1 Decembrie, Anul 2015. De ziua Mamei!

Rosenthal - Romania Revolutionara

Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum când se  știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: “Aici nu mai locuiește nimeni!”, când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul, cine va mai alunga omizile din livezile tale, cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?

Acum este 1 decembrie. Ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși, îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși, îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri, îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: “Deșteaptă-te, române?”

În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?

Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!

Și dacă poporul tău și acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a  unei mari făgăduieli neîmplinite…

1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!

*

Basarabia, ne priveşti?

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia – 1 Decembrie 1990)

 

Anunțuri

Viermele

Revoluția a reușit să desprindă România de Dictatura lui Ceaușescu, dar n-a reușit să elimine virușii ce i-au parazitat existența de-a lungul celor 45 de ani de comunism, oamenii fostei Securități continuând nestingheriți să-și dezvolte rețele cu ajutorul miilor de colaboraționiști, ascunși în toate ungherele societății! Eu le spun acestor ființe: Viermii! Ființe parazite, defecte, infectate și infectante, cu ajutorul cărora Securitatea a reușit să-și promoveze în continuare oamenii la putere! E destul să-i observi cum continuă să distrugă resursele tot mai secătuite ale țării. Căci funcția lor de parazit s-a menținut intacta! Putem afirma astăzi că România, în istoria sa contemporană, n-a avut un dușman mai periculos! S-a dovedit cu totul greșit că nu a existat o lege a statului eliberat care să îngrădească, pe parcursul anului 1990, accesul lor la putere! Ori tocmai această ezitare a îngenunchiat România! Încercările instituționale ale statului post-decembrist de a îngrădi accesul la putere a foștilor securiști au fost, pe rând, subminate! Recentele recalculări ale indemnizațiilor acordate luptătorilor cu rol determinant în Revoluția Română au ridicat la suprafață haitele colaboraționiștilor infiltrați în mișcarea revoluționară! Impostura reînflorește. Viermii Securității primesc din nou brevete de revoluționari. Unul dintre , cu merite insezizabile în Revoluția de la București, a solicitat și a primit recent aproape toate drepturile aferente. Asta după ce, la 25 de ani de la Revoluție, glorifică pe forumuri meritele Dictaturii și ale lui Ceaușescu personal! Toți aceștia, ascunși în pegra câinească din jurul nostru, continuă, harnic, să fie ce au fost și mai mult decât atât! Foștii agenți, colaboraționiști, se bucură astăzi de meritele celor drepți. Statul post-decembrist încă îi protejează, rânjind la noi la adăpostul Codului Penal! Dar oare nimeni în țara asta nu îndrăznește să-i înfrunte?

Dar să-l urmărim și pe viermele acesta (nu e singur în spatele atacului la persoană pe care îl dezvălui!) care pe de o parte îl laudă deșănțat pe Ceaușescu pe rețelele de socializare, și pe altă parte are certificat de revoluționar cu merite deosebite și rol determinant! Oare cum funcționează Legea în România?

Recent, viermele cu pricina a postat un text pe facebook în care își permite următoarele delațiuni:

“Conform Wikipedia:

Claudiu Iordache

N. 1942, București
Activitate profesională:
• Urmează facultatea de construcții din București și Timișoara, fără a-și termina studiile.
• Lucrează la Arad ca muncitor, apoi proiectant
• Revine la București, unde lucrează la magistrala București-Pitești, apoi la aeroport
• Din 1973 se stabilește la Timișoara, angajat la IPROTIM ca proiectant principal
În decembrie 1990 a fost fugărit pe străzile Timișorii de o mulțime înfuriată care-l acuza că ar fi trădat idealurile revoluției. După acest eveniment și-a dat demisia din FSN.
Începând cu sfârșitul anului 2004 este director general al Institutului Revoluției Române. Se pare că, la numirea în funcţia de DIRECTOR GENERAL al IRRD 89, „celebrul revoluţionar” NU AVEA STUDIILE NECESARE OCUPĂRII UNEI FUNCŢII ECHIVALENTE CU CEA DE SECRETAR DE STAT. Ar fi bine ca, dacă tot se face vâlvă cu „curăţenia morală a clasei… politice”, să verifice „cineva” când şi în ce condiţii a absolvit dl IORDACHE C o instituţie de învăţământ superior.
Din informaţiile pe care le deţinem, reiese că dl IORDACHE C. în perioada 2010-2014 ar fi urmat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Craiova.
Iată că avem deaface cu un „tânăr istoric” de circa 70 ani care a ocupat fără studiile necesare un post prin care „conducea şi îndruma istorici de renume.
ALOO, DNAAAA, ANIIII,…. SE AUDE…. ? „

*

Adevărul arată astfel:       

Nu m-a bătut nimeni, niciodată, la Timișoara. Am fost atras într-o capcană în 20 decembrie 1990, cu prilejul primei Comemorări a Revoluției de la Timișoara – în urma respectivului incident mi-am depus mandatul de deputat!

Am fost ales de către Colegiul Național al IRRD, conform legii, în funcția de director general, funcție de demnitate care nu pretinde studii superioare. Șase ani mai târziu, pregătind o carte despre antichitatea greacă, am dorit să înțeleg și mai aprofundat profesia de istoric. (Ulterior am publicat două eseuri despre antichitatea elina: “Egeea”, “Grec”) Mi-am absolvit studiile în anul 2010 cu lucrarea de licență: Revoluția românilor, notată cu calificativul maxim, lucrare pe care am publicat-o ulterior cu același titlu. În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat peste 20 de titluri, majoritatea lor având referințe prestigioase: Acad. Florin Constantiniu Valeriu Cristea, Ion Cristoiu, Corneliu Vlad, Dumitru Mazilu, Mircea Chelaru, din care citez câteva:

*

Academician Florin Constantiniu

Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu!

“De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, O Românie de câştigat, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006).

De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”.

Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158).

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu.

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele “boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: “Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16).

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor “reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţează nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului.

Claudiu Iordache mai speră: “Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este “o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: “Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189).

Când s-a lansat cartea la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: “Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui.

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există “o Românie de câştigat”: există “o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede, ar fi spre folosul tuturor.

*

Criticul Valeriu Cristea

“Nu m-am mirat când am aflat că domnul Claudiu Iordache, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai României noi, participant la Revoluţia de la Timişoara, printre ai cărei lideri s-a numărat, este şi scriitor: poet, romancier şi nu în ultimul rând dramaturg, cu numeroase volume depuse la diferite edituri, cu câteva piese “în lucru” la teatre din Bucureşti şi provincie. Doamnele Magdalena Popescu Bedrosian şi Ludmila Patlanjoglu, care au avut prilejul să parcurgă unele din manuscrisele sale, mi-au vorbit elogios despre ele. Ce a publicat dl. Claudiu Iordache până la Revoluţia din Decembrie 1989, sau dacă a publicat ceva, nu ştiu. Se pare că a debutat, ca poet, în unul din acele aberante volume colective, de tristă amintire, impuse tinerilor scriitori în ultimii ani ai dictaturii. După prăbuşirea acesteia – prăbuşire la care a contribuit direct – şi după abolirea cenzurii, d-lui Claudiu Iordache i-a apărut doar o singură carte, în toamna lui 1990, la editura “Facla”, culegerea de poezii intitulată “Unde, ce, când…”, de care ne vom ocupa imediat. Spuneam că nu m-am mirat aflând că dl. Claudiu Iordache, politehnician şi nu filolog ca formaţie, este scriitor, artist. Printre oamenii politici de orice culoare de la noi el face o figură aparte. Pare prea bun pentru această lume, prea nobil. Şi totuşi, cât ne-am dori ca politica să fie dominată de asemenea oameni!

Îl consider pe dl. Claudiu Iordache un om fericit. Pentru că în plină maturitate, la cumpăna vieţii, a avut şansa (da, e vorba şi de o şansă aici!), inspiraţia şi, desigur, curajul – la care cu toţii am visat dar pe care puţini dintre noi au izbutit să-l transforme când a fost nevoie din dorinţă în faptă – de a sta, la propriu, cu pieptul gol în faţa armelor într-un ceas hotărâtor al istoriei noastre. Poate tocmai de aceea, mărturisesc că am deschis cartea de poeme a d-lui Claudiu Iordache cu o anumită teamă. Câte calităţi poate avea un om, cât de dăruit poate fi el? M-am liniştit însă repede şi m-am bucurat constatând că autorul lui “Unde, ce, când…”, este un poet adevărat, cu o personalitate distinctă, cu un univers propriu. Volumul conţine versuri frumoase, nu puţine memorabile. Ca poet, dl. Claudiu Iordache e un meditativ, un melancolic, un discret, un delicat: “…fumul nărilor subţiri dă/ de gol ascunzătorile/ căprioarei”, scrie de pildă admirabil autorul, simulând un fel de raţionament cinegetic la capătul căruia se află, în chip de pradă, puritatea, una din ipostazele ei; sau: “În turnul parfumat/ al ţigării/ se roteşte/ balerina / de jad”. Cuvântul-cheie, şi probabil cel mai frecvent folosit în volum, este transparenţă: “transparenţă peste transparenţă, până la întunecarea uşoară a ideii de lume!”; realist-socialistele macarale “transportă/ mari bucăţi de transparenţă pe deasupra clădirilor” etc. Încercând să capteze “puţinele graiuri ale/ înaltului”, poetul urcă piscurile romanticilor, practică reflecţia alpină, de sus, simte “spinul de lună” înfigându-i-se cristic în frunte sau vede de aproape, ca într-un coşmar, cum “pe obrazul lunii/ a început să curgă/ emoţia”. Statura poetică înaltă a autorului, de “salcâm înnegurat la capătul câmpului”, mersul pe catalige, cu capul în nori nu-l împiedică însă pe acest cugetător grav şi visător solitar să înregistreze cu o surprinzătoare atenţie viaţa “mică” a cotidianului urban, de periferie mai ales, amestecat cu destule elemente rurale (felinarele ori fitilele de lămpi ţărăneşti sau vitele, a căror răsuflare “abureşte cerul”), ca şi viaţa, de asemenea mică, a naturii, cu umilele ştevii şi lucerne, cu grauri şi vrăbii. “La marginea oraşului, podoaba/ vieţilor simple…”; poetul evocă în special, după cum am spus, “cartierul periferiei” “calea ferată”, “raiul râpelor”, modestia “căsuţelor ieftine”, ori “casele cu/ acoperişuri înclinate,/ pe care curge uzura”, acoperişuri de şindrilă sau ţiglă, “fumurile de amiază”, “curtea de jos”, imaginea unui “muncitor ce întoarce înserarea/ acasă pe bicicletă” sau a bisericilor pustii, “atât de aglomerate de absenţe”: “M-am trezit în zori, odată cu/ strigătul sugarului gazdei. Acum scânceşte; fragil e/ drumul spre o mulţumire/ ce încetează curând! Am găsit pe masă o cană cu/ lapte şi pulberea fină a/ nopţii pierdute în lume”. Alteori oraşul e văzut “din avion”: “S-a înseninat, oraşul e/ sus pe dealuri” sau auzit din mijlocul lui : “oraşul sâsâie ca o gâscă”; într-o apariţie unică, fata cu cârlionţi, “atât de şlefuită de frumuseţe”: “O arsură a seninului, sub/ cerul înnourat, a făcut să/ învie, pe asfalt, umbra/ fetei cu cârlionţi: e/ atât de şlefuită de fru-/ museţe încât pare un/ porţelan, o pictură/ sidefie pe transparenţă!”. De la semeţia filozofării poetul se apleacă până la bătrânii ce “îşi ascund bronşitele sub fulare”, la “măruntele deprinderi ale celor abia treziţi”, la măturătorii matinali, ai “zilelor explodate”, la “privirea căluţului de trăsură”: “Dar nu/ mă sperie decât deşertul/ ce se întinde în privirea/ căluţului de trăsură, în/ care se sbiceşte încet/ lumina lumii din urmă!”. În ciuda “atâtor/ calendare cedate (s.n.)”, a trecerii ireversibile a timpului, poetul caută un ideal al simplităţii: “Dacă aş/ trăi infinit pe pământ/ lângă o femeie, mi-ar/ fi de ajuns dacă, în/ vinul ploii, mi-aş/ întinde, din când în/ când, cana de tablă!”, al intimităţii curate: “suntem/ chemaţi la cină, gaz-/ da îşi scutură gluga/ şi arată masa. Văd/ pâinea, sarea şi lin-/ gura!…”, al calmului şi împăcării: “Întunecare, se îngroaşă/ lumina plină la muşchi, în/ arborii pădurii fumegă a-/ murguri, soarele coboară/ într-o palmă deschisă de/ oboseală, mă simt răsplă-/ tit de o linişte care e/ cu putinţă”. Transparenţa merge în poezia d-lui. Claudiu Iordache mână în mână cu tăcerea: “Calculat de calmă este tăcerea”. Există şi un “instrument ce intonează tăcerea” şi poetul accede la “concertul” acelui instrument. Dramatismul, precaritatea existenţei nu sunt eludate ci doar puse, din decenţă, în surdină. „Până aici/ am dansat/ pe cuţit”, spune undeva poetul, care în altă parte exclamă: “Rămână cine merită!”. Omul trece, potrivit condiţiei sale, “poduri lungi/ de hârtie/ înmuiate/ de ploaia/ divină”. Echilibrul nu e decît “o mică netulburare, înspre/ care tânjim”. Cel mai bine ştie acest lucru delicatul fluture: “nu este un echi-/ libru amiaza, ci un armis-/ tiţiu şi fluturele o ştie/ cel mai bine, trăind!”.

