoricii ce au lucrat de-a lungul anilor la alcătuirea unei istoriografii a Revoluției, sub conducerea celor de mai sus (frigizi moral și depersonalizați profesional) Institutul nu va mai fi în stare să încheie cele mai importante proiecte ale sale, dedicate anului 30 al Revoluției Române: Istoria Revoluției la București, Istoria Revoluției Române, Enciclopedia Revoluției! Asta a fost, în fond, opera lui finală! N-a mai răbdat să i se aducă adevărul în față! Asta e Lucrarea lui Iliescu! Anihilarea IRRD! Și toate astea sub semnul paraliziei generalizate a membrilor mișcării revoluționare din România!

Dar lor nu le pasă! Ei continuă să se complacă, fără rușine, în slugărnicie, oportunism, prefăcătorie, impostură, ipocrizie și lașitate, să tacă în bloc, ori să facă zid în jurul unor mari vinovați care încă n-au plătit pentru faptele pe care viitorul le va dezvălui cu prisosință! Ajungi, în cele din urmă, să te întrebi cât de subminată, cât de morală, de merituoasă, de credibilă și de legitimă este această “mișcare revoluționară” obedient, care nu crâcnește când istoria îi este răstălmăcită! Dar am convingerea că acest viitor, nu foarte departe, le va face dreptate martirilor și eroilor Revoluției care s-au jertfit pentru libertatea tuturor, binemeritând de la patrie!

Mă întreb dacă un eveniment național unic cum a fost cea de a treia Revoluție a românilor poate fi aruncat la gunoi în preajma a 30 de ani de la aniversarea și comemorarea ei! Ce va celebra statul român anul viitor, aniversarea ori înmormântarea ei? Ce suflete vor depune, cu falsă pioșenie, coroane la cimitirele eroilor abandonați acolo spre rușinea unei generații întregi? Ce va face clasa politică, nepăsătoare la rândul ei, ca și când pe ea n-ar privi-o? Ce va face statul însuși, la chemarea îndoliată a trecutului său? Ce va crede Dumnezeu despre românii de astăzi?

Un lucru e însă sigur, domnule Ion Iliescu! Revoluția v-a dat totul, dumneavoastră nu i-ați dat nimic! Ați deturnat-o! Ați confiscat-o! Ați înjosit-o! Ați lăsat în biografia dumneavoastră o pată de neșters! Ați trădat cauza martirilor Revoluției! N-ați meritat sacrificiul lor! Și, ceea ce este mai grav, ați compromis viitorul țării care v-a investit cu speranțele și aspirațiile sale, ați ratat sarcina extraordinară, ce nu se va mai repeta, de a înainta spre o altfel de Românie, desprinsă din mâzga trecutului său! Și oricâte procese penale ați reuși să blocați ori să corupeți, și oricâți lingușitori și oportuniști mai aveți în jurul dumneavoastră, această vină gravă nu vă va fi iertată, și nici uitată, cât veți trăi!

Acum, ajuns în ceasul a 12-lea al vieții, singur cu conștiința dumneavoastră, întrebați-vă dacă a meritat!

Există Dumnezeu!

 

Claudiu Iordache

29 iulie 2018

Revoluția emanaților!

 

Istoria Revoluției Române

 ori istoria revoluției lui Iliescu?

 

Revoluția emanaților!

 

Atunci când lucram la Institutul Revoluției

îmi reproșau că sunt “omul lui Iliescu”!

Astăzi, când Institutul a devenit cu adevărat

al lui Ion Iliescu, tac mâlc!

Istoria Revoluției Române ori istoria revoluției lui Iliescu? Plecarea mea forțată de la lnstitutul Revoluției Române a dat un prim și copleșitor răspuns: Istoria lui Iliescu! Societatea actuală dovedește că nu are orgoliul adevărului! Tăcerea ei vinovată divulgă o veche trăsătură de caracter. Dacă și tragedia jertfelor din decembrie e lăsată pe mâna mistificatorilor ori a celor ce au cules, clandestin, roadele Revoluției, înseamnă că orgoliul adevărului nu mai are drept de exprimare în România! Disoluția morală a atins copleșitor memoria românilor postdecembriști. Acestora nu le mai pasă de urmările revoltei lor, lăsând-o pe mâna celor ce au confiscat-o și sunt pe cale de a-i deturna evenimentele! A fi revoluționar la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la București, și a accepta acest rapt din lipsă de demnitate, lene morală, frică ori consimțire înseamnă, în sine, a abjura de la faptele Revoluției! Cum le vor spune revoluționarii martirilor, în vizitele prin căminele lor funerare (altfel, tot mai rare ori tot mai ipocrite), că istoria  sacrificiilor decembriste a fost abandonată răstălmăcirilor unor Cazimir, Voican, Theodorescu ori Cutean? Ce stat e acesta în care niște persoane ce pretind că au participat (fără dovezi) la Revoluția Română sunt totodată judecați în procesele penale ale crimelor Revoluției? Suntem singura țară est-europeană în care vinovații de crimele comuniste sunt chemați să mistifice (cu complicitatea cercetătorilor ce-și vând conștiința de dragul  unor recompense mizere) o istorie de suferințe și jertfe la care ei n-au participat! Nu conjurația lor tâlhărească a încercat, fără rușine, să-l transforme pe generalul Victor Stănculescu într-un erou al Revoluției? Nu ei își doresc să spele scheletele vii ale fostei Securități, nu ei propovăduiesc reconcilierea victimelor cu torționarii? Lipsiți de scrupule, nu ei l-au transformat pe marele Emanat, Ion Iliescu, în “liderul” Revoluției? (Acest om nu și-a pus niciodată întrebarea ce merite are pentru a fi numit liderul Revoluției! Ce departe este adevărul ființei lui de blândețea lui aparentă!) S-au obișnuit românii să nu se mai rușineze de dovezile indolenței lor? Camarazi cu impostorii, nu se mai feresc să arate că nu se mai jenează de propria lor rușine? Ca și cum rușinea nu i-ar privi! Au cimentat mormintele celor care nu mai sunt în viață de 28 de ani doar pentru a le permite renegaților această sordidă trădare de conștiință? Oare sufletul  și onoarea de a fi român nu-i mai neliniștește ori nu-i mai doare? Cum vor aniversa Revoluția sărind hoțește peste criptele comemorării unei crime naționale? Dar trebuie ca toți aceștia, deja demni de disprețuit, să înțeleagă că tăcerea pecetluiește complicitatea cu vechea crimă a unui regim slujit cu devotamentul unor vinovați deplini ai istoriei! Datorită lor, Revoluția românilor din decembrie 1989 s-a transformat astăzi în zdrențele așa-numitei lovituri de stat! Datorită lor, la Timișoara, la Sibiu, la Cluj, la Brașov, la București, martirii Revoluției nu mai dreptul la Înviere! Au murit abandonați de ai lor, sub disprețul ucigașilor lor! Au murit fără alte urmări! Acum ei sunt definitiv singuri!

La Parlament, la Guvern, la Președinție, la Academie, ofensatoarea și dezonoranta tăcere românească este deplină!

Tăcerea lașității, tăcerea nerecunoștinței, tăcerea ingratitudinii!

Claudiu Iordache

Statul lui Iliescu!

Replică la Comunicatul IRRD din 4 iunie 2018

 

Oricâte alegeri libere, Constituții, parlamente, guverne, președinți, Curți Constituționale a avut România, ea a rămas până în zilele noastre Statul lui Iliescu!

Oare țara aceasta a trecut printr-o Revoluție?

 

În urma noului “răvaș” emis de Colegiul Național al IRRD, din 4 iunie 2018, care abundă de acuzații dintre cele mai ridicole adresate fostului Director General, îmi fac datoria să mă adresez opiniei publice, care merită să cunoască faptul că o Instituție a statului român a fost ocupată nevremelnic de către o coterie a fostului Președinte Ion Iliescu!

Stimați foști colegi într-un Institut la ale cărui activități n-ați participat cu aproape nimic! Vreți cu orice preț să ducem în instanță ignominiile pe care le proferați la adresa mea? Mă întreb de ce aș face-o? Să revin la un Institut cotropit ce oamenii lui Iliescu, s-o iau de la capăt alături de ei? Mi-a ajuns! Acum doar încerc să vă uit! Și iată, nu mă lăsați! Primitivismul, invidiile, caracterul vostru sumar, slugărnicia cu care vă ascultați Președintele, mizeria voastră morală…

Ați publicat în 30 mai 2018 un Comunicat privind “temeiul demiterii” directorului general Claudiu Iordache. Vă propun un exercițiu de imaginație! Cum ar arăta declarațiile acestea în Instanță?

Petre Roman: Dar stați puțin, s-au ridicat aici trei probleme, te rog să vorbești. (min. 35:57)

Claudiu Iordache: Dar raportul pe care aceștia l-au încheiat trebuia să ajungă… (este întrerupt de Cutean) (min. 36)

Emilian Cutean: Dar noi nu am făcut un raport, domle! (min. 36:07)

Claudiu Iordache: Păi nu ați spus că ați făcut un raport?

Emilian Cutean: Nu l-am făcut!

Claudiu Iordache: Deci nu ați făcut niciun raport! (min. 36:12)

Emilian Cutean: Nu! Am venit cu 3 chestiuni, nu am vrut să facem raport.

Eugenia Iorga: Și nici nu avem date.

Gelu Voican Voiculescu: Rămâne între noi! (min. 36:24)

Eugenia Iorga: Noi nu putem realiza o demitere fără un document… (min 1:57:38)

Petre Roman (min 1:57:45): Domnule, eu nu particip la o întrunire ilegală, pe cuvânt de onoare! Nu particip! (se ridică și părăsește sala)

Răzvan Theodorescu (min 1:58): Cum văd că înclină și doamna Iorga, cum a spus domnul Ispas, cum gândesc și eu, în lipsa unui document scris toată povestea este o operetă, nu vă supărați!

Asta e, v-ați comportat ca niște marionete! Când v-a cerut Șeful m-ați atacat! Ați uitat că de trei ori ați votat pentru menținerea mea în funcția de director al IRRD, aprobând de fiecare dată Rapoartele de Activitate! Aproape tot ce a realizat Institutul a fost lucrarea inimii și minții mele! Voi n-ați existat vreme de 12 ani! Scriam în Caietul nr. 69:

 “Nu Institutul Revoluției Române e responsabil pentru repudierea ideii de Revoluție Română, ci „exemplul politic”: promovarea fostei Nomenclaturi și a oamenilor fostei Securități la vârful statului și societății, împreună cu disculparea rolului criminal pe care Securitatea l-a avut în reprimarea românilor revoltați, colaboraționismul tot mai fățiș al intelectualității cândva ceaușiste, tragerea de timp, pentru ca uitarea să îngroape memoria crimelor din Decembrie 1989, manipularea continuă ce și-a propus să compromită însăși ideea de Revoluție Română, căderea maselor sărăcite în plasa propagandei pro-ceaușiste. Toate acestea, și multe altele, au condus la situația în care mii și mii de români postdecembriști și-au pierdut încrederea într-o revoluție care a adus cu sine moartea a peste o mie de români nevinovați, ce s-au oferit fără să ezite sacrificiului în numele libertății neamului lor, binemeritând de la patrie! Și nu indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română (care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției) au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face un loc în nomenclatorul său!”

