„Arcadia există! Mozart și alte poezii…”
Ultima carte de poeme scrisă de Claudiu Iordache. Încheiată în Martie 2021, trimisă spre lume în Decembrie 2021. Spre a depune mărturie că sufletul său a fost, adânc, deplin, POESIA!
„Poesia, tu, patrie a acordului, transparenței și virtuții, în care laurii înfloresc din minuni, golf în cerul înseninat, sub care, cu vele stinse, se leagănă lebede de spume pe valurile unor vise neîncheiate, așteptând ca nașterea lumii să înceapă din nou! Poate că niciodată n-am înțeles mai limpede ca acum că poezia este o arcă în care urci pentru a te salva de negura din sângele tău! Tu, poezie, respirație a sufletului ori mireasmă de vâsc depusă pe buzele destinului care te rostește în fiecare clipă ca un ecou… Poezie, patimă ațipită, patimă îmblânzită, care mă îngână… care mă îngână…
Mi-e teamă că nu mai semănăm. Suntem ne-aceiași! Îi vorbesc limba. Mă ascultă. Umbrele noastre pe asfalt sunt fraterne. Am scris despre el. Nu cred că a auzit. Dacă mă salută îi voi răspunde. Ne privim ochi în ochi. Apoi vine ploaia și ne împrăștie. Eu fug în stație. El se pierde într-o cofetărie. Ce am avut, ce-am pierdut! Nu știu ce mi se întâmplă. Risc puhoaiele și îl urmez. Stă acolo, singur, la o măsuță. Îi surâd. Îmi surâde. Și nu știu ce mi se întâmplă. Îi întind o carte de poezie. Și el mi-o primește. Abia cumpărată. În piața Continentalului. Abia apărută. Abia citită. Montale. (București, 1968)
Te-ai dus cum ai trăit înaintea celor care te-au citit fără să te cunoască! Un drum prin răsuflarea salină a vocilor Mediteranei, oprindu-te din când în când să culegi lămâile cu gust de soare și să ne miroși magnoliile înflorite. Ai traversat Italia cu o imaginație care a transfigurat-o. I-ai prins în piept un Premiu Nobel între cele puține, ale urmașilor tăi. Magister al unor ritmuri luate parcă din concertele lui Corelli. Trunchiuri de brunuri și garanțe, poezia ta! Cât ai trăit ai fost de neuitat. Acum ești veșnic, grav, cucernic, un maestro candid, discret al nevoii de a te imita, căci e uman să tânjești să fii asemenea ție, când în preajma ta trece umbra tulburată a lui Montale. Te-ai dus cum ai trăit. Versurile ni te amintesc! Poezia modernă s-a născut în paginile tale! Ai fost, nu mai ești pentru noi decât un gol de neînvins. Și parcă vocea, tusea seacă, ți se aud și azi. Când ai plecat, cu un surâs pierit să te întâlnești cu Xenia ta! “Chiar și așa lunga noastră călătorie a fost scurtă!” Un alt Eugenio Montale nu se va mai întâmpla!
Montale. Glas de corn între crengile învrăjbite. Un vulcan liniștit. El vede metafora, rostul, marea, cuvintele, ca pe un timp desvrăjit. Și cărțile marine care se citesc singure. Și mireasma poemelor ce se scurg în tăcerile lui sidefii. Montale este un relief, o colină, un munte îmblânzit. Calm, enigmatic, ermetic care ne șoptește: “Enorma farsă umană nu-i treaba mea!» Metodic anticar de sensuri despletite. Cu ochii ascunși, albaștri ca Mediterana. Și umil însoțitor al imaginilor fruste, care curg agale printre măslini. Ferice de țara care nu i-a pierdut, în cacofonia vieții de jur împrejur, jurămintele din urmă. Un sfânt înălțat pe o culme de calcar. Un paznic de lămâi amare. Și un izvor abia întrevăzut care pâlpâie în lumina sa sculptată în întuneric. Și un păstor de fluturi care vin să învie Italia lui măreață prăbușită în ruine. Montale. Un testament.