Poezia d-lui Claudiu Iordache este şi o admirabilă poezie a poeziei, a scrierii, a aşteptării, a negrăbirii acesteia: “dar tu,/ bătrâne penitent,/ aştepţi ca să fie/ poemul!”; “La un pas îmi păreau cu-/ vintele, pentru a le potrivi pe/ coroana înaltă a poemului, dar/ mă ţineam lângă linişte!”. În sfârşit poezia se aude, vine: “Mi-am a-/ tins uneltele pentru scris/ ci poezia următoare se aude/ trecând cu călcâiele moi/ pe pagina de hârtie!” Uneori poezia nu e înăuntru ci în afară, ea cade ca din cer: “Ninge./ E mirosul nopţii./ Mă opresc să respir./ Poemul e în afară,/ coborât pe petice/ de hârtie”. Procesul de creaţie e trudnic, cere sacrificii, renunţări: “Patruzeci de porţi/ se închid/ până se deschide/ poemul”. În a sa “chilie a scrisului” poetul e adeseori surprins de “pata de cerneală a orei târzii”: “Pe fila mea se lăţeşte pa-/ ta de cerneală a orei târ- / zii, norul vremii e în de-/ clin!”.

Folosind cu încredere personificările: “Pe două tălpi/ se ridică evenimentul zilei,/ până la fereastră şi îmi zice:/ contez pe mărturia ta!” poetul abuzează uneori de ele, pentru ca alteori să oscileze între facil (p.44) şi preţios (p.42). De asemenea, un anume bombasticism îi periclitează nu o dată versul : “Se năruie zidul pe/ care odată îşi sprijinise/ fruntea, speranţa”.

În general însă o neobişnuită intensitate a trăirii găseşte în poezia d-lui Claudiu Iordache căi potrivite de exprimare. Interogaţiile sale au de aceea gravitate, greutate: “Ce caut pe lumea/ asta în care n-am pute-/ rea să rezist năruirii?”; “Ce se întâm-/ plă cu viaţa mea?“ M-a/ înghiontit să mă ascund/ aici, la periferia înaltă/ a agitaţiei omeneşti doar/ pentru a huli ? Rămân/ nesigur sub povara cerului întreg, în care trans-/ parenţa e greutatea, ascultând atent foşnetul/ stelelor, atent la invi-/ taţia abia şoptită de/ a trăi!”, aspiraţiile – zbucium aspru neprefăcut: “De-aş putea risi-/ pi puterea care mă înde-/ părtează de adevăr …”. În final, iată şi acest credo: “În simpla învie-/ re cred, în floa-/ rea ce se ridică/ şi îmi vorbeşte,/ în înţelegerea/ pe care o pierd/ pentru a mă ului,/ înfricoşat de a-/ păsarea zorilor/ care vin să-şi / sape vremurile/ acum, pe pământ”.

*

Dr. Mircea Chelaru

Nu este uşor să citeşti o carte scrisă de Claudiu Iordache! Mai ales când eşti pus sub apăsarea unui titlu cu interogaţie alternativă. Dar este şi mai dificil să înţelegi taina resorturilor ascunse în acest Om, care-i dau puterea să scrie astfel… L-am urmărit atent în evoluţia sa recentă şi mărturisesc că descopăr, de fiecare dată, o altă persoană, dar care aparţine aceleiaşi conştiinţe, lucide şi dureroase. Învăţasem cândva că luciditatea este izvorul dramei, al căutării fără de sfârşit şi în consecinţă este incompatibilă cu fericirea.

Adesea am negat valabilitatea unor aforisme de raft, bune mai mult pentru extravaganţe docte cu mare încărcătură de epatare. Se pare că în cazul lui Claudiu Iordache luciditatea este unica stare de existenţă, asuprindu-se pe sine cu ultima pedeapsă: remuşcarea! El îşi refuză fericirea privată. Şi se acuză de a nu fi vegheat cu ochiul lui Argus asupra istoriei la care s-a făcut părtaş. Recunoaşte că a fost dintre aceia care “au făcut istoria fără a şti ce istorie fac!”

Dacă aş fi conceput această prefaţă prin comentariu simultan cu parcurgerea cărţii, cu siguranţă abordarea mea ar fi fost cu mult diferită. Dar am avut curiozitatea să mă duc până la capăt. Şi acolo am dat de resemnare… acolo am dat peste amurgul rebelului însingurat obosit de atâta plâns cu lacrimi de sânge. Şi m-am reîntors, ca dintr-o călătorie năucitoare, pregătit ca pentru o ceremonie a iniţierii…

Obosit de atâta adevăr de plumb, mi-am căutat refugiul în afara gândurilor, devenite copleşitor de triste. Am încercat să accept torentele de contestaţie impunându-mi regula simplităţii, a decantării senine, chiar indiferente, pentru a putea face diferenţa între construcţia voit calculată şi şarjele de trăire nudă. Intrasem însă într-o uriaşă încăpere invadată de florile de mucegai ale timpului în care “românii suferă ca şi cum suferinţa lor ar fi maxima dovadă când se neclintesc în dinamica dezlănţuită a lumii”. Eram în faţa unui supliciu al conştiinţei de sine care îmi făcea dovada vinovăţiei noastre colective.

Întoarcerea în trecutul recent pe care ne-o impune Claudiu Iordache contorizează timpul existenţei noastre reziduale. Este o călătorie în gaura neagră a descompunerii noastre morale. Imagini halucinante. Reluate sacadat şi trist pentru a fi scrijelite în memoria noastră prostituată. Zidiţi în durere, ne refugiem mai mereu în mituri consumate, iar voinţa ne este paralizată de laşitatea publică. Pentru a reclădi această Românie ne-ar trebui un imens recycle bin, un tomberon social la care să aruncăm toate dedublările unei societăţi în descompunere. Pentru autor, România este asemenea unui grajd burghez în care aleşii sunt nevrednicii noştri cu care ne-am obişnuit, canaliile noastre cu existenţă de hambar “în care poţi arunca totul sau uita totul”. România este diurna pleşcarilor, care ne conjugă viaţa cu dispreţ numai la timpul trecut. Iată de ce “părem a fi ţiganii propriei noastre ţări. România este şatra noastră, pe care “alogenii” noştri o luminează, până foarte departe, cu ferocitatea lăcomiei lor infinite!”

Strigătul de revoltă devine tragic atunci când constată că noua clasă pleşcărească este consumatoarea sufletului revoluţiei române, uzurpatoarea de fapt a legitimităţii unui popor întreg. El ştie că naţiunea română a aţipit pe un colţ de istorie, iar a o face să reînvie este o chestiune de miracol. Pentru că România încă mai este o ţară cu mintea ocupată! Pentru că şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, în România doar canaliile sunt harnice! Numai ele trudesc la dezastrul tuturor. România de astăzi, o continuă sărbătoare a tâlharilor!

Discursul acuzator iese din constatare şi aduce în faţa judecăţii noastre un tablou al ruşinii care ne încearcă: “cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd post-decembrist, absenţa elitelor morale (oameni de spirit, oameni de suflet, oameni de cultură, căptuşiţi cu doctorate şi cu diplome care se vând pe bani) buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: ”Fiecare are un preţ”, familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la furt şi la crimă”.

Claudiu Iordache ne dă şi explicaţia funcţiei acestei pecingini sociale. Pe lângă faptul de a fi un popor contemplativ şi cu o moralitate îndoielnică, ne-am căpătuit şi cu una dintre cele mai corupte şi putrede clase de parveniţi din întreaga Europă! Explicabil, în consecinţă. Aşa a fost posibil să se încuibeze politicianismul cosmopolit secondat de mimeţii unei oculte guvernamental-masonice, ineficientă şi haotică. Aceştia, mânaţi de orgolii stupide au abandonat orice preocupare naţională supunându-se directivelor congregaţiei. Rămâne ca argumentele viitoare să întregească această prezumţie, deloc de neglijat, cu acelaşi discernământ atent cu care ne-a obişnuit autorul.

Tot astfel ne putem explica de ce am ajuns ţara cu cele mai ieftine prostituate, cu cei mai numeroşi şuţi şi cu justiţia cea mai “expeditivă”. Pentru că în această ţară pe care o invocă, penibil, tocmai cei care au supus-o jafului total, orice raţiune a ruşinii a îngheţat în siberii de conştiinţă… În această ţară s-au molfăit idealurile şi au fost scuipate ca pe o “ciungă”, coborând ideea de naţiune într-o văgăună a agoniei. Suntem forţaţi să trăim, de pe azi pe mâine, după renumita zicală a capului plecat. În această lume descompusă am ajuns atât de jos încât până şi un muşuroi de furnici ni se pare un munte. De altfel, sentinţa autorului este axiomatică: “nu rabdă timpul o naţiune care nu-şi mai ară orgoliul. Jaful fără pedeapsă la care e supus România de către cei ce par a o locui cu chirie este, poate, ultimul efect al decăderii sale”.

Cumplită realitate! Citesc şi încerc să mă încurajez. Am în faţa ochilor o evadare rebelă dintr-un convenţional stâlcit. O imensă paradă de impostori fac din rutină marşul funebru al ultimului drum către nimic… Morala este ca un Iov spălat pe picioare de ziua ipocriziei naţionale în care toţi nemernicii se pocăiesc. Fără voia noastră trăim subliminal în psihologia complexului lui Oedip. Hăitaşi politici ne înghesuie în lagărul de ostatici fără identitate pentru că ei ne-au cumpărat deja numele. “Ţara noastră pare colonizată de către un trib rezidual al istoriei, în care demnitatea celor atât de rari se lasă înecată în mlaştina celor atât de mulţi. Omul-mulţime al românilor este o funcţie fără geniu a unei supravieţuiri în neştire. Căci aici am ajuns! De la inocenţa de sine la neştirea de sine. Până la ura de sine mai este un pas, pe care-l fac deja cei care nu se mai suportă trăind, în ţara lor de baştină, o fatalitate nevindecabilă”. A început execuţia României!

Când am citit prima dată titlul cărţii l-am considerat un simplu joc stilistic, o antinomie de efect scriitoricesc. Apoi mi-a atras atenţia că în această carte totul este prezentat cu o rigoare inginerească, iar joaca de-a cuvintele este o nevinovată impresie a cititorului. Am căutat argumentele care ar susţine cea de-a doua parte a titlului. Am recitit paragrafe întregi încercând să descopăr resursa minimă pentru o Românie de reconstruit aşa cum voia autorul să ne sugereze că se poate. Dacă nu am reuşit noi, care avem pretenţia unei robuste construcţii optimiste, poate o faceţi dumneavoastră, cititorii cuminţi şi atenţi ai aceste cărţi-rechizitoriu, cu drept de beneficiu personal.

Finalul cărţii este ca o grindină ropotitoare, rece şi nemiloasă. El vede că în această lume decăzută, a unui destin uman biruit, singura afacere înfloritoare a rămas minciuna celor de sus. Trimiterea este directă, sarcastică dar exactă la: “nuda realitate a partidelor româneşti: înjghebări, devălmăşii cinice, făţarnice, egoiste, mitomane şi cârcotaşe. Partidele româneşti consolidează domnia bunului plac iar când nu sunt copii oligofreni ai societăţii româneşti, devin ruşinea manifestă a ţării în care se află”.

Pe fondul unui discurs al schimbării radicale se are în vedere construcţia unei şanse. Când sugerează că “pentru România, totul este de refăcut, căci însăşi România este o credinţă neterminată!” Claudiu Iordache proclamă sfinţenia şi mesianismul generaţiilor viitoare. Dar nici măcar acest gen de speranţă nu mai primeşte drept de rezidenţă înăuntrul scrutării româneşti. Pentru românul obişnuit timpul este o colibă. Îndemnul meu de a mai găsi calea spre o Românie de construit mi-a fost mistuit de ultima tristeţe…

Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică, devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merg cu jalba la împărăţiile lor recunoscute pentru a o incrimina cu vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre mare performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii.

În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce, doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre.

Unde facem recurs ?