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (69)/2017

Dar ordinul trebuia executat cu orice preț, cu calomnii, cu atac la persoană, cu procese de intenție, cu minciuni strigătoare la cer! Șeful vostru poate fi mulțumit! Ce conta pentru el încă o mizerie făcută la comanda lui? Altfel spus, v-a compromis! Și consecințele se vor prefigura anul viitor când revoluționarii cinstiți vor comemora Revoluția lor, în timp ce voi veți încerca să vă strecurați neobservați pe lângă ei! Voi la ce revoluție ați participat? Cu ce dovezi? Unde? Când? Cum? Sper ca Parchetul General să-și ducă misiunea până la capăt! Ați profitat din plin de o Revoluție în care tocmai voi n-ați avut nici un rol! Cu excepția domnului Petre Roman! Nu unul dintre voi încerca să-l aducă pe informatorul (dovedit, în urma cererii mele la CNSAS) Alex Stoenescu în Consiliul Științific? Nu un altul dintre voi declara că Securitatea a depus armele în rastel în 18 decembrie 1989, în pofida dovezilor contrare existente în arhivele Institutului? Nu unii dintre voi l-ați onorat periodic cu vizite la închisoare pe generalul Stănculescu, încercând apoi să induceți opinia că acesta este un erou? Nu voi mergeați la înmormântarea unor generali de Securitate cu un aer spășit? Vina voastră, atunci când va fi cunoscută la adevărata dimensiune, nu va mai putea fi ștearsă niciodată. Veți rămâne în istorie doar ca niște profitori ai Revoluției noastre!

În ceea ce privește comunicatul pe care l-ați emis. Doar atât ați putut? Ați uitat să recunoașteți că habar n-aveați ce făcea Institutul, deși erați membri ai Colegiului Național! Ați uitat că întrunirile Colegiului nu se mai încheiau cu decizii administrative deoarece Președintele Institutului lipsea cu lunile, iar voi veneați doar când erați trimiși! Mă acuzați că luam decizii de unul singur în absența voastră flagrantă! (Și ajunși aici trebuie să vorbim și de caracterul celor pentru care cinstea și onoarea nu înseamnă nimic!) Am la dispoziție rapoartele și scrisorile pe care le prezentam periodic Președintelui Institutului! Nu o dată l-am informat de comportarea voastră, de absențele voastre din existența Institutului, cerându-i să intervină. Dacă va fi nevoie, și cred că va fi nevoie, le voi publica! Sau, mai bine, rugați-l pe domnul Ion Iliescu să vi le arate! V-am invitat de nenumărate ori să oferiți publicațiilor IRRD articole care să vă poarte numele! (Menționez, dacă mai e nevoie, că aceste rânduri sunt adresate uneltitorilor, și nu celor ce nu s-au supus comenzilor prezidențiale!) Răspunsul vostru a fost nul! Ați declarat chiar că n-ați citit nimic din lucrările Institutului!

De două luni de zile, de la plecarea mea (pe care ați sărbătorit-o printr-o paranghelie cu grătar în curtea Institutului Revoluției Române!), sub comanda voastră nu s-a publicat un singur Caiet al Revoluției, un singur studiu, o singură carte! I-ați împins, în schimb, pe unii cercetători să vă părăsească, lăsându-și angajamentele plătite neîncheiate! Au plecat deja șapte persoane (cam o treime din numărul total de angajați), iar ceilalți mai stau cât să le mai pice un salariu! Programul de Cercetare al IRRD e deja compromis! Activitățile cu Centrele IRRD sunt blocate! Afirmați că acest comunicat ridicol a fost aprobat “cu unanimitate” de către toți membrii Colegiului Național? De către cine, de Emil Vlădesan care n-a fost niciodată în viața lui la o ședință a Colegiului, de către Ioan Savu care a asistat la execuția camaradului său, de către Petre Roman care a protestat vehement împotriva mizerabilului vostru complot? Ați ezitat două luni să adoptați un alt Regulament de Funcționare prin care să vă subordonați total Institutul, conform dorințelor voastre ascunse. Ați desființat, în schimb, Cabinetul Demnitarului, dând afară persoanele din componența lui, în pofida faptului că singurul motiv pentru care a fost creat acest Cabinet a fost pentru a oferi posibilitatea de a angaja încă trei persoane, într-un moment în care angajările erau blocate, și ignorând faptul că faceți chiar ceea ce mi-ați reproșat (ipocrit) că am făcut atunci când l-am eliberat din funcție pe istoricul Corneanu (angajatul aceluiași Cabinet – care a trebuit să plece din motive pe care le-am comentat deja).

Evident că voi răspunde acuzațiilor-făcătură denumite Temeiul Demiterii fostului Director General al IRRD pentru conducere defectuoasă pe toată perioada 2004-2017 (uitând de perioada activă pe care o remarca însuși președintele Instituției!), cu care credeți că mă puteți compromite!

“Trebuie să precizez că eu l-am propus și susținut, în momentul înființării Institutului, în 2005, pe dl. Claudiu Iordache, în funcția de Director General și că, de-a lungul anilor, am avut o colaborare activă. Însă, în ultimii ani…” (Ion Iliescu)

Dar se pare că nu vă mai pasă! Unul dintre voi s-a eternizat la CNSAS, altul ca director general al IRRD, altul ca secretar general (?) al aceluiași IRRD, toți hrăniți cu sinecuri uriașe – pentru că sinecură este venitul primit fără a face nimic! Cercul este închis. Restul nu mai are importanță! Scrierea Istoriei Revoluției nu mai contează câtă vreme nu vă puteți regăsi în ea! Înainte de a încheia acest prim răspuns la Raportul mistificat cu care vreți să vă justificați public, vă sfătuiesc să vă mai consultați o dată mentorul, “liderul Revoluției Române” (după domnul Corneanu)! Este mult mai versat, mult mai “înțelept”! Din păcate la IRRD abuzurile continuă, fără teamă de nimeni și de nimic! Intervenția Președintelui României întârzie, deși au trecut peste 30 de zile de la sesizarea lui! Senatul nu se implică. Legea e suspendată la poarta Institutului! Pur și simplu, un grup de acoliți ai lui Ion Iliescu, ziua în amiaza mare, pun mâna pe Institutul Revoluției și nimeni nu mișcă un deget pentru a împiedica raptul! Ion Iliescu este, a câta oară, triumfător, în țara aceasta devenită a lui, devastată sub efectul unei Revoluții eșuate! Dar astăzi, la 29 de ani de la crimele din decembrie 1989, cui îi mai pasă?

Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot… plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate… Ce rost are să dezgropăm…?” Ion Iliescu (2016)

Am atașat înainte de a pleca din Institut un Raport General de Activități pentru întreaga perioadă în care am coordonat activitățile IRRD, Raport întocmit nu de mine, ci de către patru responsabili pentru funcționarea domeniilor de activitate ale IRRD, dintre care trei încă sunt angajați, și care conține, implicit și asumat, inclusiv răspunsurile la pseudo-acuzațiile grupului uzurpator! Acest Raport a fost trimis la Curtea de Conturi, la Senatul României și la Președintele României, domnul Klaus Iohannis! Voi căuta calea de a-l aduce și la cunoștința opiniei publice, ca răspuns la Comunicatul defăimător din 30 mai 2018  semnat “Colegiul Național al IRRD”!

P.S.1 În timp ce “Comunicatele” emise de Colegiul Național al IRRD, în urma  demiterii mele din funcția de director general al Institutului Revoluției Române (comunicate infectate de acuzații neadevărate, defăimătoare și prejudiciante), sunt preluate de către Agenția Națională de Presă, drepturile mele la replică sunt ignorate de fiecare dată. O dovadă că AGERPRES, departe de a fi imparțială, a rămas sub controlul fostului Președinte Ion liescu!

P.S.2 Într-un interviu recent (PressOne) actualul director general al IRRD, Gelu Voican Voiculescu, a declarat că: “esențială a fost prezența în stradă a oamenilor care ne-au susținut, cinci zile și cinci nopți, pe noi, cei proveniți din rândurile lor!“ Deci, la Timișoara, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov oamenii au ieșit în stradă cinci zile și cinci nopți să-i susțină pe cei care au apărut atât de târziu într-unul dintre balcoanele Bucureștiului, doar în ziua de 22 decembrie, pe la amiază cândva… Ion Iliescu poate fi, în sfârșit, mulțumit! Lorin Fortuna, Ioan Savu, Petrișor Morar și ceilalți camarazi au ieșit în stradă doar ca să-l susțină pe (nu-i așa, domnule Corneanu?) “liderul Revoluției” și pe oamenii lui!

Claudiu Iordache

15 iunie 2018

 

Nu am fost niciodată vasalul lui Ion Iliescu!

  

Replică la Comunicatul IRRD din 8 mai 2018

Într-o lume de subalterni în care fiecare are un șef și toți au ambiția nesăbuită să fie șefi, s-a înstăpânit ideea că dacă IRRD este Institutul lui Iliescu, atunci și Directorul General este omul lui Iliescu! Dar Claudiu Iordache nu a fost nici o clipă omul lui Iliescu, doar a fost judecat ca atare de oamenii care ar fi acceptat oricând să fie oamenii lui Iliescu! Ceea ce nu mai trebuie demonstrat!

 

S-au obișnuit să-și permită să facă toate mișeliile fără să li se răspundă cu aceeași măsură! Ultima lor scrisoare, trimisă presei de către Biroul de Presă al IRRD (comunicat nesemnat), dovedește neputința de a stinge un incendiu periculos pentru ei! Adevărul este unul singur! Campania de “dislocare” a directorului general a început anul trecut cu un atac apărut în publicația on-line Amos News, în care, pe neașteptate, se solicita “rebranduirea” Institutului, deci schimbarea mea! Au urmat scrisori anonime, incitatoare, ce solicitau angajaților IRRD să se revolte! (le pot pune oricând la dispoziția presei) Concomitent Grupul de București a trecut la amenințări! Insulte, calomnii, procese de intenție, toată recuzita a fost folosită. Am atras atenția la vremea aceea, în scris, Președintelui Iliescu, mereu absent la acel timp. Nu mi-a răspuns! Și-a numit, în schimb, un înlocuitor în persoana academicianului Răzvan Teodorescu, care să pună în aplicare programul de demitere a directorului general. Inutile au fost  documentele, Raportul General de Activități, trimis și Senatului României, dovezile din care reieșea că Institutul Revoluției funcționa în deplină legalitate! Ordinul primit trebuia respectat! Recunosc, nu am fost surprins. Nu eram „plastilina” de care aveau nevoie în perspectiva proceselor penale ce îl vizau pe Ion Iliescu! A urmat agonia relațiilor mele cu membrii Colegiului de București (cu excepția domnului Petre Roman, care și-a păstrat continuu atitudinea lucidă și onestă!). M-au acuzat, în lipsă de inspiraţie, de tot ce le-a venit la îndemână! Ar putea să explice Ion Iliescu acuzațiile viscerale ale valeților lui? Ar putea să explice de ce Cazimir Ionescu m-a acuzat că sunt impostor al Revoluției? Ar putea să explice de ce favoritul său, pe nume Emilian Cutean, mi-a aruncat în obraz: „Ești un nimeni!”? Ar putea să explice de ce “umbra” lui în Revoluție, Gelu Voican Voiculescu, mă acuza că am dus Institutul de râpă, el care habar n-avea de activitățile Institutului! Ar putea să explice de ce l-a expus pe academicianul Răzvan Theodorescu – care, spre rușinea lui, a acceptat să joace rolul unui judecător aservit, șoptindu-mi continuu: „E de rău, domnule Iordache! E de rău!“, deși nu-mi răspundea la întrebarea: „Concret, și cu dovezi, domnule academician, ce e de rău?” (Și încă nu mă refer la acuzații gratuite mult mai grave, care îi privesc nemijlocit!) Apoi m-au demis într-o ședință “securistică”de pomină! Pentru ca ulterior să mă acuze de felonie, de trădarea seniorului de către vasalul lui! Nu am fost nici o clipă vasalul lui Ion Iliescu! Ei, poate! Ei, desigur! E suficient să-mi amintesc ce-mi spunea Voican Voiculescu: că în zilele Revoluției, el și Cazimir Ionescu îl încadrau strâns pe viitorul președinte, pentru că în eventualitatea în care s-ar fi închis o ușă între ei și viitorul conducător ar fi rămas definitiv în afara viitoarei Puteri! Am asistat, dezgustat, la punerea în scenă a demiterii mele: un teatru penibil al unor persoane care n-au prezentat dovezile scrise ale împuternicirilor pe care au pretins ca le dețin pentru a vota în numele celor absenți, și nu cunoșteau nici măcar modalitatea legală prin care putea fi demis directorul general al Institutului din al cărui Colegiu Național făceau parte! Pe tot parcursul acestei ședințe au putut fi auziți vorbind unii peste alții, certându-se, întrerupându-se, pierzând subiectul, făcând propuneri: care pentru demitere, care pentru suspendare, ignorând că singura cale legală prin care putea fi demis directorul general era aceea prin care fusese numit – președintele Institutului, și numai el, avea dreptul legal de a propune demiterea directorului general, Colegiul Național (for deliberativ prin lege!) având posibilitatea de a lua în discuție propunerea președintelui și a o supune la vot! Când ședința s-a sfârşit am înţeles, dacă mai era nevoie, cu ce fel de oameni fără caracter mă însoţisem pentru a duce lucrarea Institutului până la capăt! În acest moment încă am răgazul să chem în judecată actuala conducere a IRRD, pentru a dovedi ilegalitatea manevrelor lor, ce n-au respectat nici Legea Institutului, nici Legile Statului!

