Mihai Eminescu al românilor și Anul Centenar al României lui!

Ziua voievodului Mihai Eminescu sub soarele centenar, în eclipsa neamului românesc! Între a cincea ciuntire recentă a statuii lui și anatemele aruncate asupra sa, între Eminescu al constelației românilor și România tot mai departe de Luceafărul ei!

Dumnezeu nu ne-a înzestrat cu mai mulți Eminescu! Și dacă tot e singurul, de ce nu-l iubim, de ce nu-l urmăm, de ce nu-l respectăm?

Dacă astăzi ar fi trăit, și-ar fi scris cu și mai mult amar poeziile!

Tu, prima literă a alfabetului sufletului românesc, spirit prea înalt pentru a fi înțeles de plebea poporului așa cum se cuvine, nu doar abia silabisindu-l, ci cu adevărat trăindu-l! 

Tu, neasemuitule destin, în veacul vecilor, Mihai Eminescu!

 

Mihai Eminescu

(15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București)

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

*

“… Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cărui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!»

Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul…

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, ținta lor infamă este chiar România! România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii… România lui Dumnezeu…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Traian Băsescu? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă…

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi-i va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Emil Cioran) Aceasta este industria mass-media ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa…

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  

 (Mihai Eminescu)

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români, însă, nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

(Mihai Eminescu – Opere, vol.IX)

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici)

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefăcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât vor mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…   

(“Omul de mlaștină”)

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani! 

(“Clasa nevrednică”) 

 

*

 

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

15 ianuarie românesc, pentru veșnicie…

Cruciada împotriva istoriei naționale

        Cruciada împotriva istoriei naționale este o realitate în România! Reducerea drastică a numărului de ore dedicate studiului istoriei în învățământul elementar, desființarea catedrelor universitare, presiunea alienantă a unei intelighenția ce se vrea degajată de memoria poporului de care aparține, confirmă politica (tot mai greu disimulată) îndreptată împotriva studiului istoriei în România contemporană! Am ajuns să trăim într-o țară în care naționalismul este incriminat, în care datele istoriei de două milenii a românilor sunt contestate ori ridiculizate cu argumentele sarcasmului, disprețului și urii, o țară în care înalți funcționari ai Ministerului Învățământului public dispun cenzurarea manualelor de istorie, în care cimitirele istoriei românești sunt profanate de barbaria cosmopolită, în care românii (tot mai puțini) care încă respectă istoria neamului lor sunt tratați ca niste extremiști ori retardați! Ofensiva antiromânească s-a extins și în mediile culturale, unde biografia și operele personalităților românești, acuzate de colaboraționism cu istoria, sunt umbrite de acuzații ipocrite, în fapt mizerabile! Și în vremea asta numărul românilor apatrizi crește!

         Naționalismul este totdeauna evocat atunci când naționalul este în suferință! Trăim, din nefericire, acest moment de rătăcire, în care se impune tot mai imperativ întoarcerea la rădăcinile României! În afara istoriei României nu există România! Deloc de mirare că în acest context dramatic tăcerea istoricului adâncește criza de identitate a statului în care trăiește! Dar acest pasivism (frigiditatea la sentimentul apartenenței!) al istoricului contemporan ne poate costa, la limită, chiar dezmembrarea țării pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri! Secolul se tulbură din nou, după ani de pace obținuți prin absența conjuncturală a războiului. Polii de putere reîncep confruntarea, având drept efect chiar dezmembrarea ori rănirea de moarte a statutului statelor mici! Cu un sfert de secol în urmă, Revoluția Română a oferit un nou început! Momentul a fost pierdut. România prezentă este o formă decăzută a României trecutului! Dar astăzi nu mai recunoaștem existența unei revoluții naționale, privite obstinat prin ochelarii unei lovituri de stat! Ce miopie costisitoare și vinovată! Transmitem lumii din jurul nostru că românii nici măcar o revoluție n-au reușit să ducă până la capăt, în pofida miilor ei de martiri! Pur si simplu ne-am predat istoria în brațele celor ce vor să transforme o națiune într-o periferie exploatată economic! Cine se mai împotrivește, astăzi, acestui curs? Să-i chemăm în ajutor, din nou, pe Iorga sau Brătianu? Ori să ne prefacem că n-au existat, deși le datorăm că vorbim și gândim românește?

        Iar dacă în zilele noastre școala românească încearcă să le ascundă elevilor trecutul țării lor de dragul unui europenism vulgar, atunci părinții să-și învețe singuri copiii istoria națională!

        România anului 2017 caută disperată un ajutor din afara spiritului și frontierelor ei. S-a obișnuit să fie tutelată? O altă cumplită eroare, odată ce nu o va salva nimeni, nicicând, pe un continent ce-și pierde continuu umanitatea, flămând de lăcomii și profituri! Căci România nu se va mântui decât prin credința în Dumnezeu și prin forțele proprii!

        Altfel spus, reidentificarea neîntârziată, prin Istorie, a neamului românesc este singura noastră soluție!  

Claudiu Iordache

Clasa nevrednică

clasa-nevrednica

1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… 

Am scris această carte în anul 1996, excedat de cumplitele și în același timp derizoriile rateuri ale politicii de la București! Între timp situația nu s-a schimbat. Agonia continuă. România s-a scufundat și mai mult în nămolul tranziției ei eșuate! Prădată, slugărită, pusă la mezat și vândută pe bani ieftini de către o clasă parvenită (căreia i-am dedicat acest eseu), România nu mai seamănă celei în numele căreia peste 1400 de români și-au dat viața, într-un gest disperat! Revoluția lor a murit demult, înecată în existența diurnă a unei populații masificate și decăzute. Ce idealuri mai are românul de astăzi? Ce aspirații, ce viziuni? Ce nevoi? Câtă vreme el trudește de peste un sfert de secol la surparea leagănului țării sale! Anii lungi în care românii își jefuiesc țara par să nu se mai termine! Nu mai avem trecut. Nu mai avem viitor. În țara lui Eminescu, Cioran, Enescu, Brâncuși, nu mai e la modă să fii român. (La modă este să devii un străin!) Iar noi, românii obișnuiți, trăim fără să crâcnim, în timp ce  violul unei patrii părăsite are loc chiar sub ochii noștri! 

Am extras din cuprinsul cărții mele câteva fragmente care și astăzi avertizează că ne-a fost înstrăinată, pierdută, chiar Patria! Și că nu ne-o mai poate salva nimeni! Patria aceasta, a leagănelor, a icoanelor și părinților, pe care mi-o simt plângând tăcut și în sufletul meu.  Vi le ofer acum, din nou, într-un nou an electoral, fără nici o speranță!

 

Ca sistemele politice să poată funcţiona, ele trebuie să respecte legea dublei identităţi: aleşii să exprime aspiraţiile alegătorilor, alegătorii să se simtă reprezentaţi în actele celor pe care i-au ales. În România această lege nu a mers de la început. Alegătorii au votat cu spatele la realitate, aleşii s-au grăbit să deguste o vacanţă de patru ani. Legea dublei identităţi odată ignorată, alienarea exerciţiului politic s-a produs fulgerător. Un prim şi durabil efect: absenţa partidelor veritabile, persistenţa partidelor contrafăcute. Foarte curând, românii, după ce au aglomerat străzile cu indignarea lor omenească, s-au întors, spăşiţi, la o existenţă cenuşie. Aleşii, rămaşi de capul lor, nu au alcătuit o clasă politică, doar una parazită, incompetentă, ignorantă şi delăsată, a cărei singură tentaţie a rămas trudnica ascensiune pe versantul nu cel mai abrupt, dar cel mai aglomerat, al Puterii. În 1990 ar fi trebuit să nu aibă loc alegeri generale. N-a fost să fie aşa. A urmat apariţia instantanee a unui roi de formaţiuni politice, din rândul cărora numai cele istorice s-au putut sprijini pe ideologii nominale. Foarte rapid, partidul unic s-a transformat în partide unice, conduse arbitrar de către ceauşeşti de ocazie. Într-un text publicat în 1991 scriam: „Aleşii noştri sunt regii noştri de partid, oligarhii noştri politici, despoţii noştri luminaţi, la apariţia cărora partidele se ridică în picioare şi aplaudă îndelung…” Asta şi explică de ce, la scrutinurile post-decembriste, românii nu au avut de ales decât între mediocritatea candidaţilor şi malignitatea celor ce proveneau din imundul totalitar. Însă cum centrul social de greutate la noi rămâne în continuare la stânga, doctrinele nu prea au ce să ofere. Cum dreapta politică nu poate câştiga fără sprijinul stângii sociale, iar stânga socială nu este aliata stângii politice, la alegerile următoare orice se poate întâmpla. Cu o stângă la dreapta şi o dreaptă la stânga, ceaţa realităţilor devine tot mai compactă. Politicienii abundă, oamenii politici lipsesc. Politica românească rămâne şi pe mai departe o câmpie desţelenită…

După Derrida, „viitorul nu ne anticipează decât sub forma unui pericol absolut”! Problema viitorului României este una de anvergură globală. Nu mai depindem de noi, deşi – e ceva dovedit – de-am depinde de noi, mai rău
ne-ar fi! Desigur, viitorul nu este un mâncător de popoare, doar un judecător al lor. El scoate din istorie fiinţele colective istovite care şi-au pierdut însemnele pe parcurs, devenind mulţimi nevrozate. Teoria de dată nouă a spiritualizării frontierelor pune problema lichidării demarcaţiilor, în afara cărora naţiunile ar curge una în alta ca într-o uriaşă omletă. Acest secol, din care au mai rămas patru ani, ne-a şi obişnuit cu o hartă a lumii ce suportă schimbări exclusiv pe calea războaielor! Harta aceasta este un patrimoniu ce nu va fi risipit uşor. Naţiunile îşi pot spiritualiza relaţiile, nu graniţele. Clipa în care pe ogorul mondial va fi ridicată o casă a unui singur popor va anunţa sfârşitul speciei omeneşti, căci resursa convieţuirii tuturor pe un singur pământ este diversitatea! Competiţia în diversitate a acţiunilor omeneşti rămâne izvorul binelui şi al răului, al eşecului şi succesului, al disperării şi al speranţei, al nenorocirii şi fericirii. România, care a avut un început, va avea cândva şi un sfârşit! Totul este ca această dispariţie românească să aibă loc după ce menirea noastră va fi împlinită. Dar este cu adevărat pregătită România înaintea viitorului său?

“Ce semnificaţie are un Parlament în ţări catapultate de la analfabetism la era audiovizuală?” se întreabă Mattei Dogan. Răspunsul românesc este categoric. Parlamentul României exprimă voinţa nulă a electoratului alienat de fantasma politică. Faptul că nu vrem să construim schimbarea nu înseamnă decât că ne complacem în a ne suporta într-o suită de nefericiri evitabile. Mulţi cred că românul, cu o sută de dolari pe lună, este un nemulţumit. Dimpotrivă! Sărăcia îi vine ca o mănuşă. Declinul românesc vine de la furtul de energie la care trecutul prezent l-a supus. Revoltele nu i-au fost explozii ale elanurilor, ci sfârşituri ale furiei. Ne istoricim în cascade molcome. Dar spaima de politic a mers atât de departe încât în Letonia anului 1995 un anume Siegerist a câştigat 15% din voturi cu lozinca: „85% din politicieni sunt corupţi!” Nu numai Jirinovski obţine puncte din perplexitatea cetăţeanului, dar nici japonezii nu mai acordă credit clasei politice. În SUA, apariţia unui al treilea partid ar declanşa nelinişti grave în ogrăzile democrato-republicane. În sudul Marii Britanii, intelectualii s-au gândit la o A treia Forţă! Populaţiile îşi radicalizează poziţia. Se naşte sub ochii noştri un nou curent: al dispreţului pentru histrionismul politic. Când nu mai există stânga, dreapta, centrul, actul politic devine ceţos. Dacă nu-i putem alege pe cei buni – de negăsit – să-i votăm pe cei răi! Într-o discuţie cu un pensionar, acesta mi-a spus: „Nu votez cu dumneavoastră pentru că sunteţi cinstit. Votez cu Raţiu, că e de-al nostru!“ Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu coterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihail Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”. Seria politicianismului dâmbovițean se înscrie în logica eminesciană. Dar să cităm mai departe:

                Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.” 

                “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

                “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

                                               

                “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

                                               

                “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

                “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

                                               

                “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

                Anul ’96 nu mai pare departe de 1910. Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete…“ Mihail Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

De-ar aş fi ştiut că românii aveau să-şi trăiască libertatea atât de mohorât… Rememorez suita urmărilor care au făcut ca poporul de mămăligă al lui Ceauşescu să devină neamul atins de anarhie de astăzi. Până foarte departe, nu se întrezăreşte decât o competiţie anostă a instinctelor. Mă tem deja de gâtul de lup pe care convieţuirea românească l-a ridicat pe umerii României. Suntem o Românie unită la rău; un rău minor, dispreţuit de ambiţia superioară, un rău provincial, un rău călduţ şi putrid, un rău al indivizilor şi al mulţimilor, al oamenilor de rând şi al elitelor, al celor tineri şi al celor bătrâni, al bărbaţilor şi femeilor, al celor de jos şi de sus, un leşin al creaţiei şi un refuz al contractului cu onoarea şi cu sublimul! Răul acesta atotcuprinzător şi autoritar, ce se generează pe sine, se prelinge ca puroiul din rănile colective ale românilor. România nu are decât oameni care-i comentează dezastrul, dar nu-l înfruntă. Cu ani în urmă, un Stere Gulea a pus în film chipul unui Moromete, vierme al pământului, cu cruzimi ascunse şi umilinţe ridicole. Morometele acesta a străbătut istoria pentru ca azi, mai agresiv ca niciodată, să ni se alăture. Privesc înspre această mocirlă, pe lângă care până şi Dumnezeu trece cu mâna la nas, şi mă întreb dacă o mai poate asana cineva până la capătul veacului. Un sociolog avea să comenteze dezastrul post-decembrist: „Nu-i mai poate mişca decât ştirea că va veni cineva din afară să le dea de pomană! Părem a fi ajuns poporul cel mai ieftin din Europa! Chiar și așa, după cum se vede, un cumpărător nu a fost găsit în ultimii ani!” L-am ascultat împietrit. Cel mai ieftin popor din Europa… Dumnezeule! Acelaşi interlocutor, vorbindu-mi despre slaba noastră rezistenţă la dezastru, mi-a râs în nas spunându-mi: „La naiba, rezistenţa românească! Viermii nu se revoltă în caşcaval! Iar noi le dăm caşcavalul!”