*

TEATRU 

Într-un Tomis întârziat

Leopoldina Bălănuţă: Impact tulburător, citirea pieselor lui Claudiu Iordache! Strigăt lucid, nepătimaş, al unui suflet aureolat de conştiinţa de a fi şi de a rămâne de partea artei ce adaugă istoriei transfigurare…  Dacă această piesă ar fi apărut pe scenă atunci când a fost scrisă, poate că ar fi determinat un adaos de putere sufletelor noastre, îndemnându-le să se ridice împotriva exilului Artei. Şi drept ar fi ca piesele sale să urce pe scenă, spre onoarea artei teatrale româneşti

Alexandru Darie: În toamna anului 1987, doamna Leopoldina Bălănuţă îmi oferă textul unui necunoscut, o piesă, spunea Domnia-sa, scrisă special şi care îi era dedicată. „Lămpaşul”, de Claudiu Iordache. L-am deschis cu neîncredere. După câteva pagini eram pur şi simplu bulversat. Năvălea peste mine o lume plină de forţă şi rigoare artistică, scrisă cu sânge. O tulburătoare parabolă a morţii, a unor suflete mutilate de nepăsarea şi frigul din jur, un strigăt disperat de deznădejde! Câtă simplitate, câtă sinceră poezie! Şi mai ales, ce curaj! Curajul de a vorbi limpede despre singurătatea fiecăruia dintre noi, de a fi realist cu mijloacele suprarealismului, curajul de a face metafizică şi de a avea mister, Kafka şi Dostoievski într-o realitate orwelliană

Theodor Mănescu, dramaturg: Teatrul Mic a înaintat textul piesei „Într-un Tomis întârziat” la comisia CC al PCR, profesorului Ion Ardeleanu, de la care nu s-a primit răspuns, iar în comisia ideologică a CC al PCR piesa a fost condamnată, pe baza argumentelor lui Paul Tutungiu, în prezenţa lui Petru Enache, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, şi apărată de Dinu Săraru.

*

Magdalena Bedrosian – director Editura „Cartea Românească”, ianuarie 1990

Oameni fără eternitate, Faraonul, Piramida, Biblioteca, Diaspora… proze de sondaj al adâncurilor psihice intersectate de notaţii ale concretului actual duse până la vehemenţă, sau alegorii transparente ale unui sistem concentraţionar, apăsător până la sufocare, manuscrisele lui Claudiu Iordache descriu condiţia insului de excepţie într-un univers care refuză şi ostracizează tot ce i se opune. Frazarea abundentă, vertijul inovaţiilor lexicale, rupturile de spaţiu şi timp, trecerile în cascadă de la inventarul obiectual la consideraţii de maximă generalitate sociologică şi politică le conferă acestor proze o specificitate aparte, în care rigorile epicului se aliază cu impetuozitatea poematicului.

Condiţiile din ce în ce mai restrictive care au dus, după 1983, la eliminarea încă din start a anumitor tipuri de scriituri, au făcut ca manuscrisele lui Claudiu Iordache să nu poată participa la concursurile de debut ale editurii, altfel decât prin operarea unor grave amputări şi manipulări, cu care nici redacţia, nici autorul nu au fost de acord.

De aici înainte, publicarea romanelor lui Claudiu Iordache devine nu doar posibilă, dar şi necesară. Perseverent şi productiv, dotat cu acea încredere în sine plină de orgoliu şi modestie care îl obligă să-şi ducă încă o dată şi încă o dată până la capăt lucrul, chiar în absenţa confirmării publice, vitală pentru un tânăr autor, Claudiu Iordache se dovedeşte, prin ceea ce a realizat până acum şi prin exigenţa morală care îi prezidează creaţia şi atitudinea, un scriitor adevărat.

*

Igor Butnaru – cronică publicată în România Liberă, 17 decembrie 1994

ISUS S-A NĂSCUT LA TIMIŞOARA  

La 16 decembrie, după amiaza, acum exact cinci ani, la Timişoara s-a născut speranţa românilor în adevăr şi libertate. Anume această zi şi oră din anul acesta a ales Claudiu Iordache, unul dintre liderii revoluţiei de atunci, pentru lansarea în Capitală a cărţii sale despre zilele în care oraşul-martir şi-a urcat Golgota spre nemurire în istoria românilor. Este mai mult decât „litania unui dezamăgit” – cum îşi intitulează chiar autorul capitolul de început al cărţii. Şi chiar mai mult decât un rechizitoriu al furiilor speranţei unei întregi naţiuni. Este Răstignirea sa spre izbăvire, care, Doamne, pare tot mai de neîmplinit.

Totul e adevărat. Totul este dramatic, dureros, ca o rană deschisă. Citiţi capitole ca „Ucide, dară fără să curgă sânge”, „Să ne temem de Brucan”, „Vă acuz de politică antiunionistă!”, „Caracatocraţia”, „Salvaţi România” … şi veţi înţelege de ce Iisus s-a născut la Timişoara, în Decembrie 89.

O carte dedicată „tuturor frumos veniţilor în Revoluţia din Decembrie, precum şi memoriei lui Călin Nemeş”.

*

Prof. Dr. Miodrag Milin

“Cu diplomă, fără diplomă, dl. Claudiu Iordache știe mai multă carte decât o facultate întreagă. Să fie sănătos și el, și profesorii lui din Craiova. Dl. Iordache i-a îndatorat atât de mult pe timișoreni și pe toți românii în ‘89 încât toate studiile din lume nu-l răsplătesc îndeajuns!”

*

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

De-a lungul acestor ani am ales să nu vorbesc despre faptele mele, pentru că erau numai ale mele, nu le datoram nimănui, și am considerat că nu eu eram în măsură să vorbesc despre ele. O fac astăzi, chemând în sprijinul faptelor mele vocile celor ce le-au recunoscut și prețuit de-a lungul timpului, o fac de această dată pentru ca și viermii să le cunoască!

Claudiu Iordache

25 octombrie 2015

claudiu-iordache-in-multimea-din-fata-operei-timisoara-inainte-de-a-urca-in-balcon-20-decembrie-1989

claudiu-iordache-in-balconul-operei-timisoara-20-decembrie-1989

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

24 Ianuarie, in aeternum

Pentru că nu e departe ziua de 24 Ianuarie, mi-am propus să amintesc unioniștilor români încercările deja uitate de a apropia momentul Unificării depline a Statului Român.

Alături de Ioan Alexandru, Mircea Druc și Iulie Roșca, am scris în casa mea manifestul intitulat Consiliul Național al Unirii. Proiectul a fost lansat la Chișinău, cu care prilej am luat cuvântul! Înainte de sărbătoarea neamului reîntregit ce a avut la la Iași, în 24 ianuarie 1991, am luat cuvântul în Camera Deputaților cerând parlamentarilor români să vină la Iași. Televiziunea Națională a programat intervenția după ora 12 noaptea! La Iași, pentru prima oară în istoria României moderne, a avut loc prima și singura Ședință a deputaților basarabeni și români, cu care prilej a fost ales drept președinte al Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc! În același an după Puciul din septembrie de la Moscova, șansele unui puci la București au crescut. Eșecul Puciului a dus la desprinderea de Uniunea Sovietică a mai multor republici unionale, între care Moldova. Fapt deloc uzual, Comisiile Permanente ale celor două Camere Parlamentare s-au grăbit să recunoască existența noului stat moldovean, fără a-i consulta pe frații basarabeni! Am cerut demisia celor doi președinți de Camere! Am cerut, de asemenea, ca recunoașterea celui de al doilea stat românesc să aibă loc doar ca o etapă intermediară a Unirii cu România! Am luat de mai multe ori cuvântul în Parlament pentru a trezi conștiința aleșilor. Dar Parlamentul Român a votat, cu o singură excepție, recunoașterea Statului Moldova, stat care de atunci a rămas tot mai departe de aspirațiile reîntregirii! Tot de atunci am devenit total izolat în societatea românească. („Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

De 3 ori izolat: pentru că am participat la Revoluția Română, pentru că am cerut Reîntregirea Statului Român, pentru că am propus deschiderea Dosarelor de Securitate ale celor din puterea legislativă, executivă și judecătorească! Atunci am pierdut Reîntregirea, frați români! Momentul acela cred că nu se va mai repeta! Doar dacă Dumnezeu se va mai milostivi vreodată de noi!

Sper ca textele pe care vi le pun acum la dispoziție să vă aducă aminte!

Cu drag!

Claudiu Iordache

Moldova Marea Adunare pentru Independenta 1991

„În decembrie 1991 Claudiu Iordache va fi alături de Mircea Druc, Iurie Roşca şi Ioan Alexandru la Chişinău, unde va fi anunţată întemeierea Consiliului Naţional al Unirii, prima organizaţie unionistă a României postdecembriste.

În 24 ianuarie 1992, la Iaşi, în prezenţa deputaţilor basarabeni şi români şi aproape a tuturor liderilor de partid, Mircea Druc este ales primul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. În august-septembrie ale aceluiaşi an, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă. Dar Guvernul de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român) Momentul nu se va mai repeta. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii să nu accepte independenţa unui al doilea stat românesc, decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi, de altfel, singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare .”

Fragmente din cartea Agonia postdecembristă, capitolul Basarabia

Moldova - Adunarea pentru Independenta 1991

“Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată ţara, aici, la Alba Iulia.”

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria, şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria lor şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România.

(Alba Iulia /1 Decembrie 1990)

Actul Unirii votat de Sfatul Tarii la 27 Martie 1918

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie - 1 Decembrie 1918

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor deputaţi,

Cunoaştem împreună desfăşurarea evenimentelor după 19 august 1991. Într-un moment în care puterea comunistă mondială îşi juca toate şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşităţii, atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii întregi. De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul presant al istoriei, în vreme ce Parlamentul României şi-a refuzat pur şi simplu onoarea de a fi fost alături de Parlamentul Basarabiei, care îi cerea ajutorul.

Domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Nu cunoaştem încă poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă, începând cu 20 august, lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda imediat la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului României, eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le deţineţi, în calitate de preşedinte de cameră legislativă, ce vă expune obligatoriu unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutele Parlamentului, dar imperios necesară.

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

V-am urmărit atent comportamentul de-a lungul ultimelor douăsprezece luni de lucrări în această Cameră, pe care încet-încet aţi aservit-o rigorilor dumneavoastră, şi pot astăzi să declar că în trei ocazii de excepţie aţi ratat să vă comportaţi la înălţimea rangului de preşedinte al Camerei inferioare a Parlamentului României.

Aţi fost pentru temporizarea deschiderii fondului “Libertatea”, spre cerinţele stringente ale Asociaţiei Răniţilor Revoluţiei.

Aţi dezavuat iniţial ideea ca Parlamentul să consacre, printr-o şedinţă comună a celor două Camere, evenimentul revoltei de la Braşov.

Aţi ales să împărţiţi o vină de neiertat, împreună cu omologul dumneavoastră de la Senat, neconvocând imediat după anunţarea puciului de la Moscova o şedinţă extraordinară şi permanentă care să permită celor două Camere să decidă ele primele, în numele poporului român, toate acele acte pe care situaţia explozivă a zilelor respective putea să le impună Parlamentului României.

Astăzi, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentare, precizez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerei pot să vi-l dea, să recurgeţi împreună cu domnul preşedinte al Senatului la soluţia onoarei, şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre îndelung aşteptată şi pe care România însăşi ar primi-o cu uşurare.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

La 27 august 1991, Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul, printr-o şedinţă solemnă simultană cu şedinţa Parlamentului Basarabiei, declaraţia pentru istorie a acestuia din urmă.

Salut şi mă plec până la pământ înaintea Parlamentului Basarabiei şi înaintea preşedintelui Basarabiei şi înaintea românilor Basarabiei şi înaintea poporului român în întregul său, care se reîntemeiază acum.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

S-a dovedit încă o dată că în România nu există instituţiile statului de drept sau dacă există, puterea poporului este împiedicată să ajungă la ele. Ori, cei ce înfrânează această transferare legitimă de prerogative sunt ascunşi în cutele mantalei de revanşă a comunismului. Este ultimul moment pentru a le dezarma braţul! În zilele ce urmează să decidem asupra acelor interdicţii care, departe de a slăbi democraţia, o întăresc, nimicind elanul distructiv al duşmanilor ei. Să hotărâm, deci, asupra legilor ce trebuie să încheie pentru totdeauna cariera comunismului românesc.

Revenind la situaţia din Basarabia, propun colegilor mei iniţiativa formării unei delegaţii permanente care să obţină asentimentul de a participa la lucrările Parlamentului Basarabiei.

Propun, de asemenea, preafericiţilor şi preainvidiaţilor români din Parlamentul Basarabiei să decidă asupra unui demers simetric, pentru că oricât vor încerca să ne abată din drum adversităţile istoriei, noi nu putem merge decât împreună, prin puterea de spirit şi de sânge a aceluiaşi neam.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Europa ignoră voinţa noastră, nu a statelor mici, ci a statelor umile. Nu e de mirare că Moldova suverană nu a primit recunoaşterea ei în afara Gruziei şi a României, dacă România însăşi a fost timidă.

Acum avem prilejul unic să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional.

Propun Adunării Deputaţilor şi Senatului României deschiderea procedurilor legale şi legitime pentru acordarea imediată a cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei.

Aici, în această Cameră, unde patria a fost atât de des invocată, am speranţa nestrămutată că veţi şti să dovediţi credinţa şi puterea necesară pentru zidirea reîntregirii ei.

Vă mulţumesc.

Claudiu Iordache

 

Domnul Marţian Dan: Vă rog să fiţi de acord cu domnul Dan Popovici să intervină pe această temă.