 

Și pentru cei care mai cred că Ion Iliescu nu știa ce se întâmplă la Institut, fiind izolat la domiciliul său, iată mai jos dovada!

Răzvan Theodorescu, în convorbire telefonică cu Ion Iliescu, spre finalul ședinței de Colegiu din 30 martie 2018:

(Min 1:52:10) Da, domnule președinte, suntem în plină dezbatere… suntem aici cu toții, și acum vă transmit cam ceea ce am concluzionat. S-a cerut… mă rog, s-au expus punctele de vedere, le-a expus domnul Cuteanu, domnul Iordache a avut dreptul de replică, a replicat… situația este foarte tensionată… Domnul Cuteanu în numele grupului, dar verbal, a cerut demiterea domnului Iordache… Eu vă propun în fața tuturor colegilor următorul lucru: pentru că nu avem o hârtie scrisă cu toate punctele semnate de toți membrii Colegiului… Grupului de Analiză… propun o suspendare a directorului general, o numire interimară a lui Gelu Voican Voiculescu… nu știu, eu nu sunt tehnic ca să fac cu speaker… domnul președinte spune că dacă Gelu Voican acceptă… (min 1:53:30) … și din păcate, vreau să vă spun un lucru, s-a trimis deja o hârtie pentru audit la Senat…

Eugenia Iorga: Cine a trimis? (min 1:54)

Răzvan Theodorescu: S-a trimis, doamnă, nu mai… și la Curtea de Conturi… și mai e ceva, l-am rugat pe domnul Iordache… (dl Theodorescu tace, se aude din telefonul vocea președintelui Ion Iliescu)… (min 1:54:10) Bun, și l-am rugat pe domnul Claudiu Iordache să nu trimită acea scrisoare la Președinție pentru completarea locurilor… (rumoare în sală) este dreptul dumneavoastră și numai al dumneavoastră (min 1:54:30) nu, al dumneavoastră, nu al Colegiului… (se aude din telefonul dlui Theodorescu vocea președintelui Ion Iliescu)

Eugenia Iorga: în relația cu terții… exclusiv dumnealui… (min1:54:40)

Răzvan Theodorescu: Eu cred că este sănătos ceea ce s-a propus, o suspendare… (este întrerupt de Cutean care strigă: „Nu s-a propus, s-a propus demiterea”)… (până la min 1:55:30 vorbesc mai mulți în același timp)

Răzvan Theodorescu, în continuare la telefon cu Ion Iliescu: Bine. Bine. Da. Bine. Bine. Deci dumneavoastră mergeți pe formula… (este întrerupt de Ion Iliescu la min 1:55:45)… Voican nu prea… nu prea acceptă… (o voce strigă: “Da, vrea, vrea”, apoi iar vorbesc unii peste alții, cu ton ridicat)… Eu o să vă dau telefon mai târziu, domnule președinte, la revedere (min 1:55:55). Cred că mai transparent nu s-a putut.

Voce: Stai puțin, că n-am auzit ce-a spus (vorbesc toți în același timp)

Răzvan Theodorescu: A spus așa: să se pună la vot formula suspendării pe care domnul Ispas și cu mine o împărtășim, sau aceea a demiterii (min 1:56:20)

Emilian Cutean: Noi propunem retragerea sprijinului din partea președintelui, că așa scrie legea, el îl propune și îl și retrage (min 1:57)… retragerea sprijinului domnului Claudiu Iordache din funcția de director general… și demiterea, și bineînțeles numirea…

Răzvan Theodorescu: Vă rog votați…

Eugenia Iorga: Dar nu, ar trebui să gândim foarte bine asta, pentru că într-adevăr noi nu avem un document… (min 1:57.22) (este întreruptă de voci care strigă în același timp)

Răzvan Theodorescu (min 1:57:29): Nu avem o hârtie care să… de aceea eu am spus… (este întrerupt)

Eugenia Iorga: Noi nu putem realiza o demitere fără un document… (min 1:57:38)

Petre Roman (min 1:57:45): Domnule, eu nu particip la o întrunire ilegală, pe cuvânt de onoare! Nu particip! (se ridică și părăsește sala)

Răzvan Theodorescu (min 1:58): Cum văd că înclină și doamna Iorga, cum a spus domnul Ispas, cum gândesc și eu, în lipsa unui document scris toată povestea este o operetă, nu vă supărați!

Și totuși, în lipsa oricărui document scris care ar fi putut constitui baza legală, după 30 de minute de la acest moment directorul general al Institutului Revoluției Române a fost demis!

 

Cât privește Agenția Agerpres, aceasta n-a preluat nici unul dintre textele mele privind situația de criză de la IRRD, dar în schimb, în numele imparțialității presei, a preluat Scrisoarea acoliților domnului Ion Iliescu! După 29 de ani de la victoria Revoluției Române!

Întreg Comunicatul IRRD emis în 8.05.2018 este tarat de afirmații neadevărate și calomnioase! Mă voi opri doar asupra câtorva dintre ele.

Biroul de presă IRRD afirmă: “În urma raportului unui Grup de analiză – înfiinţat prin hotărârea Colegiului Naţional, votată în şedinţa din 2 februarie 2018 – la 30 martie acelaşi for suprem de conducere al IRRD a votat cu o majoritate legală, destituirea domnului Claudiu Iordache din funcţia de director general al IRRD”.

Așa-numitul Grup de analiză (ce avea să se identifice în solicitările adresate directorului general IRRD prin semnătura “Președintelui Cutean”) a fost în realitate un grup de câteva persoane care timp de două luni, februarie și martie 2018, au perturbat activitatea normală a Institutului prin comportament grosolan și abuziv, prin somația de a prezenta acte dintre cele mai diverse (inclusiv acte pe care nu aveau dreptul legal să le ceară, cum ar fi date private ale angajaților Institutului), cu unicul scop de a găsi ceva care să le folosească pentru demiterea directorului general Claudiu Iordache! Hotărârea Colegiului Național din ședința din 2 februarie 2018, la care fac ei referire, a fost în realitate o decizie a Grupului de București, decizie a cărei legalitate n-au putut s-o demonstreze până în data de 30 martie prin prezentarea mandatelor scrise ale colegilor absenți, mandate pe care au afirmat că le dețin, și le-au contabilizat la vot! De altfel, aceasta a fost modalitatea pe care Grupul de București a folosit-o pentru a lua hotărâri în lunile februarie și martie 2018. Până în ziua demiterii mele, 30 martie 2018, n-am văzut nici un mandat scris depus lângă Procesele Verbale ale ședințelor Colegiului Național, pentru a se demonstra legalitatea exprimării votului acelor membri al Colegiului! Stenogramele înregistrate ale acestor ședințe sunt dovezile peremptorii ale manevrelor pe care le-au folosit pentru a-și atinge singurul scop pentru care s-au mobilizat ca niciodată în existența Institutului, și anume preluarea controlului asupra IRRD, la comanda unui președinte de Colegiu voit absent,  prin demiterea mea!

Iată un fragment edificator din stenograma ședinței din 30 martie 2018, în care “forul suprem de conducere al IRRD” a votat destituirea directorului general pe baza Raportului inexistent al unui așa-zis Grup de analiză:

“Claudiu Iordache: Deci am făcut noi înșine un raport pe care l-am pus la mapă. (min. 35:38). Institutul propune membrilor Colegiului, își asumă ceea ce au făcut, dânșii urmează să ne propună la rândul dumnealor, să ne prezinte cu această comisie un raport final. (min. 35:52)

Emilian Cutean: Noi nu. (min. 35:55)

Petre Roman: Dar stați puțin, s-au ridicat aici trei probleme, te rog să vorbești. (min. 35:57)

Claudiu Iordache: Dar raportul pe care aceștia l-au încheiat trebuia să ajungă… (este întrerupt de Cutean) (min. 36)

Emilian Cutean: Dar noi nu am făcut un raport, domle! (min. 36:07)

Claudiu Iordache: Păi nu ați spus că ați făcut un raport?

Emilian Cutean: Nu l-am făcut!

Claudiu Iordache: Deci nu ați făcut niciun raport! (min. 36:12)

Emilian Cutean: Nu! Am venit cu 3 chestiuni, nu am vrut să facem raport.

Eugenia Iorga: Și nici nu avem date.

Gelu Voican Voiculescu: Rămâne între noi! (min. 36:24)

Razvan Theodorescu: Stați puțin, cu datele, ce a spus dl. Cutean cred că ne convine. Nu s-a făcut un text scris, s-au ridicat niște probleme. (min. 36:38)”

La capătul acestei ședințe, fără nici un Raport al nici unui Grup de analiză, directorul general Claudiu Iordache a fost demis!

Grupul de București nu se împiedică în formă când Șeful îi cere, imperativ, să preia controlul asupra Institutului! Ba chiar, în avântul de a înregistra imediat hotărârea demiterii mele, au pornit buluc spre ușa sălii de ședință uitând că nu numiseră un alt director general, fiind readuși în sală de chemările îngrijorate ale colegei Iorga Eugenia, care le-a reamintit că uitaseră de Gelu! Acesta este grupul care a preluat Institutul Revoluției Române, în numele căruia trimite Comunicate de presă pline de neadevăruri și calomnii!

Cât privește acuzația că aș fi ascuns Colegiului Național unul dintre Caietele Revoluției, mă întreb dacă n-au simțit ridicolul unei astfel de declarații înainte de a o face! Numărul 4(69)/2017 al Caietelor Revoluției nu a fost ascuns nimănui! Așa cum s-a întâmplat cu fiecare dintre numerele Caietelor Revoluției, a fost oferit fiecărui membru al Colegiului  și ridicat online pe pagina IRRD!

Această afirmație mincinoasă este, poate, cea mai clară dovadă că majoritatea membrilor Colegiului de București n-au citit publicațiile Institutului! Iar unii dintre ei (Emilian Cutean, Cazimir Ionescu) chiar s-au lăudat cu asta!

Cât privește “forul suprem” de conducere al IRRD, poate că ar fi necesară o discuție juridică pe tema mandatelor “pe viață” ale membrilor Colegiului Național. În acest comunicat IRRD se afirmă că: “în conformitate cu art. 4, alin. a) al Legii nr. 556/2004, preşedintele în exerciţiu al României nu poate decât să înlocuiască cei 5 membri defuncţi ai Colegiului Naţional”. Articolul 4 al Legii 556/2004 prevede următoarele:

Art.4.- In cadrul Institutului se constituie:
a) Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, denumit in continuare Colegiu Național, ca organ deliberativ de conducere a Institutului, cu mandat permanent, format dintr-un număr de 25 de personalități reprezentative și recunoscute ale Revoluției Române din Decembrie 1989.
Membrii Colegiului Național sunt desemnați de către Președintele României
, cu consultarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 și a Comisiei parlamentare a revoluționarilor din decembrie 198 ;

În discuțiile din ultimele ședințe de Colegiu Național, membrii Grupului de București au afirmat că președintele în exercițiu al României nu poate dez-numi nici unul dintre membrii Colegiului IRRD, deoarece aceștia ar avea mandat “pe viață“. După cum se poate citi în Legea de înființare a Institutului, nu există nicăieri această precizare juridică, Grupul de București interpretând prin prisma intereselor proprii formularea “mandat permanent”. Dar atunci când legea nu prevede în mod explicit, neechivoc, există principiul juridic “cine te numește te dez-numește”, pe care, dealtfel, l-au folosit pentru a mă demite (Legea Institutului nu preciza decât cine numește directorul general, nu și cine îl poate dez-numi). Din reacțiile lor pe parcursul ultimelor ședințe de Colegiu a reieșit limpede că singurul lucru de care se temeau era acesta: că președintele în exercițiu al României, domnul Klaus Iohannis, își va folosi prerogativele legale și va opera modificări în Colegiul Național IRRD nu doar prin numirea de noi membri pe locurile libere, dar mai ales prin dez-numirea membrilor a căror statură morală a fost compromisă prin cercetarea în dosare de importanță majoră precum Revoluția din Decembrie 1989 sau 13-15 iunie 1991, ori prin colaborarea cu fosta Securitate!  