Scriu aceste rânduri fără să am în faţă imaginea unui cititor anume. Cu puţine luni în urmă a murit Emil Cioran, judecătorul implacabil al motivelor pentru care trăim atât de precar, a murit sinistra luciditate ce ştia să extragă din compostul existenţial fierea neagră a acelor adevăruri care, odată rostite, ne înspăimântă că suntem. A murit ca minoritar absolut, în opoziţie la civilizaţie!

Românul este o promisiune abolită. Îi cauţi zadarnic în albul ochilor dârzenia, nu vei găsi decât privirea furişă a prizonierului. Românul pare gata, în orice clipă, să evadeze din leagănul său. Oricând o altă Românie ar putea fi construită pe sol străin cu concursul românilor fugari. Ei cred că fug de sărăcia ţării lor, ignorând că au şi luat în bagajele sărăcăcioase germenii mizeriei viitoare. Iar când nu fug din România, românii tânjesc după dictatură. Asta este România, o femelitate niciodată satisfăcută, o feminitate niciodată înţeleasă, o fecunditate arareori adorată, o tandreţe totdeauna respinsă, o candoare mereu înşelată. România dă semne că nu are nevoie de onoare, demnitate, orgoliu, vrea numai să aibă din ce trăi! Cineva mă avertiza, nu de mult: „Cei ce respectă cu adevărat această ţară, cu astfel de oameni, sfârşesc prin a o iubi fără nici o speranţă!” Ceva continuă să nu funcţioneze în existenţa împreună a românilor. Puternică prin slăbiciunile ei, România s-a acomodat cu un statut invizibil: „dispărută din Europa dar prezentă în actele ei.” Febra sa este una rece. A scris prea multe cărţi fără succes? Nici vorbă! N-a scris niciuna! Istoria României este o operă compilată. Tentativa unui Vasile Pârvan ori George Brătianu de a-i acorda dimensiunea distinctului a degenerat în protocronism. Rămânem datori pe viaţă lutului din care am fost plămădiţi. Şi totuşi, efuziv, intuim înăuntrul nostru plinul originar. Sacrul românesc urcă fără să vorbească! Dacă Iisus ar trebui să se întoarcă, sandaua sa ar atinge mai întâi România! Simpla sete mesianică ascunde o ambiţie viitoare? Dar să nu ne pierdem cu firea. Criza pe care o trăim e gestantă. Puterea celor slabi are fecunditatea deltelor. Nu mă tem de viitor decât în măsura în care îi demolăm prezentul. Uterul României este încă tânăr. Ascultând acest discurs, filozofii ar surâde amuzaţi. Ei – amanţii cu cleşti ai condiţiei umane – ştiu că viitorul nu este decât o urnă cu cenuşă a trecutului tuturor. Călătoria prin lume înseamnă partea ta din auto-dafeul general. Nu suntem niciodată suficient de tineri când trebuie să ne aruncăm cu capul înainte! Suntem nişte nesăbuiţi fără vârstă. Dragostea noastră, de asemenea. Un popor ascunde de sine o rezervă vitală cu adevărat inepuizabilă. I-aş şopti: „Crede în cauza ta!” Trăim o criză de facere! Nu soldaţii nu au stofă, ci diviziile pe care le formează. Când nouă români din zece se pun la dispoziţia celui mai stupid dintre ei, defecţiunea trebuie căutată în selecţie. Clasa nevrednică este rodul rânced al acestei selecţii. Drepturile îi trebuiesc îngrădite, libertăţile curmate. Ea doar ne oglindeşte, nu ne reprezintă! Clasa nevrednică asigură confortul ultim al unei ambiţii uzate. Grasă, leneşă, cârcotaşă, ipocrită, opacă, bestiarul de Sus al unei naţiuni caline, clasa nevrednică ne împiedică să clădim o altfel de libertate decât cea în care ne suportăm ca perdanţi. Clasa nevrednică, şi nimeni altcineva, a pus astăzi României „sula în coastă”. Uşor de abolit prin soliditatea dispreţului nostru, ea supravieţuieşte încă prin indiferenţa noastră. Clasa nevrednică este o categorie tartuffiană. A pozat deseori lui Caragiale, cu urmări cunoscute; clasa Trahanache, Tipătescu, Zoe, Trufanda, ea îşi oferă spectacolul ambulant acolo unde o naţiune îi permite. Cinci mari scene i-au fost puse la dispoziţie: Parlamentul, Guvernul și Administrația teritorială, Preşedinţia, Televiziunea, Presa scrisă. Politica este o Academie de actorie. Repertoriul ei este unul al nevrozelor declamate asurzitor. Dar ospiciul elitar se bucură de prestigiul Cupolei. Aleşii naţiunii sunt şi marii ei schizoizi. Este, poate, singura rătăcire pe termen lung a unui popor care şi astăzi îşi deleagă saltimbancii să-l conducă! Cum spunea un şugubăţ, privind o emisiune transmisă de la Parlament: „Ei sunt nebunii noştri cu care ne mândrim!”

Ideologia veacului din urmă a fost una a supravieţuirii. Diversitatea fără unitate, ca şi unitatea fără diversitate, acuză astăzi nevoia unui alt armistiţiu. Omenirea este buimacă. Gesturile ei sunt bruşte. Derapajul – ameţitor. Explorarea viitorului contează pe noi virtuţi. În fond, decizia se ia, după metehne vechi, de către cei care nu pot da mai mult. Îngheţul instituţiilor politice pare complet. Sprijinindu-se între latitudinile sperjurului şi ale înşelăciunii, clasa nevrednică s-a auto-izolat în acele refugii aurite de unde a făcut cel mai mare rău cu putinţă. Va veni şi momentul când specia politicianului va putea fi condusă la ieşirea din scenă? Când nu vom mai „alege”, ci ne vom angaja în structuri ce privesc decizia generală? Când vom fi făcuţi răspunzători, egal, înaintea individului şi a lumii? Vom deschide, în sfârşit, istoria omului? Dacă nu cumva mai avem încă mult de pătimit. Civilizaţia sinucigaşă, care ne-a devorat exuberanţa, energia, voinţa, dezonorându-ne libertatea, va înceta, vreodată, să mai fie şi altceva decât o sumbră amintire? Odată cu istoria aventurii eşuate a Liderului, lăsăm în urmă o sută de ani de fatalitate!…”

       12 octombrie 1996

 

‘Coteria’ de la Operă

Opera Nationala Bucuresti
Urmărind criza de la Opera Națională București, în care o mână de oameni încearcă să se împotrivească puhoiului de infami care apelează la orice mijloace pentru a împiedica adevărul să iasă la suprafață, urmărind această conjurație imundă a unor oameni de presă, culturnici, politicieni, profesori, demnitari, care își dau mâna să împiedice aflarea motivelor pentru care înalta scenă muzicală a României continuă să nu-și împlinească menirea, mi-am amintit un text publicat în anul 2007 într-o revistă a Academiei Române: ‘Coteria’!
 
Revin astăzi la acest text (constatând cu tristețe cât este de actual) pentru că nu putem trece la nesfârșit prin viață în orbire morală, într-un timp în care Parvenitismul și Impostura fac legea într-o Românie lezată grav de turpitudinile unei părți mlăștinoase a elitei ei! Sau poate că ‘omul românesc’ al lui Mircea Vulcănescu a devenit, între timp, ‘omul de mlaștină’ al anilor post-decembriști, parte supraviețuitoare a ‘intelighenției’ de la București care în ultima jumătate de secol a a lustruit continuu ghetele dictatorilor?
COTERIA
Coteria, locul unde participanţii îşi sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepţiilor bucureştene, ei se întâlnesc, graţios, pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut! Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertăţi, într-o ţară unde ea nu constituie o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecurişti, care se salvează unii pe alţii de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. ‘Ei’ îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc, ‘ei’ îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vând cărţile doar ’ai lor’; în presa lor, articolele ’lor’ sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau ’îngerul slut’ – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo) – ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în așa zisa elită parvenită unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la televiziunile complice care au mereu ceva de de vânzare! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de naivitatea și ignoranța noastră! Politicieni, demnitari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!
 
Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

‘Se unește cu mama sa, România!’ – Anul 1918, 27 martie

Sfatul Tarii - 1917-1918

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România!”

Întrebați-i astăzi pe cei patru președinți ai României post-decembriste și pe cei cinci președinți aleși ai Statului Moldova, dacă ar semna, fie și cu 98 de ani mai târziu, această Declarație-Rezoluție de Unire a neamului românesc!

Și mai întrebați-i de ce nu sunt încă pregătiți să întâmpine cu hărnicie, umilință și demnitate sfârșitul unui secol al înstrăinării românilor de familia lor cea mare!

Trăiască România reîntregită!

Vreau să apuc să trăiesc această zi în care clopotele României vor bate la unison un imn de slavă închinat Celui care, la bine și la rău, ne-a ținut nevătămați prin vremuri vitrege până în lumea de astăzi! 

Claudiu Iordache

27 martie 2016 

Declaratia Sfatului Tarii Republicii Democratice Moldovenesti

Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

Semnal editorial: 1989

Claudiu Iordache -  1989

Claudiu Iordache

1989

Editura IRINI

“Bunicii noștri la război, părinții noștri la Revoluție, este rândul nostru!” Este rândul lor! Lor le dedic această carte care aduce împreună două titluri trecute: Revoluția românilor și Securitatea – confiscarea unei națiuni! Pentru a le reaminti că dacă astăzi Represiunea nu mai funcționează, nu se mai trage în ei, nu mai sunt arestați, schingiuiți, terorizați, dacă nu mai sunt incinerate trupurile fraților lor și nu le mai poate fi aruncată cenușa la canal, asta se datorează faptului că în urmă cu 25 de ani românii au înfruntat Represiunea cu piepturile goale și au învins-o!”

“La cinci zile de la izbucnirea revoltei , lăsând în urmă zeci de morți, sute de răniți și mii de arestați, Timișoara avea deja un partid al Schimbării:

Frontul Democratic Român.”

 

 

Roxana de România

Roxana,

Amintirile mi te restituie… ziarista neîmblânzită, cu profilul militar al lui Pallas Athena, pătrunzând în noua Românie cu scutul strâns și lancea pregătită să străpungă tâmpla crâncenă a trecutului! Am fost împreună în aventura obținerii primei identități românești pentru o studentă din Basarabia, ne-am regăsit în ideea Unirea-Acum, am fost la Iași în ianuarie 1991, am fost, alături de seniorul Corneliu Coposu, lângă patul de martir al lui Dumitru Iuga, aflat în greva foamei. Și în tot acest timp m-am gândit  că puterea ta va fi curând sacrificată de uzurpatorii strecurați în umbra largă, blândă și imprudentă a Seniorului! Jeanne d’ Arc a unui partid cu mult mai puțin puternic decât Conducătorul său, acesta nu a simțit nevoia de semizei puternici, tineri și curați, cu care ar fi răpus Minotaurul bălos al neocomunismul care își revenea! Ai trudit la aura unui templu prea ușor cucerit. Datorită unor oameni ca tine, PNȚCD-ul a fost singurul care a contat în apărarea României! Într-o ultimă discuție cu președintele Corneliu Coposu, acesta mi-a spus, întunecat: „Nu mai am încredere nici măcar în cel care îmi ține umbrela!” (Prietenul nostru Igor Butnaru cunoaște un moment în care Seniorul s-a exprimat măgulitor despre mine!) Dar tu, Roxana, ai rămas tot mai singură.  De-ai fi fost în Parlamentul anilor ’90, vocea partidului tău ar fi căpătat grandoare de bronz. Victoriile partidului, câte au fost, le-a obținut din afara lui, prin oameni ca tine! Mi-e drag acum să mi te amintesc în zilele în care cartea României s-a jucat în câteva momente! 

Roxana Iordache, sângele tău viu, curat, violent, gâlgâind în vinele unor vârste lumești care începuseră deja să se stingă! Aveam să ne înecăm amândoi în numele unor speranțe  pe care poporul nostru le abandonase pe rând.  Ni s-a pus pe chip gratia eșecului! Nu trăim într-o țară în care oamenii ei cei mai demni să fie și cei mai iubiți! Unde este Călin Nemeș? Unde este Basarabia noastră? Unde ne este România mare, de la Dumnezeu?

Pentru mine tu ai fost, ești și vei fi mereu Roxana de România! 

Îți sărut mâna!

Un Claudiu Iordache rătăcit nevindecabil în pădurea fără îngeri a anilor ce au venit peste noi! 

Roxana Iordache

Roxana Iordache si Corneliu Coposu

Vinerea Paștelui

O noapte îndoliată a memoriei creștine…

Preghiera – Rugă

Pictura Coborârea de pe cruce, colecție privată – © Toate drepturile rezervate – Preluarea imaginii este posibilă doar prin solicitarea acordului proprietarului

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

Tipărită cu nouă ani ani în urmă. Unde suntem, unde am ajuns? 

o-romanie-de-castigat

O ROMÂNIE DE CÂȘTIGAT sau O NAȚIUNE ÎN DESCOMPUNERE

(Carte tipărită cu sprijinul Fundaţiei Frontul Democratic Român

„Denunţ a fi totalitară orice încercare de a transforma decăderea tot mai pronunţată a României în normalitatea ori fatalitatea ei! Denunţ gândirea coruptă ori dezarmată care o îndeamnă astăzi la o capitulare nemeritată. Denunţ a fi totalitar regimul fraudei, al furtului şi al lăcomiei. Denunţ a fi totalitară generaţia care şi-a îngropat morţii şi s-a străduit să-i uite!

Am scris acest eseu, ce constituie un omagiu adus celor mulţi care fac din viaţa lor neştiută singura resursă de supravieţuire a ţării în care trăiesc, nu pentru a mă tângui, ci pentru a dezvălui ceea ce o societate întreagă s-a străduit să ascundă! Am vrut, totodată, să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!

Dacă veţi ajunge vreodată la Timişoara, rugaţi-vă!

Cei care nu au auzit strigătele mulţimilor flagelate din Decembrie 1989 nu pot înţelege această carte!  

…Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!” La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” N- a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată, şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată. (De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă TV! Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!… De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună… 

Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti! Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii… 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”

„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă. Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească… Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”(Călin Nemeş) 

Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut! 

Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!) Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor. Suntem ţara imaginarului decăzut! („În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. «Cu cât cunoşti mai bine România, cu atât o înţelegi mai puţin!” comenta de-a dreptul uluit reprezentantul Europei la Bucureşti, Jonathan Scheele) Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit… 

Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc! 

Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat! 

Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii! 