Domnul Dan Popovici: (…) La articolul 119 al regulamentului de funcţionare noi am votat următoarele: “Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribuna Adunării cât şi din sala de şedinţe”. Tot ceea ce s-a spus până acum nu poate fi decât o “arie a calomniei”, indiferent cui a fost adresată. Ţinând cont de acest articol, vă rog a emite o hotărâre privind articolul 172, să-l aplicăm deputatului Claudiu Iordache şi anume, vă rog frumos, putem accepta, dacă dumneavoastră veţi fi de acord, aplicarea sancţiunii de interzicere la lucrările acestei Adunări pe o perioadă de 15 zile.

(2 septembrie 1991)

 

*

 

Domnilor senatori şi deputaţi,

Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, între instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept.La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat.

Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu sesizaţi cât de important este ca acest Parlament să-şi asume puterea în stat.

Sigur că s-a ridicat problema dacă între 19 şi 27 august în România, au existat condiţii care să pună sub semnul riscului siguranţa naţională. Eu vă garantez că au existat! Încă din ziua de 20 au fost create liste cu persoane ce trebuiau reprimate.Una din aceste liste a fost predată guvernului, şi conţine chiar persoane din actualul guvern. A fost o situaţie extraordinară pe care noi n-am putut să o întâmpinăm decât prin nişte decizii extrem de limitate de putere, prin Declaraţia Preşedintelui, prin intervenţia guvernului, prin Declaraţia Consiliului Suprem de Apărare. Parlamentul României nu a fost de găsit, şi de-ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul său, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte birouri permanente ar fi luat o decizie în numele nostru.

Eu nu voi vota rezoluţia celor două birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state române. Aş dori să reamintesc că am întrevăzut şi am propus ieri o soluţie: ideea de a acorda cetăţenie română cetăţenilor Basarabiei ar fi deschis, la alegerile legislative din primăvara anului viitor, posibilitatea ca bărbaţii ai Moldovei să participe la alegerile româneşti, şi să obţinem, printr-o voinţă comună, o soluţie de unificare a celor două state, care, deocamdată, subzistă în fragilitatea condiţiilor actuale.

Claudiu Iordache

(3 septembrie 1991)

 

*

 

Români din Basarabia!

Într-o astfel de zi, ce aniversează Reîntregirea Neamului Românesc, unde este preşedintele Iliescu? Aici, în Piaţa Sfatului din Chişinău, lângă noi? Unde este acum preşedintele Snegur? La Alba Iulia?

Fraţi basarabeni şi bucovineni,

Cu un an în urmă, la 1 Decembrie 1990, am evocat la Alba Iulia Bucovina şi Basarabia!

Ele lipseau acolo, la prima sărbătoare a României eliberată de dictatură!

Astăzi, de-am fi sosit aici, la Chişinău, împreună cu fraţii mei, să vă spunem: “Am venit să vă luăm, o dată cu Basarabia şi cu Bucovina, să vă ducem la Patria Mumă!” n-am fi avut fericire mai desăvârşită!

Dar această întregire pretinde voinţa întregului popor român şi cred nestrămutat că această voinţă va spulbera curând frontierele ce ne mai despart încă!

Fraţi basarabeni şi bucovineni, lumea se cutremură din nou; cei ce vor simţi primii cursul acestei mişcări a neamurilor europene şi nu se vor aşeza de-a curmezişul, vor trăi clipele răsplătirii credinţei lor!

Să fim pregătiţi pentru anul care urmează; noi poporul, ca şi preşedinţii noştri efemeri, căci simt că istoria va răsplăti curând Revoluţia!

Este adevărat, mai există voci ce ne vorbesc despre oleacă de independenţă, ca şi despre oleacă de libertate, şi aici şi acolo, uitând că răgazul cerut vremurilor tulburi s-ar putea întoarce împotriva aspiraţiilor noastre!

Mai sunt voci ce ne spun: Nu forţaţi, căci ei nu vor Unirea!

Care ei, vă întreb?

Eu, român din ţara fără de voi, vreau Unirea, pentru a fi întreg ca fiinţă şi neam! Poate cineva trăi bucuria de a rămâne neîntreg până la capătul vieţii?

Mai sunt voci ce nu vor decât o Unire a Moldovei?

Îl rog cuviincios să se unească, dacă aşa vor ei, cu Moldova Română, dar cu Moldova de la Prut şi până la Timişoara!

Altfel de Unire noi nu ne dorim! Noi ne dorim Unirea Ţării, a pământurilor ei şi a poporului său; prin voinţa lui Dumnezeu, unită deja o dată în faţa lui, la 1 Decembrie 1918.

Dumnezeu să ne vină în ajutor!

Claudiu Iordache

(Chişinău, 1 decembrie 1991)

 

*

 

Sub semnul DOMNULUI UNIFICATOR

Vom atinge curând ziua de 24 ianuarie 1992 a calendarului românesc. Consiliul Naţional al Unirii, în componenţa căruia se regăsesc 130 de deputaţi de la Bucureşti şi 50 de deputaţi de la Chişinău, vă cheamă la Iaşi în vinerea acestei săptămâni, în care vor bate clopotele conştiinţei reîntregirii neamului românesc!

Să nu ne fie teamă, pentru că noi nu vom forţa mâna istoriei, deşi istoria a forţat deseori mâna poporului.

Dar fără Basarabia, fără Bucovina şi Ţinutul Herţei, noi am fost şi rămânem infirmi! Vom merge, deci, la Iaşi, pe urmele destinului naţional, pentru a ne releva nouă înşine suferinţa de a continua să rămânem despărţiţi de toată România din stânga Prutului, dar şi voinţa de a curma această suferinţă curând!

La Iaşi o sută de fraţi basarabeni şi bucovineni vor veni să vă îmbrăţişeze. Rămâne acestei capitale a Moldovei istorice privilegiul de a fi casa găzduirii primei întâlniri panromâneşti din decurgerea frământată a acestui sfârşit de veac. Acolo vom putea declara Europei întregi că România nu se va împăca vreodată cu nesocotirea drepturilor ei.

De aceea îi aşteptăm la Iaş, pe sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi pe conducătorii Armatei Române.

Fie că această adunare a celei de-a treia generaţii unioniste româneşti, la succesul căreia ar trebui să ţinem ca la lumina ochilor, să se desfăşoare sub semnul Domnului Unificator, Alexandru Ioan Cuza!

Claudiu Iordache

(Discurs în Camera Deputaţilor, la 20 ianuarie 1992, difuzat pe postul naţional TV în ziua de 21 ianuarie, orele 2.00 noaptea!)

In amintirea infaptuirii marelui ideal, Unirea tuturor romanilor

 

O problemă de conştiinţă

O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.

Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.

“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”

Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:

“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 48/1991)

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

 

O problemă de conştiinţă

O problemă de conştiinţă: Basarabia! N-am vizitat-o niciodată. În schimb, culturnici jalnici, emanaţi ai Cântării României, au trecut între primii Prutul pentru a-şi oferi la Chişinău opera vulnerabilă sub privirea scrutătoare a valorii, dezorientând şi mai mult opinia basarabeană avidă de contacte paroxiste cu o românitate îndelung refuzată. Astăzi ştim peremptoriu că primele punţi dintre cele două ţinuturi ale României s-au prăbuşit deja sub greutatea ipocriziei celor ce au călcat pe ele dinspre România spre Basarabia. În plan politic, mişcarea eroică a Frontului Popular al Moldovei s-a trezit oficial izolată atât acolo cât şi aici, zbătându-se în aceste zile decisive pentru evoluţia ei, în nesiguranţa alegerii celei mai bune căi pentru a obţine unirea cu Ţara! Pe de altă parte, Parlamentul României continuă să aibă urechile lipite cu ceară, inerţia lui negăsindu-şi măsura decât în laşitatea cu care mulţi membri ai săi se prefac că nu există o problemă a conştiinţei româneşti pe nume Basarabia! Preşedintele României însuşi pare scandalizat de demersurile unioniste ale celor de dincolo de graniţa regatului său, lăsându-ne a înţelege că ambiţia de a contribui la revenirea teritoriilor româneşti înstrăinate în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov îi este absolut nulă.

Partidele de la Bucureşti şi-au pierdut la rândul lor prea uşor elanul unionist, stăruind în hiatusul exprimării acelui impuls solidar care le-ar fi putut justifica emblema de partide naţionale! Cât priveşte strada, basarabeanul ori românul ştiu încă prea puţin despre ce ar putea însemna acum în Europa de Est o Românie reîntregită! Ştiu, în schimb, puterile europene, ca şi vecinii noştri imediaţi, care nu au cum să agreeze o soluţie de extindere maximă a spaţiului românesc. De la o deplină inventariere a realităţilor înconjurătoare trebuie pornită o analiză asupra evoluţiei relaţiilor româno-basarabene.

“… De 51 de ani nu există cetăţean român care să trăiască întreg în fiinţa sa, a poporului şi a ţării sale! De 51 de ani toţi românii din România sunt infirmi de Basarabia! Mai devreme sau mai târziu, conştiinţa acestei infirmităţi ne va constrânge să recuperăm adevărata robusteţe a neamului nostru. Popoarele sunt fiinţe istorice ce nu pot supravieţui în neîntregire!”

Am citit câteva fraze dintr-o scrisoare adresată celor de la Ţara, publicaţie a Frontului Popular din Moldova, la care îmi permit să adaug câteva dintr-o intervenţie făcută nu de mult în Parlamentul României:

“Am ascultat la TVR discursul unor personalităţi basarabene care ne-au avertizat asupra fragilităţii opţiunii proromâneşti a celor din neamul nostru de dincolo de graniţa românească. Dar această mohorâtă realitate nu ne poate îndupleca să renunţăm la ideea reîntregirii naţionale! Dacă o vreme am putut crede că statul suveran al Moldovei este o soluţie de tranziţie spre Unirea cu statul român, astăzi nu ne mai putem întreţine această iluzie. Statul Moldova ameninţă să devină o formulă a îndepărtării de România!” Din nefericire, sentimentul naţional e la fel de slăbit şi la Bucureşti şi la Chişinău, din motive ce aparţin istoriei şi erorilor omeneşti! Dar eu nu-mi pierd încrederea că bunul simţ al neamului nostru va şti să guverneze şi această criză a relaţiilor inter-româneşti. Dacă parlamentele frăţeşti nu pot încă exprima voinţa necesară împlinirii Unirii, o poate face poporul în întregul său; dacă nici el nu este pregătit pentru a face faţă acestei încercări, o pot face românii, pur şi simplu. Îmi imaginez o ploaie de scrisori expediate de cetăţeni ai României, destinate cetăţenilor Basarabiei, la ceasul dintre anul în care am rămas datori şi cel în care vom încerca, solidari, a ne împlini o datorie naţională! N-am fost în Basarabia niciodată. Dar nu am nici o îndoială că atunci când voi putea, în sfârşit, parcurge nemernica distanţă în kilometri ce mă desparte de pământurile ce încep să urce pe taluzul stâng al Prutului, îmi voi regăsi acolo şi patria şi poporul! Ce ne-a mai rămas de făcut? Mă tem încă de pe acum că istoria viitoare va depune mărturie despre ce nu am făcut încă. Cred că alegerile anului viitor vor aduce înaintea electoratului român candidaturile unor oameni politici basarabeni, care până atunci vor obţine, la cererea lor, cetăţenia română. Aceste candidaturi, sprijinite de votul popular, ar putea deschide porţile Parlamentului României înaintea bărbaţilor basarabeni, obţinându-se astfel, între altele, şi un antidot eficace împotriva malversaţiilor de genul celor care l-au privat pe un Mircea Druc de posibilitatea de a candida la funcţia de preşedinte al Basarabiei! Nu-i nimic! Un Mircea Druc va putea candida la funcţia de preşedinte al României!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 48/1991)

Deputatii Sfatului Tarii participanti la sedinta legislativului basarabean in 27 Noiembrie - 10 decembrie 1918, cand s-a votat unirea neconditionata a Basarabiei cu Romania

 

Unirea este sub ferestrele românilor

Astfel a câştigat Mircea Snegur! Cu încuviinţarea Parlamentului României, pe o parte a pământurilor istorice româneşti, va continua să funcţioneze statul Moldova. Stat liber, independent, suveran, ce va întreţine relaţii diplomatice cu lumea largă. În câţiva ani vom avea ocazia nesperată, poate, de a asista la meciurile pentru Cupa Mondială dintre România şi Moldova, iar un eventual al treilea meci, de baraj, ar putea să se dispute pe teren neutru în Republica Găgăuză ori Tiraspol. Nemaipomeniţi sunt românii: în timp ce alte neamuri se caută şi se adună, al nostru se bucură şi se împacă lesne cu propria-i slăbiciune. Curând, ministrul nostru de externe va trebui să facă o vizită oficială la Chişinău, şi pe aeroport va asculta, aferat, imnul statului gazdă care, întâmplător, seamănă izbitor cu al nostru, după care, într-o englezească de serviciu, va conversa cu omologul său ce o va scăpa, la strânsoare, pe româneşte! Desigur, Uniunea Slavă se amuză în zilele acestea privind în curtea românească, având ca aliat pe slavii noştri, ocazional români, cu care au impus soluţia Lor într-o Moldovă tampon între România şi Ucraina. Spre deosebire de stăpânii zilei, cred că a sosit momentul să urmărim schimbările unei lumi în care vom continua să trăim şi cu ochiul interesului nostru! Într-o Europă redisputată, o însemnată parte a ei se zbate iarăşi în căutarea unor drepturi înstrăinate. Putere conservatoare în primul rând, America susţine şi impune soluţii politice care să-i prezerve privilegiile şi un efect al egoismului ei este şi o Românie ce rămâne neîntregită! De aceea, să nu ne facem iluzii, nu suntem şi nu putem fi respectaţi decât atât cât reuşim să impunem respect prin exprimarea rigorii noastre, societatea românească nu îşi poate concentra stăruinţele în favoarea unui proiect care să o înalţe, în sfârşit! Salvarea României constă în reîntregirea deplină a fiinţei sale pământeşti! Salvarea României e în mâinile ei! Uşor de zis, veţi gândi, dar eu vă voi răspunde: Unirea – Acum! Priviţi în nordul patriei noastre: un stat ce ne datorează teritorii se aliază în grabă cu un stat ce ne pretinde teritorii! O cursă contra cronometru e deja începută! Deci, Unirea – Acum! Se continuă şantajul cu Ardealul pentru a nu pretinde Bucovina şi Basarabia? Ei bine, nu ne mai rămâne decât să ne unim puterile divizate. Deci, Unirea – Acum! Ştiu, în România întâlneşti cel puţin trei atitudini vis-a-vis de Unirea cu Basarabia: “Unirea – Acum: Unirea – Cândva; Unirea – Niciodată!” Un Referendum al interesului suprem românesc ar trebui revendicat cât mai urgent cu putinţă pentru a afla că majoritară în România este opinia celor ce reclamă: Unirea – Acum! Formarea Consiliului Naţional al Unirii este primul semn că ideea unionistă a încolţit din nou. O a treia generaţie unionistă, după cea de la 1859 şi cea de la 1918, are astăzi menirea de a face Unirea! Unirea – Acum!