Acesta a fost și motivul pentru care m-am adresat public Președintelui României, dl Klaus Werner Iohannis!

Altfel, anomalia rezultată din faptul că Institutul Revoluției Române va continua să existe la comanda unui director general cercetat pentru crime împotriva umanității, inculpat în două mari dosare extinse privind Revoluția Română și Mineriada, având un frunte un președinte ce nu mai participă de luni de zile la activitățile acestuia (inculpat el însuși, alături de Voican Voiculescu și Cazimir Ionescu, în cele două procese), această anomalie odată acceptată va constitui o ultimă sfidare a ideii că în urmă cu 29 de ani în România a existat o revoluție a românilor simpli, singurii care au plătit cu jertfe căderea Regimului dictatorial și căderea lui Nicolae Ceaușescu!

Claudiu Iordache

14 mai 2018

Și atunci am pierdut Basarabia!

24 ianuarie 1992

Primul Parlament al celor două frânturi de pământ românesc

 

“După evenimentele din septembrie 1991 urmează refluxul… Toamna continua să se anunţe fierbinte. Un scurt respiro pentru reputaţia mea asediată vine din Basarabia. Deputatul Andrei Baştovoi îmi sprijină poziţia în problema recunoaşterii statului Moldova. Frontul Popular al lui Iurie Roşca de asemenea. Spiritul gregar al rasei mele se clatină. După o vizită în Basarabia şi o discuţie cu Snegur, deputatul Radu Ciuceanu regretă că n-a urmat aceeaşi cale. Sunt căutat de către doi studenţi basarabeni care încearcă fără vreun succes să obţină cetăţenia română. Îi voi însoţi, împreună cu Roxana Iordache, la notariat şi la Ministerul Justiţiei. Ambiguitatea oficialităţilor devine suspectă. La Ministerul de Interne, serviciul paşapoarte, mi se explică evaziv că existenţa unui tratat de impunere a dublei cetăţenii, semna de Brejnev şi Ceauşescu, nu le permite să acorde viza de rezidenţă basarabenilor. Cei doi ofiţeri din faţa mea îşi declină falsa neputinţă. Apelez la conştiinţa lor românească. Inutil. Pe ei nu-i interesează decât respectul legilor aşa cum sunt ele. Consult pe actualul preşedinte al Curţii Constituţionale, Vasile Gionea. Acesta confirmă existenţa tratatului cu pricina. Alte ţări ale Estului, după anul ’90, se grăbiseră să-l anuleze unilateral. România rămâne singura care nu numai că îi respectă litera, dar îi apără și spiritul. Din nou la Ministerul Justiţiei. Aici aflu că Ministrul de Externe nu agreează acordarea cetăţeniei române fraţilor basarabeni. Și în vremea asta, tot felul de arabi, chinezi, coreeni, o obţin cu o uşurinţă dezarmantă! Îi propun deputatului Gionea redactarea unui proiect de lege care să abroge tratatul respectiv. Va fi înaintat Comisiei legislative, dar consultantul juridic nu îşi dă avizul. Nu poate fi abrogat un tratat semnat între un stat care nu mai există, Uniunea Sovietică, şi un altul care deja există altfel: România! El este nul de drept. Revin la Ministerul Justiţiei, la cel de Interne. Ministrul Victor Babiuc dă dispoziţia acordării cetăţeniei. Subalternii săi de la Paşapoarte ignoră ordinul! Reaua credinţă devine evidentă. De la Cotroceni, o dispoziţie secretă blochează în continuare dreptul basarabenilor de a fi români. Solicit ajutorul deputatului Petre Ninosu, jurist reputat. Acesta, cu o voce mieroasă, îmi face sugestia să cer cuvântul în plenul Camerei. Cad în capcană. Acuz, în plen, slăbiciunile legii acordării cetăţeniei! Petre Ninosu sare “ca ars” şi solicită o intervenţie: “în înţelepciunea sa, Parlamentul…” etc. etc. Viitorul Ministru al Justiţiei va demonstra deputaţilor că legea acordă ceea ce executivul refuză, dar că deputatul de Timiş, ca întotdeauna, exagerează! Învăţ diplomaţie din mers. Mă întorc, încurajat, la secţia Paşapoarte. Numai că legea nu funcţionează aici. Pe neaşteptate, zidul se rupe. Ca din întâmplare, nu studenţii mei amărâţi primesc cetăţenia, ci Leonida Lari! Precedentul este acum de notorietate. La cererea lor, basarabenii pot deveni români cu acte în regulă. Foarte curând îi voi cunoaşte pe Mircea Druc şi pe Iurie Roşca. Iată-l pe Mircea Druc în faţa mea, împreună cu preşedintele executiv al Frontului Popular din Moldova. Aduc ideea formării unui Consiliu Naţional al Unirii. Oaspeţii mei acceptă, entuziasmaţi. Ne vom pune pe treabă cu o râvnă sisifică. Redactez forma iniţială a declaraţiei CNU. Ea va lua o formă definitivă în casa juristului Iftenie. Lucrează deja un grup unionist din care fac parte Ioan Alexandru, inginerul Manu, profesorul Copil. Știrea formării Consiliului Naţional al Unirii tulbură opinia publică. Rana abandonării fratelui este iarăşi deschisă! Strâng în Camera Deputaţilor semnături ale noilor veniţi în CNU. Curând, peste treizeci de deputaţi de la Bucureşti se angajează în cauza unionistă. O replică promptă soseşte de la Chişinău. Deputaţi moldoveni pătrund în Consiliul Naţional al Unirii. Unul după altul, partidele româneşti se angajează pe calea unionistă. Construim un birou operativ care prin declaraţiile şi acţiunile lui presează continuu politica ambiguă a preşedinţilor Iliescu şi Snegur. Defensiva în care sunt puşi îi incomodează vădit. Întâlnirile lor sunt mereu ulterioare unor mişcări ale CNU-ului. CNU se întâlneşte la Iaşi, preşedinţii se grăbesc să se întâlnească la Prut. În 12 noiembrie 1991 declar în Cameră: “în ceea ce mă priveşte, nu voi vota pentru adoptarea unei constituţii care va menţine privirea oarbă, de tip intenaţionalist, îndreptată spre Basarabia!” La 1 decembrie sunt la Chişinău. Traversez graniţa nevrednică între cele două Românii la miezul nopţii, şi o fac pentru prima dată. Dimineaţa, în Piaţa Sfatului, plină ochi de români de pretutindeni, întreb: “Unde este în acest moment Preşedintele Snegur? Cumva la Alba Iulia, împreună cu preşedintele Iliescu, anunţând românilor voinţa de unire a ţării lor? Cu un an în urmă, am evocat la Alba Iulia, Bucovina şi Basarabia! Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberate de dictatură. Astăzi, am venit aici, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: Am sosit să vă luăm odată cu Basarabia şi Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!…” Va vorbi apoi Iurie Roşca. Apoi Ioan Alexandru. Apoi Mircea Druc. Este citită declaraţia de constituire a CONSILIULUI NAȚIONAL AL UNIRII. Lista parlamentarilor care au aderat la el. În piaţa aglomerată, românii simt că fraternizează cu ei istoria! Voi sta două zile în partea de inimă a României, încă prea îndepărtată de aceasta. Mă voi întoarce la Bucureşti având convingerea că merită să ne batem până la capăt. Fixăm pe 24 ianuarie întâlnirea solemnă a CNU la Iaşi. Va veni acolo toată lumea bună a politicii româneşti. Mai puţin lumea sincerităţii politice. Invitată, conducerea Armatei Române nu trimite reprezentanţi. Pe neaşteptate apar, nelămurit, derapaje misterioase în coeziunea echipei ce coordonează CNU. Mircea Druc pare tot mai aferat şi distrat. Deşi menţinem solidaritatea voluntară în jurul lui, mici ori mari ingratitudini ale viitorului preşedinte CNU ies la iveală. El dă mereu impresia că e altceva decât echipa care a lucrat nu pentru el, ci pentru reîntregirea naţională. Poartă tratative politicianiste cu cei care, atunci când au avut puterea, au ignorat subiectul unionist. Este acostat din afară, de fiinţe sterile ale diasporei, mânate de ambiţii maniacale. Și probabil începe să admită compromisuri inexplicabile. Mai mult chiar, încet-încet mă simt împins în afara jocului pe care-l creasem eu însumi. Cu o zi înainte de desfăşurarea şedinţei solemne a CNU în sala Teatrului Naţional apare şi consilierul prezidenţial, dl. Ioan Talpeş. Vom înnopta în aceeaşi cameră de hotel, cu care prilej vom inventaria atât punctele de convergenţă, cât şi cele de divergenţă dintre CNU şi instituţia prezidenţială. După Ioan Talpeş, domnul Ion Iliescu este alături de noi, dar nu poate să pledeze tot atât de tranşant cauza unionistă. Iar dezideratul “Unirea-Acum” rămâne riscant şi prematur. (Cu puţin timp în urmă lansaserăm chemarea “Unirea-Acum”, la care răspunseseră mii şi mii de scrisori, predate ulterior Frontului Popular din Moldova. Sprijinul acordat ideii de către Petre Mihai Băcanu şi ziarul său nu poate fi în nici un caz ignorat!) Până la urmă voi intermedia o discuţie discretă cu Mircea Druc. Vreme de peste o oră vom rătăci, toţi trei, prin ceaţă, în căutarea unei coerenţe în discuţie. Mircea Druc pare atât de împrăştiat… Puterea era dispusă atunci să facă mai multe compromisuri şi să ofere mai multe garanţii ca oricând, dar prilejul se pierde.