Faimoasa ipocrizie naţională continuă să susţină că ţara are un trecut şi un viitor egal de glorioase. Pentru prezent nu există decât aplaudaci, nu critici. Istoria întunecată a secundei româneşti excede titlul unei cărţi de poezie, pentru a descinde în mahalaua metropolitană ridicată la rang de curte domnească. Cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd postdecembrist, absenţa elitelor morale: oameni fără sensibilitate, fără spirit, fără suflet, fără cultură, căptuşiţi, în schimb, cu doctorate şi tapetaţi cu diplome ce se trafichează pe bani grei (un efect obscur al binecunoscutei relaţii între bani şi excremente, teoretizată de Freud), buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: «Fiecare are un preţ», familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la rapt şi la crimă, nu ne lasă să uităm obrazul adevăraţilor «învingători» ai măcelului din Decembrie ´89! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral e tratat ca „bolşevism” retardat! Furturile au fost legalizate. Hoţii de succes sunt „condamnaţi” să se plimbe în maşini de lux pe străzile arestate de sărăcie. În ţara în care totul a devenit de vânzare nimic nu mai e sfânt. Neamul românesc actual este o docilă plastilină în mâinile butucănoase ale măcelarilor de principii. Ce fel de Românie vor să exporte oligarhii în Europa? („Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit.” – Nicolae Filimon) Nu cred că există o naţiune europeană cu atâţia apatrizi ascunşi pe metrul pătrat! Gunoiul vieţilor ticăloşilor de vocaţie pare a nu mai putea fi evacuat din fiinţa românească. Am mai scris şi cu alt prilej: „În România doar canaliile sunt harnice!” Numai ele, care stăpânesc la perfecţie, după Dorel Şandor, „veritabila cultură a împărţirii prăzii”, trudesc la dezastrul tuturor, sperând doar la salvarea intereselor proprii. Adaptarea la promiscuitate, consimţământul la prefăcătoria, ingratitudinea şi invidia vinovată, au făcut din scena politică un uriaş spectacol caragialian al societăţii înseşi. Laolaltă, vârste şi profesii nutresc speranţa idioată că se vor salva vânzând balamale şi cumpărând iluzii. Combinaţiile otrăvite de putere sunt făcute totdeauna între indivizi ce se aseamănă. Oamenii de caracter sunt izolaţi şi se lasă izolaţi. Am pierdut Basarabia în 1991 şi Bucovina în 1997, şi ne mirăm „de risipă” de abia acum! Scotocesc prin arhive după dosare compromiţătoare chiar cei compromişi. Ultimele desistări ale Consiliului Naţional al Cercetării Arhivelor Securităţii amintesc experienţa unui mare scriitor al Americilor, care, numit să conducă o comisie privind cercetarea dosarelor complicilor poliţiei secrete ce exterminase mii de argentinieni de stânga, renunţă îngrozit în faţa cumplitei evidenţe. Nu înainte de a mărturisi că: «Dacă mâine cetăţenii ar urma să afle că listele colaboratorilor vor fi lipite pe ziduri, n-ar mai îndrăzni să iasă pe stradă!» E şi cazul României, în care complicii sunt cu mult mai numeroşi decât cei ce-au refuzat să devină complici. „Democraţia” complicilor este chiar această Românie mistificată, în care devine tot mai greu de trăit. Cei ce o conduc astăzi divulgă un dispreţ absolut pentru sacrificiul celor ce şi-au dorit ca ea să fie bine condusă. (Dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria, întreaga scară ierarhică ar fi fost demult răsturnată. Dar justiţia este şi ea o cerşetoare la graţiile celor puternici!) Mai devreme sau mai târziu, însă, va ieşi la iveală adevărul acela răscolitor ce a provocat coşmarul lui Macbeth. Şi chiar de n-ar fi aşa, în ţara cu partide „de stânga” cu lideri bogaţi şi membri săraci ipocrizia tot va „coace” într-o zi! Burta revărsată a ipocritului român va deveni şi ea, odată, cenuşă…” 

Cronici: 

Academician Florin Constantiniu : 

 “De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, „O Românie de câştigat”, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006). De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”. Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism. 

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158). 

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu. 

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16). 

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţeazã nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului. 

Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este „o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189). 

Când s-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui. 

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.” 

General Mircea Chelaru : 

„… Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii. În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. Unde facem recurs?”  

21 martie – Ziua internațională a Poeziei

De n-ar fi decât atât

şi tot ar fi destul!

Poesia este

nevinovata fecioară

care nu-şi cunoaşte copiii,

deşi îi cheamă cu numele

poetului refuzat…

Tu, Pessoa, îţi

citesc cartea ca şi cum

ţi-aş fi scris-o…

Mi-am regăsit în tine

febra sărată a sângelui, schijă

desprinsă din tulburătoarea

odă maritimă şi

ritmul acelor chemări

ce m-au fermecat

dintotdeauna. Tu

eşti ceea ce

am încercat să aflu

de la mine

şi n-am reuşit.

Lira ta murmură

pentru Europa întreagă

invizibilul tău descânt.

Portugalie

cu poeţii

care nu-ţi mai cresc

la piept,

amânând să te piardă!

Ţară mică,

mari poeţi,

tolănită voluptate

pe un colţ

de Mediterana…

 *

Dacă magistrul meu,

Montale,

porneşte totdeauna

de la adevăr, eu nu

am întâlnit adevărul

de la care să pornesc. Îl

inventez,

în schimb, în

acord cu morala creştină

a întoarcerii Mântuitorului

pe pământ. De ce-ar

mai veni, dacă

de 2000 de ani

doar noi ne întoarcem

la El, spăşiţi

şi vinovaţi

de a fi rătăcit

adevărul?

De aceea nu-l cred

pe Montale, nici

atunci

când scria, nici acum

când îl citesc,

în valahă,

dintr-o carte

de ocazie.

Adevărul acesta

trebuie

continuu trăit.

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 *

Între Pinochet și

Pablo Neruda,

voi, oameni,

deloc buni, deloc

răi, ce alegeți?

Îngerul exterminator

ori diavolul îmblânzit?

Tăietorul de capete, ce ar fi putut fi

ale voastre, ori

îmblânzitorul de

suflete, virtutea înfricoșătoare

cu pușca în mână

ori credința înarmată

cu o ramură de măslin?

Pinochet a

fost măsura calculată

a inumanului. Neruda

continuă să fie

o pasăre deszidită.

Primul a alimentat

moartea, altul

 a îmblânzit-o. Pe

primul l-au iubit

armele, pe

ultimul, fluturii. Primul

a întunecat pe cer

soarele, ultimul

l-a desprins din neguri.

Ce idee,

că un simplu vers poate

opri în loc glontele

ce se îndreaptă

spre tâmpla omenirii!

Și totuși,

versul lui Neruda, glontele

lui Pinochet

nu-l poate ucide…

Pentru cine îmi scriu

poeziile?

Unele vor fi mai bune,

altele

nu vor

fi.

Pentru cine

îmi scriu

poeziile

dacă poporul

lipsește?

Lanțul i s-a

prins de gât

ori de gleznă, dar

nu de inimă

și de suflet.

Pare liber,

dar e un sclav

înlănțuit

înăuntru!

 *

Mi-ar fi plăcut

să fiu italian

ca să cânt

Mediterana

cu cuvintele

lui Montale!

Mi-ar fi plăcut să fiu

chilian

ca să iubesc

sălbăticia

femeii,

negru de noapte

și alb de sudoare,

ca Pablo Neruda!

Mi-ar fi plăcut să fiu

grec

ca să trăiesc fiorii

libertății

în închisorile

spaimei

și lăcomia de viață

cu senina împăcare

cu destinul

fără milă

al Greciei,

Mi-ar fi plăcut

să fiu,

pe rând,

Elytis, Ritsos

Seferis,

și alături de ei

să aprind

torța

speranței

peste

sumbra istorie.

Mi-ar fi plăcut să fiu

român, ca

să pot scrie

despre

suferințele

lumii

în limba lui 

Eminescu!

Și sunt!

Deci tac,

rătăcit

în muțenie,

caut calea, culmea,

erupția

viitorului

în tăcerea sumbră

a trecutului.

Mi-ar fi plăcut

să fiu

ce pot fi!

Fericirea interzisă,

patima ascunsă.

Umilitate…

 

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

 

Eugenio Montale

Fernando Pessoa

Pablo Neruda

Yiannis Ritsos

Mihai Eminescu

O cronică semnată Corneliu Vlad la cartea „Omul de mlaștină”

SCRIE DESPRE O ȚARĂ “LOCUITĂ GREȘIT”

„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt  și soarta României. O carte care nu poate fi  citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor.  O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției  Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în  viața publică românească.

Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit.  Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor.   Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune  înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?).  Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).

Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back)  fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!”  Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât  “omul  nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.

 “Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire.  Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.

Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?” 

Corneliu Vlad

Omul de mlastinaSocietatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!

Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!

În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!

Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?

Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.

Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!

(fragmente din cartea „Omul de mlaștină”)

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 6

„Omul de mlaștină” – lansarea cărții

În ziua de 17 decembrie 2014 a avut loc la Librăria Mihail Eminescu din București lansarea celei mai recente cărți a scriitorului Claudiu Iordache, cu titlul „Omul de mlaștină„.

La evenimentul cultural au participat și au luat cuvântul doamna Lucia Hossu Longin, doamna Georgeta Munteanu, domnii Alexandru Mironov, Mircea Chelaru, Igor Butnaru, Titus Suciu.

Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.

Omul de mlastina

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 1

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 2

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 4

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 5

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 7

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 9

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 10

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 11

Lansarea cărții „Omul de mlaștină”

În ziua de 17 decembrie 2014 va avea loc lansarea cărții „Omul de mlaștină” a scriitorului timișorean Claudiu Iordache, o radiografie a fundamentelor supraviețuirii istorice de-a lungul sfertului de veac trecut de la Revoluția românilor din Decembrie 1989.  
Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16.  
Autorul cărții, cunoscut pentru seria de analize ce au drept obiect societatea românească a anilor 1989-2014: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câștigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei națiuni, Revoluția Românilor, Agonia postdecembristă, Apocalipsa după Cioran, România la asfințit, continuă scrutarea caracterului românesc, a „omului românesc”, a omului postdecembrist, evocând observațiile marilor înaintași privind comportamentele și trăirile națiunii căreia i-au aparținut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran.  
Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.  

Omul de mlastina

Lansarea cărții „Nervurile transparenței”

După o absenţă de peste douăzeci de ani, poetul timișorean Claudiu Iordache revine cu un al doilea volum de poezie, Nervurile Transparenţei, voind parcă să nu lase neîncheiată o aventură pe cont propriu a transparenţei trăirilor omeneşti. Cititorii vor putea descoperi vocaţia unei sensibilităţi apte să evoce acut arsura existenţei şi negura sfâșietoarelor ei apusuri. 

Poate pentru a ne aminti sufletele atât de asemănătoare ale celor ce au trăit atât de vulnerabil destinul tuturor, în atât de puţini ani de la Revoluția din Decembrie.

Lansarea cărții va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (Bd. Magheru), din București, în ziua de 18 decembrie 2013, ora 16

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Cântece pentru o patrie stinsă

Dedicate camarazilor mei

din Decembrie 1989

De unde a scos poporul

Revoluţia sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care şi-au dus la târg

libertatea

şi acum nu

le pasă.

Voi, cei curajoşi, cei

puternici, în

ce colţ de garaj aţi aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Ţara voastră

e îngenunchiată, umilită,

şi voi

nu o vedeţi,

nu o auziţi,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiţi

să o ștergeţi în lumea altora!

Iar voi,

care aţi luptat atunci cu moartea,

aţi uitat

pentru ce aţi făcut

toate astea, pentru

ce aţi trăit?

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din Decembrie 1989!

Moţăie la umbra

uitării,

şi în vremea asta hoţii lumii, pas

cu pas şi

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferinţă, câţi

mai sunteţi, inima

voastră, atunci, a bătut altfel!

Oare mai semănaţi

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

ţara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toţi ceilalţi,

cu degetele stropite

de sângele pădurilor, apelor,

câmpiilor

şi munţilor înstrăinaţi,

blestemată să vă fie uitarea!

Aţi reușit să stingeţi

inima României!

Fiţi fericiţi!

 

*

În ţara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de seminţe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăţi

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

 

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În ţara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluţi

şi-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în ţara

peste care se abat

mereu

bezne ale anotimpurilor

trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

 

Unde, în această viaţă, în

această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obişnuit cu incendiul

şi așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit şi corpul

îi mai trăieşte, dacă

dragostea a secat

şi copilul

nu se mai naşte?

Dacă florile nu

şi-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o ţară

n-a devenit o marfă,

dacă toţi aceștia

ce-şi seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

tău? Unde,

în această viaţă,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei ţări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am dreptul

la acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

cum sunt

în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăţa vreodată

să surâdă?

Dar dacă va veni şi o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la ţărmul

unei ţări întunecate?

Ce alt sentiment

poate susţine

privirea care se înalţă

din închisorile ascunse

ale neputinţei

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de şampanie gâlgâie

ţipătul înăbuşit, timpul

se colbuieşte, păsările

se clatină,

bete de cenuşă,

sub cer, inimile

tac înfricoşate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzeşte,

morţii

nu-şi mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

şi nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ţi-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

***

„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

O cronică semnată Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu la cartea „Apocalipsa după Cioran”

“APOCALIPSA DUPĂ CIORAN”

O cercetare de referinţă cu privire la realităţile din România

după Revoluţia din 1989

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

O analiză aprofundată cu privire la evoluţiile şi realităţile din România după Revoluţia din 1989 face unul din cei mai respectaţi şi admiraţi participanţi la mişcarea revoluţionară de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, în cartea sa: Apocalipsa după Cioran. Cercetarea este dedicată unuia din cei mai mari gânditori ai românilor, Emil Cioran, precum şi “Celor patru mari bărbaţi ai conştiinţei naţionale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Ion Luca Caragiale”. Cuvintele mele se alătură, peste timp – precizează autorul – “tristeţii şi nefericii lor” (op.cit., p.5).

“După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”

Sintetizând evoluţiile României după Revoluţia din 1989, autorul găseşte inspirat formula: “După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”. Unele popoare – se observă în cercetarea efectuată – “ştiu să trăiască, unele popoare nu ştiu decât să supravieţuiască” (p.9).

La trecerea aproape a unui veac de la plecarea lui Cioran, autorul constată că acesta a lăsat în urmă “agonia ţării sale”, o Românie care a fost mult deasupra unei Românii care a venit “după moartea lui”, o lipsă de vitalitate, o decădere, o descompunere, un  dezastru. O ţară guvernată de un optimism primitiv, de o dragoste de patrie “ca o goarnă de bâlci” (p.5).