Curând, sper, voi reuşi să mă retrag dintr-o viaţă politică tulburată ce este încă o arenă a promiscuităţii morale în care se complac de-a valma FSN-ul şi opoziţia. Necontrolate delimitări sociale, nou create, vor ghetoiza săracii României de mâine, egoismul altora va putea vâna, la întâmplare, fără nici o remuşcare morală. Într-o discuţie purtată cu un membru al guvernului Stolojan (dar şi al guvernului Roman) acesta mi-a dezvăluit principiul ambelor guvernări: Zdrobirea coloanei vertebrale a muncitorimii române! Pentru mine, clasa muncitoare n-a existat niciodată, au existat, în schimb, şapte milioane de salariaţi şi ei continuă să nu fie altfel; şapte milioane de cetăţeni români, victime ale unei recesiuni structurale care îşi propune să le ignore drepturile sociale. Mi-am imaginat continuu eliminarea comunismului prin eliminarea totalitarismului abuziv; aproape cu aceleaşi metode forte, un alt tip de comunism-liberal îşi propune să transforme aceeaşi ţară în terenul de vânătoare al posesorilor de permise obţinute de pe vremea lui Ceauşescu!

Mi-am imaginat, vreme de două zile şi două nopţi, în balconul Operei Timişoarei, o Românie liberă de nefericirea cetăţenilor ei! Doi ani au trecut deja şi urmările năruirii iluziilor noastre se întrevăd pretutindeni. Şi dacă totuşi nu dispar încă este pentru că, împotriva voinţei guvernanţilor noştri, o schimbare este pe cale să se producă! Câtă vreme simt asta, UNIREA ESTE SUB FERESTRELE ROMÂNILOR şi curând va pătrunde în casele lor!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 3/1992)

 Ziarul Glasul Bucovinei - Rezolutiunea Congresului General al Bucovinei pentru Unirea neconditionata si revenirea Bucovinei in vechile hotare

Prutul, zid al Berlinului

Din păcate, ziua de 24 ianuarie ‘92 n-a fost o dată a idealului reîntregirii naţionale! Gândită altfel, ea s-a transformat într-un turnir electoral în cadrul căruia s-a desfăşurat o paradă a panaşelor politice şi a declaraţiilor solemne rostite din vârful buzelor. Practic, ziua s-a încheiat festivist, lăsând în urma ei un ecou ce s-a stins curând. Iată, au trecut de atunci aproape două luni şi marele stat naţional al celor ce puneau mai presus de orice reunificarea României cu Basarabia a căzut într-o aţipire inexplicabilă. În Consiliul Naţional al Unirii (care are acum şi un preşedinte ales) urmau să depună un maxim efort politic peste 150 de deputaţi de la Bucureşti şi 45 de la Chişinău, ca să nu mai amintim puzderia de partide şi organizaţii obşteşti ce se raliaseră ideii unioniste! Unde sunt ele acum, unde au loc acţiunile lor, luările lor de poziţie, intervenţiile lor, oare chiar întreaga lor voinţă s-a lăsat cloroformizată, şi de cine anume? Şi asta în timp ce “partea adversă”, cu o hărnicie incredibilă, a reuşit să facă să decoleze planorul antiunionist al preşedintelui Snegur! Urmăriţi-l cum, cu sprijinul pe faţă al marilor puteri, a luat destinul Basarabiei pe umărul său “viguros” şi-l înstrăinează de patria română! Desigur, cei doi preşedinţi ştiu ce fac! Fac pentru început două Românii, într-un moment european al unei singure Germanii (lipsa de înţelepciune a statelor mici le împinge la destrămare, înţelepciunea naţiunilor puternice le inspiră la reunificări implacabile), după care le vor uni, odată şi odată, când vor consimţi dumnealor. Asta, după domnul Adrian Năstase, se numeşte combinaţie savantă a planurilor strategice cu acţiunile tactice ce au drept unic scop adunarea tuturor românilor şi de aici şi de dincolo! Acest domn, încă ministru de externe al României (suspect în tot ceea ce a întreprins până acum în interes naţional – dar să-i enumerăm isprăvile: Tratatul cu URSS, recunoaşterea statului Moldova, deschiderea Ambasadei României la Chişinău şi a Moldovei la Bucureşti), nu mai conteneşte să-şi afirme marile virtuţi în diplomaţie. Şi iată efectul! Prutul desparte iarăşi România în părţi şi nu mai poate fi sorbit aşa de uşor ca în septembrie ‘91! Un motor puternic al reîntregirii ar fi trebuit să fie Frontul Popular din Moldova, care, între timp, a devenit creştin şi democrat! Am citit, de la distanţă frăţească, documentele Convenţiei Frontului Popular, ce continuă să beneficieze de o redactare frumoasă, fără însă a putea clinti aproape nimic la nivelul puterilor oficiale ale Moldovei şi României. Declaraţia domnului Mircea Druc, cum că pentru domnia sa Unirea a şi avut loc, şi-a pierdut între timp parfumul reconfortant. Nu, domnule Mircea Druc, unirea încă nu a avut loc, şi refuzul, în continuare, al acţiunilor politice în favoarea celor “tehnice” inutile şi irealizabile, v-a împins în cele din urmă la această ultimă neputinţă care este izolarea dumneavoastră voită la Chişinău! Împreună gândiserăm altfel acest proiect al unei presiuni continue asupra acelor puteri neocomuniste încă instalate în cele două Românii efemere! Dar dumneavoastră aţi făcut un pas înapoi, cu o discreţie de natură conspirativă, deşi reîntregirea merită a fi obţinută la lumina zilei cu sprijinul întregii suflări româneşti şi nu doar a unor părţi oculte ale intereselor ei. Reîntregirea României nu constituie o muncă masonică, ci un travaliu naţional, iar repugnanţa rostirii în clar a ceea ce constituie misiunea întregii conştiinţe româneşti o apreciez ca pe o slăbiciune a clarviziunii dumneavoastră. Dar problema Unirii excede subiectivitatea persoanelor implicate în actele ei! Problema Unirii nu este a domnului Druc, a oricui altcuiva, ci a acestei generaţii ce merită să devină unionistă! Problema Unirii trebuie jucată la Bucureşti, în Parlamentul României, cu acele persoane care încă mai au voinţa de a îndrepta stările de lucruri puse în stare de risc în 24 ianuarie. Problema Unirii este problema supravieţuirii României înseşi! Cer românilor unionişti să reconstituie instituţia Consiliului Naţional pentru Reîntregirea României, cât mai grabnic cu putinţă. Avem aici, lângă noi, adversari redutabili. Nu-i voi enumera, deşi ar merita-o! Trebuie provocată o nouă întâlnire a membrilor cinstiţi ai Consiliului Naţional al Unirii, şi asta Acum!

Claudiu Iordache

(Expres magazin, 11/1992)

Adunarea de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

Moldova, august 1991

Recunoaşterea de către Parlamentul României a independenţei Republicii Moldova, septembrie 1991

Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” (Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)

Încep podurile de flori de peste Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrăţişează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decretează dezmembrarea URSS. Se creează vidul de putere pe Prut şi Parlamentul de la Bucureşti recunoaşte independenţa necondiţionată a Republicii Moldova. Un singur parlamentar se va opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă dar faţă de Bucureşti, nu de Moscova. Acesta era scenariul.” (Viorel Patrichi – “Lupta pentru integrarea Basarabiei“, Revista Rost, mai 2003)

Am remarcat votul de conştiinţă al lui Claudiu Iordache, care nu este astăzi aici, la recunoaşterea independenţei Basarabiei, nu politic, vot de conştiinţă. Să ridici singur mâna împotrivă este un lucru pe care puţini oameni reuşesc să-l facă într-o viaţă… Am remarcat – şi a fost cea mai frumoasă şi teribilă experienţă a mea – ce gândeau colegii mei, ce gândeam şi eu în 1990, în 1991 chiar, când ceream semnăturile… cei 131 care au semnat pentru a rezolva problema arhivei Securităţii… Era proiectul de hotărâre privind rezolvarea acestei chestiuni care nu se mai rezolvă…” (Deputatul Costică Canacheu, Alocuţiune în Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 20 mai 2004, cu ocazia aniversării primelor alegeri libere după Revoluţia din 1989)

Romania Mare - 1 decembrie 1918

21 Decembrie 1989, Piața Universității București

Slava îndoliată a Revoluției Române. 

Bucuresti, 21 Decembrie 1989, Bd Magheru

24 de ani de la Revoluția Română

A nu fi uitat!

Timișoara

“Conducerea partidului numea Timișoara

vestul sălbatic al țării.” 

Hans-Joachim Lower, STERN, decembrie 1989.

Protestul spontan al Timișoarei din ziua de 16 decembrie. Revolta din ziua de 17 decembrie ca răspuns la represiunea nemotivată a regimului Ceaușescu, insurecția din următoarele două zile și începutul Revoluției propriu zise din ziua de 20 decembrie, când a fost întemeiată prima formă politică organizată de luptă împotriva Regimului, Frontul Democratic Român, care a făcut cunoscut primul manifest al Revoluției: “A căzut Tirania”, difuzat în limbile etniilor Banatului (română, sârbă, maghiară, germană), prima Proclamație a Revoluției (21 decembrie 1989), primul apel adresat Marii Adunări mobilizate în Piața Operei din Timișoara, devenită centrul de acțiune al revoluționarilor, apel numit: Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi (22 decembrie 1989). (Alexandru Oșca, Revoluția Română în Banat)

Conducerea Frontului Democratic Român, formată din români ce nu se cunoscuseră anterior, a fost antrenată în primele discuții exploratorii și tratative cu primul ministru Nicolae Dăscălescu și cu alți demnitari ai pcr, Cornel Pacoste și Radu Bălan, acestora cerându-li-se demisia necondiționată a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Concomitent Frontul Democratic Român a declarat Greva Generală și transformarea Timișoarei, “acest oraș superb al sacrificiului”, în primul oraș liber de comunism al României!

O comună care se autoadministrează, care se autoguvernează, un oraș liber, o comună a libertății!”