Dimineaţa de 24 ianuarie promite un succes perfect pentru cauza unionistă. Atâtea obstacole fuseseră depăşite: ostilitatea conducerii Camerelor, a Preşedinţiei, a Televiziunii Române (care a programat după ora 1 noaptea, pe postul naţional, apelul adresat parlamentarilor de a se prezenta la Iaşi), inerţia românilor… Motivele pentru care se întemeiase Consiliul Naţional al Unirii (“CONSILIUL NAȚIONAL AL UNIRII îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională. CNU ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din Basarabia şi România, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. CNU va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti.”) aduc la Iaşi pe Corneliu Coposu, Patriarhia Română, Academia, societăţi şi fundaţii, un entuziasm resuscitat al idealului unei naţiuni menţinută atâta vreme în afara unităţii ei. Nicicând România postdecembristă nu a convocat atâta vlagă pentru a-şi afirma dreptul reîntregirii! Și totuşi, miracolul se sparge curând. Ședinţa solemnă este sabotată de partizanat politic. Cuvântează cu demnitate Corneliu Coposu. Dar este prea târziu… Retorica patriotardă pune stăpânire pe lexicul oratorilor. O demagogie ridicolă transformă clipa de istorie în secunda tuturor dezamăgirilor cu putinţă. Candidatura lui Mircea Druc pentru funcţia de preşedinte al CNU e adusă la cunoştinţă într-un moment de cumpănă. Va fi ales după ce Ioan Alexandru şi cu mine netezim cutele momentului. Excedat de pierderile evitabile, calculez câştigul. Puterea de aici ca şi de dincolo se va împiedica, din această zi, de o realitate potrivnică în încercarea de a menţine divizarea României. După amiază se reiau lucrările pe secţiuni. Este declanşată o vânătoare imediată după funcţii inexistente. Moftangiul român îşi dă, a câta oară, în petic, chiar dacă este îmbrăcat ca un parlamentar al statului încă de restrişte. Mircea Druc îşi arogă un tot mai pronunţat aer de detaşare faţă de echipa care l-a adus acolo. Discursul său nu este conciliant, ci conciliatorist. Pune în circulaţie opinia că Senatul n-a fost prezent la Iaşi pentru că n-a aflat de festivitate! Îl simt dintr-o dată prea mic pentru formula poziţiei lui, dar care dintre noi putea fi cu adevărat mare într-o astfel de împrejurare? Îl observ încă indulgent. Cer explicaţii pentru schimbarea sa de atitudine lui Iurie Roşca. Acesta e şi mai evaziv. Se pare că mizele au fost deja negociate. Atunci mă dau la o parte! O făcusem de atâtea ori în ultimii ani, când simţisem idealul denaturat… Ascult din sală discursul deşertăciunii politicianiste exhibându-şi goliciunea până la os. Un ziarist din Chişinău întreabă prezidiul de ce lipsesc de acolo. Prezidiul îmi cere, cu o jumătate de voce, să urc pe podium. Refuz. Vorbesc de jos presei prezente, afirmând că nu intenţionez să cauţionez sistemul abia creat decât dacă rămâne nu în slujba partizanatului politic, ci în serviciul cauzei româneşti! Cum, sub ochii mei, plăcinta invizibilă e ca şi împărţită, nu-mi mai rămâne decât să mă retrag. Plec de la Iaşi aproape plângând. În gară, Mircea Druc îmi cere o întâlnire la Bucureşti. Nu-l voi mai căuta vreodată. “România Liberă” va publica un scurt text în care deplânge, de data aceasta, retragerea mea! Și conchide: “Păcat!” Dar ceea ce pentru alţii era un păcat, pentru mine devenise o năucitoare suferinţă! Nicicând nu învestisem atât de mult ca în acest proiect, care era al unei cauze naţionale irepresibile. Eşecul de la Iaşi, preparat cu atâta precizie, cu concursul personajelor  caragialeşti din politica oportună, frâna o dată în plus dorinţa românilor de a fi lăsaţi să construiască în modestie fagurele patriei lor. În zilele acelea m-a durut atât de tare România, încât mi-am dorit să mor…”

“Consiliul Naţional al Unirii agonizează. Nu mai menţin contactul cu membrii săi autosatisfăcuţi. O vreme le împrumutasem un avânt ce nu fusese niciodată al lor. Retrăgându-mă, îi las să dovedească puterea de a continua. Nu vor dovedi. Bieţi absenţi ai unei cauze ce se hrăneşte din credinţă adevărată… Lunile trec. Momente importante pretind reacţia Consiliului, dar el e deja amuţit. Trec peste orgoliu şi, în disperare de cauză, încerc să formez o secţie activă a CNU la Bucureşti. Ca de obicei, pe cont propriu! Replica soseşte de unde te aştepţi mai puţin: de la Chişinău. Profesorul Copil publică o scrisoare în “Expres” în care otrăveşte, cu bună voinţă, actul sincerităţii mele. Nu-i voi răspunde. Las faptele să dovedească de la sine că, două-trei luni după acel amăgitor 24 ianuarie 1992, CNU nu mai înseamnă nimic. Răzvan Popescu publică, în acelaşi “Expres”, câteva articole al căror titlu vorbeşte fără nici o perdea. Unul este intitulat “Unirea între ideal şi capital politic”, din care citez: “După sărutări frăţeşti, cauza Unirii a intrat într-un con de umbră. Și acolo şi aici aceeaşi concepţie: acum e momentul! La 3 septembrie Parlamentul saluta proclamaţia independenţei statului Moldova. Aleşii poporului se întrec în alese cuvântări. Distonează o voce. Claudiu Iordache. Eu nu votez! spune el. El vede în recunoaşterea Republicii Moldova o amânare a Unirii. Taxat drept poet în politică, C.I. este dispreţuit egal de majoritate şi opoziţie. Claudiu Iordache nu dezarmează. Miza acestui meci este dacă în alegerile viitoare un candidat unionist din afară ar putea înfrunta candidaţii loco, refractari la unire…” Al doilea articol, “Șarpele Druc” adaugă: “Dezamăgire. Gust amar. Derută. La două săptămâni de la întrunirea Consiliului la Iaşi, o evidenţă tristă, batem pasul pe loc. Și pumnul în piept. Zeci de vorbitori, unul mai orator ca altul, de la Traian şi până la furtul revoluţiei, au făcut ce-au vrut cu istoria. Au urcat la tribună şi s-au văzut la televizor. Cauza Unirii a rămas suspendată într-un festivism găunos. Mircea Druc, care prezida lucrările, a lăsat vorbele să curgă până la cota de inundaţie: arăta ca un şarpe care şi-a înghiţit prada şi apoi o digera la soare. Tocmai fusese reconfirmat prin aplauze în funcţia pe care o deţinea temporar, de preşedinte al CNU. Tot timpul s-a temut de acest moment, de aceea a şi pus problema după ce s-a anunţat pauza. Mai departe s-au risipit vorbe mari. În schimb s-a jucat hora Unirii. Cum sala era ticsită de scaune, ne ţineam de mâini şi băteam pasul pe loc. Dezamăgit de evoluţia evenimentelor, Claudiu Iordache, care a iniţiat CNU deşi nimeni nu pare dispus să îşi amintească de asta, şi-a anunţat retragerea. Un gest care va costa pe unionişti nu numai prestigiul, dar şi legătura cu centrele de putere de la Bucureşti. Mircea Druc păşeşte cu stângul. Și atunci prima întrebare la care va trebui să răspundă este nu ce intenţii generoase are, ci ce-a făcut concret pentru realizarea lor. Mircea Druc nu mai păşeşte deloc. O explicaţie poate fi căutată în afara slăbiciunilor omeneşti. Probabil că a fost contactat într-o politică ascunsă privind aceeaşi cauză. Pe el l-aş înţelege dacă preţul plătit, dezintegrarea CNU, n-ar fi fost atât de copleşitor. Astăzi, CNU-ul nu mai înseamnă nimic. A devenit o anonimă anexă a unui Partid al Reîntregirii care şi-a pierdut pe drum cauza. Unirea-Acum a devenit, pe nesimţite, Unirea-Cândva, sau poate, din păcate, dată fiind forţa de corupţie a antiunioniştilor noştri, Unirea-Niciodată!” 

(Claudiu Iordache – “Singur între români”, Editura IRINI, 1997)

 

Consiliul Național al Unirii

Consiliul Naţional al Unirii îşi propune întemeierea primului instrument al conştiinţei societăţii româneşti, prin intermediul căruia să poată fi întreprinse acţiuni publice în vederea accelerării procesului istoric de reîntregire naţională a României, constituită într-un stat european unitar la 1 decembrie 1918.

Consiliul Naţional al Unirii ia fiinţă ca act de voinţă al parlamentarilor din România şi Basarabia, urmând ca această instituţie să rămână deschisă cetăţenilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi România, precum şi formaţiunilor politice şi apolitice care înţeleg să lupte pentru aspiraţiile reîntregirii naţionale. Consiliul Naţional al Unirii va funcţiona în conformitate cu legile care ocrotesc interesul naţional la Chişinău, Cernăuţi, Ismail şi Bucureşti . 

Chişinău – Bucureşti

   1 decembrie 1991   

Semnează membrii fondatori:

                                                         

CHIȘINĂU

Lidia ISTRATI

Mircea DRUC

Gheorghe SLABU

Mihai GHIMPU

Petru POIANĂ

Petru MUNTEANU

Ilie BRATU

Andrei CABAC

Elisei SECRIERU

Valeriu MATEI

Andrei BAŞTOVOI

Marin BELEUŢĂ

Mihai DIMITRIU

Ştefan MAIMESCU

Ion NEAGU

Tudor NEGRU

Alecu RENIŢĂ

Vasile NĂSTASE

Ion TĂNASE

Valentin MÎNDICANU

Elena BĂLAN

Constantin TĂNASE

Ion MĂRGINEANU

Ion MADAN

Mihai PĂTRAŞ

Sava PLATON

Vasile ŞOIMARU

     BUCUREȘTI      

Claudiu IORDACHE

Dan LĂZĂRESCU

Ioan ALEXANDRU

Mihai MANCAŞ

Ioan ARDELEAN

Marius BALABAN

Dan POPA

Nicolae SIMESCU

Preot Constantin ANDREESCU

Pavel BĂLAN Gheorghe

Romulus PARASCHIVOIU

Dumitru TEACI

Dumitru RĂDĂUCEANU

Aurel GĂVAN

Sorin BOTEZ

Marius Mihail TUDOR

Mihai STOICA

Florin POPESCU

Constantin BERECHET

Gabriel MARINESCU

Gheorghe SCORŢAN

Constantin CANACHEU

Valeriu BUTULESCU

Gabriel ŢEPELEA

Ioan GAVRA

Vasile DIACON

Ion DIACONESCU

Vasile GIONEA

Constantin BANU

Petrişor MORAR

Nae BEDROS

Otto WEBER

Ionică DIJMĂRESCU  

 

Și ar fi fost de ajuns ca un milion de basarabeni să ceară cetățenia României,

și ar fi fost de ajuns ca un milion de români să ceară cetățenia Moldovei,

pentru ca problema Reunificării să fie rezolvată!

 

 

Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…

Iasi, 14 Decembrie 1989. Cand istoria se revolta!

Iași

14 decembrie 1989

Când istoria se revoltă!

 

“Despre revolta plănuită pe 14 decembrie 1989 de dizidenții din Iași ai regimului Ceaușescu s-au scris mii de pagini, de ziare și cărți. Pentru prima data în ultimii 20 de ani, publicația 7est a încercat, împreună cu capii revoltei, să reconstituie imaginea cât mai fidelă a Pieței Unirii așa cum arăta ea la ora 16, pe 14 decembrie. Grupul care a organizat manifestarea populară programată de pe 14 decembrie 1989 era compus din dizidenți cunoscuți de Securitate. Ștefan Prutianu de la CUG, colegul său Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, frații Vasile și Emilian Stoica, precum și Titi Iacob, “vinovat”, deja, de o revoltă a muncitorilor de la Uzinele Nicolina, din 1987. “S-a acționat organizat, cu planuri făcute cu câteva săptamâni inainte. Auzisem despre schimbările din URSS, de mișcările de la Berlin, simțeam, după Congresul al XIV-lea, c-a venit și vremea României. Nu am avut alți sfătuitori, doar că eram noi tineri și nebuni”, a spus Ștefan Prutianu, în prezent profesor la FEAA de la Universitatea “Al.I.Cuza”. Grupul de la ultimul nivel, al organizatorilor, se baza pe câteva mii de oameni care să se strângă în Piața Unirii, ca un semnal de alarmă contra regimului Ceaușescu. “Organizarea fusese anevoioasă, ne temeam de oamenii Securității. Primii cărora le-am spus planurile au fost apropiații. Planul era ca fiecare om să anunțe alți trei și tot așa, iar parola pentru a se strânge și a merge spre centru era «se dau portocale în centru». Ziua stabilită pentru demonstrație a fost 14 decembrie.Eu n-am respectat planul, am anunțat mai mulți”, a spus Titi Iacob, alt participant la ceea ce putea transforma Iașul în Timișoara României. Doar vigilența Securității a mutat izbucnirea revoltei contra regimului Ceaușescu la câteva sute de kilometri distanță. Unii contestatari ai celor care au organizat mișcarea de la Iași, de pe 14 decembrie, susțin că în oraș a fost liniște și nu s-a întâmplat nimic. Totuși, mărturiile organizatorilor, dar și amintirile ieșenilor, îi contrazic pe contestatari. Desfășurarea de forțe din centrul orașului, menită să descurajeze orice tentativă de revoltă, spune totul despre faptul că autoritățile comuniste aflaseră că aici se va petrece ceva. “Erau mașini de pompieri, mașini militare și de miliție în toată zona centrală. Concentrarea de forțe era fantastică în Piața Unirii și în apropiere. Au organizat, de fațadă, nu știu ce dinamoviadă de arte marțiale la Iași, iar câteva sute de sportivi apăruseră ca din pământ în oraș. Erau oamenii Securității, strânși din țară pentru a interveni aici. De fapt, Piața Unirii a fost plină de oamenii lor și de oamenii noștri”, a declarat profesorul Ștefan Prutianu. «Ne-am văzut in Piața Unirii, lângă Traian, apoi am coborât cu toții in pasaj și ne-am dat mâna. Atunci, după ce văzusem ce se întâmpla în Piață, le-am spus: «cineva a trădat». A doua întâlnire cu Prutianu a fost pe Ștefan cel Mare, la intersecția cu strada care se cheamă acum 14 decembrie 1989. Am stat de vorbă, eram derutați, văzusem Piața ocupată și nu știam ce să facem. Prutianu, Cassian și alți câțiva s-au îndreptat spre restaurantul de la Unirea, să vorbească la masă. De acolo au și fost arestați, am aflat seara, pentru c-am fost la Prutianu acasă și mi-a spus familia. Eu m-am dus către spitalul de izolare, apoi m-am întors la Traian, am trecut chiar pe lângă un securist cu un aparat foto în mână. Mai târziu, dupa ce m-au arestat, pe 19 decembrie, am văzut și fotografii făcute de acel securist”, a mai spus Titi Iacob. Un alt amănunt observat de participanți, puțini câți au mai fost: geamurile de la ultimele etaje ale blocului situat în dreapta Hotelului Unirea erau deschise. “Cel mai probabil ar fi fost o baie de sânge în Piață, dacă încercam ceva”. “Eu știu c-a fost și știu c-am participat activ. Dacă a fost înscenată sau provocată mișcarea din afară, habar n-am. A fost o surpriză pentru mine mișcarea de la Iași, n-am avut legătură nici cu Iliescu, nici cu Bârlădeanu, nici cu nu știu mai cine. Am fost noi și atât», a susținut Titi Iacob.”