În anii care au trecut de la Revoluţia română din 1989 s-a conturat “o societate care năruieşte virtutea, sacrificiul, martiriul, eroismul, generozitatea, altruismul, o societate de o indiferenţă intratabilă, aglomerată de un om colectiv care doar ne vorbeşte limba” şi se întreabă autorul: “De ce într-o mulţime constantă de oameni sunt tot mai puţini cei ce merită de la toţi ceilalţi?” (p.6). Este evident că această societate, această mulţime constantă de oameni datorează multe din virtuţile năruite socialismului sălbatic pe care l-au parcurs, dar şi capitalismului sălbatic, impus nouă, românilor, şi altor neamuri din Centrul şi Estul Continentului European, după revoluţiile din anii 1989-1991. Ce vedem astăzi – în perioada post revoluţionară – este, frecvent, “desfrâu, distracţii, fleici, burţi abundente, priviri de cârpă, guşi revărsate, beizadele, fiţe, fete gratis, băieţi deştepţi, târfe, şuţi, bişniţari” (p.6). În anii capitalismului sălbatic, românii îşi fură statul așa cum statul îi fură pe ei, într-o simbioză perfectă. După revoluţie, românii se plâng, dar nu vor să afle cine i-a jefuit. S-a extins sclavia. Noii stăpâni – Consiliul Investitorilor Străini – au impus în România “un Cod al muncii care oficializează sclavia”, cod pe care un Guvern obedient în relaţiile cu transnaţionalele, care stăpânesc ţara, l-a impus prin “asumare de răspundere”. Lucius Annaeus Seneca – marele filosof, scriitor şi om de stat roman – nota în anul 59 e.n. că “nici o robie nu-i mai ruşinoasă decât cea de bunăvoie. Puţini oameni sunt supuşi robiei, cei mai mulţi îşi pun ei înşişi lanţurile -, iar marele William Shakespeare atrăgea atenţia, în anul 1615, că “nu-i sclav pe lume să nu aibă puterea care sfarmă cătuşa”.

Guvernanţii nu au găsit timpul necesar să studieze şi să înţeleagă mesajul lui Mihai Eminescu, mesaj transmis încă din 1888: “Un stat este ca şi omul … are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac este totdeauna sclav şi inegal cu cel ce stă deasupra lui”. Întrebarea firească care se pune este: de ce guvernanţii post-revoluţionari – unii într-o măsură mai mică, alţii cu supra de măsură – au acceptat, şi chiar au facilitat, transformarea sclaviei “într-una oficială”? Autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei constată că “această sclavie oficială” se poate compara cu un “iobăgism târziu”,  care le-a marcat oamenilor soarta cu stigmate de foc, ca urmele lăsate de fierul înroşit pe crupa animalelor de povară”. Se înţelege că acest capitalism sălbatic – promovat în România şi în alte ţări din Centrul şi Estul Continentului – a reuşit să impună “sclavia oficială” cu ajutorul “cozilor de topor” dinlăuntrul “frontierelor statului”, pentru că – aşa cum observă oamenii din popor – “un topor nu taie decât atunci când are coadă”. Iar în anii post-revoluţionari “noile imperii coloniale” au descoperit în ţara de după Cioran “nesperat de multe cozi de topor”, care şi-au arătat disponibilitatea de a servi transnaţionalele în operaţiunea lor deliberată de jefuire a bogăţiilor adunate de acest popor “cu lacrimi şi sânge” pe parcursul anilor …

“Niciodată sărăcia celor mulţi nu a produs atâta bogăţie pentru tot mai puţini”

Jean-Jacques Rousseau – unul din marii gânditori ai Franţei şi ai lumii – în anul 1762, în anii premergători Revoluţiei Franceze, atrăgea atenţia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă” (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157). Celebrul gânditor nota că “dacă vreţi să daţi statului trăinicie, apropiaţi cât mai mult cu putinţă treptele  extreme, nu permiteţi să existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale-afară. Aceste două stări, în mod firesc inseparabile, sunt deopotrivă de funeste pentru binele comun … traficul cu libertatea publică are loc totdeauna între ei: unul o cumpără, altul o vinde”.

Claudiu Iordache – observator atent al realităţilor post-revoluţionare – constată cum “o mână de parveniţi” s-a îmbogăţit pe seama celor mulţi, jefuindu-le bogăţiile care le aparţineau de drept. Bogăţiile însuşite de această mână de pareveniţi confirmă ceea ce a observat poporul român în decursul timpului. Aceşti indivizi s-au îmbogăţit prin furt, profitând “de iuţeala lor de mână şi de nebăgarea noastră de seamă”.

Bogăţia acumulată de ei este – în cea mai mare parte “o bogăţie toxică, extrasă prin jaf din lada de zestre a unei ţări îngenuncheate… O ţară „africană” la marginea Europei… O „elită” cu cazier penal, altfel spus: o penalocraţie” (p.31).

Autorul acestei cercetări ştiinţifice de excepţie îşi argumentează şi demonstrează punctele de vedere prin comparaţii, prin evocarea unor date şi fapte concludente. Astfel, el atrage atenţia că “în anul 1990 existau peste şase milioane de angajaţi ai statului, iar în anul 2011 nu mai erau decât un milion, statul însuşi fiind declarat falit, deoarece acest stat – statul român – nu-şi mai putea plăti profesorii, armata, poliţia, instituţiile, administraţia, judecătorii şi medicii …” Autorul precizează că “falit e un stat care fură de la săraci pentru a-şi îndopa parveniţii, un  stat ce nu mai poate plăti pensiile şi îngriji copiii”; un stat care-şi alungă fecioarele în stradă şi-şi abandonează adolescenţii pe stadioane; e un stat în care, de peste o sută de ani, minciuna stă cu regele la masă, iar poporul tace, înăbuşit de propriile spaime” (p.30) Claudiu Iordache subliniază că “doar un  stat falit ridică la putere pe cei care îl detestă, doar un  stat falit îşi abandonează teritoriile, lepădându-se de ele ca şi cum n-ar fi fost niciodată ale lui. Doar un stat falit! Şi oricât nu v-ar plăcea: un stat datornic, un stat ticăloşit, pur şi simplu, statul falit!”

În această analiză găsim argumentele unei remarcabile personalităţi care – în decembrie 1989 – s-a implicat cu toată fiinţa sa, cu inima şi cu viaţa sa, într-un proces în care spera cu tărie “într-o schimbare în bine a ţării sale”. Rezultă că autorul acestei lucrări nu şi-a imaginat că în anii ce vor urma decepţia va atinge cotele din 2011-2012 şi că statul pe care poporul răsculat voia să-l construiască va deveni un instrument în mâna răufăcătorilor dinlăuntrul şi din afara României. Poporul român nu s-a aşteptat la surpriza ca – în anul 2011 – să constate că statul său este “ca o locomotivă defectă, abandonată în dărăpănatul depou politic”.

Cercetarea efectuată ne înfăţişează o stare îngrijorătoare a mortalităţii. România are cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile din Europa, înregistrându-se moartea a 10 copii la fiecare 1000 de naşteri, ceea ce reprezintă o rată dublă faţă de media europeană (p.32).

Cei care au murit atunci nu mai au cum să vă ierte”

Fiind martorul nemijlocit al confruntărilor dramatice din decembrie 1989, iar în cele de la Timişoara fiind implicat direct, Claudiu Iordache dă expresie convingerii că “cei care au murit nu mai au cum să vă ierte”. Autorul notează că cei care le-au supravieţuit, cu toate că se încearcă să fie făcuţi inofensivi, “nu vă vor ierta niciodată că aţi avut „curajul” abject de a împinge ignominia până la capăt!” (p.142).

O întrebare stăruie în mişcarea revoluţionară din Decembrie 1989: “Cum este cu putinţă ca în actualele guverne să fie oameni care devin palizi când aud cuvântul „Revoluție”?”

Claudiu Iordache constată în cartea sa, cu revoltă şi indignare, “uşurinţa cu care tâlharii pun mâna pe puterea celor mulţi!” In “Căderea zidului tăcerii”, Alice Miller – citată de autor – observă că “numeroşi oameni cu structura de personalitate a lui Hitler şi Ceauşescu trăiesc în continuare pe planeta noastră şi distrug viaţa acolo unde pot” (p.143).

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

Cronică la cartea Apocalipsa după Cioran a scriitorului Claudiu Iordache

Revista Istorie și Civilizație nr. 38, Noiembrie 2012 

Apocalipsa dupa Cioran

Lansarea cărții „România la asfințit”

În ziua de 19 decembrie 2012 va avea loc lansarea cărții scriitorului timișorean Claudiu Iordache „România la asfințit„. Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16. 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

A sosit noaptea, Mozart…

Actele de divorţ

dintre lume şi geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei, lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Şi de atunci scena

se tot repetă.

 

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii,

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul ou

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

 

A sosit noaptea,

Mozart!

 

De-ar fi să plec

spre Tine,

Doamne,

îți las în grijă iubita, copiii,

poezia, și pe tine,

Mozart!

De abia când vocile, amintirea, chemările și muzica ta,

singură pentru totdeauna

între vremelniciile

firii, vor

fi șterse, sfios,

în aburul inimii mele,

de abia atunci când nu te voi mai auzi

niciodată, niciodată,

de abia atunci voi muri.

Tu, Mozart!

 

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 

Moartea lui

Mozart

l-a smuls, geloasă, cu

mormânt

cu tot, invidiilor

grăbite să-l

uite.

Mormântul lui

Mozart

a fost săpat

în grădina funerară

unde moartea

își păstrează

bijuteriile îngropate.

Mozart este

un inel strălucitor

pe mâna

înghețată

a

vieţii

cu coasa!

Iar

în lumea

care va veni,

Mozart este

  numai al ei!

  

Doamne!

de-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează,

tăcut,

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart! 

Mozart-St.-Marx-Copyright-by-Merisi-003-viennaforbeginners.com

Photo © Merisi

Merisi’s Vienna for Beginners

(click pe imaginea Îngerului pentru a citi, a simți, a plânge)

 Wolfgang Amadeus Mozart 1789

© Claudiu Iordache – fragmente din volumul de poezie „Nervurile transparenței” (în pregătire) 

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

„Grădina Maicii Domnului sau ‘un capitol final’?”

„Un prieten, român, care a stat mulţi ani la Paris, mi-a povestit o secvenţă tulburătoare din ultimele luni de viaţă ale lui Cioran. Îl părăsise luciditatea, era la spital, în halat, şi unui apropiat care venise să-l vadă, la despărţire, după ce l-a tras aproape, i-a şoptit: “Hai să-ţi dau ceva – foarte preţios -, să ai grijă de ce-ţi dau!” Şi a băgat mâna în buzunar, de unde a scos o bucată de excrement, pe care i-a înmânat-o sacerdotal. O fi sau nu adevărat episodul, dar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, sunt convins că darul lui Cioran a fost România. Cioran s-a îngrijit să lase celor de după el România, aşa cum este ea acum.

Mi-a revenit în minte acest gest, căruia mă încăpăţânez să-i dau semnificaţie, citind cartea lui Claudiu Iordache “Apocalipsa după Cioran”. România de azi a lui Claudiu Iordache este România lui Emil Cioran, este România reală a zilelor noastre. Un stat pe pat de boală grea, o patrie – încă – pentru unii, tot mai puţini, locuitori ai ei şi căreia autorul cărţii îi dă o sumedenie de definiţii răvăşitoare. “… umilă şi nesimţitoare, sub ocupaţia locuitorilor de crâşme… o religie care se stinge încet în răceala rugăciunilor neascultate. O ţară de defetişti… România contrafăcută… o ţară care aproape nu mai are popor… ţara în care virtuţile te îngroapă şi viciile te salvează… o ţară locuită azi de infirmitatea unui popor… o proprietate din care a fost evacuat chiriaşul divin, poporul, doar pentru ca străinul să-i intre nestingherit în casă şi s-o vândă pe aproape nimic… o ţară «africană», la marginea Europei… ţara mâncătorilor de seminţe… niciodată n-a fost mai izolată, de data aceasta datorită unui asediu din interior!… România dormind… România cu doliul mitei pe steag… o pulbere sumbră peste tot deasupra României… o casă veche care se demolează… un iarmaroc de la marginea Europei, în care mirosul de fleici, de mici, de bere şi ţuică fac casă bună cu tămâia… o ţară în care toţi scriu maculatura propriilor interese şi nimeni nu citeşte surâsul ori plânsul niciunuia dintre ei… România ce alunecă agonic în propria ei neştire… convieţuiesc două-trei veacuri în România ultimului dintre ele… în România, ţară europeană încă de la naşterea Europei, noroiul a urcat până la fereastră!… ţara în care eroismul se confundă cu nebunia…România curge într-o singură direcţie”.

Prea multe citate? Ele ar putea fi mult mai multe. Întreaga carte e de citat. Maladia României poate fi letală, iar bolile românilor pălesc în faţa pandemiei naţionale, care e deznaţionalizarea şi extincţia ca neam.

Neamul românesc?  “Un neam fragmentat, rupt de dealuri şi râuri, nu acelaşi la munte ori coborât în câmpie… românii fac parte din unul dintre puţinele noroade care nu-şi respectă pământul. Şi când nu-l pot despuia de bunurile sale, îl părăsesc… Sub triunghiul de fier al Securităţii: stat, biserică, presă, românul este un simplu deţinut… o generaţie a colaborat imoral… un popor rebelofob… o societate măcinată. O victimă a unei siluiri suportabile. O societate aproape fără cer, în care sufletele se îneacă tăcute… românii nu vor niciodată să creadă că răul este chiar rău!… în felul lor arhaic, românii simt că nu trebuie investit decât în prezent… modele româneşti de succes: şuţi, proxeneţi, şmenari, devalizatori, speculanţi, rechini imobiliari, recuperatori, moguli, oligarhi, cămătari, şantajişti, valutişti, tâlhari… România nu duce lipsă de oameni inteligenţi, dar de oameni integri sigur! Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocoreşte el însuşi… un popor care vrea să se strecoare prin istorie şi s-o îmblânzească, şi nu s-o înfrunte, şi nu să aspire la victoria care e libertatea!… un popor bătrân, pe al cărui chip strălucesc, întunecat, ridurile adânci ale supunerii milenare… românul «recent», o făgăduială neonorată”. Iar la un moment dat, autorul se întreabă: “Cum poţi întoarce o mulţime din drum, amintindu-i că are obligaţia să devină popor?”.

Am amânat lectura acestei cărţi. Presimţeam că trebuie să fiu pregătit pentru a o citi, autorul îmi vorbise despre ea când încă o scria. Ştiam la ce să mă aştept. Şi nu m-am înşelat. După “Schimbarea la faţă a României”, scriere de tinereţe a lui Emil Cioran, “Apocalipsa după Cioran”, cartea înţeleaptă a unui autorului septuagenar Claudiu Iordache reia, peste timp, discursul despre destinul tot mai precar al patriei celor doi autori. Avertismentul lui Cioran nu a fost luat în seamă. Va avea aceeaşi soartă şi cel al lui Claudiu Iordache? Judecând după indiferenţa ce învăluie această apariţie editorială, se pare că e tot un strigăt în pustiu.