Michel Winock, Vocile libertății

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

De altfel, iată, desfășurătorul dramatic al acelor zile, numite astăzi Cele șapte zile glorioase:

16 decembrie 1989. După amiază târzie a zilei. În faţa casei pastorului Tökés, o mulţime tăcută. Români, maghiari… Sosesc primii 28 de miliţieni, securişti şi câteva sute de activişti pcr. Aglomeraţia şi tensiunea cresc. Sunt blocate intrările în strada Timotei Cipariu. Mulţimea se agită. Pastorul reformat îndeamnă de la fereastră: “Vă rog să mergeţi acasă!”. Dar nimeni nu se clinteşte. Din tramvaiele blocate coboară alţi timişoreni. Miliţienii urlă: “Circulaţi!” Un ofiţer cere mulţimii să plece deoarece vor urma arestări. Sunt aruncate primele pietre… Apare în Piaţa Maria un pluton de intervenţie. Bastoane de cauciuc, scuturi, căşti de protecţie. Se ivesc maşinile de pompieri. În jurul orei 19, ciocniri, care pe care, între timişoreni şi forţele de represiune. Coloane noi de demonstranţi se formează în tot oraşul. La 19,30 la telefonul guvernamental se aude vocea Dictatorului: “De ce nu s-a dat ordin să se scoată armata în stradă? Într-o oră să lichidaţi situaţia!” Nu se va lichida! O coloană compactă se îndreaptă spre sediul judeţenei de partid, o alta se apropie de Operă dar este blocată de către scutieri. În jurul orei 20, în zona complexului studenţesc se strigă: “Studenţi, veniţi cu noi!” Vor veni puţini. În centru este devastată librăria cărţilor lui Ceauşescu. Un pluton de intervenţie al MI este pus pe fugă. Vor fi angrenate trupe de grăniceri. Timişorenii arestaţi de-a valma sunt bătuţi cu sălbăticie… Bătălii de stradă în pieţele Timişoarei. Pe Calea Torontalului, militarii în termen vânează oamenii care s-au izolat de coloane. Camioanele militare sunt aglomerate de arestaţi. Sufletul uriaş al revoltei scandează neîntrerupt: “Libertate! Libertate!” Se strigă: “Jos Ceauşescu! România liberă! Dreptate! Deşteaptă-te, române! Români, veniţi cu noi! Vrem pâine! Vrem căldură! Fără violenţă! Azi în Timişoara, mâine în toată ţara! Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Pentru tot mai puţini români, strigătele acelea se mai aud şi astăzi! Sunt distruse lozincile lui Ceauşescu. Se cântă Hora Unirii! Oamenii de lângă Catedrala Mitropolitană cer preotului de serviciu să deschidă lăcaşul de cult, ca să se tragă clopotele. Nici un răspuns. Timişorenii se adună la Gară, în Calea Aradului, Circumvalaţiunii, Calea Lipovei, Calea Buziaşului, Calea Girocului, Calea Şagului, Calea spre libertate! Deasupra lor, cerul deschis disperării şi speranţelor. Zgomotele luptelor de stradă se sting încet-încet. Luminile Timişoarei par o constelaţie adusă pe pământ. Pe de o parte “organele de partid”, pe de altă parte solidaritatea celor care au uitat de frica de partid! Miezul nopţii îi surprinde pe timişoreni cuprinşi de presimţiri, şi, cu ce preţ, fericiţi!

17 decembrie 1989

Noaptea de 16 spre 17. Apa, în sfârşit, curge în  robinete. Caloriferele sunt fierbinţi. Ordinul partidului: până dimineaţă, în tot oraşul totul să fie pus la punct. Vitrinele sparte vor fi înlocuite cu o viteză uluitoare. La 4 dimineaţa, pastorul Tökés este evacuat din Timişoara. Incinta Ministerului de Interne “adăposteşte” sute de arestaţi la întâmplare. Bătăi, insulte, umilinţe. “Ne studiau ca pe nişte animale ciudate!” Dinspre Calea Girocului, o companie de soldaţi, cu drapelul unităţii ridicat, se îndreaptă spre centru. Fanfara militară cântă marşuri mobilizatoare. Li se răspunde cu: “Libertate!” La Operă, la consiliul judeţean, cordoane militare apără citadelele Puterii. La ora 14, o maşină de pompieri împroaşcă jeturi de apă spre demonstranţi. Începe lupta între cei dezarmaţi şi cei înarmaţi. Trei maşini de pompieri sunt incendiate… Consiliul judeţean este luat cu asalt. Sunt aruncate de la ferestrele lui, ca la Braşov, efectele nomenclaturii. La ora 15 activiştii fug din sediu. La 16,30 începe, la Bucureşti, şedinţa extraordinară a Comitetului Politic Executiv. Armata îşi dispune unităţile la Operă, la Gara de Nord, la Consiliul judeţean, la primărie, în parcul Copiilor, la Băile Neptun, la Continental. Apar TAB-urile, apar tancurile. Sunt aduşi paraşutişti. Batalioane de securitate la ELBA, la ELECTROMOTOR, la IAM. La teleconferinţa naţională, Ceauşescu insistă: ”Am dat ordin să se tragă! “ La ora 17, un elicopter survolează revolta! Ajung, pe rând, la Timişoara Ion Coman, Macri, Teodorescu, Stănculescu, Guşe. În Piaţa Libertăţii, mulţimea se dezlănţuie. Izbucnesc rafalele. Prima victimă: Lepa Bărbat. O femeie cade sub privirile copilului ei! Mii de demonstranţi în faţa primăriei. Salve în aer. Librăria din centru e devastată. Cărţile dictatorului sunt arse în stradă. Tineri, vârstnici sunt arestaţi pe străzi. La 19,30 soldaţii  primesc cartuşe de război. Apar indivizi cu pistoale mitralieră. Demonstranții scandează: „Fără violență!” Victime pe Calea Lipovei. Oameni omorâţi în balcoane, pe casa scărilor de bloc. Timişorenii învaţă să moară. Spitalul militar primeşte primii răniţi. Este ridicată o baricadă în Piaţa Girocului. Câteva tancuri sunt blocate cu preţul unor noi jertfe. Cartierele proletare fierb. Alte blindate pătrund în Centru. Timișoara este izolată de restul țării.

“Inculpatul recunoaște că a cerut întreruperea legăturilor telefonice urbane și interurbane pentru ca populația să nu poată comunica în țară și în străinătate. De asemenea confirmă formarea unor dispozitive la intrările din oraș, care să împiedice accesul străinilor la Timișoara și să-i dirijeze pe cei aflați în tranzit.”

Procesul de la Timișoara, vol. IV, Audierea inculpatului Macri Emil

Gemete, strigătele răniţilor, foc deschis înspre pieptul încă plăpând al Revoluţiei care va să vină!

„Am privit fețele oamenilor. Exprimau înverșunare, încrâncenare și m-am gândit că acești oameni nu mai puteau fi opriți de nimeni și de nimic. Chiar dacă erau omorâți…”

Procesul de la Timișoara, audierea martorului Petroiu Spiridon, vol. IX

“Valul de manifestanță depășea puterea noastră de a-i stăvili”

Procesul de la Timișoara, audierea inculpatului Macri Emil, vol. I 

Timisoara - Decembrie 1989

18 decembrie 1989

 În dimineaţa zilei, la spitalul judeţean, 58 de cadavre şi 230 răniţi. În 17 decembrie fuseseră 26 morţi şi 200 răniţi. (Răniţii din 17, cu plăgi la picioare, vor ajunge în 18 morţi, împuşcaţi în cap!) O izotermă de la COMTIM e pregătită să transporte cadavre la Bucureşti. Directorul Spitalului Judeţean predă cadavrele fără forme legale.

„La spital au venit securiști să-i interogheze pe răniți, doctorul Barany le-a cerut să depună armele la intrare. Pe Rusu Cristian, fiind cel mai mic, l-a ferit de anchete, anesteziindu-l în sala de operații.”

(Audierea martorului Rusu Ioan, Procesul de la Timișoara, Vol. IX)

Izoterma va pleca. Ultimul drum al Timişoarei antedecembriste la Bucureşti! În marile întreprinderi, timişorenilor li se aduce la cunoştinţă că oraşul lor a căzut pradă huliganilor. Dar oamenii tac cu pumnii la gură, căci “huliganii şi maghiarii” încă nu şi-au terminat treaba, căci “huliganii şi maghiarii” Timişoarei sunt chiar ei… Familiile Timişoarei îşi caută copiii, fraţii, soţii. Spitalul Judeţean este luat cu asalt. Li se răspunde: “Nu avem răniţi!” La ora 16, în faţa catedralei, oamenii urcă treptele cu lumânări aprinse. Se scandează: “Noi suntem poporul!” Urmează: “Jos Ceauşescu!” Se trage iar şi iar. Un tânăr este ucis. Parcul din jurul Catedralei e încercuit. Oamenii sunt somaţi să se predea. Li se răspunde: “Laşilor! Aţi tras în popor!” În acel moment ei sunt poporul! Generalul Chiţac dă ordin să fie folosite grenadele lacrimogene. Întunericul va ascunde sângele scurs pe treptele catedralei. “Au fugit ca potârnichile!” se laudă viitorul ministru de interne. Circulă zvonuri privind aruncarea în aer a Solventului. În Calea Girocului se fabrică sticle incendiare. Vor lua curând direcţia TAB-urilor. La comandamentul diviziei, generalul Guşe numără pierderile în tancuri. Pierderea de vieţi omeneşti va fi contabilizată mai târziu. Prea târziu…

“Nimeni de la Județeana de Partid nu și-a exprimat dezacordul privind folosirea forței împotriva demonstranților.”

Procesul de la Timișoara, vol. IX, mărturia martorului Bolog Vasile

Alexandru Grama, 19 ani, ranit usor pe Calea Aradului, impuscat  in Spitalul Timisoara -17 decembrie 1989

19 decembrie 1989

La ora cinci dimineaţa, izoterma ajunge la Bucureşti. La Timişoara interogatoriile continuă. Unul din cinci arestaţi e minor. Închisoarea Popa Şapcă e plină ochi. Se aud încă focuri de armă. Timişoara e singură. Încercuită de trupe într-o ţară care continuă să tacă. Fabricile nu mai lucrează. Clasa muncitoare refuză să reia lucrul câtă vreme armata este în stradă. ELBA, Banatul, Detergentul, SPUMOTIM, ELECTROMOTOR, UMT. “Nu lucrăm sub arme!” Primul-secretar de partid pătrunde la ELBA. “Ce doriţi, tovarăşi?”Vrem eliberarea arestaţilor! Ceauşescu să-şi dea demisia! Unde ne sunt morţii?” Nomenclatura civilă către nomenclatura militară: “Dacă nu se retragearmata, nu ne asumăm nici o răspundere!” Furioasă, nomenclatura militară dă ordinul de retragere. Vine rândul generalului Guşe. Ajuns la ELBA, el este întâmpinat cu: “Ucigaşilor!” Guşe ezită. Coman îl admonestează: ”Şeful Statului major se sperie de câteva femei?” De la Bucureşti, Tudor Postelnicu protestează: ”Minorii nu trebuiau eliberaţi!” Nomenclatura, cuprinsă de negre presimţiri, sub presiunea unor evenimente care i-au scăpat de sub control, aşteaptă întoarcerea Dictatorului din Iran. Uriaşa construcţie spontană a Revoltei rezistase înaintea unei armate cu glonţul pe ţeavă! Revoluţiile încep întotdeauna cu o revoltă care reuşeşte! Timişoara traversează noaptea României întregi, îndreptându-se spre un 20 decembrie, cu privirile aţintite în viitorul unei libertăţi care, câteva zeci de ore mai târziu, va veni nu numai pentru ea, ci pentru România întreagă. 

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 decembrie 1989

 Numai un om liber poate să-şi transforme conştiinţa morală în acte generoase. Sclavii nu-şi pot dărui decât speranţa şi tristeţea!” (Eduard Pamfil). În 20 decembrie 1989 Timişoara se regăseşte în actul maximei sale generozităţi. În toate întreprinderile, locurile de muncă au devenit locuri de adunare. Se mai aşteaptă un ultim îndemn, şi Dumnezeu îl dă! Ca în transă, oamenii pornesc dinspre periferii spre centru, dinspre dictatură spre libertate! În Piaţa Operei zeci de mii de timişoreni, alţi zece mii învăluie Consiliul judeţean.

Rolul muncitorimii organizate care a ieșit în stradă încolonată a fost semnalul ultim care a făcut armata să se retragă în cazărmi. Ulterior, comentarii ale situației create în ziua de 20 au încercat să justifice ori să interpreteze semnificația acelor momente. În primul rând armata nu a fraternizat cu demonstranții, doar a primit ordinul să se retragă în cazărmi, în așteptarea unor ordine noi de la București. Schema afluxului de muncitori din Oltenia dirijat să ocupe centrul Timișoarei în ziua de 21 (prima mineriadă!) urma să fie coroborată cu marele miting muncitoresc din ziua de 22 decembrie. Dar partidului unic nimic nu-i mai mergea. Minerii olteni au fost primiți cu pâine și sare de către tovarășii acestora din stradă și au revenit la casele lor. Mitingul din 22 a devenit un gest sinucigaș pentru regim și conducătorul lui. În al doilea rând, muncitorimea a ocupat strada la lumina zilei, dar în întunericul nopților de 20 și 21 decembrie ea a fost absentă, făcând vulnerabilă conducerea FDR în fața unui atac al armatei ori securității. De altfel, atacul împotriva liderilor FDR, programat pentru dimineața zilei de 22 decembrie, a fost abandonat la aflarea veştii că și Bucureștiul fusese cuprins de revoltă. Meritul solidarității învingătoare în fața represiunii a fost al oamenilor din toate vârstele și categoriile sociale. Pensionari, adolescenți, femei curajoase, studenți, intelectuali, membri simpli de partid, muncitori; împreună vor rămâne ca ființe emblematice turnate în opera lor: Revoluția de la Timișoara!

La ora 13,30 se forţează intrarea în incinta Operei şi primii demonstranţi ajung în balconul care va deveni statul major al Revoluţiei de la Timişoara. Cei dintâi  oratori ai Revoluţiei îşi declină identitatea. În balconul Consiliului judeţean, o formulă asemănătoare impune noi lideri. O oră mai târziu, la Operă se formează primul comitet de acţiune, condus de Lorin Fortuna. De la Consiliul Judeţean, o listă cu numele celor care alcătuiseră un comitet similar este înmânată Consulului iugoslav la Timişoara, Mirko Atanackovic. La Operă, chemaţi din balcon, vin reprezentanţii marilor întreprinderi. La judeţeana de partid tratativele cu Constantin Dăscălescu nu duc nicăieri. La Operă se anunţă întemeierea primei mişcări politice anti-Ceauşescu: Frontul Democratic Român. Se cere greva generală pentru ziua următoare. O sută de mii de timişoreni se roagă pentru victorie. Se succed, pe rând, oameni care vorbesc Revoluţiei. FDR organizează o gardă care timp de două zile şi două nopţi va apăra clădirea Operei.

„Radu Tinu a relatat că a fost chemat și dirijat să ia legătura cu generalul Gușe, să-i dea detalii cum s-ar putea intra, în mod secret, în clădirea Operei… Să trimită un grup de parașutiști, care veniseră de marți… Cei din M.Ap.n elaboraseră niște planuri pentru răpirea celor din Operă.”

(Filip Teodorescu)

O delegaţie de la Consiliul judeţean ia contact cu FDR, cerând concentrarea forţelor la sediul judeţenei de partid. Va avea câştig de cauză, până la urmă, soluţia Balconului Operei. Un grup din conducerea FDR se deplasează la Consiliul Judeţean, unde îi întâlneşte pe Cornel Pacoste şi Radu Bălan, foşti secretari pcr ai Judeţului Timiş. Încep tratative pe muchie de cuţit. Este aproape miezul nopţii. Secretarii ameninţă. Li se răspunde cu demnitate. “Ce vreţi?” Liderii FDR cer: listele morţilor şi răniţilor; eliberarea celor arestaţi; demisia lui Ceauşescu. Pacoste răspunde: “Sunt socialist prea vechi ca să mă mai schimb!” I se propune lui Radu Bălan să vină spre Revoluţie! Acesta dă înapoi. Cum soseşte vestea că familiile celor din Comitet urmează a fi arestate, se obţine asigurarea celor doi că o astfel de operaţie va fi sistată. La poarta Consiliului, demonstranţi înarmaţi. Se ia calea întoarsă spre Operă, nu înainte de sosirea primilor arestaţi, abia eliberaţi şi susţinuţi pe braţe. Prim-ministrul Constantin Dăscălescu părăseşte pe furiş Consiliul Judeţean. La Operă mai ajung câteva zeci de demonstranţi. Noaptea punctului critic… Dar dimineaţa va găsi Opera apărată de scutul oraşului întreg. Timişoara e deja liberă!

21 decembrie 1989 

Cerul deasupra oraşului continuă să rămână primăvăratic. În balconul Operei tensiunea creşte. Nu vin ştiri că ţara s-ar revolta. Doar singurătatea acestei sute de mii de timişoreni, izolată într-o naţiune de 22 de milioane. Armata, retrasă în cazărmi, continuă în neclintirea ei rău prevestitoare. Nu armata venise alături de cauza Revoluţiei, ci suflete româneşti în haină militară. O singură garnizoană dacă s-ar fi desprins din zidul ceauşist şi totul ar fi luat sfârşit. Dar zidul pare impenetrabil. Gărzile FDR sunt din ce în ce mai numeroase. Ele controlează nu numai clădirea, ci şi străzile alăturate. Ştafetele Frontului merg spre tipografie, spre gară, spre telefoane. La Bucureşti, planuri disperat-scelerate… Timişoara trebuie pedepsită! Apare ideea ripostei “muncitoreşti”. Prima mineriadă nu a fost cea din 13 iunie 1990, ci cea din 21 decembrie 1989. Muncitorilor din Oltenia le revine misiunea de a scăpa Timişoara de “unguri” şi „huligani”. Vor fi urcaţi în vagoane, ca animalele, cu destinaţia Timişoara. Muncitorii olteni din Craiova, Târgu Severin, Târgu Jiu, Slatina, primesc bâte pentru spinarea muncitorilor bănăţeni. Ajunşi în capitala Banatului, sunt întâmpinaţi de o coloană care îi însoţeşte până la Operă. Fraternizarea este spontană. Chemat în balcon, un oltean explică: “Ieri dimineaţa, secretarul de partid ne-a comunicat că ungurii şi huliganii au ocupat oraşul!” Tipografia lucrează pentru FDR. Documentele Revoluţiei apar unele după altele. În Piaţa Operei se scandează: “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!” Sentinţa este deja dată! Greva generală continuă. În faţa Operei, sute de mii de “huligani”. Se citeşte, din oră în oră, un document al Frontului Democratic Român care cere demiterea lui Ceauşescu! Deodată, Bucureştiul se mişcă! Se mişcă o dată pentru totdeauna… ”Ce strigă? Ce se petrece?” întreabă Elena Ceauşescu la mitingul lor. La Timişoara, Chiţac murmură: “Timişoara va fi arată!” Oraşul liber Timişoara are vârsta de o zi! Poligrafia este ocupată de paraşutişti. Vor rămâne acolo până în 22, ora 4 dimineaţa! Guşe raportează la Bucureşti: ”Nu e vorba de golani! E vorba de oameni paşnici! Armata e cu poporul!” “În momentul când mi-am dat seama de sensul şi proporţiile luptei populare, am oprit orice amestec al armatei în desfăşurarea evenimentelor”. Generalul Milea răspunde: “Bine!” Generalul Stănculescu este rechemat la centru. Ion Coman ordonă să se distrugă rotativa de la ziare. La ora 15 din Tipografie pornesc primele pachete cu manifeste. “A căzut tirania!” este difuzat în patru limbi: română, maghiară, sârbă, germană. 

Proclamatia Frontului Democratic Roman, 21 Decembrie 1989

22 decembrie 1989

Timişoara e liberă! E rândul Capitalei! Sânge, moarte… O dictatură care vrea să tragă un popor după ea în mormânt! La ora 10, vestea morţii Generalului Milea… La ora 11, peste o sută de mii de bucureșteni înconjoară CC-ul. Sunt luate cu asalt porţile Citadelei! La ora 12,10  Nicolae Ceauşescu fuge de la locul faptei. La Timişoara bat toate clopotele. Frontul Democratic Român poartă tratative cu şefii militari. Nomenclatura trimisă de la București vrea să părăsească oraşul. Mulţi vor fi prinşi. La sediul Ministerului de Interne e distrusă arhiva! Din balcon este citită “Rezoluţia finală a adunării populare din Timişoara relativ la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi.” La Bucureşti e anunţată formarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, la 48 de ore după întemeierea Frontului Democratic Român. Un grup de “foşti” încearcă să-l impună pe Radu Bălan în fruntea FDR. Tentativă eşuată. O delegaţie FDR pleacă spre Bucureşti. Va fi blocată pe aerodromul din Arad. La ora 20, divizia mecanizată este atacată cu focuri de armă. Comitetul de la Operă e avertizat asupra iminenţei unui atac aeropurtat. La capătul zilei, pe o schimbare violentă de vreme, se trage în direcţia Balconului. Un bărbat este rănit după ora victoriei! Nu va fi şi ultima victimă. 

Revoluția de la Timișoara a sfidat tiparele care de-a lungul timpului au încercat să contureze definirea oricărei Revoluții. Ea nu a avut trecut clandestin, n-a fost urmarea unei conspirații anterioare, n-a avut un program politic, n-a fost a unei clase anume, nu a fost internaționalistă, nu a contat pe sprijin în rândul opozanților lui Ceaușescu dinăuntrul Partidului Comunist, nu a avut sprijin extern, nu a avut o conducere inițială, nu a avut un stat major care să-i planifice operațiile și nu a avut decât liderii pe care i-a ridicat și uitat pe rând strada revoltată. Ea a fost o capodoperă de spontaneitate! Cazul Tõkés este adiacent. El a putut amorsa, cel mult, o erupție mult timp amânată! Revoluția de la Timișoara se singularizează astfel prin suma tuturor atipiilor ei. Un argument în plus pentru cercetători de a analiza  motivele, desfășurările, schimbările de ritm, contradicțiile și urmările unei mișcări desfășurate mult în afara capitalei României, dacă ne gândim că doar în Polonia rezistența anticomunistă fățișă s-a declanșat la Gdansk și nu la Varșovia. Revoluția de la Timișoara amintește mai degrabă de Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1921) a lui Tudor Vladimirescu ori de mișcarea de la Craiova, Islaz (7-9 iunie 1848), de unde a pornit mișcarea pașoptistă din Oltenia, în drum spre mereu întârziatul București. Revoluția de la Timișoara a fost inspiratoarea unei revoluțiii fraternale, care a acționat din prezent, în prezent, asupra prezentului, viitorul nefiind preocuparea ei cea mai importantă. Ea a vrut căderea unui dictator, schimbarea unui regim, eliberarea unui neam din închisoarea ideologică și redobândirea dreptului la libertate, la dreptate și la credința în Dumnezeu. Revoluția de la Timișoara rămâne și pe mai departe o insulă pe continentul unei schimbări fundamentale, rod, în bună măsură, al elaborărilor vizionarilor lumii. Autoritatea sa este strict morală. Timişoara a indus sentimentul că libertatea poate fi obținută doar dacă lupți pentru ea! Influența revoluției timișorene s-a extins fulgerător la Lugoj, la Arad, la București, celelalte capitale provinciale aderând la principiile ei, mai puțin cunoscute atunci, mai mult întrevăzute. Revoluția de la Timișoara se evidențiază și prin faptul că n-a fost preocupată de preluarea puterii. Când, după victorie, zeci de delegații ale provinciei au sosit la Timișoara pentru a adera la programul Frontului Democratic Român, ele au fost îndreptate spre capitala României, semn al tulburătoarei modestii a celor ce au însuflețit-o cu lupta și sacrificiul lor! Revoluția de la Timișoara va rămâne și pe mai departe, în istoria neamului românesc, nu numai locul unde s-a deschis mormântul dictatorului comunist, ci și piatra prețioasă în coroana cu spini pe care România continuă să o poarte pe frunte de-a lungul veacurilor. Că în Decembrie 1989, astfel, Iisus s-a născut la Timișoara, nu mai este nici o îndoială! 

Bucuresti, 21 decembrie 1989, Bd Magheru

Mihai Gatlan,19 ani, impuscat in zona Inter-Sala Dalles, in Bucuresti, 21 decembrie 1989

Revoluția Română, începută la Timișoara, avea să declanșeze mișcări similare mai întâi la Lugoj, apoi la Arad, unde a fost format un Front Democrat Român după modelul celui de la Timișoara, condus de liderul Valentin Voicilă, apoi în marile orașe ale României: Brașov, Sibiu, Cluj, unde oamenii înfruntând armele au murit în numele libertăţii tuturor, culminând cu ziua de 21 când au fost ridicate primele baricade în Piața Universității din Capitala României. Putem vorbi în acest caz de conștiința marilor orașe!

„Conștiința marilor orașe: aproximativ 10% din populația  României, ceilalţi alegând să stea acasă în zilele și nopțile Revoluției şi să vadă cum curge sângele altora pe lângă ei fără să-i stropească, privind prin fereastră cum poate fi demolat comunismul! Putem vorbi în cazul acesta de frica preventivă, care întoarce spatele, frica de moartea celui curajos abandonat în stradă de viața celui laș. Asta explică, în bună măsură, refuzul de mai târziu al majorităţii românilor, care a văzut în Revoluția Română mâna altora, doar a ei nu! Și într-un fel avea dreptate: Revoluția Românilor din 1989 a rămas doar podoaba celor care au luptat și au riscat pentru ea! La 20 de ani de atunci, românii obișnuiți pur și simplu  pufnesc în  râs când rostești numele Revoluției, ca și atunci când le vorbești despre virtuțile lor abandonate! Deriziunea cu care este întâmpinată astăzi Revoluția celor merituoși ține și de inapetența românească de a se recunoaște în dimensiunile grave ale existenței. De aceea între comedia eroilor și tragedia destinelor, ei aleg involuntar comedia! O națiune care nu mai obosește să se autoflageleze. O națiune care se ia în râs!”

O conştiinţă exemplară ce a reușit să înfrunte Dictatura cu neînchipuite jertfe și să forțeze fuga Dictatorului din ziua de 22 decembrie 1989!

La 23 de ani de la revoluția românilor simpli, de la Revoluția noastră!

20 decembrie 1989, Piata Operei, Timisoara

De unde a scos

poporul Revoluția sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

 Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care și-au dus la târg

libertatea

și acum nu

le pasă.

 

Voi, cei curajoși, cei

puternici, cei mulți, în

ce colț de garaj ați aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Țara voastră

e îngenunchiată, umilită,

și voi

nu o vedeți,

 nu o auziți,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiți

să o ștergeți în lumea altora!

 Iar voi,

cei puțini

care au luptat atunci cu moartea,

ați uitat

pentru ce ați făcut

toate astea, pentru

ce ați trăit?

 

***

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din decembrie 1989!

Moțăie la umbra

uitării,

și în vremea asta hoții lumii, pas

cu pas și

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

 în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferință, câți

mai sunteți, inima

voastră,

atunci,

a bătut altfel!

Oare mai semănați

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei,

oare,

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

țara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toți ceilalți,

 cei cu degetele

stropite de sângele pădurilor, apelor, câmpiilor

și munților înstrăinați,

 blestemată să vă fie uitarea!

Ați reușit să stingeți

inima României!

Fiți fericiți!

 

***

 

În țara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de semințe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu i-am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăți

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În țara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluți

și-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în țara

peste care se abat

mereu

 bezne ale anotimpurilor

 trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

***

(Poezie pentru o patrie stinsă)

Unde, în această viață,

în această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obișnuit cu incendiul

și așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit și corpul

îi mai trăiește, dacă

dragostea a secat

și copilul

nu se mai naște?

Dacă florile nu

și-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o țară

n-a devenit o marfă,

dacă toți aceștia

ce-și seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

 tău? Unde,

în această viață,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

 Mă

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei țări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am oare dreptul la

acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

 cum sunt

 în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăța vreodată

să surâdă?

Dacă va veni și o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la țărmul

 unei țări întunecate?

 Ce alt sentiment

poate susține

privirea care se înalță

din închisorile ascunse

ale neputinței

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de șampanie gâlgâie

țipătul înăbușit, timpul

se colbuiește, păsările

se clatină,

bete de cenușă,

sub cer, inimile

tac înfricoșate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzește,

 morții

nu-și mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

și nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ți-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

 

***

 

 

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

râurile de sânge, ura

cu gura hâdă, ochiul

sticlos

al armelor

îndreptate

spre inima ta?

România, întoarce-te!

Totul  pare pierdut,

o noapte

înecată

 în sânge,

o istorie

istovită,

când

au ieșit

pe străzi

morții,

toți ai tăi,

ca să te apere

de suferință,

oferindu-ți sufletul

lor!

România, întoarce-te!

La chemarea

luptei

au ieșit femeile

să-ți îndemne

curajul

de a rezista,

copiii ce-și

cereau copilăria

pierdută,

bătrânii

dăruindu-ți

ultima lor clipă

de viață!

La Timișoara, la

București, au

murit

ființe

omenești

care îți rosteau

numele

în limba ta

maternă!

România, întoarce-te!

Oare ai uitat

cizmele

care ți-au călcat

trandafirii?

Crăciunul

celor schingiuiți

în numele

nașterii

lui Iisus,

revenit

pe pământ

pentru a te învia

din nou?

România, întoarce-te!

Au tras fără milă,

au uneltit,

i-au îngropat

pe furiș

în cimitire,

dar tu,

din nou

udată de lacrimile

văduvelor tale, ai

învins

în iarna asasină

și te-ai întors

la noi!

După care

ai plecat din nou.

România, întoarce-te!

Un popor de martiri,

ce

o iau de la capăt

în numele tău,

îndepărtați,

huliți, trădați,

pedepsiți

pentru vina

de a te fi

iubit!

România, întoarce-te!

Coroana

Iibertății tale

s-a numit

revoluție!

Ți-ai

alungat tiranul

pentru a nu-I

mai lăsa  

să se întoarcă.

România, întoarce-te!

Acum, când mai

trăiesc

umbrele

celor uciși,

rătăcite

între

trupurile vii

ale celor

ce i-au ucis,

când poezia

revoltei

a tăcut

și barbarii

te siluiesc

din nou,

nu-ți uita datoriile

față de fiii tăi.

Cheamă-i și să

o luăm de la capăt!

România, întoarce-te!

În lipsa ta

ți-au vândut

sufletele și

pământurile,

ți-au tăiat

lanurile și pădurile,

ți-au pârjolit câmpiile,

ți-au abandonat

noii născuți

și ți-au pângărit

copilele!

România, întoarce-te!

Dictatorii mor

ultimii

în inima

celor pe care

i-au supus.

A murit Ceaușescu?

Fă-l să fie uitat!

România, întoarce-te!

În locul oamenilor

liberi,

vaietul sclavilor

îți va ara pământul,

și în urma lor

biciul torționarului,

cuțitul hoțului,

banda ucigașilor

îți vor smulge

icoanele

din biserici.

România, întoarce-te!

Cum a răsărit

pe cerul tău

soarele

în ziua eliberării

tale, la

întâi ianuarie

1990?

Ne treziserăm

parcă

dintr-un vis

monstruos.

Dictatorul pierise

și noi speranțe

urmau

să încolțească

în primăvara

românilor

liberi.

Și deodată totul

s-a prăbușit!

România, întoarce-te!

Decât o viață de slugi

pe pământul tău

pângărit,

mai bine o clipă

în zborul vulturului

ce veghează

din stema ta!

România, întoarce-te!

Trezește mormintele,

grăbește nașterile,

cheamă-i pe toți

în ajutorul tău,

descoperă-ți iar

pieptul

în fața gloanțelor

ucigașe,

pentru a ne apăra,

pentru a ne mântui

de teama și

rușinea noastră,

România, întoarce-te!

Căci numai împreună

mai avem un viitor

de trăit!

Și cântă,

iarăși,

patrie năpăstuită,

cu vocea ta

împletită

în corul morților

și viiilor

Timișoarei,

ca și atunci:

Există Dumnezeu!

România, întoarce-te!

 

16 decembrie 2012

Timisoara Decembrie 1989

„Grădina Maicii Domnului sau ‘un capitol final’?”

„Un prieten, român, care a stat mulţi ani la Paris, mi-a povestit o secvenţă tulburătoare din ultimele luni de viaţă ale lui Cioran. Îl părăsise luciditatea, era la spital, în halat, şi unui apropiat care venise să-l vadă, la despărţire, după ce l-a tras aproape, i-a şoptit: “Hai să-ţi dau ceva – foarte preţios -, să ai grijă de ce-ţi dau!” Şi a băgat mâna în buzunar, de unde a scos o bucată de excrement, pe care i-a înmânat-o sacerdotal. O fi sau nu adevărat episodul, dar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, sunt convins că darul lui Cioran a fost România. Cioran s-a îngrijit să lase celor de după el România, aşa cum este ea acum.

Mi-a revenit în minte acest gest, căruia mă încăpăţânez să-i dau semnificaţie, citind cartea lui Claudiu Iordache “Apocalipsa după Cioran”. România de azi a lui Claudiu Iordache este România lui Emil Cioran, este România reală a zilelor noastre. Un stat pe pat de boală grea, o patrie – încă – pentru unii, tot mai puţini, locuitori ai ei şi căreia autorul cărţii îi dă o sumedenie de definiţii răvăşitoare. “… umilă şi nesimţitoare, sub ocupaţia locuitorilor de crâşme… o religie care se stinge încet în răceala rugăciunilor neascultate. O ţară de defetişti… România contrafăcută… o ţară care aproape nu mai are popor… ţara în care virtuţile te îngroapă şi viciile te salvează… o ţară locuită azi de infirmitatea unui popor… o proprietate din care a fost evacuat chiriaşul divin, poporul, doar pentru ca străinul să-i intre nestingherit în casă şi s-o vândă pe aproape nimic… o ţară «africană», la marginea Europei… ţara mâncătorilor de seminţe… niciodată n-a fost mai izolată, de data aceasta datorită unui asediu din interior!… România dormind… România cu doliul mitei pe steag… o pulbere sumbră peste tot deasupra României… o casă veche care se demolează… un iarmaroc de la marginea Europei, în care mirosul de fleici, de mici, de bere şi ţuică fac casă bună cu tămâia… o ţară în care toţi scriu maculatura propriilor interese şi nimeni nu citeşte surâsul ori plânsul niciunuia dintre ei… România ce alunecă agonic în propria ei neştire… convieţuiesc două-trei veacuri în România ultimului dintre ele… în România, ţară europeană încă de la naşterea Europei, noroiul a urcat până la fereastră!… ţara în care eroismul se confundă cu nebunia…România curge într-o singură direcţie”.

Prea multe citate? Ele ar putea fi mult mai multe. Întreaga carte e de citat. Maladia României poate fi letală, iar bolile românilor pălesc în faţa pandemiei naţionale, care e deznaţionalizarea şi extincţia ca neam.

Neamul românesc?  “Un neam fragmentat, rupt de dealuri şi râuri, nu acelaşi la munte ori coborât în câmpie… românii fac parte din unul dintre puţinele noroade care nu-şi respectă pământul. Şi când nu-l pot despuia de bunurile sale, îl părăsesc… Sub triunghiul de fier al Securităţii: stat, biserică, presă, românul este un simplu deţinut… o generaţie a colaborat imoral… un popor rebelofob… o societate măcinată. O victimă a unei siluiri suportabile. O societate aproape fără cer, în care sufletele se îneacă tăcute… românii nu vor niciodată să creadă că răul este chiar rău!… în felul lor arhaic, românii simt că nu trebuie investit decât în prezent… modele româneşti de succes: şuţi, proxeneţi, şmenari, devalizatori, speculanţi, rechini imobiliari, recuperatori, moguli, oligarhi, cămătari, şantajişti, valutişti, tâlhari… România nu duce lipsă de oameni inteligenţi, dar de oameni integri sigur! Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocoreşte el însuşi… un popor care vrea să se strecoare prin istorie şi s-o îmblânzească, şi nu s-o înfrunte, şi nu să aspire la victoria care e libertatea!… un popor bătrân, pe al cărui chip strălucesc, întunecat, ridurile adânci ale supunerii milenare… românul «recent», o făgăduială neonorată”. Iar la un moment dat, autorul se întreabă: “Cum poţi întoarce o mulţime din drum, amintindu-i că are obligaţia să devină popor?”.

Am amânat lectura acestei cărţi. Presimţeam că trebuie să fiu pregătit pentru a o citi, autorul îmi vorbise despre ea când încă o scria. Ştiam la ce să mă aştept. Şi nu m-am înşelat. După “Schimbarea la faţă a României”, scriere de tinereţe a lui Emil Cioran, “Apocalipsa după Cioran”, cartea înţeleaptă a unui autorului septuagenar Claudiu Iordache reia, peste timp, discursul despre destinul tot mai precar al patriei celor doi autori. Avertismentul lui Cioran nu a fost luat în seamă. Va avea aceeaşi soartă şi cel al lui Claudiu Iordache? Judecând după indiferenţa ce învăluie această apariţie editorială, se pare că e tot un strigăt în pustiu.

Despre multe se vorbeşte în această carte. Despre Revoluţia după care în loc ca românilor să le fie mai bine le e mai rău, despre intelectualii care sunt poate mai vinovaţi decât alţii pentru că, mai în cunoştinţă de cauză, nu se opun răului, despre “optimismul” tâmp al gloatei ori rânjetul cinic al profitorului, prin care se întreţine o euforie sinucigaşă, asemănătoare celei de pe puntea Titanicului în cele câteva ore de dinaintea catastrofei.

Cartea lui Claudiu Iordache este “o scrisoare către contemporani”. Care e rostul ei? “O carte nu poate schimba un regim infam, dar îi poate denunţa imposturile”. Adică Revoluţia – vestitoare a unui declin, moartea libertăţilor, falsa democraţie, suveranitatea abandonată, o ţară în care nici măcar existenţa elementară a cetăţenilor ei nu mai este sigură de drepturile ei: dreptul la subzistenţă, dreptul la educaţie, dreptul la sănătate.

O ţară pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Grădina Maicii Domnului, dar care se arată a fi “beată de a fi atât de aproape de Dumnezeu”. Este oare această ţară “un capitol final de dragoste epuizată”? “România moare în fiecare zi!” (tot cu semnul exclamării), se cere doar “a refuza România, aşa cum continuă să fie”. Căci “România nu e numai un parcurs, este o destinaţie! Îi datorăm să ajungă acolo unde o aşteaptă neamurile fericite”. “Țara România este „o biografie pe care mi-aş dori-o încheiată odată cu viaţa mea. Şi dacă omenirea este o grădină, România e o omenire ceva mai mică. Merită să salvăm grădina din România”.

Apocalipsa după Cioran” pune un diagnostic necruţător, fără niciun fel de menajament, maladiei grave care a cuprins fiinţa neamului. O maladie datorată nu numai altora, cum atât de lesne încercăm să ne dezvinovăţim, ci nouă înşine, poate, înaintea altora. Aflăm de aici însă doar simptome, posibile evoluţii îngrijorătoare, un tot mai previzibil final. Rămâne de aplicat terapia. Despre ea nu se spune în cuprinsul acestei fişe clinice de ţară şi popor.  Dar aflăm, în sfârşit, sau mai drept spus ne confirmăm un adevăr vital care începe să-şi facă drum: e vorba de supravieţuirea României. În 2010, academicianul Mircea Maliţa a scos cartea “Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”. Carte trecută aproape neobservată, ca şi aceasta. Şi prin câteva publicaţii a început să se scrie despre supravieţuirea României. Scrie Claudiu Iordache: “României nu-i va fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele, un soi de colonizare a Americii dinlăuntrul teritoriului naţional. Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamental”.

Ani de-a rândul, după 1989, m-am întrebat şi am întrebat, public sau confidenţial, demnitari, instituţii şi oameni obişnuiţi, care este, care ar trebui să fie interesul naţional al României. Nimeni n-a avut un răspuns care să convingă. Acest răspuns pare să se impună şi el este, din păcate, supravieţuirea României.”

Corneliu VladCronică la cartea „Apocalipsa după Cioran”  

Cronica Română, 25 aprilie 2012