(7est)

 

Onoare lor!

Lorin Fortuna. Un an de la plecarea în lumea celor drepți.

A trecut un an de la moartea lui și mișcarea revoluționară este mai singură ca niciodată! Lorin Fortuna, camaradul nostru, se dovedește de neînlocuit! Pentru mine, de la plecarea lui s-au înstăpânit tristețea și sentimentul că am pierdut Revoluția! Odihnește-te în pacea lui Dumnezeu, fratele meu, căci de pacea pe pământ românesc  n-ai avut parte! Și nici noi, cei care ți-am supraviețuit, nu avem parte mai mult decât tine!

 

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna! 

Recviem pentru Lorin Fortuna

 

 

La moartea ultimului conducător al Securității ceaușiste

După 27 de ani

colaboraționismul ascuns a devenit unul pe față!

“…Care este preţul unei victorii fără urmări? Departe de a se bucura de gloria actului său curajos ori de a-l fi respectat pentru vecie, România a fost reocupată în virtutea dreptului primului venit pe câmpurile de bătălie. Dar primul venit n-a fost altcineva decât vechiul vechil al puterii ceauşiste, Securitatea! Trupele ei nu erau decimate. Sângele de români li se zbicise pe sub unghii. Arhivele mârşăviei fuseseră făcute dispărute. Poporul îşi oferise o vacanţă de responsabilitate. Şi deşi tradiţia slavă a statului în serviciul puterii şi a societăţii în serviciul statului era străină românilor, a fost de ajuns pentru lovitura piezişă în care comandouri camuflate au ocupat principalii centri nervoşi ai unei puteri cu catedrale neterminate. Dar care Securitate? Căci nu a fost una singură. Securitatea afacerilor interne, “de-ai lui Pleşiţă”, implicată în represiunea de zi cu zi, ori Securitatea “de lux”, Securitatea ”patriciană”, Securitatea externă, a securiştilor spălaţi” (Răzvan Bărbulescu) care s-a întors în România după Revoluţie cu atuurile unei colaborări, de la inferior la superior, cu serviciile secrete ale Occidentului cărora le-au predat secretele naţiunii… Chiar Securitatea, cosmopolită, poliglotă, atee, cu lustru capitalist, rece, inflexibilă, nemiloasă, “singura instituţie familiarizată cu economia de piaţă”, adaptată la religia supremă a profitului, chiar Securitatea, patroana firmelor de comerţ exterior antedecembriste, instalată în stratul privat şi rarefiat al societăţii, făcând afaceri cu lumea: arme, petrol, vapoare, firme de bodyguarzi ce lucrează în America, retranşată în spatele vilelor cu ziduri înalte, a limuzinelor cu parbrize fumurii, a conturilor cu zerouri nesfârşite în bănci neatinse de crizele pentru vulg, rămasă “activă”, evident în slujba statului, imbatabilă şi invulnerabilă la cercetarea dosarelor. Chiar aristocraţia care, alături de ofiţerii DIA, a preluat după 1989 afacerile secrete ale statului antedecembrist, care a dat cel puţin un înalt demnitar ajuns la vârf, protejat prin “activare” pe linie informativă, pentru a nu fi obligat să răspundă cercetărilor de gen CNSAS, devenind astfel el însuşi un subaltern al serviciului!

Chiar Securitatea de astăzi…

Altfel spus, nimic nu a fost uitat: confiscarea trecutului (ştergerea de urgenţă a graffitti-urilor Revoluţiei din Piaţa Romană şi Universitate, ori cazul CNSAS, în care o instituţie oficială prelucrează, în numele morale publice, doar dosarele pe care Securitatea i le pune la dispoziţie!), a prezentului (supus voinţei sale, într-o Românie înşelată şi minţită) şi a viitorului pe care-l prefigurează astăzi conform cu proiectele şi interesele ei. Metoda a triumfat în detrimentul improvizaţiei. Dar deşi pe poarta deschisă au pătruns în cetate trupe antrenate, s-au strecurat, alături de ele, ciocoii vechi şi noi şi ordurile societăţii. Puterea nominală s-a resemnat, împotmolindu-se în interpretarea eronată a rozei vânturilor. A urmat punerea în scenă a spectacolului „democratic” în noul regim totalitar: alegerile, parlamentul (infiltrat de servicii şi măcinat de politicianism), guvernul. Sentimentul extrem de molipsitor, că românii pot ajunge peste noapte clienţii vitrinelor oraşului occidental. Presiunea fantasmelor. Bulimia. Hoarda eliberată din penitenciare. Dezorientarea apostolilor. Anihilarea deţinuţilor politici, îndemnaţi totodată public să-şi întâmpine torţionarii fără frustrări şi fără ranchiună. Complicitatea victimelor. Frenezia jefuitorilor. O avere prădată în stradă. Şi o mână grea, de fier, încleştată pe robinete. România prizonieră. România ca pradă.

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi până în ziua de astăzi!  Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990 Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat! Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, şi ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii, delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă!

Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

⃰⃰ “Ziarist R.L – Asta înseamnă că medicul, profesorul, funcţionarii erau colaboratorii dumneavoastră?

Un ofiţer de securitate – Exact!”

⃰⃰  “De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul, pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea!” (Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

⃰⃰ “Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.” (Ofiţerul recrutor H. I.)

⃰⃰ “După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ´70 erau informatori.”  (fiul scriitorului Ion Lăncrăjan)

⃰⃰ “Am colaborat cu Securitatea din patriotism.” (Dan Zamfirescu)

⃰⃰ “Eram urmărită la mai puţin de un metru distanţă. Îmi azvârleau în faţă injurii… Mă apucau de haine, mă scuipau în obraz. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: “Miroşi a hoit!”, “De mâna mea ai să mori!”

“Deodată îl văd pe securistul principal, pe căpitanul Herţea. (După Revoluţie l-au ridicat în grad, a ajuns maior)… Şi Herţea mă înşfacă de unul din braţe, era cât un munte pe lângă mine, şi mă trânteşte pe ciment. Mai îmi dă şi un pumn în piept.” (Doina Cornea)

⃰⃰ În decembrie 1989, casa filozofului Petre Ţuţea, de optzeci şi şapte de ani, încă era supravegheată!

Ordinul Cancelariei Direcţiei Securităţii Statului privind pregătirea Congresului al XIV-lea. “Nuanţa represivă a acestui ordin nu mai necesită nici un comentariu” (Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert via SRI)

⃰⃰ 2 decembrie. Operaţiunea Orient, ce fixează ultimele urgenţe ale DSS privind consolidarea statului ceauşist.

În 16 şi 17 decembrie, la Timişoara, departe de a-şi fi abandonat stăpânul (alături de Batalionul 404 Buzău, uslaşii securităţii), cot la cot cu  militarii generalului Guşe (“treaba lui Fane!”), Securitatea încă îşi făcea meseria. Arestări, schingiuiri, moarte şi suferinţă.

⃰⃰ “…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.” (Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie)

⃰⃰ Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

⃰⃰ În ziua de 17 decembrie 1989, au fost trimişi la Timişoara doi dintre cei mai siniştri “gestapovişti” ai Securităţii regimului: generalii Velicu Mihalea şi Nuţă Constantin, “în vederea coordonării acţiunilor represive.” (Istoria României în date, coordonată de academicianul Dinu C. Giurescu)

⃰⃰ “Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

⃰⃰ “Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…” (Brînduşa Armanca, Media culpa)

⃰⃰ “Sunt căpitanul Bucur de la Securitate… Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?” (Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

⃰⃰ “Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei. ⃰⃰“Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.” (comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

⃰⃰“A fost luat de la serviciu, dus la Securitate, interogat… În 18 decembrie a fost luat, din nou, pe la ora 10 dimineaţa… A luat prima bătaie. La tălpi şi pe picioare cu bastoanele. A doua zi a fost arestat… A fost îmbrăcat în zeghe şi i s-a dat numărul 31… Dădea o declaraţie în prima repriză. În a doua repriză era bătut în mod barbar.” Este vorba de Cassian Maria Spiridon, unul din iniţiatorii Frontului Popular Român de la Iaşi. (Cassian Maria Spiridon, Începutul Revoluţiei Române)

⃰⃰În 21 decembrie, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, participant la manifestările împotriva lui Ceauşescu, este arestat şi internat, împreună cu alţi confraţi, la Jilava. Acolo el asistă la maltratarea sălbatică a unor tinere izbite cu cizma în organele genitale…

⃰⃰ În 22 decembrie, în Piaţa Palatului, la convocarea de către Ceauşescu a maselor de activişti şi muncitori, au răspuns peste 400 de securişti înarmaţi, îmbrăcaţi civil.

⃰⃰ Microfoanele din casele oamenilor, montate de Securitate începând cu anii ´60, au fost intens exploatate până în zilele noastre. Munca tehnico-operativă nu a fost oprită nici în zilele lui decembrie 1989, când pe străzi se striga: “Securiştii!/Teroriştii” sau “Moarte securiştilor”. (Ondine Gherguţ)

⃰⃰ În dimineaţa zilei de 22 decembrie, Direcţia a 5-a a Securităţii a instalat cuiburi de mitraliere la intrarea în clădirea Comitetului Central, cu ţevile îndreptate spre mulţimea de afară.

⃰⃰ Pe 22 decembrie 1989, fostul şef al Direcţiei I, col. Gheorghe Raţiu, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care priveau reţeaua informativă. Scopul era protejarea informatorilor şi a colaboratorilor din reţeaua Securităţii de o posibilă răzbunare a revoluţionarilor.

⃰⃰ “Căderea lui N Ceaușescu nu a lăsat timp Securității să închidă acest ultim dosar de urmărire (a lui Emil Cioran). Lucrul se va întâmpla în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acțiunii informative de influență asupra numitului Ene. Clasarea documentului se făcea de către UM X-609, indicative folosit de SIE.“  Liviu Țăranu, Magazin Istoric, aprilie 2011

Unde sunt ofiţerii aceştia astăzi?