Despre multe se vorbeşte în această carte. Despre Revoluţia după care în loc ca românilor să le fie mai bine le e mai rău, despre intelectualii care sunt poate mai vinovaţi decât alţii pentru că, mai în cunoştinţă de cauză, nu se opun răului, despre “optimismul” tâmp al gloatei ori rânjetul cinic al profitorului, prin care se întreţine o euforie sinucigaşă, asemănătoare celei de pe puntea Titanicului în cele câteva ore de dinaintea catastrofei.

Cartea lui Claudiu Iordache este “o scrisoare către contemporani”. Care e rostul ei? “O carte nu poate schimba un regim infam, dar îi poate denunţa imposturile”. Adică Revoluţia – vestitoare a unui declin, moartea libertăţilor, falsa democraţie, suveranitatea abandonată, o ţară în care nici măcar existenţa elementară a cetăţenilor ei nu mai este sigură de drepturile ei: dreptul la subzistenţă, dreptul la educaţie, dreptul la sănătate.

O ţară pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Grădina Maicii Domnului, dar care se arată a fi “beată de a fi atât de aproape de Dumnezeu”. Este oare această ţară “un capitol final de dragoste epuizată”? “România moare în fiecare zi!” (tot cu semnul exclamării), se cere doar “a refuza România, aşa cum continuă să fie”. Căci “România nu e numai un parcurs, este o destinaţie! Îi datorăm să ajungă acolo unde o aşteaptă neamurile fericite”. “Țara România este „o biografie pe care mi-aş dori-o încheiată odată cu viaţa mea. Şi dacă omenirea este o grădină, România e o omenire ceva mai mică. Merită să salvăm grădina din România”.

Apocalipsa după Cioran” pune un diagnostic necruţător, fără niciun fel de menajament, maladiei grave care a cuprins fiinţa neamului. O maladie datorată nu numai altora, cum atât de lesne încercăm să ne dezvinovăţim, ci nouă înşine, poate, înaintea altora. Aflăm de aici însă doar simptome, posibile evoluţii îngrijorătoare, un tot mai previzibil final. Rămâne de aplicat terapia. Despre ea nu se spune în cuprinsul acestei fişe clinice de ţară şi popor.  Dar aflăm, în sfârşit, sau mai drept spus ne confirmăm un adevăr vital care începe să-şi facă drum: e vorba de supravieţuirea României. În 2010, academicianul Mircea Maliţa a scos cartea “Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”. Carte trecută aproape neobservată, ca şi aceasta. Şi prin câteva publicaţii a început să se scrie despre supravieţuirea României. Scrie Claudiu Iordache: “României nu-i va fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele, un soi de colonizare a Americii dinlăuntrul teritoriului naţional. Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamental”.

Ani de-a rândul, după 1989, m-am întrebat şi am întrebat, public sau confidenţial, demnitari, instituţii şi oameni obişnuiţi, care este, care ar trebui să fie interesul naţional al României. Nimeni n-a avut un răspuns care să convingă. Acest răspuns pare să se impună şi el este, din păcate, supravieţuirea României.”

Corneliu VladCronică la cartea „Apocalipsa după Cioran”  

Cronica Română, 25 aprilie 2012

România pierdută

În ianuarie 2012, la 22 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, pe teritoriul statului român trăiesc cu trei milioane de români mai puțin. Restul s-au refugiat în cer sau la străini!

Gata! Am scăpat de România! Țara asta nu mai e a noastră! I-am risipit avuția, i-am vândut zestrea, i-am risipit moștenirea, am înstrăinat-o de sentimentele noastre! Nu o mai iubim! Nu mai e mama noastră! Nu mai e decât o humă pârjolită de lăcomia noastră. E tot mai mică și suntem și tot mai puțini! Ne naștem tot mai rar și murim tot mai des. O vindem pe te miri ce și când va putrezi pe temelii o vom schimba pentru o baracă în Spania! Gata, am scăpat de România! Dumnezeu să ne ierte. Uitate-i vor fi grădinile Maicii Domnului, sfinții Andrei, icoanele, odăjdiile, crucile, cimitirele cu străbuni. România nu mai aduce profit. Nu cu mâna noastră și hărnicia noastră! E gata, ca o baltă secată. O țară de vânzare! Cine dă mai mult, e a lui! Când străinii ne-au dat un sfanț, am dat-o și pe degeaba! Cine vrea cumpără ce vrea! Un prunc, o fecioară, o servitoare, un salahor, un sat, un județ, o Timișoara, un Cluj, un Brașov, un litoral, un Negoiu, o Dunăre, o vie în Vrancea, un pogon de veci! Ducă-se! Nu mai e a noastră. Cui îi mai trebuie? Stă singură, săraca, într-un colț, pe un raft, într-un talcioc de patrii triste, sterpe, lepădate, părăsite. I-am uitat până și cuvintele. Ne e jenă să vorbim românește. Îi hulim limba, i-o stâlcim, i-o disprețuim, o izbim peste bot cu barbarisme yankee. O băgăm în mă-sa! Și gata! Va veni o zi în care pe aici vor mai trece umbrele străbunilor, mânând umbrele mioarelor la păscut sub pământ. Hello! Hello! Ați văzut pe aici un colț de România? N-am văzut! N-am văzut! Ici-colo plăcuțe de proprietate, pe aici nu se trece! Nu priviți spre cer! E moșie particulară!  Dacă va mai întreba cineva… Dacă își va aminti cineva… 20 de milioane, 19 milioane, 18 milioane… Până în anul 2050 am jurat să nu mai fim pe pământ. Adio, Ioane, Vasile, Ileană, Niculae … Adio, Ardeal, adio Oltenia, Moldova, adio București… Adio, biată grădină veștejită, adio leagăne cu prunci, adio meri și struguri românești…  Adio, Alecsandri! Adio, Alecu Russo, adio, Caragiale, adio, luceferi, adio, Eminescu! Gata! Ne-am lepădat de voi! Imediat ce coborâm la est de Tisa,  la nord de Dunăre, la vest de Prut, la sud de Bucovina, o haltă în câmp,  un miros de tăciuni, de gârlă, de scaieți, de pâslă de pir… Și ighen! și hello și zdrazvuite, și benvenuto, și willkommen, și … Nici pâs românește! Asta e… Și nu peste multă vreme, poate, într-o seară tristă, în amurgul tăcut al unui colț pustiu de pământ, dintr-un schit năruit într-o râpă va ieși un pustnic cu trup pirpiriu și suflet stins, cu o lacrimă uscată coborâtă din sicriul unui surâs, și fără a mai privi înapoi se va pierde ca un abur sub cer.  Îngerul veghetor al românilor, chemat de Dumnezeul unui neam pe care până și el – de ce, Doamne, l-ai lăsat din brațe? – l-a părăsit… 

România. Păcat!  

Unii au patria

de iubit.

Eu nu am decât

poporul meu

necăjit

căruia îi port

suferințele

și furia…

M-am născut

în arborele lui

jefuit

în care flăcările

au ars ce e mai bun

din el

și din mine.

Însoțitori

de drum

o vreme

până când moartea

se va îndura

și mă va lua

de lângă el

și poporul meu

va rămâne singur

de mine, biet

poet

refuzat

la curtea

sfințeniei lui

demult

risipite…  

Claudiu Iordache

Parlamentul Conștiinței Naționale

Piața Universității = Parlamentul Conștiinței Naționale! 

Mesaje primite de la Timișoara și Cluj, 16 ianuarie 2012

Apel către națiunea română! 

„Bucureșteni, români, cetățeni, ieșiți în stradă, acum nu sunteți singuri! Spiritul Timișoarei este alături de voi! Atunci am fost împreună. Astăzi trebuie să fim împreună. În Decembrie 1989, Timișoara s-a declarat  primul oraș liber de comunism! Acum trebuie să declarăm România țară liberă de securism, liberă de dictator, liberă de dictatură! Traian Băsescu trebuie destituit prin vot popular în stradă de către cetățenii cărora le-a nesocotit drepturile, la București, la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la Iași, la Târgu Mureș, la Constanța, la Ploiești, la Deva, la Craiova, la Slatina, la Arad, la Caransebeș, la Petroșani, la Pitești, la Slobozia, la Vâlcea, la Baia Mare, la Buzău, la Focșani, și în toate orașele unde trăiesc români demni și liberi! Traian Băsescu trebuie destituit prin decizia reprezentanților poporului român ieșit în stradă pentru a înfrunta Dictatura! Libertatea nu se dă, libertatea este un drept al popoarelor, libertatea se ia! Poporul român trebuie să își ia România înapoi! Iar Timișoara este și astăzi în serviciul lui! De aici a început Revoluția din Decembrie 1989, de la București a început în ianuarie 2012 revolta împotriva tiraniei: Jos tirania! Jos Regimul ticălos! Români, numai împreună vom reuși! 

Trăiască Libertatea! Trăiască România!  

Alături de voi, pentru totdeauna! 

Timișoara 

16 ianuarie 2012 

Ieri în Timișoara, azi în București, mâine în tată țara! 

Jos Dictatura! 

Ne vrem România înapoi! ” 

„În Sala Operei din Cluj atmosfera a fost electrizantă, asemănându-se cu cea de la premiera de acum 170 de ani de la „Scala” din Milano, când artiştii au îndemnat spectatorii la revoluţie. La finalul spectacolului NABUCCO 12, au fost aruncate în sală hârtii pe care era textul cântecului „Dor de casă”. Pe scenă a fost fluturat drapelul naţional, iar artiştii au îmbrăcat uniforme SMURD, în semn de solidaritate cu românii care protestează faţă de eventuala desfiinţare a acestui serviciu şi faţă de prevederile noii legi a sănătăţii. Regizorul spectacolului, Alexander Hausvater, a afirmat că îşi doreşte să trezească spiritul revoluţionar al românilor.”  

Lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”

În ziua de 20 decembrie 2011, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, cea mai recentă carte a mea a plecat spre publicul cititor. Mi-au fost alături camarazi din Timișoara: Ioan Savu, Titus Suciu, Vasile Bogdan. M-au onorat cu prezența lor profesorul universitar Alexandru Ionescu, poetul Alecu Ivan Ghilia, profesorul și istoricul Adrian Niculescu, avocatul Dan Cristian Ionescu, profesorul universitar Ion Calafeteanu, colegi și prieteni. 

Cu 22 de ani în urmă, în ziua de 20 decembrie 1989, Timișoara pășea spre Libertate!  

Claudiu Iordache

Anul 22

Acest text este dedicat Mirelei Costache, Mariei Trăistaru, lui Lucian Căldăraru și lui Adi Misăraș, și Luminiței, și Iuliei, și Mihaelei, și miilor de suflete devotate și curajoase, fraților mei și surorilor mele de luptă, camarazilor mei din Decembrie 1989! 

Anul 22 

Să ne luăm rămas bun și de la acest an, ce ne îndepărtează lent de suferințele și fericirea desferecată a sfârșitului de decembrie 1989. Trec adesea prin Piața Senatului și ascult tăcerea adâncă a numelor celor care, atunci, au binemeritat de la patrie! Le vorbesc copiilor mei. Le arăt micile răni ale pietrei memoriale ori literele absente smulse de adolescenți de pe postamentul ce susține iconostasul martirilor Revoluției. Ei nu știu. Și poate că nu mai merită să afle. Istoria e o cicatrice. Lasă urme, dar durerea se uită. Asta e! Bucureștenii trec grăbiți pe aici, unde mai plâng jerbele despletite. Și totuși, sunt nume ce nu merită uitate! Ar fi putut trăi lângă noi, s-ar fi putut bucura de clipe fericite, ar fi avut copii, la rândul lor. Doamne, câtă nedreptate! Dacă măcar le-am putea adeveri că sacrificiul lor a salvat România!  Iat-o, chiar ea i-a uitat demult! Chiar ei, românii obișnuiți, chiar lumea aceasta mohorâtă în care abia că mai trăim. Dumnezeu să ne ierte! 

Iar celor care se bucură, astăzi, de lumina vieții în această Românie întunecată, le urez speranță și „La mulți ani!” 

Camaradul vostru, 

        Claudiu Iordache 

31 decembrie 2011

Timișoara 1989

Am urcat în Balconul Operei pentru a muri!

Am ezitat îndelung înainte de a face public acest text. Ce ar fi putut fi el, comentariu sau mărturie? Ori nici măcar atât… O Românie pervertită a sucombat în Decembrie ’89 pentru ca o altfel de Românie să poată trăi. Ce altceva s-a dovedit, în cele din urmă, domnia lui Ceauşescu decât o bavură indecentă a istoriei României? Timp de o jumătate de veac, dictatura a însemnat pentru România o altă tentativă de a da un elan solidar unei libertăţi fără nici un profit.

Dar să ne întoarcem, cu un pas înainte, la ceea ce am fi putut deveni după căderea regimului ceauşist şi să revenim pe urmele viitorului nostru! La nici trei ani de la deflagraţia mântuitoare de la Timişoara, totul probează în România că ne-a învins – a câta oară – dezordinea. Dictatura a fost abolită fără a-i urma altceva, deşi amantul rău al istoriei româneşti a fost alungat din alcovul acesteia.

La 16 Decembrie străzile Timişoarei au început să curgă, asemenea râurilor dezgheţate; sângele s-a ivit mai târziu, când banchiza fisurată a derivei s-a izbit în plin de un mal al revoltei, pe care, adunându-se spontan, oamenii au aprins făcliile de speranţă. Ce altceva poate fi speranţa decât o primă asumare a devenirii? Stau şi meditez în acest moment dacă vom afla vreodată motivele obscure pentru care noi, românii, apucăm să însemnăm atât de puţin în biografia universală. Şi totuşi, trebuia pornit de undeva! De la un 16 Decembrie 1989! În ziua aceea, un prieten m-a chemat la telefon şoptindu-mi: „A început!” O oră mai târziu, eram acolo, între ceilalţi, gata de a ne lăsa cuprinşi în vârtej, gata de a ne îneca în istorie.

Desigur, nu voi descrie neapărat evenimentele în care m-am lăsat implicat, voi evoca doar zbaterea chinuitoare a unui patos explodat după îngrozitorii ani de cultură a laşităţii. În şaisprezece decembrie, amiaza şi seara, puterea a pus la vedere întregul arsenal al obtuzităţii ei. Miliţia, securitatea, armata, forme instituţionalizate ale opresiunii, au dat atunci o primă dovadă că nu mai sunt capabile să corecteze o autoaprindere a sistemului.