Din ținutul torid al lămâilor pătrund mereu înspre noi noile murmure ale livezilor de măslini și tulburea și înmiresmata respirație a Sudului, acolo unde Vezuviul orchestrează ritmul măreț al unei patrii solare. Ți-ai ales un stup în care să te ascunzi ca să te scrii în versuri abia rostite la gura văduvelor și fecioarelor. Te-ai lăsat scăldat în roua cuvintelor natale.
Așa se coc portocalele pe ram! Poemele totdeauna prea târziu. Trebuie să cadă în iarbă pentru a vorbi. Dacă le caută cineva, mult prea coapte pentru a tânji la sărutul lor. Dar fac un dar neștiut. Mireasma care vine din răsuflarea lor prea puțin animalică. Poemele sunt ordinea în dezordine. Ele deschid simțurilor pofta după gândire. Un poet totdeauna adaugă ceea ce nu se vede. Îl simți, dar nu-l trăiești. Nu e cu putință să fii poet dacă fiorul nu este în sângele tău. Deși tânjești să imiți respirația lui inegală, fără rost. Poetul e o reparație în sâmburele sufletului încă mut. O frenezie a tăcerii din templul tău. Un mod de a te pune de-a înaltul vremii locuite de umbre. Ferice de țara care are poeți, deși nu-s multe.
Mă gândesc la Eugenio Montale, la liniștea lui firească, la chipul său drapat cu dantele de riduri, la smerenia abia schițată cu care își adulmecă trandafirul. Tot ce i-a mai rămas, un soclu de poezii și un surâs senin pentru alte vremuri. Știm astăzi că el a ajuns!
Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc la Il Teatro della Musica e della Poesia, sorbindu-și cafeaua unor gânduri senine, respiro al tăcerii lui înmiresmate de un surâs umbrit. Oare numai în Italia i se murmură numele, numai aici poeții îi șoptesc versurile solitare ce-i adăpostesc poezia? Și apoi o voce abia auzită care îi recită amintirile…
Și poate că odată, ajuns, într-un târziu ,la Roma, la Il Teatro della Musica e della Poesia, să aflu, tulburat, în noaptea romană care mă învăluie, că doar el este cel care a plecat demult… “Non tubera suono alcuno quest’allegrezza solitaria.” “Nu va tulbura nici un sunet/ Această bucurie solitară” (Quasi una fantasia)
Celor trei poeți în joaca lor cu focul, mlădițe ale arșiței sub care Italia fericită este un muzeu de cuvinte care înfloresc, înfrățiți cu măslinul, cu Vezuviul, cu Mediterana, cei trei poeți: Ungaretti, Quasimodo, Montale! Ce mamă poate fi mai mândră de lumina fără de umbră a copiilor ei?
Numai Ei pot îmbrățișa Lumea într-o dragoste universală! Amintiți-vă Luceafărul ce slujește privirea Poetului său! A fi poet înseamnă a fi cântat pentru întreaga Omenire și pentru fiecare copil al ei, înseamnă a regândi umanitatea în numele reînflorii ei, înseamnă a rodi pentru gura însetată a ființei rătăcitoare în destin, înseamnă a surâde încrezător vieții și a desprinde noaptea din brațele nopții! A fi Poet al Omului, ce destin este mai înstelat? Doar poeții despletesc izvoarele, doar ei luminează cerul și eliberează păsările din coliviile lor! Doar ei! Cât încă umanitatea va avea nevoie de ei! Poetul! El este copilul Eternității!
Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe calea lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu, ca pe o icoană cu două chipuri. Și, era, să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii…
La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.
Dumnezeu,
nu cunosc un poem mai frumos!”
Claudiu Iordache – “Arcadia există! Mozart și alte poezii”
27 Decembrie 2021
Claudiu Iordache 