În aceste circumstanţe, cu atât mai actuală devine întrebarea fostului şef al Direcţiei Informaţii a  Armatei până în decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu: “Cu ce s-au ocupat aceste sute sau mii de cadre ale Securităţii în perioada 22-25 decembrie 1989?”

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaşte numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat martiriul Revoluției, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie! Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuinţe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea! „

Fragment din cartea Securitatea – Confiscarea unei națiuni”.

Cartea pentru care am fost ținta unui atac la viața mea, în noiembrie 2009! 

 

Cruciada împotriva istoriei naționale

        Cruciada împotriva istoriei naționale este o realitate în România! Reducerea drastică a numărului de ore dedicate studiului istoriei în învățământul elementar, desființarea catedrelor universitare, presiunea alienantă a unei intelighenția ce se vrea degajată de memoria poporului de care aparține, confirmă politica (tot mai greu disimulată) îndreptată împotriva studiului istoriei în România contemporană! Am ajuns să trăim într-o țară în care naționalismul este incriminat, în care datele istoriei de două milenii a românilor sunt contestate ori ridiculizate cu argumentele sarcasmului, disprețului și urii, o țară în care înalți funcționari ai Ministerului Învățământului public dispun cenzurarea manualelor de istorie, în care cimitirele istoriei românești sunt profanate de barbaria cosmopolită, în care românii (tot mai puțini) care încă respectă istoria neamului lor sunt tratați ca niste extremiști ori retardați! Ofensiva antiromânească s-a extins și în mediile culturale, unde biografia și operele personalităților românești, acuzate de colaboraționism cu istoria, sunt umbrite de acuzații ipocrite, în fapt mizerabile! Și în vremea asta numărul românilor apatrizi crește!

         Naționalismul este totdeauna evocat atunci când naționalul este în suferință! Trăim, din nefericire, acest moment de rătăcire, în care se impune tot mai imperativ întoarcerea la rădăcinile României! În afara istoriei României nu există România! Deloc de mirare că în acest context dramatic tăcerea istoricului adâncește criza de identitate a statului în care trăiește! Dar acest pasivism (frigiditatea la sentimentul apartenenței!) al istoricului contemporan ne poate costa, la limită, chiar dezmembrarea țării pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri! Secolul se tulbură din nou, după ani de pace obținuți prin absența conjuncturală a războiului. Polii de putere reîncep confruntarea, având drept efect chiar dezmembrarea ori rănirea de moarte a statutului statelor mici! Cu un sfert de secol în urmă, Revoluția Română a oferit un nou început! Momentul a fost pierdut. România prezentă este o formă decăzută a României trecutului! Dar astăzi nu mai recunoaștem existența unei revoluții naționale, privite obstinat prin ochelarii unei lovituri de stat! Ce miopie costisitoare și vinovată! Transmitem lumii din jurul nostru că românii nici măcar o revoluție n-au reușit să ducă până la capăt, în pofida miilor ei de martiri! Pur si simplu ne-am predat istoria în brațele celor ce vor să transforme o națiune într-o periferie exploatată economic! Cine se mai împotrivește, astăzi, acestui curs? Să-i chemăm în ajutor, din nou, pe Iorga sau Brătianu? Ori să ne prefacem că n-au existat, deși le datorăm că vorbim și gândim românește?

        Iar dacă în zilele noastre școala românească încearcă să le ascundă elevilor trecutul țării lor de dragul unui europenism vulgar, atunci părinții să-și învețe singuri copiii istoria națională!

        România anului 2017 caută disperată un ajutor din afara spiritului și frontierelor ei. S-a obișnuit să fie tutelată? O altă cumplită eroare, odată ce nu o va salva nimeni, nicicând, pe un continent ce-și pierde continuu umanitatea, flămând de lăcomii și profituri! Căci România nu se va mântui decât prin credința în Dumnezeu și prin forțele proprii!

        Altfel spus, reidentificarea neîntârziată, prin Istorie, a neamului românesc este singura noastră soluție!  

Claudiu Iordache

Două zile de bronz stropit cu sânge din istoria Bucureștiului

de-craciun-ne-am-luat-ratia-de-libertate

Între 21 și 22 decembrie sângele bucureștenilor a reușit să dea lovitura finală unei dictaturi ce părea de neclintit! Ultimul reazim al puterii lui Ceaușescu se prăbușea sub ochii lui. Avea să fugă ca un laș în cimitirul istoriei care-l aștepta, lăsând în urmă o Românie însângerată! Peste 400 de morți, mii de răniți și arestați și orașe martirizate. Așa s-a sfârșit Dictatura lui Nicolae Ceaușescu!

Revoluția românilor se împlinea astfel în Capitala României!

Traseul Revoluției început la Timișoara, trecând prin Lugoj, Arad, Reşiţa, Caransebeş, Cluj, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Cugir, Iași, Târgu-Mureș, Brăila, Buzău, Galați, Constanţa, Hunedoara, Craiova, Ploiești, Târgovişte, se oprea aici! La Troița Martirilor!

Atrocitățile Regimului aveau să fie cunoscute mai târziu!

Carnagiul din 21 decembrie, bucureșteni împușcați, răniți, arestați, bătuți bestial la Jilava!

Chipul hâd al celor ce ordonaseră să se tragă în români. Generalii criminali. Istoria nu va uita numele martirilor bucureșteni, curajul și sacrificiul lor!

Timișoara-București, axa unei revoluții, singura învingătoare din cele trei revoluții din istoria modernă a românilor!

Filozoful timișorean Eduard Pamfil scria, în decembrie 1989: “Comunismul s-a născut pe malurile Nevei și a murit pe malurile Begăi!”

Eu aș îndrăzni să adaug: “A murit pe malurile Dâmboviței!”

Cât privește martirii Bucureștiului,

alături de frații lor din Timișoara, Lugoj, Arad, Cluj, Sibiu, Brașov

și din alte mari orașe ale Revoluției Române

un singur gând:

Ei au binemeritat de la patrie!

Claudiu Iordache

21 Decembrie 2016

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucurestenii-fata-in-fata-cu-fortele-de-represiune-ale-lui-ceausescu-bd-magheru-sala-dalles-bucuresti-21-decembrie-1989

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-4

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-3

bucuresti-21-decembrie-1989-bd-magheru-2

bucuresti-21-decembrie-1989-scutierii-in-piata-universitatii

bucuresti-21-decembrie-1989-apar-primele-tab-uri-in-piata-universitatii-2

romani-ucisi-din-ordinele-dictatorului-ceausescu-in-decembrie-1989

ruxandra-mihaela-marcu-21-ani-ucisa-de-un-tab-care-a-intrat-in-plin-in-demonstrantii-din-fata-salii-dalles-in-bucuresti-21-decembrie-1989

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

mioara-luiza-mirea-27-ani-impuscata-in-cap-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

baban-florin-corneliu-22-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-dec-1989-in-ziua-in-care-implinea-22-de-ani

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

vinerian-radoi-19-ani-impuscat-la-sala-dalles-in-21-decembrie-1989

mihai-gatlan-impuscat-cand-striga-libertate-bucuresti-21-decembrie-1989-sala-dalles

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

eroii-revolutiei-asasinati-de-dictatura-ceausescu-in-bucuresti-21-22-decembrie-1989

cimitirul-eroilor-din-decembrie-1989-bucuresti-1

Timișoara, 20 Decembrie 1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

“Numai un om liber poate să-şi transforme conşiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989, Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre democraţie! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alte mii învăluie Consiliul Județean. La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. În timp ce trupele Armatei sunt retrase  la ordin (nici urmă de fraternizare), cei dintâi oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. (În primii zece, patru poeţi!) În balconul Consiliului Judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet asemănător este înmânată consulului iugoslav la Timişoara. La Operă, chemaţi din balcon, vin pe rând reprezentanţii marilor întreprinderi. La Consiliul Judeţean tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se scandează continuu: Libertate! Libertate! Se declară Timișoara primul oraș liber de comunism, se declară greva generală pentru ziua următoare. Se fac apeluri către țară pentru a se alătura luptei Timișoarei. Dar Țara încă nu răspunde! Orașul rămâne izolat. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. “Există Dumnezeu!” Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. Frontul Democratic Român  organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei. O delegaţie a Comitetului de la Consiliul Judeţean ia contact cu FDR, propunând  concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea, până la urmă, câştig de cauză soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR, în frunte cu Lorin Fortuna, se deplasează ceva mai târziu la Consiliul Judeţean, unde îi întâlnesc pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Timişului. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă cu sancțiuni grave, dar li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR solicită listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi și restituirea  trupurilor celor decedați către familiile lor; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să treacă de partea Revoluției. Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, le este smulsă asigurarea celor doi demnitari comuniști că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului Județean, demonstranţii, unii urcați pe un tab stingher, așteaptă. Se ia, într-un târziu, calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş sediul Partidului Comunist. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Cu adevărat, noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

20-decembrie-1989-timisoara-muncitorii-din-umt-protesteaza-impotriva-dictaturii-lui-ceausescu

20-decembrie-1989-timisoara

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-4

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-5

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-8

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-6

20-22-decembrie-1989-piata-operei-timisoara-2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

Revendicările revoluționarilor timișoreni – Comitetul Cetățenesc de la Consiliul Județean

Revendicările revoluționarilor din Timișoara, prezentate la negocierile eșuate cu primul ministru communist Constantin Dăscălescu din după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989

un-document-pentru-istorie-20-decembrie-1989-revendicarile-revolutionarilor-timisoreni-comitetul-cetatenesc-de-la-consiliul-judetean

Manifestul „A căzut tirania!”, tipărit în Timișoara în 21 decembrie 1989

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

Rezoluția finală a Adunării Populare din Timișoara – Proclamaţia Frontului Democratic Român – citită de la Balconul Operei din Timișoara în 22 decembrie 1989

Rezoluția Finală a Adunării Populare din Timișoara relativ la instituirea adevăratei democrații și libertăți din România – prezentată în Piața Operei din Timișoara și la Postul de Radio Timișoara la 22 decembrie 1989

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr

rezolutia-finala-a-adunarii-populare-din-timisoara-proclamatia-fdr-tiparita-in-luptatorul-banatean-din-22-dec-1989

20 decembrie 1989: Timișoara, primul oraș liber

Documentul prin care a fost destituit Ceaușescu

scinteia-21-decembrie-1989

Pentru că ei s-au stins în vremea colindelor…

1-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016

Predica ținută în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, în ziua de 17 decembrie 2016, de către Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului 

2-i-p-s-ioan-selejan-arhiepiscopul-timisoarei-si-mitropolitul-banatului

“În acele zile de 16 și 17 decembrie, și cele ce-au urmat, piepturile voastre nu s-au izbit de vreun glonț! De aceea să-i mulțumim lui Dumnezeu că atunci piepturile voastre au fost mai tari decât gloanțele!
Iubiți frați, cred că aceasta este mântuirea fiecăruia dintre frățiile voastre, care atunci ați zidit cea mai mare catedrală din partea de vest a României. Această Catedrală pe atunci avea altarul aici, și pridvorul ei era Opera de aici, din Timișoara. Așa să le spuneți nepoților și fiilor și urmașilor dumneavoastră, pentru că în acele zile îl chemați în ajutor pe Dumnezeu, pentru viețile frățiilor voastre și pentru țară.
Aici, la Timișoara, s-a săvârșit prima liturghie a libertății românești din istoria recentă a neamului nostru românesc! Frățiile voastre ați rupt lanțurile istoriei românesti, ati rupt lanțurile cu care era înconjurat nu trupul, ci conștiința neamului nostru românesc, o conștiință ținută în întuneric, iar frățiile voastre ați dezlegat lanțurile conștiinței voastre la lumină, și așa s-a dus în tot spațiul nostru românesc!
Atunci, în decembrie, a început, din nefericire, și rărirea neamului nostru românesc. De atunci ne-am rărit tot mai mult, și vedem an de an că și dintre frățiile voastre tot mai puțini sunteți aici, printre noi, și tot mai mulți vă duceti sus, la Dumnezeu. Iată, nu demult, un fruntaș al Revoluției l-ați condus pe ultimul drum. El a fost un caz fericit, că n-a plecat biciuit de gloanțe de aici în Împărăția lui Dumnezeu, ci a plecat în pace, mângâiat de lacrimile și de rugăciunile frățiilor voastre! Dumnezeu să vă dea sănătate celor ce sunteți încă printre noi, și să rămâneți pe mai departe acea carte de istorie vie a neamului nostru românesc pe care poate nimeni n-o s-o scrie niciodată pe hârtie, dar vă rog s-o scrieți frățiile voastre în inimile urmașilor frățiilor voastre, căci numai frățiile voastre știți adevărul, și ați scris acea pagină de istorie nu cu cerneală, ci cu sângele frățiilor dumneavoastră!
Pentru toți cei ce au trecut dincolo de albastrul cerului, pentru ei am făcut astăzi pomenire, si-L rugăm pe Dumnezeu să-i odihnească alături de toți eroii neamului nostru românesc! Și pentru că suntem în vremea colindelor, haideți în clipa aceasta să îi colindăm și pe ei, și să rostim cu toții, să cântăm, o colindă, pentru că ei s-au stins în vremea colindelor, ei s-au stins când murmura în case și în biserici colinda noastră dulce, românească…”
3-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
4-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
5-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
6-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
7-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
8-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
9-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
10-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
11-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
12-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
13-in-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
14-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
15-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
16-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
17-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
18-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
19-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
20-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016
21-catedrala-mitropolitana-timisoara-la-slujba-de-pomenire-a-martirilor-timisoarei-17-decembrie-2016

Recviem pentru Lorin Fortuna

lorin-fortuna-29-noiembrie-2016-1

Am fost la Timișoara, orașul Revoluției noastre, am fost la Timișoara pentru a-mi însoți pe ultimul drum prietenul, fratele meu de suflet, Lorin Fortuna, înainte de a fi coborât în pământ… Lângă trupul lui neînsuflețit am aflat, de la camarazii mei,  că fratele nostru a murit de inimă rea! I-a fost lovit sufletul! I-a fost izbită inima! Medicii n-au putut să scrie asta pe certificatul de deces. Dar camarazii lui știau, și ajungând lângă ei am aflat și eu că Lorin Fortuna a fost atât de puternic afectat de emisiunile ticăloase difuzate de Realitatea TV încât s-a prăbușit! Întâi în suflet, apoi, imediat, brutal, în trup. A ajuns la spital prea târziu pentru a mai fi salvat. Dar și de-ar fi ajuns la timp, doctorii i-ar fi putut salva doar trupul. Sufletul lui, însă, sufletul lui curat, cinstit, inima lui curajoasă, n-ar mai fi avut puterea de a continua să trăiască într-o lume ticăloșită! Lorin Fortuna a murit de inimă rea. Camarazii mei au fost martorii șocului pe care Lorin, luptătorul pentru libertate, sufletul Balconului Operei Timișoarei dintr-o zi de 20 decembrie 1989, l-a trăit urmărind emisiunile Realității TV care au calomniat, a câta oară, Revoluția Timișoarei din Decembrie 1989,  și totodată  curajul, solidaritatea și frumusețea sufletească a celor care au luptat, și unii au murit, pentru ca niște realizatori mercenari de emisiuni comandate să-și permită nestingherit să batjocorească sacrificiile și curajul suprem al unor oameni care, într-un Decembrie 1989, au luptat și pentru libertatea lor!

Ai binemeritat de la Patrie! Odihnește-te în pace, Lorin Fortuna!

Claudiu Iordache

lorin-fortuna

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

Timișoara, Piața Operei, într-un Decembrie 1989…

placa-memoriala-de-pe-cladirea-operei-din-timisoara

Placa memorială de pe clădirea Operei din Timișoara

lorin-fortuna-in-piata-operei-din-timisoara-vorbind-romaniei-absente

Lorin Fortuna în Piața Operei din Timișoara, vorbind României absente…

lorin-fortuna

lorin-fortuna-29-noiembrie-2016-2

Lorin Fortuna își doarme somnul de veci lângă Alexandru Grama și Remus Tășală, martiri timișoreni ai Revoluției din Decembrie 1989

memorialul-decembrie-1989-cimitirul-eroilor-timisoara

Fotografii: Constantin Duma (Placa memorială FDR, Memorialul Decembrie 1989 Cimitirul Eroilor), Rompres via Emil Vlădesan (Lorin Fortuna vorbind României absente), arhiva personală Claudiu Iordache (imaginile crucii și mormântului lui Lorin Fortuna), celelalte imagini din internet, fără autor precizat

Fratele meu de suflet, Lorin Fortuna!

lorin-fortuna

Fratele meu de suflet, fratele meu de Revoluție, Lorin Fortuna a părăsit lumea aceasta! Ne-a lăsat îndoliați pentru totdeauna! A fost liderul Revoluției de la Timișoara! Și este suficient pentru ca istoria românilor să-și amintească de numele lui! Mă dor cuvintele pe care le scriu! Mă dor amintirile! Mă doare trecutul pe care l-am înfruntat împreună! Mă va durea absența lui Lorin Fortuna! Lorin, de ce te-ai grăbit să pleci dintre noi? Te-au gonit din viață televiziunile de la București, care îți negau viața de luptător pentru libertate? Te-a gonit din viață România de astăzi, indiferentă și parvenită? Te-a gonit din viață  prezentul decăzut al trecutului tău de glorii apuse?  Ți-ai grăbit moartea din dezgust, asemenea lui Călin Nemeș? Dar nu ai murit și nu vei muri pentru mine și pentru camarazii tăi! Respectul și dragostea noastră te vor urma, gândindu-ne la tine și la faptele tale! Fratele nostru, așa a fost să fie! Să pleci printre primii din mijlocul nostru, parcă pentru a ne arăta drumul spre veșnicie! Odată ajuns acolo, în lumea celor drepți, Dumnezeu să te aibă în grija Sa!

Claudiu Iordache

25 noiembrie 2016

balconul-operei-din-timisoara

balconul-operei-timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

20-decembrie-1989-piata-operei-timisoara

timisoara-piata-operei-20-decembrie-1989

timisoara-piata-operei

timisoara-piata-operei-decembrie-1989-rugaciunea

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-2

lorin-fortuna-2

manifestul-a-cazut-tirania-tiparit-de-frontul-democratic-roman-din-timisoara-in-22-decembrie-1989

Manifestul „A căzut tirania” tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989 – Proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21 decembrie 1989, difuzată prin multiplicare xerox în data de 21 decembrie 1989, tipărită și distribuită ca manifest revoluționar în dimineața zilei de 22 decembrie 1989

Clasa nevrednică

clasa-nevrednica

1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… 

Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce  violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri! 

Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu.  Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!

 

Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…

După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău
ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?

“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:

                Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.” 

                “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

                “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

                                               

                “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

                                               

                “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

                “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

                                               

                “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

                Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!

Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”

Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”

       12 octombrie 1996

 

În urmă cu 25 de ani – Moțiunea Iordache

Claudiu Iordache

Dacă în urmă cu un sfert de secol Parlamentul României ar fi adoptat o decizie privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă și judecătorească, România anului 2016 ar fi arătat altfel! Dar n-a fost să fie! Fosta Securitate a avut vreme să se sustragă urmărilor imediate ale actelor de represiune executate de ea în zilele și nopțile Revoluției; a reușit, prin tragere de timp, să facă uitate resposabilitățile sale în Represiunea declanșată de Regimul lui Ceaușescu, represiune ce a condus la omorârea a peste 1100 de români; a avut timp să confiște Națiunea Română, culminând, la un moment dat, cu impunerea în fruntea statului român al unui om al său! Rezultatul îl resimțim astăzi! O Românie feudalizată politic, o Românie sub ocupație, pusă la îndemâna jafului străinătății care nu s-a sfiit să exploateze resursele neprotejate ale unei țări ai cărei guvernanți i-au predat, pe rând, cheile  identității și suveranității naționale!

Atașez mai jos articolul ziaristului Florin Gabriel Mărculescu Moţiunea Iordache – şah la Securitate”, publicat în România Liberă, 8 mai 1991

Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti

Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale

„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:

Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991

Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin, şi aproape pe faţă, de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.

Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”

Moţiunea Iordache – Şah la Securitate

„Un grup de  deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.

Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.

Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.

Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…

Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).

Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea…

‘Se unește cu mama sa, România!’ – Anul 1918, 27 martie

Sfatul Tarii - 1917-1918

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România!”

Întrebați-i astăzi pe cei patru președinți ai României post-decembriste și pe cei cinci președinți aleși ai Statului Moldova, dacă ar semna, fie și cu 98 de ani mai târziu, această Declarație-Rezoluție de Unire a neamului românesc!

Și mai întrebați-i de ce nu sunt încă pregătiți să întâmpine cu hărnicie, umilință și demnitate sfârșitul unui secol al înstrăinării românilor de familia lor cea mare!

Trăiască România reîntregită!

Vreau să apuc să trăiesc această zi în care clopotele României vor bate la unison un imn de slavă închinat Celui care, la bine și la rău, ne-a ținut nevătămați prin vremuri vitrege până în lumea de astăzi! 

Claudiu Iordache

27 martie 2016 

Declaratia Sfatului Tarii Republicii Democratice Moldovenesti

Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

Ziua Martirilor – Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015

Predica Înalt Preasfințitului Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, 17 decembrie 2015, ziua comemorării morților Timișoarei căzuți în Revoluția din Decembrie 1989:

Iubiți frați și surori întru Domnul,  

Este prima dată în viața mea când urc pe treptele acestei Catedrale nu pe un covor de flori, ci pe un covor de sânge și de lacrimi. Acest covor n-a fost țesut într-o altă parte a țării, ci aici: de copii, de tineri, de bărbați și de femei care au plecat în zori de zi să se întâlnească cu moartea.

În general oamenii fug de moarte, dar cei ce au pierit și cei ce mai sunt încă printre noi, în zorii acestei zile, s-au rugat lui Dumnezeu și au zis “Doamne, ajută-mi să înving moartea!” Și au învins-o! Au învins moartea unei națiuni, au învins ateismul, au învins și au aprins lumina neamului nostru românesc. Aici la Timișoara s-a aprins prima candelă, însă în această candelă n-au pus untdelemn, ci au pus ca să ardă sângele lor, și lacrimi. Atât timp cât în candela neamului nostru românesc va arde sânge de martir, nădăjduim ca neamul nostru să nu piară!

O vreme, câteva zile, Timișoara era primul oraș liber al României, și de aici, din această candelă, s-a aprins lumina care s-a revărsat peste întreg spațiul nostru românesc. Bunul Dumnezeu sa-i odihnească în corturile drepților pe cei care astăzi ne-au așternut nouă nu numai pe treptele acestei Catedrale, ci peste întreg orașul, covorul acesta presărat cu nestemate, presărat cu viață, cu sânge și cu lacrimi. Mai sunt și astăzi lacrimi aici, în Timișoara, și Dumnezeu să mângâie inimile celor îndurerați, și să fie întru nădejde că se vor întâlni cu fiii lor, cu soții lor, în împărăția luminii lui Dumnezeu.

Iubiți frați care ați participat atunci, în 1989, aici, vă suntem datori, cu cinste, cu recunoștință, și Dumnezeu să vă scrie în cartea neamului nostru românesc. Dumnezeu să ne ajute tuturor să putem să facem această sfântă pomenire mereu în bisericile noastre, să nu-i uităm, pentru că nici ei nu ne-au uitat, nu ne vor uita nici ei, niciodată, acolo unde sunt, în împărăția lui Dumnezeu. Veșnică să le fie pomenirea, și Dumnezeu să-i odihnească, alături de toți eroii neamului nostru românesc.

Cristos a înviat din morți!

Înalt Preasfințitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului
Timișoara, 17 decembrie 2015

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 1

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 2

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 3

Timisoara, Catedrala Mitropolitana, 17 decembrie 2015 - 4