De fapt, în şaisprezece seara a trebuit să aflăm că dictatura are o musculatură de paie. Trupe de scutieri au şarjat, fără convingere, o mulţime neobişnuită să se bată pentru logica ei: maşinile pompierilor s-au gripat pe rând, dispozitivul represiv s-a clătinat curând, şi tot atunci, pe liniile cele mai secrete, telefoanele oficiale au sunat la Bucureşti, anunţând declanşarea furtunii!

În noaptea ce a urmat, timişorenii au învăţat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei libertăţii, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele şi bastoanele. Au fost organizate razii uriaşe, şi o dată cu ele făcute masive arestări. Atâta amar de vreme inactiv, sistemul represiunii s-a însufleţit rapid, cu o vioiciune nevolnică. Pe pavajul parcajului miliţiei municipale, cei prinşi au fost minuţios călcaţi în picioare. La penitenciarul oraşului, arestaţii politici au ajuns sângerând. A urmat o triere sumară, căci torţionarii cu grade şi funcţii, treziţi din somnul sfârşitului de săptămână, de lună şi de an, au reacţionat sub imperiul unei iritări fără presimţire, odată ce, e de ştiut, Revoluţia ia mereu minţile celor ce i se împotrivesc primii. Aveam să aflăm mai târziu că spaima prizonierilor maltrataţi s-a dovedit cu mult mai mică decât a celor ce i-au anchetat toată noaptea, stupefiaţi de extraordinara lor îndrăzneală! În noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece, Timişoara nu a dormit, cu excepţia acelui spirit discreţionar, aparent atotputernic, însă somnolent şi corupt, ce avea să primească o lovitură de moarte încă în zorii zilei binecuvântate care urma.

În şaisprezece decembrie seara, în vecinătăţile Pieţei Maria, un ofiţer s-a oprit lângă noi, rugându-ne să ne îndepărtăm, pe motiv că: „Ei sunt nebuni!” Ei, trabanţii unei autorităţi blestemate să se prăbuşească dintr-o clipă în alta… O oră mai târziu, am fost ajunşi din urmă de un pâlc de scutieri cu chipurile răvăşite. Unul dintre ei m-a izbit cu cravaşa. I-am prins-o în pumn şi militarul (de altfel în vârstă) a întors jenat privirea într-o parte. Nimic nu mai voia să meargă pentru Ceauşescu încă din şaisprezece seara. În noaptea ce a urmat, o coloană de manifestanţi a fost şarjată pe Calea Torontalului de către trupe, în termen, coborâte din lungi maşini ale Armatei. După clipe de panică, timişorenii au contraatacat şi soldaţii au rupt-o la fugă. După care s-au întors Ei, am fugit Noi! Revoluţia, începută printr-o revoltă, devenise pe nesimţite un discurs al ineluctabilului…

De ce oare îmi aduc aminte abia astăzi de frumuseţea adolescentei blonde care, cu gesturi uluitor de calme, dirija un grup de bărbaţi înspăimântaţi de rafalele ce biciuiau cerul tot mai tulburat de un întuneric feruginos, de deasupra Catedralei Mitropolitane? Aud şi acum acea voce din şaisprezece: „Mitică, unde te-ai ascuns, fricosule?”, aud şi acum chemările femeilor: „Nu plecaţi! Nu plecaţi!”, aud şi acum ţipătul gâtuit al nevestei care a născut în Piaţa Operei, aud şi acum discursul întretăiat de emoţie al necunoscutei care a urcat în balcon pentru a încuraja de acolo o mulţime intimidată de curajul care nu mai era al ei, ci al istoriei însăşi, ce îşi ieşise din matcă! Revoluţia de la Timişoara va rămâne fapta de arme a slăbiciunilor inculcate unui popor neobişnuit cu virtuţile lui…

Noaptea de şaisprezece a trimis la somn o Timişoară înfrigurată, radioasă şi fericită! Se afirmă că mulţimile nu au suflet, doar popoarele. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timişoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obedienţă ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al naţiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalaţiunii, pe Buziaş, Lipovei, în Giroc, coloane omeneşti incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: „Români, nu fiţi laşi!” Şi românii, încă fără experienţă, fără metodă, au ascultat, ieşind pe străzile întunecate unde ştirile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…

Orgoliul maxim al oricărui autor vorbeşte totdeauna cititorului astfel: „Nimic, nicicând, niciunde nu s-a întâmplat cu adevărat, mai adevărat ca în această carte ce este, ea însăşi, propria ei realitate!” Textul acesta, în schimb, este o recunoaştere, nu prea bine ascunsă, a eşecului de a da de urma acelor adevăruri, în fond elementare, ce au făcut cu putinţă ca o cetate locuită de solitudine şi resemnare să erupă dintr-o dată, devastator, sub piedestalul unei tiranii a cărei robusteţe părea atât de logodită cu veşnicia! Da! compatrioţi, acolo, au pierit suflete, acolo moartea absurdă şi-a avut recolta ei, dar şi evadaţi norocoşi. Acolo istoria nu a mai curs la fel şi timpul românesc s-a ţesut, s-a împletit într-un vârtej al lucidităţii. Acolo, unde gemetele, ţipetele, incendiile, împuşcăturile nu mai populează, în acest moment, decât cerul încărcat al memoriei, într-o capitală întâmplătoare a unei Revoluţii care a schimbat României cosmetica ei demoniacă, acolo unde, în sfârşit, ne-am ascultat, înfricoşaţi şi aspru încercaţi de Dumnezeu, trăiţi de un sentiment rarefiat al distincţiei! Acolo unde omul, lângă om, şi-a amintit, fără să ştie, chiar originea sa iconoclastă şi trecătoare…

Între 16 şi 22 decembrie, la Timişoara, după cronometrul eternităţii nu a trecut decât o singură clipă,

aceea în care, ca într-o tragedie greacă, s-a comis totul, după care nu a mai urmat nimic… 

Mărturii ulterioare ale activilor celor şapte zile de foc au reuşit să devină tot atâtea dovezi ce infirmă existenţa unui „scenariu timişorean”. Din şaisprezece până în douăzeci şi doi proza actelor omeneşti implicate s-a transformat într-o concentrare stupefiantă a jertfelor celor care, într-o anonimitate exemplară, au întors în forţă o pagină de istorie, intuind aproape că drumul de la solitudine la solidaritate nu mai poate fi parcurs decât prin corectarea spontană a slăbiciunilor celor singuri prin puterea celor uniţi! Ceauşescu acoperise cu o pânză de păianjen România întreagă şi ar fi putut, de la un moment dat, să o ucidă cu muşcătura lui.

De la Timişoara, arbitrariului monstruos i-a fost adusă o ultimă sfidare. Dar de ce tocmai acolo, în unghiul cel mai vestic al întunericului comunist, ferestrele conştiinţei de sine s-au putut dilata irepresibil în zidurile închisorii statale, până când lumina libertăţii a pătruns brutal în castelul mohorât al ultimului patriarh senil al Europei postbelice?

De Timişoara s-a temut dictatorul de fiecare dată când a trebuit să vină spre ea: s-a temut de tăcerea ei, de opoziţia ei surdă, de politeţea distantă, de răcelile sale; s-a temut, sub presiunea unui presentiment niciodată clarificat, până în ultima clipă a vieţii lui. Pentru Bucureştiul îngenuncheat, Timişoara multilingvă a rămas ceea ce, prin extrapolare istorică, a fost Vendeea pentru Paris! Timişoara a fost şi este un oraş al românilor, autonomizat sublim, exlusiv prin voinţa de a nu ceda nimănui nimic din drepturile devenirii naţionale! Degeaba îşi ridică glasul aceleaşi bufniţe ale nopţilor de odinioară, care astăzi, pentru a deşerta de substanţă retorica faptelor Timişoarei, o acuză de premeditată distanţă faţă de Ţară – irefutabilă rămâne evidenţa că ţara însăşi a avut la Timişoara propria sa avangardă morală! Şi o mai are, şi o va mai avea, cât încă acel tot mai ceţos şi mai îndepărtat 16-22 decembrie timişorean nu va deveni un accident de ordin divin al istoriei româneşti…

Împuşcăturile au izbucnit în şaptesprezece după-amiaza! Au continuat toată seara şi toată noaptea. Unele spitale n-au deschis la apelul răniţilor. Panica şi furia. Cruzimea şi răzbunarea. Însemnele comuniste ale autorităţii scelerate au fost sfărâmate. Ceauşescu, în efigie, a fost târât în noroi. Operele lui incendiate. Au apărut baricadele. Primele ciocniri: care pe care! Lideri naturali au luat conducerea coloanelor, îndreptându-le înspre nervii puterii. Nimic nu mai putea menţine sub control oraşul acoperit de revoltă. Cartierele muncitoreşti fierbeau.

Dictatura hărţuită ceda la fiecare pas. Sufletul înăbuşit al libertăţii începea să respire. Carele de luptă, trimise pe străzi, au fost blocate de pieptul gol al timişoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timişoara, Dumnezeu trecea de partea celor mulţi. Nu şi funcţionarii lui, ce-i baricadaseră pe dinăuntru bisericile!

În noaptea ce a urmat, Timişoara a avut ferestrele luminate până la incandescenţă. Familiile îşi strângeau rândurile, îşi numărau absenţii.

O cină tainică la care au participat sufletele celor încrâncenaţi. Până în optsprezece seara, cel puţin o mie de răniţi, cel puţin o sută de morţi!

„Trezeşte-te, Ţară!” Dar ţara s-a trezit greu. Până în douăzeci şi unu, Timişoara a dus crucea României, singură! Asta nu a mai fost revoluţie, a fost urcuşul Golgotei! Asediată zi şi noapte, izolată, însingurată, Timişoara a asistat cu stupoare la enorma somnolenţă românească din jurul ei.

În nouăsprezece, Timişoara a scandat: „Vrem morţii noştri!” Ai ei, nu încă ai ţării, câtă vreme România nu-i revendica. Nici o ameninţare, nici o promisiune nu a mai clintit Timişoara din apostazia ei. Cine nu a fost acolo în acele zile nu ştie câtă măreţie poate să cuprindă o viaţă omenească. Trebuie să ne imaginăm nu doar o Timişoară eroică, dar şi o Europă întinerită! Comunismul, născut pe malurile Nevei după expresia fericită a unui înţelept, murea pe malurile Begăi – altfel, un canal derizoriu pentru apa bolnavă a prezentului său.

Nu cred că mass-media lumii a rostit în ultimii ani un nume cu mai multă stupoare, dar şi mai multă admiraţie, decât al Timişoarei! Timişoara a exaltat Europa, amintindu-i Franţei de un 1789 al ei. În calendarul eroismului european a fost adăugată o dată nepreţuită! Estul întreg se întorcea la Europa aureolat nu atât de revoltele de catifea, cât de Revoluţia Timişoarei!

Ce, oare, gândea un Gorbaciov în acele zile? Oportunismul lui s-a lăsat pliat pe evenimente, dar cred că intuiţia i-a şoptit: „E sfârşitul!” Era într-adevăr sfârşitul! La Bucureşti, solul dur al puterii se transforma pe nesimţite în nisip. Clanul conducătorilor abia îşi mai păstra echilibrul.

Aşa sfârşesc întotdeauna regimurile ce construiesc pe ipocrizie. Comunismul avusese şi acest talent, să denatureze simultan spiritul guvernaţilor şi al guvernanţilor, să decalcifieze societăţile ce supravieţuiau exclusiv pe osatura statală. Democraţia lumii asista cu ochii larg deschişi la spectacolul prăbuşirii dictaturii în oraşul, pentru ea necunoscut, pe numele lui Timişoara!

17 decembrie… Centrul oraşului pare deliberat abandonat manifestanţilor. În faţa primăriei, un zid de militari, înarmaţi până în dinţi, apără o linie invizibilă. Mii de timişoreni scandează inutil: „Armata e cu noi!” O coloană de tineri se desprinde din mulţime şi se îndreaptă spre căminele studenţeşti de unde se va întoarce cu mâinile goale. Oraşul e tot o vâlvătaie, o febră. Vitrinele magazinelor sunt sparte, unele după altele, sunt incendiate unele după altele. Mărfuri cândva intangibile, dar şi maculatura imaginaţiei comuniste, sunt aruncate de-a valma în stradă. Cineva îmi aruncă un pachet de ţigări strigându-mi: „Azi ei plătesc!” O fetiţă a găsit pe undeva o păpuşă. O ţine strâns în braţe, cu o candoare netulburată.

Pe neaşteptate, prima salvă a unei represiuni pe faţă, amânată o noapte şi o zi. Un bărbat bătrân urlă: „L-au omorât!” Apar răniţii, ca şi semnele acute ale unui război, pe viaţă şi pe moarte, abia început. Magazinul de blănuri arde. Într-un altul, cot la cot, pompieri şi incendiatori aparent fac un efort egal pentru motive diferite.

Pe treptele Catedralei, spectatori împrăştiaţi de rafale. Înserarea este plină de răni. Unii după alţii, îngerii Revoluţiei urcă spre cer împreună cu mesajul lor. Muţenia monumentală a bisericii mitropolitane domină dramele consumate în valea însângerată de la poalele sale.

Cine mai e alături de Timişoara în toate acele ore în care restul ţării îşi încheie siesta de decenii a unei umilinţe fără cusur? Cum numele lui Tokes este rapid uitat, cuvintele timişorenilor fixează ţinte imediate pentru idealurile îndepărtate. Sigur e numai că a şi fost rostită sentinţa lui Ceauşescu! Totul în jur se desfăşoară după ceremonialul tragic al schimbărilor adevărate. În Timişoara nu a izbucnit o simplă răzmerită, ci o reparaţie esenţială a ideii de Lume! Gloanţele aleargă bete, strivindu-şi şuieratul sinistru de trupuri şi de ziduri. Rumoarea vocii interioare a mulţimilor revoltate a ajuns parcă din urmă destinul românesc neatent şi îl somează să se întoarcă!

16… 17… 18… 19… 20 decembrie… 

… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie!

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate!

Clipe întregi am tăcut, cu ochii în lacrimi, înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie!

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră.

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile…

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă…

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşele din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!… 

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89!

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit! 

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi!

Claudiu Iordache – Singur între români (Editura Irini, 1997)

Represiunea








Apocalipsa după Cioran

Claudiu Iordache anunță lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”, o radiografie a specificului sufletului românesc în reprezentările sale repetabile şi în existenţa generaţiei postdecembriste. 

Autorul timișorean, cunoscut pentru seria de analize ce au avut drept obiect societatea românească a anilor  1989-2011: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câştigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni, Revoluţia Românilor, Agonia postdecembristă, continuă în Apocalipsa după Cioran scrutarea caracterului românesc, apelând totodată la observaţiile marilor înaintaşi privind trăirile naţiunii căreia i-au aparţinut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran.

Cartea Apocalipsa după Cioran le este dedicată. Lui Emil Cioran, la 100 de ani de la nașterea lui! Totodată celor 4 mari bărbați ai  conștiinței naționale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ion Luca Caragiale. Cuvintele mele se alătură, peste timp, tristeţii şi nefericirii lor…” (Claudiu Iordache)

Lansarea acestui nou titlu al autorului Claudiu Iordache va avea loc la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru), în ziua de 20 decembrie 2011, ora 16

 

17 decembrie 1989, Timișoara.

17 decembrie 1989.  Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.

Au murit pentru ca 22 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

             

Represiunea

Claudiu Iordache

A murit un român: Leonida Lari

A murit un român. Numele lui este Leonida Lari! Un român exilat în Basarabia de guvernanţi fără conştiinţă naţională. I-am invidiat dragostea pentru România. Puţini români de dincoace de Prut au putut rivaliza cu frumuseţea sentimentelor ei! Viaţa ei a făcut cinste României! Acum ne luăm rămas bun de la o frântură din România ideală. Pentru Leonida Lari România era doar trupul unui prunc! L-a hrănit cu laptele poemelor iubirii ei. În 1991 a venit la Bucureşti cu sentimentul că şi-a regăsit Mama! S-a înşelat. Noi nu eram pregătiţi s-o primim! Vocea ei inflexibilă de pe străzile Chişinăului, odată ajunsă aici, a fost constrânsă să tacă. Acum tace, români, pentru veşnicie! Leonida Lari, sora mea… Îţi sărut mâna care a luptat, care a scris în apărarea României! Înainte de a pleca la Dumnezeu, unde simt că-L vei ruga ca România noastră să fie reîntregită şi să devină, pentru toţi românii din Basarabia şi Bucovina, cu adevărat o singură patrie!

Şi iartă-ne, Leonida, că doar noi nu ţi-am fost la înălţime!

11 decembrie 2011

Claudiu Iordache

O cronică de la Timişoara

Despre Revoluţia Românilor, dar mai ales despre

resurecţia Securităţii 

Revoluţia românilor este cea mai frumoasă carte scrisă despre acest subiect. Este una a punerilor la punct, însă cu detaşare şi candoare, căci autorul, Claudiu Iordache, nu este vindicativ, deşi unele formulări ale sale nu sunt lipsite de arţag. Este un volum al repoziţionărilor, autorul distanţându-se şi polemic, şi cordial, inclusiv de oamenii cu care a fost aproape, la un moment dat, în “aceeaşi tabără”, inclusiv de Ion Iliescu. Discursul se construieşte nu în registrul factual, al cronologiilor efective, ci în cel al receptării, al semnificaţiilor. Dar importanţa scrierii se detaşează prin resemnificarea întâmplărilor în contextele lor originale şi prin întoarcerea la acţiunile unor persoane şi personaje chiar în timpul confruntărilor, intrate ulterior în uitare sau marginalizate de-a dreptul. Autorul nu e deloc o persoană comodă, iar adevărurile spuse pot fi deranjante, ba chiar iritante. E un mod de a arăta cu degetul. Mai discret, însă evident. Sunt luaţi în vizor, în lunetă mai degrabă, foşti revoluţionari profitori, securişti şi demnitari ai vechiului regim, precum şi profitorii noilor regimuri ori politicienii superficiali, corupţi, incompetenţi ai timpurirlor noastre. Denunţarea faptelor acestor autişti la mivel sociopolitic se face în numele celor curaţi, al oamenilor simpli ce au sperat la o viaţă mai bună atunci când au ieşit în stradă sau, pur şi simplu, au decis, în Decembrie 1989, să se scuture de noroiul totalitar, deşi Claudiu Iordache susţine mereu că e vorba doar de sine, de susţinerea unei poziţii, a unui principiu. Sunt oameni care au fost înşelaţi în aşteptări, iar acest lucru doare! Societatea nu s-a limpezit şi nu se limpezeşte, a devenit mai confuză, cu dificultăţi sporite, or nu aşa se întrevedea în zilele de foc ale Revoluţiei! 

Autorul îi exprimă pe ceilalţi, pentru că e o conştiinţă vie. A avut curajul să protesteze chiar în perioada când regimul părea foarte stăpân pe situaţie, s-a implicat în politică, şi-a păstrat moralitatea şi a pierdut… E om instruit, are o inimă care vibrează, a participat la evenimente chiar la vârf, fiind printre cei distinşi în primele structuri de organizare liberă a Timişoarei, ştie să spună lucrurilor pe nume, deci, cumva, era obligat să scrie, să ia mereu cuvântul.  

Tot acest volum este o duioasă pledoarie pentru revoluţia românilor, pentru revoluţia celor mulţi, pentru cei ieşiţi  pe străzi şi în pieţe, înfruntând gloanţele, baionetele, TAB-urile şi tancurile. Vorbim de “români”, dar este evident că autorul se referă la oamenii ce au luptat cu regimul şi cu imensul mecanism al represiunii, în sensul de cetăţeni denunţaţi de apartenenţa etnică în acele episoade de încleştare. Cel puţin la Timişoara, în 15 şi 16 decembrie 1989, coalizarea spiritului protestatar într-o mişcare coerentă s-a produs în preajma Bisericii Reformate, cea în care era baricadat pastorul László Tökès. Claudiu Iordache nu-i recunoaşte acestuia un rol impoprtant în Revoluţie. Strict istoric şi temporal, rolul său se încheie la miezul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989. Este contemporan cu mişcările de protest în masă doar câteva ore, aproximativ de la ora 18 la 24, ori de la 20 la ora 2, după alte mărturii şi documente, când este săltat de Securitate şi de activiştii de partid, bătut, înghesuit într-o  maşină şi deportat din Timişoara. Revine ceva mai îngăduitor: cazul Tökés este adiacent. El ar fi putut amorsa, cel mult, o erupţie de mult amânată”. Iar adevărul e că a… amorsat-o!  

Mai există şi un alt caz, când realitatea e simplificată, iar autorul crede că acţiunile de mistificare au alterat faptele originale: “A vrut Securitatea să convingă cercetarea istorică de faptul că prima Proclamaţie a Revoluţiei (s.a.) de la Timişoara, citită miilor de timişoreni din Balconul Operei în timp ce Ceauşescu era la putere şi armele nu tăcuseră, a fost, de fapt, cea a societăţii Timişoara, scrisă în deplină libertate două luni mai târziu? A încercat, dar nu a convins!” Pur şi simplu li se atribuie oamenilor securităţii o inteligenţă şi o capacitate de manipulare pe care nu o au. Erau şi sunt mai degrabă brutali decât rafinaţi în metode şi acţiuni… Apoi, Claudiu Iordache a fost dacă nu implicat, cel puţin a frecventat cercul care a redactat Proclamaţia de la Timişoara şi ştie că nu are nimic cu obscurităţile securiste ori cu vreo altă încercare de manipulare! De altfel, reacţia clasei conducătoare a României, din primăvara lui 1990, susţinută masiv de Securitatea rebotezată, dar şi de structuri ale altor servicii secrete, precum şi a presei naţionale (televiziunea şi radioul, posturile publice) a fost de a respinge masiv Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990. Adevărul e că mulţi alţii au încercat să o folosească în diferite scopuri, manipulând prin diferite metode conţinutul ei. Un exemplu e legat chiar de susţinerile lui Claudiu Iordache din Revoluţia românilor. Doar printr-un abuz se poate susţine că actualul regim din ţara noastră se identifică cu prevederile punctelor din document! Punctul 8 nu prevede doar lustraţia, ci şi alegerea preşedintelui ţării de către Parlament, cea mai democratică şi importantă instituţie în stat, în ideea că în această funcţie ar putea ajunge şi oameni pricepuţi, personalităţi reprezentative, capabile să catalizeze energiile unui popor… Apoi, cele două documente fac parte dintr-o înlănţuire logică, al doilea se originează în primul, fapt declarat şi evidenţiat prin conţinut.  

De cele mai multe ori, Claudiu Iordache afirmă şi nu aduce probe, însă discursul eseistic rămâne convingător. Conturează o stare, un mod de a simţi, acestea nefiind demonstraţii ştiinţifice ori juridice. Sunt contrastele, confuziile ce ne domină viaţa şi întrebările ce trebuie puse cu adevărat. Iată o punctare ca o tăietură de bisturiu: “Situaţia morţilor înregistraţi înainte şi după 22 decembrie 1989 este următoarea:  

Până în 22 decembrie 1989 – 300 de morţi. 

După 22 decembrie 1989    – 822  de morţi”.  

Nimeni nu a dat o explicaţie acestor cifre…   

Interesant e şi portretul făcut de autor lui Ion Iliescu. A fost apropiat de fostul şef al statului, de aceea capacitatea de detaşare e remarcabilă. Iese un portret apropiat de realitate: “În cazul lui Ion Iliescu a contat caracterul său. Comunist moderat, binevoitor, cu dificultăţi în a-şi repudia credinţele din trecut, Iliescu a făcut tot ce s-a priceput să facă. E adevărat, chiar echipa sa eterogenă i-a creat mari dificultăţi. Practic l-a dispus la erori (unele grave) pe un lider altfel şovăielnic”. Acestuia i se va reproşa că a patronat un regim care va comite mai multe greşeli de nepermis faţă de poporul român. Una ar fi cea a promovării persoanelor vinovate de represiune, vizaţi direct fiind generalii regimului Ceauşescu; a lăsat Securitatea să “revină” în politică, economie şi societate, în  fapt, să preia controlul acestora cu consecinţe extrem de grave şi în prezent. Se simte însă amarul ce se revarsă din text, deoarece: “Acelaşi regim nu a cerut justiţiei să-şi ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaş de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluţiei. 20 de ani mai târziu: 1104 morţi egal zero vinovaţi!”.  

Luând în discuţie (pseudo)controversele privind natura evoluţiilor din Decembrie 1989, Claudiu Iordache impune teza revoluţiei. Polemizează eficient cu susţinătorii teoriei loviturii de stat. Există însă o formulare care valorează cât o mie de argumente. E o constatare la îndemâna oricărui om de bun simţ: “Istoricul alege din ce poate culege. Şi el constată că oamenii au ieşit pe străzile marilor oraşe cu sutele de mii, că au fost întâmpinaţi cu armele represiunii, că au fost victime şi că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a şters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulţimea înfuriată”. 

Apoi revoluţionarii vor fi înlăturaţi prin diferite metode, prin manevrele liderilor noului regim, dar mai ales ale renăscutei şi omniprezentei Securităţi. Oamenii au ieşit atunci în  stradă, pentru că “voiau, în fond, fericire şi prosperitate” conchide Claudiu Iordache, două deziderate care nu au fost încă atinse (decât, poate, de unii profitori ai tranziţiei)!   

Lucian-Vasile Szabo  – Ziarist, membru al Societăţii Timişoara 

Cronică publicată în Revista Memorial 1989, editată de

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

 

O, patria mea, frumoasă și pierdută…

În timp ce cultura și patria română se prăbușesc sub loviturile cinicilor, fățarnicilor și parveniților de la putere, în amurgul înăbușitor al unei dictaturi tăcute, artiștii italieni aruncă, demni, în obrazul dictatorului Berlusconi cuvintele: “O, patria mea, frumoasă și pierdută!” „Dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei!” rostește Riccardo Muti în fața unei audiențe emoționate care se ridică în picioare și cântă, alături de muzicieni, O, mia patria, si bella e perduta…” 

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

Antinous

O! Antinous,

dacă te-aș fi cunoscut!

 

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

 

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

 

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

 

 

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

 

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

 

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

 

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008) 

„Voci care nu trebuie auzite” – o cronică de Corneliu Vlad la cartea „Agonia postdecembristă”

„O culegere de articole nu e, de obicei, o carte grea. În alcătuirea ei intră de toate, iar textul de ziar nu are o viaţă mai scurtă decât altele. Dar „Agonia postdecembristă” – autor Claudiu Iordache, chiar dacă pare a trece fără a fi luată în seamă (ca toate cărţile sale), nu e o antologie gazetărească înjghebată ad-hoc.  E, de la un capăt la altul, un rechizitoriu vehement şi o lamentaţie patetică, revoltată, îndreptăţită, prin nimic exagerată, despre ce-a ajuns România în primele două decenii de după Revoluţia din 1989.  

Tot ce s-a făcut, totuși, bun sub Ceaușescu, dar de către popor, a fost diabolizat și distrus, bogățiile țării au fost prăduite pe mai nimic de hrăpăreți conaționali sau de dinafară, enorma simpatie și credibilitate a României în lume au lăsat locul perplexității, neîncrederii și chiar ostilității, ba chiar disprețului, pe care nu-l ascund față de faptul românesc nici foștii parteneri, nici noii parteneri ai țării, speranțele și planurile românului de rând s-au dus de râpă, ieșirea din dezastru nu se întrezărește. Nu-i deloc greu nimănui să producă asemenea constatări, care ar trebui să ardă, să trezească, să îndemne la acțiune conștientă. 

În fruntea statului e un „regim ucigaș”, mereu cam același, chiar dacă combinagiii îl recompun, chipurile, altfel, dar la fel, dacă nu chiar tot mai dăunător pentru patrie și oamenii ei. Oameni care, spre uimirea autorului și a noastră a tuturor, devin „victima complice” a dezastrului național (pagina 116 și următoarele). Sau, la pagina 121: „România este o țară, ca și înainte de 1989, fără propriul sens, fără propria sa mistică, fără propria ei vocație, o natură trăită în devălmășia ce ascunde, deopotrivă, forța instinctelor și tăcerea spiritului, un prezent fără perspectiva de a dăinui, o credință de sine care a apus până și dorința de viitor”. 

E greu de ales citate dintr-o carte care, deși de articole, e mai densă și mai coerentă decât un studiu științific. Claudiu Iordache pune fierul irosit al verbului pe toate cangrenele realității post- decembriste românești și o face fără menajamente, pe șleau. De aceea cartea lui e greu de suportat, de îndurat la citit, e o carte, am zice, imposibilă. Și oricum, indezirabilă pentru droaia de vinovați de cele întâmplate și care se întâmplă în continuare cu țara aceasta, într-un dezastru perfect concertat (cum or fi ajuns, Doamne, să se găsească, să se încârduiască, să se aranjeze între ei și să „implementeze” un asemenea proiect de distrugere al unei țări, toți acești „hoitari”, cum le-ar zice Fănuș Neagu?) O carte imposibilă, dar cât de necesară! 

Căci, spunea profesorul Dumitru Mazilu cu ocazia întâlnirii cu intelectualul maghiar Gaspar Miklos Tamas, dacă Revoluția Română și toate revoluțiile din Est n-au avut parte de un proiect al revoltaților, profitorii interni și externi au avut un plan sistemic, perfect armonizat, care funcționează fără greș și cu rezultate pe care le simțim direct, clipă de clipă, pe pielea noastră, fiecare dintre noi.  

G. M. Tamas, fost dizident și în România și în Ungaria, și înainte și după revoluții, e și el un incomod pentru puternicii zilei și „boierii minții” aserviți lor. Și el deranjează, nici despre ce scrie și ce spune el nu se face vorbire. Nu sunt „corecți politic” nici el, nici Claudiu Iordache. Adevărurile lor, care ar trebui să fie și ale noastre, sunt ascunse lumii pe cât cu putință, nu ajung până unde și cât ar trebui. Cei doi lucizi, și toți cei asemenea lor, n-au ce căuta în agora. Intelectualul maghiar a fost pensionat precipitat, celui român i se pregătesc tot felul de ticăloșii pentru a-l îndepărta de la conducerea Institutului Revoluției ori pentru a înăbuși Institutul.  

Cartea „Agonia postdecembristă” (Editura Irini, 2010), cărțile lui Claudiu Iordache nu mai pot fi însă distruse, ele pot fi însă citite și adevărul lor, adevărul nostru, însușit în toată complexitatea și tot dramatismul său, se cuvine să ne ducă, în sfârșit, la faptă.” 

Corneliu Vlad – Amos News, iunie 2011  

O analiză de referință cu privire la Revoluția Română din 1989 – cronică semnată Prof. Univ. Dr. Dumitru Mazilu

„Unul dintre cei mai cunoscuți şi respectaţi participanţi la procesul revoluţionar de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, a dat publicităţii o lucrare de excepţie: „Revoluţia românilor“, cu un subtitlu „Sfârşit de poveste“. De la început, autorul precizează că „Această cronică a revoltei oamenilor simpli e dedicată celor harnici, devotaţi, curajoşi şi cinstiţi, care nu înţeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluţie şi de pierderea vieţilor a sute de români nevinovaţi doar pentru ca ţara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989“ (p.5)  

1. „Redobândirea libertății nu se face de la sine”  

Ideea libertăţii este abordată pe larg în lucrarea pe care o supunem atenţiei Dvs.  Redobândirea libertăţii  – precizează autorul – implică etape premergătoare, care o pregătesc: comprimarea prudenţei colective în acte de explozie; ieşirea mulţimilor în stradă pentru a-şi asuma consecinţele ultimative; refuzul ultim al privării de demnitate, apoi imprevizibilul suveran care-şi împarte favorurile, la întâmplare.  

Claudiu Iordache aminteşte că „revoluţiile aduc războiul înlăuntrul popoarelor“, notând că atunci când un popor este împiedicat să supravieţuiască „tendinţa lui este să urmeze solidar calea eliberării“, o cale presărată cu riscuri, unele din ele majore, care definesc redobândirea libertăţii drept un act eroic, săvârşit de cei conştienţi de urmări, pe care sunt gata să şi le asume.  

Cartea pe care autorul a elaborat-o nu a fost scrisă „ pentru istorici, ci pentru istorie“, evocând mărturii, dovezi, surse, documente „nu pentru a întârzia în preajma lor“. Autorul precizează că analiza pe care o efectuează „caută în faptul de istorie cuprins între 16 şi 22 decembrie nu excursuri biografice, ci registrul desfăşurărilor de energii conflictuale, precum şi cel al acţiunilor oamenilor care au suferit şi păcătuit în urma săvârşirii lor“.   

În acest context este integrată bătălia – pentru că despre o asemenea bătălie a fost vorba – pentru redobândirea libertăţii. Iar acest proces implică căutarea adevărului şi judecarea tuturor fenomenelor cu dreptate. Oamenii simpli care s-au revoltat în acel „Decembrie de foc“ din istoria românilor au dreptul să ştie: a) Ce s-a întâmplat atunci? b) Cine a tras? c) Cine s-a făcut vinovat? d) Cine a plătit? e) Ce s-a schimbat în urma sângelui vărsat? f) Ce fel de societate a luat locul celei prăbuşite în sânge?  

2. „Apărarea  libertăţii în faţa forţelor care o ameninţă ar trebui să fie o constantă a voinţei de a supravieţui“ 

Cercetarea ştiinţifică efectuată de Claudiu Iordache pune în evidenţă motivaţiile comportamentului cuplului dictatorial în decembrie 1989. Opţiunile dictatorului spre represiune au avut explicaţii în esenţa puterii, mai ales atunci când această putere este nelimitată. „Puterea produce orbiri nevindecabile – constată autorul – iar despoţii sunt cei mai orbi dintre oameni. Pentru asta nu pot funcţiona tiraniile. Fie ele luminate. Înaintea lor istoria îngheaţă“. 

Desfăşurarea Revoluţiei din 1989 a pus în lumină că mulţimile revoltate au acţionat spontan, contradictoriu, stihinic, dar mai ales curajos, demonstrând că aspiră la schimbări cu adevărat naţionale. Toate acestea confirmă „libertatea neîngrădită a Revoluţiei“. 

Dar, se atrage atenţia în cercetarea ştiinţifică efectuată, această libertate „a fost constrânsă la libertatea restrânsă a noului stat postdecembrist“. În anii care au urmat Revoluţiei, lupta pentru supravieţuire a multor români a determinat trecerea treptată în uitare a acelor confruntări dramatice, prin care poporul acestei ţări şi-a recucerit libertatea şi demnitatea. 

Constatarea că „o ţară ce menţine abuziv dreptul prezentului său precar asupra viitorului devine un martor inert al propriei sale stagnări” este dureroasă, dar adevărată. Se observă că popoarele au dreptul care “le oferă puterea de a uita“, dar în mod corect se defineşte această putere, într-un anumit sens, „o putere abuzivă. O putere totdeauna dezonorantă “, pentru că, aşa cum nota marele Nicolae Iorga, „cunoaşterea trecutului ne ajută să înţelegem prezentul şi să descifrăm viitorul“.  

 3. O revoluție creștină și  „o revoluţie căreia i-a urmat jefuirea fără precedent a avuţiei naționale” 

Analiza pe care v-o supunem atenţiei dezvăluie că în 1989 au avut loc, de fapt, două revoluţii: „o revoluţie creştină şi o revoluţie a celor care s-au concentrat cu toate forţele pe jefuirea avuţiei naţionale“, o revoluţie a lui Există Dumnezeu!, implorat continuu la Timişoara să se alăture destinului celor ce se revoltaseră, şi o revoluţie barbară, a raptului, a furturilor, a crimelor şi a justiţiei sumare“. Deturnarea tirurilor cu ajutoare, a transporturilor de medicamente oferite spitalelor, furturile din clădirile oficiale, din reşedinţele nomenclaturii, din avutul public, eliberarea de legitimaţii false privind participarea la luptele Revoluţiei au antrenat mai multe categorii sociale, dar au implicat – în acelaşi timp – unele cercuri din străinătate pregătite să acapareze activele cele mai rentabile din economia României. Curând, chiar foarte curând, ţara a fost sărăcită, milioane de români care au înfăptuit Revoluţia ajungând în situaţia disperată de a supravieţui din veniturile mult prea modeste pe care cu greu le mai pot obţine. 

Citându-l pe prof. dr. Ilie Bădescu, autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei notează că în Revoluţie s-au regăsit două linii distincte şi opuse: a) o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, şi b) o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţirea fără muncă şi fără merite. 

“În prima linie a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia o afacere, dar şi dreptul muncitorilor săi. În cealaltă linie a triumfat capitalismul de suprastructură, al celor care se îmbogățesc fără muncă, fără vreun merit ori de vreun titlu de capital, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale. Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii, iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, pe baza legilor pe care şi le-au întocmit în numele reformei.” (Ilie Bădescu, Ideologia revoluţiei din decembrie). 

4. ” Istoria este a celor care o fac,  nu a celor care o scriu!” 

Analizând „Revoluţia românilor“, Claudiu Iordache atrage atenţia că „Istoria este a celor care o fac, nu a celor care o scriu!“, ceea ce îi permite să sublinieze că a scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie şi a multiplelor adevăruri, subiective sau parţiale, care îl susţin sau îl denaturează, este o obligaţie de onoare. 

În mod corect se precizează că „Revoluţia Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putinţă“. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie aşa cum a fost, cu încrederea că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. 

În nici un caz nu trebuie ignorat istoricul, nici ştiinţa sa, ca expertiză ori instanţă de înţelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor – ne povăţuieşte autorul „Revoluţiei Românilor“.  

5. „Nimic nu este mai periculos  pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulității recompensate”  

În cercetarea ştiinţifică pe care o face, autorul demonstrează actualitatea analizei – de o rară precizie – făcută de acel geniu al românilor care a fost Mihai Eminescu, punându-şi întrebarea firească dacă nu există un blestem care face ca istoria României „să nu se schimbe împotriva cursului timpului“, deoarece remarcile lui Mihai Eminescu din 1880 sunt de o actualitate indiscutabilă pentru timpul prezent. 

Eminescu dezvăluia decadenţa, nemunca, demagogia, cinismul, voinţa guvernanţilor de a-i supune la suferinţe pe guvernanţi, prezentând personaje care parcă au reînviat în zilele noastre. „Peste tot aceeaşi idee – nota Mihai Eminescu – să dau străinilor ce-mi cer, cât pentru români, puţin îmi pasă! Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor… Organizarea lor nu depinde decât de disciplina oarbă… sub comuni şefi de bandă… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter… Aluatul e populaţia flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România… Şi asta în timp ce patru din cinci părţi ale poporului nostru nu iau parte la viaţa politică… Iar miile de funcţii sunt puse în mişcare pentru a le stoarce voturile…“ Este o analiză care descrie – cu acurateţea geniului eminescian – ce se întâmplă în România anului 2010-2011. 

Evocându-l pe Eminescu – atât de actual la 21 de ani de la acel Decembrie de foc din istoria ţării – autorul „Revoluţiei Românilor “ pune câteva întrebări, la care istoria ar trebui să dea răspunsuri: „Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă paşii destinului?“  

Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU  

Prim-vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituit în Decembrie 1989

Emil Cioran – 8 aprilie 2011

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

„Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: „Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… „

„Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: „Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

„Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… „Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – cronică semnată Corneliu Vlad

„În zilele de agitație turmentată și veselie tembelă de dinaintea Crăciunului și Anului Nou (suntem doar în țara lui D’ale Carnavalului), când tot mai puțin și tot mai puțini ne mai aducem aminte de Timișoara, decembrie 1989, Claudiu Iordache a dăruit compatrioților săi cartea “Revoluția Românilor”.

Un fapt editorial discret, mai de nimeni observat ori consemnat, această lansare a unei cărţi răsunătoare. De fapt, al cărei răsunet ar fi trebuit, ar trebui, auzit. Dar în realitatea românească a momentului, după 21 de ani de libertate perfect monitorizată şi eficient gestionată de cine se ocupă de asa ceva, e cam necuviincios ca astfel de cărţi (care nici nu prea există, de altfel) să fie cunoscute şi citite de mulţi. Sunt cărți care stânjenesc, „nu se face”, „nu dau bine”, „indispun”, „cauzează”. Drept care, o carte despre Revoluţie şi despre ce s-a ales din ea (carte, zic, nu maculatura de măscări care se produc cu duiumul pe subiect) are parte de un tratament mai drastic decât cel aplicat cărţii pornografice. Iar rânduitorii zilei ştiu şi au cum să stăvilească, să neutralizeze, să condamne la necunoaştere sau uitare, atât de discret, firesc şi fără efort, mesajul curat şi adevărat al Revoluţiei din 1989!

Claudiu Iordache este primul scriitor român care a vorbit public, răspicat şi liber într-o ţară încătuşată zeci de ani în spaimă şi tăcere. Această carte a lui aparţine marii literaturi. Are pagini superbe de eseu despre români şi destinul lor, pe un fir ce vine de la Neagoe Basarab şi Cantemir, prin Alecu Russo, Eminescu şi Haşdeu, către Nae Ionescu, Cioran şi Țuțea.

Dar mai presus de literatură, această carte este un gest național şi civic al unei conştiinţe care trăieşte şi astăzi însufleţit, tensionat şi dureros, cu aceeaşi acuitate, clipele revoluţionare de acum 21 de ani. Revoluţia nu este, pentru el, memorie, evocare, istorie, este încă realitate acută, cu energii care „lucrează”, ori, mai degrabă, s-ar cuveni.

Revoluţie, Libertate, Istorie – acestea îmi par constantele mesajului autorului. Şi el le înalţă adevărate poeme-imn, sunt bucăţi de pură, memorabilă literatură. Dar cartea este şi proză poetică, şi pamflet incendiar, şi subtilă analiză politică şi geopolitică, şi jurnal personal sincer şi emoţionant, şi riguroasă istoriografie imediată. Toate acestea se întâlnesc, de pildă, în textul ce defineşte Revoluţia de la Timişoara (pag. 127-128), care adevereşte că „în decembrie 1989, Iisus s-a născut la Timişoara”. Minunea nu a durat. „A fost o revoluţie glorioasă care s-a sfârşit cu o restauraţie ruşinoasă”. Într-o lume „în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Iar noi, românii, deja nu mai avem România. În numai şapte zile România a recuperat 45 de ani de stagnare. După 20 de ani ea a pierdut aproape totul. Dacă nu şi mai mult decât a avut. La 20 de ani de la Revoluţie, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic. Această poveste tragică a istoriei româneşti, Revoluţia, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă!”

Aşa este scrisă toata cartea.  O carte conectată la cele mai înalte tensiuni, cu cuvinte de foc, dar o scriere aşezată sub porunca nobilei tiranii a lucidităţii şi adevărului. În ultimele rânduri ale cărţii, Claudiu Iordache lasă să se înţeleagă că nu va mai scrie despre Revoluţie. Nu-l credem. De data aceasta, nu-l putem crede.”

Corneliu Vlad – Amos News, 8 februarie 2011

Imagini de la lansarea cărții REVOLUȚIA ROMÂNILOR

21 decembrie 2010, Librăria Mihail Sadoveanu, București

O trilogie a declinului românesc

România în care ni s-a născut sufletul!

Naufragiul unei speranțe.

Mozart trăiește!

Prin Mozart ne-am înălțat

până la

Dumnezeu

atingându-i

Lira!

Într-o zi de marți, 27 ianuarie 1756, la ora 8 seara, s-a născut

Wolfgang Amadeus Mozart.

Mihai Eminescu

La 161 de ani

de la nașterea lui

Mihai Eminescu,

în timpul prăbușirii României

sub privirile goale

ale românilor contemporani…

Patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna