Lansarea cărții “Românul frumos” la Brașov

În 15 iunie 2017, la invitația pictorului Gabriel Stan, directorul Galeriei de Artă KronArt din Brașov, am avut bucuria de a-mi lansa cea mai recentă carte: “Românul frumos“. Am fost întâmpinat cu ospitalitate și căldură de către camarazii mei. La eveniment a participat și Etelka Babeș, soția pictorului Liviu Corneliu Babeș, cel care în 2 martie 1989 a recurs la gestul autoincendierii pentru a protesta împotriva Regimului Ceaușescu, cu zece ani înainte de izbucnirea Revoluției Române care l-a izgonit pe dictator de la putere! (De-ar mai fi putut rezista cele câteva luni până într-un decembrie 1989, astăzi ar fi fost alături de familia lui, atât de greu încercată prin tragica sa dispariție!) Cartea „Românul frumos” a fost prezentată de către amfitrionul întâlnirii, dl Gabriel Stan, de către scriitorul Mircea Brenciu (autorul singurei monografii dedicate lui Corneliu Liviu Babeș) și de către criticul literar Iulian Cătălui. Aveam să iau la rândul meu cuvântul pentru a explica temeiurile scrierii acestei cărți, în fapt un eseu “dedicat” mic-burghezului post-decembrist, pentru care cuvintele omenie, demnitate, cinste, generozitate, virtute, altruism și-au pierdut sensul, într-o vreme tot mai întunecată a României contemporane!

Lansarea cărții mele printre prieteni adevărați a fost pentru mine o adevărată recompensă sufletească!

Între cei prezenți s-au aflat Bela Henter, Gheorghe Iosif, Mircea Sevaciuc, Emil Stoica, Vasile Mardare și alții.  Le mulțumesc  încă o dată! Zi cu adevărat de sărbătoare pentru stăruința umilului autor!

Claudiu Iordache

Românul frumos

Această carte nu vrea să scrie istoria “românului frumos”, ci doar să consemneze prezentul acestuia în lumea tulbure a post-revoluției, unde joacă un rol atât de nefast! El este noul “turc”, noul fanariot, noul arendaș, noul hrăpăreț, noul parvenit, noul ciocoi, despre care D. Drăghicescu scria: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.” El este omul zilei. Expresia cea mai vizibilă a degradării românului contemporan confruntat cu criza supraviețuirii sale în timpurile întunecate care vin peste el, și pe care nu e pregătit să le înfrunte! El este cea mai răspândită și cea mai împărtășită întrupare a gloatei românești!

El este românul frumos!

Ştiu că şi această carte va înfrunta tăcerea indiferentă a generației mele,

dar ea trebuia scrisă!

Un fenomen de prostie populară bântuie România! Un amestec de mirosuri de bere răsuflată, fleici, parfumuri ieftine, burți nădușite, râsete lăbărțate, chipuri criptate de vulgaritate și cohorte de bâlbe sughițate, fac tabloul pestriț al unei populații de o tâmpenie viscerală, internată de bună voie într-un prezent insipid, cu indivizi cu personalitate simplificată, pentru a semăna tot mai mult sistemului care i-a anexat și care-i menține inerți și vlăguiți! Cu greu veți mai întâlni în altă parte a Europei spre care ne îndreptăm fără merite, bipede mai banale, mai dezacordate, mai nestatornice, mai flasce, mai incerte, mai indiferente la ceea li se întâmplă, lor și națiunii lor! Sufletul tern le-a devenit uniformă. În existența în devălmășie a românului contemporan, așa zis românul frumos, unde “banalitatea răului” a doamnei Hannah Arendt se împacă de minune cu banalitatea binelui în lumea omului românesc, nimănui nu-i mai pasă de nimeni, tot ceea ce e omenesc a fost abandonat în afara lăcomiei vulgare de a trăi. (Dacă n-am aminti decât gloatele de pălmași electorali care, după eliberarea, nu prin forțele lor, de sub regimul totalitar, dovedesc aceeași obediență oarbă, trudind fără răsplată la perpetuarea la putere a demagogilor lor; de n-am aminti decât adunătura de românași puși pe distracție pe ruinele gliei lor; de n-am aminti decât tribuna de chipuri hâde promovate ca modele de succes național! De ce ne mai pretinde ţara aceasta să o iubim fără condiţii? Caut disperat în mine resursa ultimă de a-i rămâne loial chiar şi în aceste vremuri de severă reexaminare a sentimentului apartenenţei. Nu mai respirăm aerul unui templu, ci odoarea de colonie de frizerie a barbarului român.

Trăim într-o țară bogată, în care șomerii îi roagă pe patroni să nu-i angajeze, sindicaliștii sunt gureși și obezi, țările vecine sunt invadate de români porniți pe distracție, interlopii dețin palate, latifundiarii moșii, miliardarii de carton huzuresc în bănci, muncitorii șmecheresc, privații se joacă de-a impozitul la stat și statul însuși îi încurajează pe toți să-l fure! Peste tot mașini luxoase, tripouri, viața de bordel, stupefiante, gay fest, prostituate, moguli, demnitari exoftalmici cu averi la Paris, cei mai mulți președinți pe kilometru pătrat, cluburi de fițe, țigani cu conace, boxuri și revolvere, iahturi scumpe, elicoptere personale, cluburi de fotbal, piscine, vile, Ferrari – nimic nu e prea scump în Capitala României! se ivește imediat cineva să le cumpere… Unde e România săracă? Orașele mustesc de opulență, câmpurile se usucă, apele se spurcă, gunoiul crește, pădurile chelesc, apocalipse mărunte, invizibile, fixează corpul națiunii într-o agonie agravantă. De unde va mai plăti România o sută de miliarde de euro, datorii făcute de alții în numele și sub semnătura ei? Cine îi va mai restitui copacii, cărbunele, uraniul, aurul, argintul, petrolul, și tot mai restrânsul patrimoniu al unei naturi generoase, cine va mai îngriji Grădina Maicii Domnului invadată de găinați? Mă uit adesea la chipul conducătorilor aleși pe viață, chip obez, comun, bulbucat, insolent, târâtor, purtător neobosit de zâmbet tâmp și de imobilism afectiv, și mă întreb dacă ei știu ce fac… Dar să nu atârnăm spânzurători doar peste cloaca politică. Aglomerațiile de borfași, de parveniți, coada nesfârșită de clienți la pomeni, sinecuri și stipendii, omul ieftin, ce mestecă timpul cu măsele de rumegător care speră să fie vândut, întunericul vârtos din vinele târgovețului, mereu vesel, procopsit la distracții, propășit la orașe, având drept origine țăranul mineral, dormitând în pragul casei dărăpănate, cu spatele la câmpul nesăpat, ori dus ca vita la votat, lenea biologică și bodega devenită biserică. (“Împotriva stupidității chiar și zeii luptă în zadar!” – Friedrich Schiller) Ce simplu e când nu gândești! Degeaba îi mai inundă Dunărea, ei tot acolo sunt, cu nădragii suflecați, așteptând răbdători potopul următor. Un Iov colectiv ce cerșește lumină de la soare, în măsură să trezească până și dezgustul oglinzii în care se apleacă!

Scriu această carte cu tot optimismul de care am nevoie! Dar situația e și mai grea. Neputința și-a instalat încet-încet dominația asupra țării mele! Românii nu mai văd o ieșire, iar când o descoperă o zidesc! Și dacă nu e destul, stau chiar de pază la poarta deschisă tuturor nedreptăților. Aroganța, abuzul, sunt monedă curentă. Plătești bacșiș ca să trăiești, și dacă nu plătești, pieri! Dar să nu cumva să îndrăznești să te plângi! Te execută chiar păgubiții. Părinții obligați să dea bir la profesori sunt primii ce reprimă încercarea oricăruia dintre ei de a se împotrivi sistemului. În spitale mori dacă nu plătești paznicilor, asistentelor, medicilor! În administrație șperțul e ca un bilet de voie. Adeverințe, autorizații îți sunt eliberate la paștele cailor dacă n-ai plătit șpagă! Sistemul merge ca uns și se întreține ca un perpetuum mobile. Nu poți ieși din el. Nu-l poți înfrunta, nu-l poți denunța, sunt prea multe slugile lui care îți sar în cap! Feudalismul românesc – un feudalism fără renaștere, fără sensibilitate preclasică, fără seninătate contemplativă, fără cerebralitate profundă, un pre-feudalism devenit, relativ brusc, post-feudalism, un feudalism sumar, monocord –  a schimbat doar marca mașinii. Doar că boierii sunt șefi, iar slugile nu se mai numesc iobagi. Obediența e o virtute ce te poate menține în viață. Stăpânii se lasă serviți ca să servească și ei, la rândul lor. În străinătate. O încruntătură din afară devine ordin înăuntru. Slugile cu ștaif de demnitar știu că fără peșcheș nu se rezistă în politică. De mici și până ajung mari, românii trăiesc cu frica de teamă! (La cât sunt de lași, câțiva țigani pot teroriza un vagon de români fără nici o reacție, o femeie poate să fie violată ziua în amiaza mare sub ochii lor. Ei tac mâlc!) Iar revoltele sunt rare, oricâte abuzuri ar suporta românii împotmoliți în staza lor troglodită. Dorința lor nu contează. Protestul lor nu sperie, întrucât e lipsit de tradiție. Funcționarul urlă la petent precum arendașul la desculțul speriat ce a supraviețuit în epica românească. Nu s-a schimbat nimic! Indiferența la aflarea știrilor nedreptății le divulgă spaima și umilința. Românii nu sunt cetățenii timpului în care trăiesc. Iar când li se întâmplă vreo nenorocire, ei tac cu gura pungă! (Mai nou consumă droguri ieftine, ori își beau mințile!) Sunt tot mai dese situațiile în care politicienii mitomani îi mint și îi fură pe față, și ei se prefac că “n-au auzit, n-au văzut!”. Ei nu știu nimic, asta e! Și se feresc din răsputeri să afle! Sunt abuzuri de putere ce nu se mai permit nicăieri, dar în România e totul cu putință. Le tai salariile și ei nu crâcnesc. Ba chiar le place, te aplaudă, te admiră, îți umplu blogurile cu like-uri, îți cer autografe, te întâmpină cu pâine și sare strămoșească, îmbrăcați în straie moșnenești, ori vin buluc la băile de mulțime ale comandanților de nave de uscat! Închizi spitalele și ei mor senin pe treptele lor. Le desființezi școlile și cui îi pasă? Nu le dai pensii și găsesc ei ceva de mâncare. Îi dai afară din Statul lor, și degeaba. În fața domniei lungi a politicianismului postdecembrist – o lungă dinastie de devastatori lacomi ai statului, fără culoare politică – o țară întreagă  a tăcut mâlc!  

E ușor să insulți, e mai greu să oferi soluții, e și mai greu să vindeci! Terapeutica prin insultă nu funcționează în România. Oamenii locului s-au obișnuit. N-ai decât să spui ce vrei. Ei n-au decât un singur răspuns patriotic: “românul frumos!” Cronică e suferința, acută e stăruința în suferință! Ce e de făcut? Rușii și-au pus de mult întrebarea: „Что делать?”, românii niciodată! De ce ai schimba antrenorul dacă echipa merge? Și în vremea asta țara săracă se comportă ca o țară bogată. Nu sunt bani pentru școli, pentru medicamente, sunt bani, în schimb, pentru risipă și extravaganțe. Birul pe pensie n-a fost urmat și de birul pe averile mlăștinoase. Proștii mor pe drumuri, deștepții își tratează bătăturile la Viena! Proștii n-au bani de școală, deștepții se instruiesc la Paris! Îmi sunt dragi proștii, nevindecabili cum sunt! Cum nu mai au ei mamă și tată când se năpustesc ca hienele asupra mărfurilor expirate, cum se mai calcă ei în picioare la inaugurarea unor mall-uri ca să prindă niște cratițe pe gratis, ori la slujbele de înviere… Cum votează ei pe cei ce le dau la cap! Cum mai urcă ei pe brânci dealurile patriei cu lumânarea aprinsă! Cum se roagă ei la Domnul trăind strâmb… Adio, revoluție! “Singura soluție! Încă o revoluție!” Obsesie inutilă. Nimeni nu va schimba nimic, nicicând, nicăieri! Așa trăiește poporul înzestrat de Dumnezeu cu prea multă răbdare și prea puțină minte! (Ion Creangă ar fi fost astăzi un scriitor fericit, căci personajele sale chiar au prins viață, la 130 de ani de la nașterea lor. Păcală și Tândală, Ivan Turbincă, Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac… O faună voievodală!) Și toate îi merg. Zi de zi ies în stradă și privesc români fericiți. Mi-e drag să-i știu cu oligarhi fericiți, care odată ajunși în închisoare scriu cărți, ca să poată ieși cât mai repede de acolo pentru a-i fura din nou! (Caz unic în lume: la noi hoții de lux trudesc la manuscrisele  ̶ scrise de alții, din afară!  ̶ dedicate Bibliotecii condamnaților la închisoare! Simpatic cod de procedură, made in Romania!) Mi-e drag să-i văd cum se îmbrâncesc pe scările tramvaielor, cum se înjură în intersecții, cum se încaieră în piețe, cum o iau pe jos când nămeții primarilor ascund Casa Poporului de privirile lor răbdătoare și înțelepte. Și ce prisos de energie… Blestemele nu mai apucă să le iasă pe gură. Dragostea românului pentru români atinge cote amețitoare. Ce se lasă cu aglomerări la Urgențe. Altfel, o țară de singuratici. Trebuie să-i înțelegi cusururile dacă vrei s-o cunoști. Și dacă vrei s-o cunoști trebuie s-o accepți așa cum e. Și nu cum ai vrea să fie. Ca pe un mozaic viu, ca pe o tapiserie care palpită. Contemplarea României actuale cere spirit artistic!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali!

„România, marea defrișare ilegală. Munți întregi au rămas fără nici un copac, iar instituțiile statului nu pot să facă nimic… Pierdem în fiecare zi hectare întregi de pădure, iar în locul lor nu mai punem nimic. Pentru a ajunge la vârsta maturității, unui copac îi trebuie 70 de ani. O viață de om. Suntem la coada clasamentului atunci când vine vorba de împăduriri. La furturi, însă, suntem campioni. Din furtul din pădure s-au făcut miliarde de euro în ultimii ani. Abia acum, în 2013, un raport al Curții de Conturi a confirmat aceste date. 366.000 de hectare de pădure au fost tăiate ilegal în ultimii 23 de ani. Iar paguba este uriașă.”

(Romania, Te Iubesc)

Deceniile umilinței! Ultimii ani au demonstrat cât poate suporta o populație actele de trădare ale conducătorilor ei! Lipsiți de rușine în fața istoriei, frigizi la idea națională, ei au înstrăinat, au cedat, au restituit, au abandonat, au vândut pe aproape nimic proprietatea unui popor ce abia se eliberase de o dictatură sălbatică. Așa s-au dus pe apa sâmbetei visele unei renașteri necesare într-un stat înlănțuit în proiect. Raptul a luat de la început dimensiuni grotești. Neputința, insolența, cinismul, lăcomia, nepăsarea, necunoașterea sentimentelor induse de aspirații, ideal și speranță, au rănit România aproape ca un nou război pierdut! Duse au fost avantajele unui nou început! Sub ochii lumii, o victorie strălucită a libertății s-a transformat într-un eșec total. Drepturi vechi au fost pierdute, drepturi noi n-au fost câștigate, suflecându-și mânecile românii s-au luat la bătaie cu fârtații lor, dar și cu statul lor, iar rezultatul este astăzi trăit ca o fatalitate! O Românie înrobită, pauperă, falită, lipsită de vitalitate. Datoria ei publică e deja coșmarul generației viitoare. Uneori nu mai ajungi să crești, stagnezi, dar te împotrivești, faci eforturi, înfrunți inevitabilul, te lupți cu el, semn că vrei să supraviețuiești. Dar noua elită pare detașată de România. Parcă nu s-ar fi născut la sânul ei! Cosmopolitismul i-a venit ca o mănușă. Țara ei e acolo unde e bine pentru ea. Mondialismul a momit-o. Corporațiile, multinaționalele, cu cultura lor descărnată, – cosmopolitismul funcțional, vremurile în care familiile omului își părăsesc locul de origine. Omul vid. Spiritul fără suflet! – au învățat să viseze ziua în amiaza mare! Ambițiile ei își au domiciliul în afară. Copiii îi învață limbaje tranzacționale. Pregătiți să se descurce fără confortul apartenenței. Pentru ea România înseamnă să te mai uiți din când în albume de fotografii îngălbenite. Succesul se trăiește deplin exclusiv în afară. Câte familii de intelectuali nu-și doresc să scape de o țară în care simt că nu mai au nimic de făcut? Iar sentimentalismele nu-și mai au loc. Bănățenii au început să viseze la Mitteleuropa.

Științele sociologice au primit de curând o știre din România, și anume că prostia socială se ia! E ca un morb, ca o gripă sub formă de endemie. Două decenii masele populare au urmărit, hipnotizate, cum un pumn de oameni au semnat contracte cu străinătatea în care păgubite au fost chiar existențele lor. Prosperitatea Europei a contat și pe “afacerea valahă”, ce i-a adus profituri la care nu se putea gândi. Rând pe rând, datoriile statului proștilor au crescut până la a-l face insolvabil. Alro, Arcelor Mittal, ApaNova, Bechtel (1,4 miliarde euro pentru 52 kilometri!) au stors de ultimele puteri o visterie asaltată de minți flămânde. Și în vremea asta, corul românilor frumoși a cântat doar ode ale bucuriei! Străinătatea avea de ce să se mire. Peste mica și înapoiata Americă de la paralela 45 au dat brusc conchistadorii austrieci, italieni, francezi, germani. Prostia românească le-a adus bani frumoși.

Rareori un erou istoric are statuie în altă parte decât în locul de baștină. Țară rotundă de o omogenitate fisurată (și totuși, câtă delăsare “în tot acest aur!”), ea permite apropieri întâmplătoare. De-ar fi altfel, românii neaoși ar fi sărit de mult în ajutorul românilor din ținuturile secuiești. Dar nu le pasă. Cum nu le pasă de prestația celor ce îi conduc. Fie ei maghiari ori evrei. Ba chiar le place cnutul, ori trădarea străinului. Asta explică de ce și cum au pierdut Bucovina! Un ministru alogen a desăvârșit semnarea primului act din istoria lor în care au acceptat abandonarea drepturilor asupra pământului lui Ștefan cel Mare. Și așa, pe rând, au pierdut toate pariurile. Și încă n-au ajuns la fundul sacului. Și uite așa, românii din afară se simt mai singuri ca niciodată. Cei din Timoc se roagă cu disperare la urechea înghețată care tace la București. Românii din Bulgaria, Basarabia, Transnistria, Grecia, Rutenia, sunt orfani cu mamă vie! Veste bună pentru vecini! Veste proastă pentru românism. Nu ne tragem lângă neamuri. Furtunile ne găsesc pe lângă drum, mereu singuri. Asta e… Am rămas de căruță, senină alienare, rătăciți de steaua polară.

Melancolie. Regrete. Totul a fost cu putință cândva. Totul a fost altfel. Modernitatea a sluțit chipul regatului de la nord de Dunăre. Chipul, inima, spiritul, candoarea, bunăvoința… Am fost. Și totuși, dacă au mai rămas ceva vestigii ale umanului, ale purității trăite în ritmul aștrilor, îndepărtează-te de Capitală, de puterea concentrată a vulgarității, a concupiscenței, a luxurii, a puterii morbide.  La București cerul este de piatră. Bisericile sunt înghețate în timp. Nici o milă pentru nimeni, nicăieri. Dumnezeu e aproape adus la tăcere. Și omul seamănă tot mai mult cu îngerul său slut! Sunt momente în care aș fi vrut să trăiesc sub ocrotirea unei păduri, la umbra unui deal, mângâiat de miresmele cerului, fără alt strigăt decât al nostalgiei, al viselor. Vecin cu coțofenele și veverițele. Acolo unde să las să-mi scrie poeziile un fluture. Să privesc gărgărița care mă escaladează, netemătoare. Și să simt, adânc, că exist! Un vis pe care nu-l voi mai trăi niciodată.

La atâta amar de vreme de la desfășurarea violentă a Revoluției n-au mai rămas decât memoriile contrafăcute și artefactele unor narațiuni perfide și malițioase. Timp de un sfert de veac generația ei n-a fost în stare să-i scrie o istorie onestă și adevărată. Cât permite istoria însăși să lase cercetate enigmele sale…

“Mă plimb pe străzile din Moscova, mă uit la oameni, le ascult conversaţiile şi sunt terifiat. Nu văd, nu vor să ştie, nu gândesc. Oamenii nu sunt de vină. Au vieţile lor, necazurile de zi cu zi. Însă a fi orb, a nu gândi şi a fi neutru costă mult în astfel de momente istorice. Vremuri grele aşteaptă ţara mea.”

(Boris Akunin, scriitor)

Decalogul prea bine cunoscut al filozofului contemporan Noam Chomsky privind instrumentele manipulării, din care aș cita: “Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei. Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta devin o turmă şi sunt uşor de controlat…” omite un punct prețios: disponibilitatea românilor de a se debarasa de obligațiile față de țara lor.

Anii din urmă au constituit fundalul loviturilor de stat ale marii finanțe globalizatoare asupra marilor state din ce în ce mai puțin democratice, în care rapacitatea nemiloasă a bancherilor a pretins guvernelor să încarce nota de plată a cetățenilor proprii. Rând pe rând, țările sărace, împovărate cu tot mai mulți indivizi de prisos, fără educație, fără calificare, fără locuri de muncă, au fost atacate frontal, obligându-le să stoarcă ultimii bani, închizând școli, spitale, aruncându-și oamenii în șomaj, reducându-le sălbatic salariile, făcând din pensii o formă de pomană, impunându-le măsuri nemiloase de dezagregare socială: vagabondajul conjugal, cultura concupiscenței, dezrădăcinarea, încurajarea minorităților ca soluție de subminare a drepturilor majorității, debarasarea de ritualuri, de credințe, cutume și religii, compromiterea solidarității, destrămarea familiilor (după modelul devenit dominant ce rescrie definiția familiei în favoarea însoțirilor între persoane de acelaşi sex). Grecia, Italia, Spania, Bulgaria, Portugalia, s-au lăsat îngenuncheate fără împotrivire, căci guvernele lor le-au trădat, aruncându-le în mizerie. Astăzi, opțiunea politică a popoarelor este blocată. Strivită între amenințarea unei dictaturi neoliberale și democrația coruptă, lumea se zbate împotmolită în prezentul promiscuu din care încă nu se întrevede o ieșire. Concluzia e sumbră. Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, nu la București! Adevărul ascuns al  națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru mult altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când poate nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui. 

Secolul XXI va fi al celor ce ce-și asumă starea de conștiință, alegând îndărătnic calea spre credința în umanitate, ori al oamenilor de nimic! Dar cazul românesc este unul aparte. Guvernul, făcând la rândul lui parte din mecanismul mondial de confiscare a puterilor publice, a acceptat fără să crâcnească ordinele ticăloase, demolând bucată cu bucată edificiile statului! Totul s-a dovedit excesiv pentru români, cu excepția împotrivirii acestora la măsurile nedreptății extreme! De jur împrejur popoarele au ieșit la luptă în marile orașe. S-au bătut cu dictatura oligocrației la Lisabona, la Londra, la Roma, la Paris, la Madrid, la Zagreb, la Nicosia, la Atena, la Sofia, la Praga, la Kiev, la Bangkok, la Reykjavik, la Sao Paolo, la Podgorita, la Istanbul, la Sarajevo, dar nu la București! Adevărul ascuns al națiunii, sub forma acestei pasivități vegetale, a refuzului de a lupta pentru drepturile sale, a lașității viclene în credința că vor face alții sacriificii în locul ei, a fost demult sesizat de analiștii oligarhiei. Ca urmare țara, natural aservită, a fost împinsă să creeze un precedent pentru multe altele condamnate la suferință economică! Românul, ca ființă istorică, e prea obosit ca să se răzvrătească. O dată i-a ajuns. La 70 de ani odată! Deci peste încă șaptezeci de ani! Când nu va mai putea să fugă ca astăzi din calea deschisă de efectele demisiilor lui!

„A fi liber nu înseamnă doar a te descotorosi de lanţuri, ci a trăi într-un mod care arată respect pentru libertatea celorlalţi şi care le-o sporeşte”. Nelson Mandela

Ce mai are România al ei? Orgoliul decăzut, vanitatea înfloritoare, mândria demagogă și uitarea de sine…

“România e manevrată acolo unde vor cei care o conduc. Dacă va fi o revoltă, aceasta va fi controlată și orientată exact cum trebuie… România, din toamnă, va fi o țară falimentară… Vom trăi, majoritatea, mai rău decât în regimul ceaușist. Nu mai este nici o speranță, decât dacă ne mințim, iar la asta ne pricepem, ca neam. Ce urmează? Ne vor lua totul.”   

(Cotidianul)

Doar individul care le-a tăiat pensile a avut parte de un parcurs fericit! El continuă să facă băi de mulțime cu ciobani euforici și țărăncuțe îmbujorate, căci așa e datina la românii frumoși, vitele se gudură când își întâlnesc măcelarii!

Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!

Asaltul asupra Europei, început sub Attila și Ginghis Han, continuă și astăzi. Singurul loc din lume unde cultura a luminat civilizația (“Să nu lăsăm civilizația să domine cultura, să nu lăsăm prosperitatea să ne domine superba neliniște de a fi!” a devenit, între timp, un îndemn pustiu!) a ajuns sub asediu! Ultraliberalismul, și el de origine extra-europeană, s-a lăsat ca un nor toxic peste fruntea continentului îmblânzit de înțelepciunea filozofilor săi. Degeaba luciditatea oamenilor de spirit: „Să nu lăsăm finanțele nebune să ne conducă!” – Robert M. Gates. Globalismul, clocit în cuiburile Americii (similar unui optimism sumar și unei deșarte veselii globale!),  împreună cu milenarul pericol galben, îi întunecă viitorul. Statele Unite (altfel o țară putredă pe la margini!) nu oferă alternativă la viziunea imperială ce continuă să le inspire! Democrația modelului său e cel mult o dictatură soft, de natură implacabilă. Un mai bine american, dar fără alternativă! Iar istoria cu față umană se lasă încă amânată! Dacă vom mai supraviețui acestei sumbre așteptări!

Cât încă libertatea Bătrânului Continent este o afacere a guvernelor și nu a popoarelor, războiul altora i-a ajuns din nou la porți! Pentru ea tot mai puțin uman înseamnă sfârșitul. Amurgul i-l resimțim deja. Europa a căzut în cursa perfidă întinsă iluminismului său. Și își trăiește drama de una singură. Și în timpul acesta, în jurul ei, statele militariste se îndesesc! Liderul autocrat face ravagii! Popoarele sătule de libertate i se supun cu ușurare. Dar America nu e sensibilă la lamentații și agonii. Rusia crește sub flamura flămândă a pan-rusismului. În China partidul comuniștilor de cândva e condus de noii săi oligarhi. (De altfel, oligarhiei de oriunde îî e recunoscut deja dreptul anticonstituțional de a decide în politica statelor, ca o a cincea putere a lor, constituind totodată cauza profundă a șubrezirii puterii morale în statele democratice, confirmând, pe undeva, la rândul lor, starea de putreziciune acută pe care au atins-o! State supuse jafului colectiv, state confiscate, state sub talpa dictaturilor mascate, (vicii grave ale civilizației!) statele beneficiilor exclusive și rezervate, state supraviețuitoare din evul mediu târziu, state mafiote… Dar iată ce consemnează Albert Camus într-unul din Caietele sale: „În secolul al IV-lea, în anumite cetăți grecești oligarhii rosteau acest jurământ: „Voi fi întotdeauna inamic al poporului și voi propune să se facă exact ceea ce voi ști că-i este dăunător!”) Și foarte curând o alianță totală între omul de nimic, omul prost, suporter nevremelnic al celor care ăși bat joc de soarta lui vremelnică, și răul absolut ar putea veșteji ideea de Europa! În India sărăcia a devenit doctrină. Turcii reiau lecțiile de medievalism otoman. Africa rămâne neagră până în albul dinților și măduva oaselor. Iar revoluțiile, când se produc, unde se mai produc, sunt spânzurate, pe rând, la poarta tuturor restaurațiilor!

Și în timpul ăsta, unde e România? Dar să nu-i întrebați pe români. Ei cred că sunt Everest! Problema lor e să coasă, harnic, cel mai mare steag din lume, în spatele căruia să-și ascundă gunoaiele.

“Marele război de apărare a patriei” a început imediat după Decembrie 1989, și încă nu i se întrevede sfârșitul! După retragerea revoluționarilor de pe străzi, Securitatea, Nomenclatura (și-au schimbat între ele locurile!) s-au angajat într-o cursă disperată pentru a ajunge printre primii la ofrandele națiunii. Istoricul conflictelor este deja cunoscut. A câștigat Securitatea, care a construit rapid bănci, presă, televiziuni, firme, partide (chiar asociații de revoluționari!), invadând și acaparând demnitățile și structurile statului, o plasă densă aruncată peste grumazul din nou înfrânt al unui popor buimăcit, punând bazele unei atotcuprinzătoare economii a raptului și corupției, situație rămasă neschimbată până în zilele noastre, uitând un singur lucru: să recunoască, să regrete și să-și ceară iertare pentru crimele ei! La rându-i, străinătatea interesată i-a încurajat pe politicieni să risipească, să înstrăineze, să vândă, să cedeze, să abandoneze, în schimbul unor bacșișuri infinit mai mici decât pagubele pe care le produseseră! Astăzi poate fi trasă o linie de doliu. Statul nu mai deține nimic! Cu excepția datoriilor astronomice. În această luptă inegală, românii iubitori de România n-au avut nici o șansă. Avertismentele lor n-au trezit din beție turma românească. Doar cei puțini au devenit, cel mult, și mai singuri! Doar ei, doar conștiința lor, doar țara lor risipită! Marele război de apărare a patriei a început imediat după Decembrie 1989 și după numai douăzeci și șase de ani de dezastre a devenit definitiv pierdut!

Anul 1989 s-a dovedit a fi un an de ruptură. Lumea nu a mai fost la fel după el. A dispărut comunismul? Ce-l va înlocui? Eșecul său e definitiv. Foamete, teroare, lagăre, genocid, toate în numele fericirii omului viitorului… Dar condiția umană refuză să mai urce în Patul lui Procust. I-a ajuns! Vârtejul în care s-a înecat comunismul a atras după sine și iluzia, utopia, sensul unei purificări. Comunismul a dispărut, blestemat de crimele sale. Ce-a lăsat în urmă? Această societate rebarbativă, complice la josnicie, acest capitalism bolnav, desfrânat, cârpănos, cu vicii exacerbate, disperat să ne facă să credem că dispariția lui va coincide cu sfârșitul lumii… Să fie, oare, adevărat că omenirea a pătruns în apusul speranței, amintind primitivismul târziu? Să fie, oare, de actualitate afirmația lui André Glucksmann că am consolidat cu mijloace moderne „legătura apocaliptică și primitivă cu nonsensul”? Și câtă parte de adevăr există în analizele lui Aleksandr Dughin, care crede că “ordinea globală existentă (ultraliberalismul, atlanticismul, dominația elitelor financiare oligarhice și cosmopolite, antropologia individualistă și ideologia drepturilor omului) este o dictatură a celor mai rele elemente ale societăților occidentale!”? Să fie, oare, adevărat că Fukuyama a avut dreptate atunci când a scris că sfârșitul istoriei este maximum la ce ne putem aștepta? Să fie, oare, adevărat că, în numele modernității, citadela mondială, măcinată de o corupție generalizată, tratându-și viitorul cu condescendența celor încă prea puternici, își refuză mesianismul? Și să ne resemnăm cu gândul că societatea omenească a îmbătrânit urât? “Ne vom mulțumi de acum înainte să facem troc de mărfuri, să gestionăm prezentul, să menținem o ordine legală, să regularizăm de pe o zi pe alta contradicțiile sau să ținem în frâu violențele care ne dau târcoale.” (Jean-Claude Guillebaud)? “Renunțarea la viitorul radios nu face decât să confirme starea de doliu!” avertiza Francois Flahaut. “În sfârșit, a murit devenirea!” – René-Jean Dupuy. În realitatea de care nu ne putem desprinde, să fi fost deja uitate templele hidoase în care este încă arestată libertatea lumii? Să fi murit viitorul promis de zei unei ordii de ființe asmuțite asupra unui pământ tot mai secat, ars de un soare tot mai pârjolitor? Viața în prezentul exclusiv sună ca o condamnare la moarte, cel mult amânată. Cât va mai putea fi suportat statusul de întunecare a minții? Dacă lumea în care trăim este un imperiu al nedreptăților și normalitatea lumii o tolerează, atunci putem gândi la nevoia unor noi revoluții! Ele, singurul bisturiu ce poate deschide focarul de infecție… Și oricât de teribilă e astăzi represiunea invizibilă – ce nu mai face victime, cât prizonieri! – va sosi un moment în care nimic nu va mai putea fi la fel, și viitorul ar putea fi cu totul altfel! Și atunci se va vorbi – ca la 1789, ca la 1848, ca și în 1989 – despre Deus ex machina, ca despre un tulburător remediu la cancerul planetar, despre starea de revoluție!

Dar ideea de revoluție, confruntarea asumată, conștientă, supremă, între trecut și viitor, e atât de departe de spiritul defetist al românilor, încât e de mirare că a avut trei!

Și iată-ne revenind din nou la “calomniatorul” Emil Cioran. (Poate, alături de Eminescu, cel mai inteligent român al tuturor timpurilor!) El prevestea oboseala popoarelor vechi ce nu-și mai pot decât retrăi trecutul, sugerând că salvarea istoriei vine întotdeauna de la popoarele tinere, pentru care istoria de abia a început! Dar conflictul între cele ce au dominat și cele ce vor domina timpul nu e chiar atât de aproape. Trecutul are, încă, resurse: dominația, manipularea, ierarhiile, monopolul constrângerilor! Viitorul are, în schimb, de partea sa dreptul la alternativă! Cândva popoarele se vor desprinde de pe soclul lor și vor emigra, pâlcuri-pâlcuri, spre o viață mai bună. Omenirea în re-clivaj. De la ultimul război mondial a trecut deja prea mult. Numai că de data aceasta nu teritoriile își vor schimba stăpânii, ci oamenii își vor schimba teritoriile, derobându-se de un mod de existență fără speranță. Lumea va fi tot mai puțin europeană, tot mai puțin atlantică… Oare cum va arăta orizontul acesta în care noi popoare se vor desprinde, în rânduri dense, din sângele uman revărsat? Dar, e de știut, declinul Europei nu coincide cu declinul umanității! Nu-și duc până la capăt ideile cei ce se opresc aici. Războiul pentru viitor va fi mai persuasiv, dar și mai cumplit totodată. (Omul! Dați-i un război pentru a-și arăta chipul adevărat!) Căci doar cei care vor stăpâni substanța volatilă a viitorului vor domina lumea. Dar mai are nevoie lumea de dominatori? asta e întrebarea! La frontiera între omenire și umanitate există un no man´s land în care tăcerile trecutului vorbesc, amenință, avertizează, prevăd. Vocația vizionarilor întârzie, asemenea beduinilor însetați ce se odihnesc pe drum în grădinile secrete ale Saharei, la umbra apei limpezi și reci! Gândirea liberă va medita aici, încercând să se ridice deasupra prejudecăților sufocante. Și poate, cine știe, ea va desemna, într-un sfârșit, și numele călăuzei ce va scoate la liman omul rătăcit, a câta oară, pe țara Canaanului. Iar acesta va avea cândva și un nume, pe care numai viitorul i-l poate cunoaște! Se va numi…

Dar până atunci, prezentul se dilată sub umbrele noastre. Pare că nu mai merge, că i se scurg doar clipele în delta unor existențe epuizate. Pare că am ajuns cu toții la porțile destinului. Pare că ne-am oprit! Poate că nu mai știm să pornim! Ca un epilog absurd al atâtor biografii risipite. Viața rusaliilor umane se comprimă în spasme tot mai scurte. Un roi epuizat coboară pe curenții liniștiți ai amurgului. Iar la limita timpului, o lume la trecut îngenunchează în fața lui. Doar că înainte de a-i atinge lemnul porții, ea moare. Iar viitorul își cunoaște pentru prima oară sfârșitul.

Natura oferă continuu resurse pentru a supraviețui în acord cu ea! Dar românii nu sunt mulțumiți din fire cu ce li se dă. Ei caută mai departe de țara lor ceea ce țara lor are să le ofere. Oare logodna între un popor și o patrie este veșnică? Suntem ajunși în anul 2016. Lumea fierbe de ignoranță și nedreptate. Răscoalele izbucnesc orbește. Junte ascunse, înarmate până în dinți, plasate în sfinte alianțe ascunse, orizontale, lichide, dezbină, corup, asupresc, dezinformează. Guvernele, totdeauna ale puterii banilor, ale celor bogați, nu pregetă să scoată armata pe străzi împotriva propriilor popoare. (Nu înainte de a le obliga să cumpere vaccinuri otrăvitoare, să consume alimente contrafacute, ori să se lase evacuate din casele cărora nu le-a mai putut plăti ratele ucigașe!) Se trage cu fereală, ori la lumina zilei. Servicii secrete, bastoane, grenade non-letale, gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc. Gărzi naționale, hoarde de tineri asmuțiți împotriva părinților lor… După căderea Zidului Berlinului, Europa s-a aliniat abandonării intereselor tuturor națiunilor. La rândul lor, celelalte continente își aliniază puterea represoare. Europa, continuu sub semnul balansului, se conformează, supusă, “austerității”, darul grec al Germaniei oligarhice. Status-quo-ul trebuie menținut. Defavorizații se vor supune hegemonismului economic. Și așa fac degeaba umbră pământului! Și așa consumă prea mult! Partidele își trădează, pentru a câta oară, electoratul pe care-l disprețuiesc. Oportunismul face ravagii. Sindicatele devin tot mai galbene. Niște Schröder, Blair, Obama, Hollande, Merkel, cu toți evident pro-business, stânga de dreapta! (social-democrația ultraliberală!), abjură în văzul lumii de la doctrina socială, obligând vistieria statelor să hrănească îmbuibarea bogaților (speță milenară a umanului alterat!) și nu li se întâmplă nimic! Internetul e confiscat! (“Europa seamănă tot mai mult cu America” – Vasile Cârjă) Statele Unite își îndatorează tot mai mult cetățenii căzuți în vraja visului american, al unui american beauty! Prea americani, prea optimiști, prea “patrioți”, prea dornici de fericire cu orice preț ca să înțeleagă, să critice ori să se revolte! Constituțiile bancherilor sar ca broaștele sprintene dintr-o baltă în alta. Un capitalism de tip nou, cu apucături totalitariste! Intelectualii, altfel o categorie emasculată, strânși cu ușa între majoritatea troglodiților făcuți pe bandă rulantă și puterea vicioasă, se lasă corupți. Clasa mijlocie e sub asediu. Cu complicitatea agențiilor de presă, refuznicii, dizidenții, se sufocă în suc propriu. Cine să-i mai înțeleagă, cine să-i urmeze? (În epoca imbecilismului mondial sacrificiile sunt absurde!) Bisericile, prea interesate ori prea smerite, își refuză menirea. O întrețesere de interese abjecte: Grupul Bilderberg, Trilaterala, Troika, Banca Mondială, Illuminati, Google Zeitgeist, FMI – ce pregătesc umanității Noua Ordine Mondială! – ridică puterea capitalurilor și averilor mult deasupra drepturilor reziduale ale cetățenilor anonimi.

“Nu există om pe Pământ care să aibă peste 100 milioane dolari şi să fi făcut banii cinstit. De ce nu te uiți la ce-au făcut Vanderbilts, Carnegies, Gettys, Morgans, Hursts, Rockefellers… De unde crezi că au banii? Au anexat teritorii, licențe şi afaceri, i-au ucis pe amerindieni, au importat sclavi, au vândut arme şi Nordului, şi Sudului, în Războiul Civil. Au manipulat politicienii şi sunt eroi, eroi americani! Ne învățăm copiii că onestitatea şi munca sunt cheile reuşitei? Copiii mei nu vor merge la război, vor merge la Yale sau Harvard. Copiii proşti din rasa albă şi negrii din ghetouri vor purta războaiele inutile ale Americii. Ei vor avea grijă de siguranța şi afacerile americanilor. Vor fi afacerile mele. Afacerile mele vor fi tot mai mari, iar bonusurile la fel. E aceeaşi poveste. Bancherii, proprietarii şi consilierii se îmbogățesc! Iar oamenii mici care cumpără acțiuni vor pierde mereu la sfârşit. Oamenii ca tine!… Nu te obligă nimeni să tranzacționezi, prietene. Asta se cheamă capitalism.”

 (Personaj din filmul american Assault on Wall Street, regizor Uwe Boll, anul 2013)

Nu e de mirare că le sunt tăiate brutal alocațiile, salariile, pensiile! Că oamenii sunt scoși cu forța din case. Că sunt vândute pe aproape nimic proprietăți străvechi ale statelor! Spionajul global (mână în mână cu “fericirea” de a fi spionat a omului obișnuit, care-și varsă nonstop pe târgurile online, Facebook,  Twitter, Youtube, nimicurile…) lucrează cu motoarele turate. Protestele sunt blocate din fașă. Manifestațiile în stradă sunt ascunse de mass-media complice. Conștiințele rebele sunt persecutate și izolate. Închisorile gem de populații infractoare. Supravegheate atent, din motive care arareori sunt ale libertății lor, popoarele tac, anesteziate. O nouă civilizație malignă se prefigurează la proximul orizont. Și singurul sentiment grav rănit este chiar respectul și dragostea pentru celălalt, pentru ceilalți, pentru Africile flămânde, pentru Asiile doborâte sub dictaturi, pentru poporul migrator care curge dintr-un continent în altul în căutarea milei universale… Sau poate Oda Bucuriei a și murit?

Bogații lumii se vor baricada, înspăimântați chiar de realitatea pe care au produs-o. Căci ei vor deveni viitoarele ținte! Nu clasa muncitoare se va avânta în noi revoluții, care pentru ea, e deja dovedit, nu vor duce la aproape nimic, ci clasa noilor barbari săraci, fără șansă, fără patrie, fără complexe, fără noroc, a noilor emigranți, mai rezistenți, mai prolifici, mai agresivi, asemenea incendiilor ce pătrund într-o pădure bătrână! Căci, de data aceasta, ei chiar nu mai au nimic de pierdut decât lanțurile!

Producția spontană și deja necontrolabilă de oameni de nimic revarsă în flux continuu, pe piețele vechilor națiuni, noi și noi ființe stupide, redundante, debusolate. Adio, democrație a oamenilor conștienți că mai ales lor le revine rolul s-o apere! (Re-sălbăticirea lumii sub asaltul instinctelor de dominare, oasele tăioase înfipte în carnea civilizației ascunse sub formula: Political correctness! Și acesta nu e cel mai pesimist scenariu!) Adio, Europa drepturilor omului, incendiată, pe rând, la Bruxelles, la Koln, la Londra, la Tel Aviv, la Montreal, la Madrid, la Nisa, la Paris, la Marsilia! Adio, libertate! Și, destul de curând, smulsă din brațele celor care o mai respectă, adio România!

O nouă dezmembrare a ei e posibilă printr-o acțiune din interior! Un popor decăzut într-o populație  de români frumoși „îmbuibată cu cârnați vreme de două decenii”, o elită politicianistă care și-ar vinde țara de dragul intereselor ei, un context global zguduit de crize și ajuns la concluzia că statele nefuncționale nu mai merită sprijinite, o înțelegere (gen Dictatul de la Viena) a marilor puteri vecine privind desprinderea Transilvaniei Occidentale și transformarea restului României într-un stat pubelă, țigănesc ori de tranzit, ar putea duce la dezintegrarea României. Și acesta, din păcate, nu e singurul chip al nenorocirii care ne paște…

“Astăzi totul intră sub legile competiţiei şi selecţiei naturale, iar cei puternici îi exploatează pe cei neputincioşi. O astfel de economie ucide!”

(Papa Francisc, Exhortaţie Apostolică, noiembrie 2013)

“Mă încearcă o urmă de tristețe gândindu-mă cât de nepregătiți suntem noi, românii, pentru tot acest viitor cu politicienii noștri mărunți, cu o țară măcinată de corupție și indiferență, cu o populație îndobitocită și sărăcită…”

(Reportaje-Live, 2016)

Cu atât mai ridicol e să ne gândim la natura servilității autoimpuse a unui popor mic care și-a trimis la întâlnirea cu autoritatea abuzivă a unui Carol al II-lea floarea gândirii sale. Cum a arătat chemarea la ordin a unui Octavian Goga ori a unui Nicolae Iorga, îmbrăcați în uniforma cu fireturi regale? Libertatea popoarelor este încă o poveste frumoasă pe care o șoptesc bătrânii la urechea nepoțeilor ațipiți. A fost odată ca niciodată! Ori nu a fost niciodată? Oricât de îmbuibată ar fi o mulțime, ea nu va putea fi mai presus decât poporul căruia i-a luat locul în istoria națiunilor. Dreptul ei la libertate este încă îngrădit. Dar cea mai mare parte a vinei nu o împarte cu nimeni! De altfel, îi este recunoscută capacitatea de a conviețui răbdător cu dezastrul, ca și cum acesta n-ar exista! Despoții sunt liniștiți lângă ea. Pentru români sensul vieții este mereu în altă parte. Ei nu-l resimt, și demonstrează că se poate supraviețui și astfel. Dacă n-ar fi, din când în când, tulburați din afară, ar trăi netulburați înăuntru. Căci acestui popor aproape că îi prisosește istoria. Pentru el existența este  o clipă! 

“Inerția și superficialitatea marilor mase de oameni din întreaga lume, care înghit tot ce li se servește drept viață zilnică și realitate palpabilă. Mase de oameni care se lasă docil conduse, precum o turmă de oi de peste 6 miliarde de capete…”

(Nicu Parlog)

“Lucrurile stau mult mai grav decât în urmă cu 12 ani, când am scris ”Confesiunile”. Asasinii economici și șacalii s-au extins uriaș, inclusiv în Statele Unite și în Europa. Când lucram eu, erau limitați la ceea ce numim lumea a treia sau țările în curs de dezvoltare, însă acum sunt peste tot. De fapt, cancerul imperiului corporatist a dat metastazele a ceea ce pot numi economia globală a morții. Este o economie care se bazează pe distrugerea resurselor de care depinde și pe forța militară. Este un model care a devenit global și este sortit eșecului. America nu mai este beneficiara acestei economii, ci a devenit o victimă, spune Perkins. ”În trecut, economia asasinilor a fost propagată pentru ca America să fie mai bogată și americanii să o ducă mai bine, dar cum procesul s-a extins în SUA și în Europa, acum vedem o creștere uriașă a bogăției în detrimentul tuturor. La nivel mondial, știm că există 62 de indivizi care au la fel de multă avere cât jumătate din populația planetei. În Statele Unite vedem cum guvernul nostru este paralizat, nu funcționează. Este controlat de mari corporații. Ele au înțeles că noua piață, noua resursă, sunt SUA și Europa, iar lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat în Grecia, Irlanda și Islanda se întâmplă acum și în SUA. Acum statisticile arată o creștere economică, dar în același timp crește șomajul și oamenii își pierd locuințele.” ”Când eram asasin economic trebuia să împrumut cu foarte mulți bani țările, dar acei bani nu ajungeau niciodată în acele țări, mergeau la propriile noastre corporații care contruiau infrastructură în acele țări. Și când aceste țări nu mai puteau plăti datoria, insistam să privatizeze sistemele de distribuție a apei, canalizarea, sistemul electric. Acum vedem aceleași lucruri aici, în SUA. Este un imperiu corporatist care este protejat și susținut de armata SUA, de CIA. Dar nu este un imperiu american, nu îi ajută pe americani. Ne exploatează la fel cum îi exploatează pe cei din alte țări.” ”Trebuie să le arătăm că sarcina corporațiilor este să serveasca interesele publicului. Avem nevoie de investitori, dar, dincolo de asta, fiecare corporație trebuie să servească interesul public, al generațiilor viitoare”.

Cât privește marile acorduri de liber schimb negociate de Statele Unite (Parteneriatul Transpacific sau Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții), Perkins este foarte limpede: ”Sunt devastatoare, guvernele își cedează suveranitatea în fața corporațiilor. E ridicol”.

(John Perkins)

Expresie ultimă a “democrației” planetare! Bogații lumii, impunând silnic restului lumii austeritate pe viață (Doctrina Merkel), își asigură dreptul la supraviețuire luxoasă atunci când, tot datorită lor, omenirea va pătrunde în fața ultimului ei război!

Asta este tot ceea ce mai suntem, tot ceea ce mai trăim! Cupiditate și ipocrizie. Istoria din urmă consemnează voracitatea și batjocorirea sfidătoare a adevărurilor tutelare! Omul este un excretor de minciună. Totul la el este neadevărat, este fals: religia, morala, actele obscure ale supraviețuirii unei specii întunecate. A luat drept moștenire miasmele turbelor putrezite din care s-a ivit. Pentru asta s-a născut Dumnezeu, ca să-l albească în fața viitorului care îl așteaptă pe o planetă bântuită de maimuțe fără păr? Conștiința lui este imundă. Cât poate înșela, cât poate minți, cât poate mistifica? Actele sale bune sunt o picătură în oceanul de scârnă. Câți Mozart la  șapte miliarde? Câtă muzică a sferelor la imnurile desfrânării? Cât de bete sunt femelele în trupul lor? Câți criminali potențiali? Cât se mai pot sustrage doliului zilnic al scurgerii clipelor? (Căci nu putem trăi decât întru moarte. Răul care se revarsă în izvorul său!) Ăsta e rostul civilizației, să justifice, să apere, să ascundă impulsurile marginale? Dar mai poate rezista cineva sub povara adevărurilor tuturor? Ființa aceasta nu merită menajată. Ea, care a pus mâna pe spațiul și timpul lumii, înclinându-le înspre dezastru… Înțelepții fug din lumea lui, se sinucid ori se fac educatori disperați ai odraslelor lui homo posteritas pe care îi vor pierde, înecați în vârtejul ucigaș al ultimei civilizații. Respect poeților dreptul de a rosti cuvintele îngerilor! Sirene asurzite de surzenia oamenilor, inocențe pângărite, generozități reprimate… Dar nu mai e timp! Nu mai întinde mâna în ajutorul nimănui. Îți va fi arsă! Nu mai face semnul crucii, căci te minți singur. Nu tu ești cel sortit să-L poți urma pe Dumnezeu pe căile Lui. Ești un alungat ori un fugar din grădina Sa. Trăiește cum mai poți, cum te-au învățat ai tăi, cum îți pretinde puterea vinovată a lumii tale. Iar înspre Ianus privește cu îndoială. El are întotdeauna mai mult de două fețe!

Asta e epoca din urmă urmă a atacului feroce la informația mondială, a democrațiilor discriminatorii și represive, a egoismului de clasă dus până în pânzele albe, a contrafăcutelor social-democrații și al sinistrului neoliberalism inuman („Arată-mi un capitalist, și îți voi arăta un vampir”, Malcolm X), − a falselor dreptăți și egalități, a luptei de clasă de sus în jos, când nu mai are în spate gândirea unui Marx, ci a unui Milton Friedman și a cinicei sale “Free to Choose”, a “libertății de a alege” având în spate o armată de supermiliardari (1426 de inși ce dețin 5400 miliarde de dolari!), a acestui atotcuprinzător și reinventat bolșevism al celor bogați!

Doctrinele ultraliberalismului folosesc subtilitatea teoriilor sale doar pentru a ascunde cruzimea și josnicia lor! Căci ele întorc continuu omul la forma sa primară de stăpân al puterilor care îi prisosesc și de prizonier al ambițiilor sale de putere! Scara blocată care ar fi trebuit să conducă ființa umană dincolo de brutul originii sale este o structură neoliberală! Neoliberalismul este astăzi groparul lui Dumnezeu!

Nu le întrevăd alt sfârșit bogaților decât decadența, îmbuibarea fatală, descompunerea, abrutizarea, prostia, senilitatea! Vor pieri la rândul lor, prăbușindu-se în fisura unui dezechilibru! Dar dacă acesta e finalul în această tot mai chinuită “istorie a stupidității” (Stephen Hawking) a rasei umane?! Dar dacă așa vrea destinul? Dar dacă noi așteptăm altceva de la soarta tuturor? Dacă ieșim în stradă pentru a apăra un singur pom? Dacă spunem guvernelor: “Fără noi nu sunteți nimic!” Dacă începem să gândim ca ființe ale omului, și nu ca gropari ai lui? Când nimicul ne înfricoșează mai mult, totul e de făcut!

Aceste fenomene tragice de domesticire gregară, de „prostire” generalizată a popoarelor ce-și pierd cu frenezie rațiunea în numele unei supraviețuiri nesigure, și care le transformă în mulțimi unanime de animale umane, solidare în răul pe care și-l produc ele însele, această alienare totală a conștiințelor unor grupuri sociale care brusc își pierd resursele de inteligență pentru a capitula în fața unei servituți imperioase ori a unui abandon irațional, la comanda unor impulsuri irepresibile, nu-și găsesc o explicație decât în imundul ascuns în sufletul prea puțin schimbat al acestui „chiriaș sărac pe Pământ” − Andre Makine, al primitivului încadrat în haita originară. Este încă istoria lui! Gloria de a fi popor, pentru încă mult prea multe populații care au capitulat înaintea dictatorilor e departe de ele. Milenara obediență japoneză, chineză, rusă ori germană, au desenat pe harta războaielor lumii cicatrici de neșters. Nimeni, nici astăzi, nu poate explica de ce a fost lăsat un Stalin să ucidă milioane de suflete, un Mao să-și mâne neamul în comuna primitivă, ori un Hitler să fie asistat de poporul german să ducă până la capăt distrugerea Germaniei! Dealtfel, calitatea jalnică a popoarelor contemporane, înstrăinate de marile lor religii fondatoare, cu marile lor metropole transformate în suburbii nămoloase, cu autoritatea publică asediată în propriile-i sedii, cu guverne autiste și defetiste, dominate de minorități vicioase, cu distrugerea statelor sociale, cu statul  destrămat, anexat altor interese decât ale lui, 

cu cultura degenerată și cu societatea distopică, dezagregată și coruptă, scufundându-se în istoria viitoare asemenea unor epave cârpăcite… Altfel spus, întoarcerea popoarelor la primitivism, la tribalism, la rinocerizare, la mulțimi, la dictatori, la Stalin, la Mao, la Ceaușescu, la Putin, la măcelarii de democrații. Libertatea este pe moarte…

„Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu. Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnifici copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

“Uitați-vă la cimitirele lui Decembrie 1989. Pentru că, iertați-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Știu, sunteți dezamăgiți că totuși au fost doar 1000 de oameni uciși. De la șaizeci de mii în sus ați fi fost și dumneavoastră indignați… Dar o mie… N-aveți timp de fleacuri… Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ‘89, ei ori noi?”

(Călin Nemeș)

Și, de la un moment dat, nu am mai întâlnit îngerii! Îngerii României, blânzi, îngăduitori, răbdători, dăruitori, în prezența cărora să te poți vindeca de clipă… Luminile lor s-au stins sau ochii mei au obosit să-i mai vadă?

Înconjurat, de 26 de ani, de ostilitatea, tăcerea și indiferența generației mele, mai pot scrie această carte ca și cum astfel m-aș adresa poporului meu? Sau o scriu ca și cum așa mi-am împlinit datoria? Dar ce destin poate să aibă o carte tipărită în câteva biete zeci de exemplare? Să fie răsfoită de cel mult o duzină de cititori? Ori să fie citită până la capăt de unul singur? De cel mult unul, care simte, ca mine, disperarea de a-și vedea patria năruindu-i-se?

Am notat, cândva, într-unul din manuscrisele mele: „Mi-am dorit să aparțin unui popor mare! Nu a fost să fie așa. Iată cât de scurtă este respirația virtuților lui, cât de invalid îi e patosul. Dumnezeu i-a dat o săptămână într-un secol pentru a-și înfrunta nenorocirea. Dar nu l-a inspirat și în încercarea de a o înfrunta. Astăzi ascult resemnat acel puls al mulțimii ce semnalizează continuu că în România nu s-a schimbat niciodată nimic! Fundamental s-a schimbat: s-a lăsat deteriorată, până la urmă, chiar și spaima de a trăi. Promiscuitatea rămâne ultima amantă a acestui popor ce a îndepărtat de sine vestitorii credinței. Păgân la el acasă, nu mai poate vindeca indiferența națiunilor decât reînvestindu-se cu puterea de a se respecta și iubi. Mi l-aș fi dorit dacă nu mare, măcar înnobilat de pasiunile care îl consumă. Dar nu este decât un slujbaș neglijent în serviciul eternității lui.” Pentru a adăuga aceluiași sentiment, într-o altă carte: „Am vrut să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!” Dar cui? E puțin spus… Voi pleca de aici nemângâiat. Tribul românesc se aliniază sinelui său moștenit. Moartea îi vine din interior.  Dar în trecutul prezent în care continuă să rătăcească România, toate aceste mulțimi tot mai rarefiate, ce nu se mai regăsesc în sentimentul originar și care nu ezită să fugă din soarta lor într-o migrație disperată, semnalează inconștient hemoragia, agonia, risipa, pierderea abruptă și definitivă a sensului: chiar destinul lor! Dar toate aceste trăiri, toate aceste sentimente, nu-i așa? sunt pe cont propriu. Definiția vulgară a pesimismului: „El nu mai vede soarele pe cer!” Dar unde sunt răsăritul, amiaza și amurgul neamului în toți acești ani, în toate aceste clipe? Las optimiștii să ofere românilor viitorul lor! Altfel spus… Totul este atât de simplu…

Criza gândirii morale a civilizației în care trăim nu mai poate fi negată. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, lumea  este ca o navă fără busolă. Ea nu mai navighează, băltește. Prost este să fii sărac și deștept este să fii bogat. Dar săracii sunt 90% și ceilalți 10% la sută îi călăresc până la deșelare. Recent, un sondaj național l-a indicat pe președintele Ronald Reagan cel mai iubit președinte al Americii! Pentru că sub mandatele sale cei mai mulți americani și-au pierdut locurile de muncă, pensiile, asigurările, locuințele. Un adevărat secol de aur de numai zece ani, pe care America încă nu l-a putut uita!

Anul 2016 găsește România în devălmășie totală. Aproape insolvabilă, îndatorată pe termen lung, părăsită de către cei mai buni fii ai săi, cu viitorul amanetat, ea continuă să se târască la marginea supraviețuirii în timp ce elitele ei, în sângele cărora este împietrit trecutul totalitar, se amăgesc că vor rămâne pe viață la cârma statului avariat! Una dintre puținele țări ale Europei locuită de o populație captivă formată din mase de „idioți utili” (Deutsche Welle), trăiește de azi pe mâine și se minunează că nenorocirea n-a ocolit-o încă! În rest, totul e bine! Și în timp ce inegalitățile ucid lumea, o monstruoasă coaliție între politicieni și servicii manipulează nesperat de ușor, în drumul tuturor spre dezastrul final. România de astăzi nu e o democrație, cum nu mai e o dictatură, este un hibrid hidos al ideii de locuire bazată pe drepturi, obligații, libertăți și tradiții. Iar mizanscena oferă spectacolul  agoniei unei națiuni care își scurtează durata în lume. Dar, mai ales, nu se întrevede nici o ieșire! Pe cine să cheme ea în ajutor?  Câtă vreme oamenii nu au ce alege, pentru că ei înșiși sunt asemenea celor pe care-i aleg! Câtă vreme apostolii ei sunt meschini, iar haiducii îi sunt hoți! Altfel spus, toți ca unul și unul ca toți, cu toții o apă și-un pământ!

Această confesiune nu și-a propus nici o clipă să facă dreptate morală! Ea doar conturează spectacolul funest al unei țări în amurg, doar descrie o tulburătoare stare de fapt, laolaltă cu propriile mele trăiri, propriul meu sentiment despre fundătura în care a fost împins poporul meu… Ce mi-am dorit, doar scriind-o? Să nu uit? Să amintesc și altora că nu putem trăi la nesfârșit la voia întâmplării? Că nu putem chema mereu în ajutor zeii Istoriei, care ne-au salvat de mai multe ori? Și până când? Ca să evoc, într-o litanie resemnată, obligații uitate și datorii neîmplinite ale unei națiuni care în străfundurile timpului a avut drept strămoși triburi îndrăznețe, totemice, “ce legau cu credințele lor ideile de “strămoși-origine”, “viață-continuitate”, “pământ strămoșesc de culoarea roșie și neagră a tumulurilor funerare”? (Vasile Cârjă) Dar noi ce-am făcut pentru respectarea pioasă și demnă a trecutului nostru, altceva decât să-l uităm? Ca să ajungem unde? La această Românie atinsă de cutremure, de crivăț, de secetă, de inundații, capitulând în fața jafului continuu, “locuită de ființe despiritualizate, de cadavre însuflețite” (Adrian Majuru), umilită de cei ce o conduc, ca și de cei ce, din lașitate ori indolență, se lasă conduși, alunecând accelerat într-o derivă implacabilă, pradă timpurilor flămânde? România, încotro? Iat-o trăind în liniște și pace la limita dezastrului. Fără a cere ajutorul nimănui. Nici măcar sieși. Dar cui îi pasă? Păsări ce pier pe limba lor, popoarele… Dar de ce chiar al nostru? Numai mie mi-e teamă? Și în timpul ăsta… Asta e… Doar mă tângui… Doar scriu! Deși nu contez pe un cititor anume. El are mereu altceva de făcut! Scriu, totuși, pentru a mă trăi mai exact. Poate, înainte de a-mi lua rămas bun! Dumnezeu știe când! Cântecul meu de o viață. Ultimele mele firișoare de iarbă. Dorul din urmă. Țara mea tot mai îndepărtată de speranțele mele. Și nevoia de a mă asigura, la ceasul plecării, că pot spune, cu mâna pe inimă: “Am încercat!”

Oamenii mor pentru a fi uitați! Ecarisajul memoriei colective aparține societății. Aproape că au trecut 27 de ani de atunci. Cele 1104 victime nu mai au nume. Între timp, părinții le-au luat urma. Copiii lor învață să înoate în noroiul noii Românii. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Cimitirele sunt niște garaje pentru vecie. Ele tac, posomorât, la marginea cartierelor, dormitoare insalubre pentru pegra orașelor. Doar preoții mai fac afaceri cu morții.  La ce bun să mai privim înapoi? Trecutul românesc este fără ecouri. Revoluția e un cuvânt tot mai rar scris pe o pagină de hârtie. Suntem pentru a nu mai fi. Ingratitudinea supraviețuitorilor e firească. Americanii fac la cinci minute un erou, pe care apoi îl uită! Dar eroul adevărat este supraviețuitorul! Altfel, natura e indiferentă la convulsiile speciilor. Pentru ea nu există istoria. Ea nu privește, nu contemplă, nu judecă; există! Natura n-are cunoștință de cele aproape 7 miliarde de suflete ce se aprind și se sting pe cerul pământului. Omul nu e treaba naturii. Viața și moartea lui n-o privesc. Natura este imanența! (Dacă nu cumva chiar Dumnezeu e un apostat al acesteia!) Natura nu cunoaște întrebări. Natura e fără timpuri. Și totuși, lumea viitoare nu va mai fi la fel! Dar o putem întrevedea printre zăbrelele prezentului! Ultimii zei tutelari vor fi detronați. Inimile oamenilor se vor răci. Popoarele se vor topi ca banchizele. Culturile vor fi garate la poarta muzeelor. Voluptatea mocirloasă va sufoca bucuria pură, emoția, pasiunea! O hemoragie de orgasme, de simțuri revărsate, de suflete sleite… Un templu devastat, de femele răstignite pe nuditatea lor, de copii decăzuți din spirit și de o virilitate oarbă rătăcită între corzile dezacordate ale propriilor instincte. De fetuși abandonați… De noi nelegiuiri… Iar animalele moderne ale timpului vor rătăci tot mai des drumul! Dispar, încet-încet, fiorul, tandrețea, compasiunea, noblețea, omul lui Michelangelo, al lui Haendel, al lui Bach, omul ce ascultă recules Ave Maria, omul îndrăgostiților lui Rodin… Omul – o sculptură a sufletului… Vor apărea, în schimb, noi pustiuri și jungle… Străbătute de o voce monocordă, guturală… Și de o sălbăticie reinventată… O viață delirantă, în malaxor! Sfârșitul răsăriturilor și capătul timpului! O senzație vastă a nostalgiilor destrămării. Și poate că pentru prima dată în istoria lui, răul are control absolut asupra mijloacelor de a nimici rezistența oamenilor la acesta! Imperiile se sprijină între ele când victima gândește, doar că lumea tuturor este din ce în ce mai nedreaptă! Iar omul însuși este o ființă scindată. Între dreptul de a fi liber și dreptul de a supraviețui oricum a fost ridicată o frontieră nouă. Revolta trebuie strivită nu atunci când izbucnește, ci în mintea celor care ar alege să o provoace. În numele delictului de a fi liber i se scotocește trecutul și prezentul, sentimentele și opiniile, i se percheziționează gândurile.  Este izolat și stigmatizat! I se inoculează teama de libertate! Dar mai presus de toate omul cu onoare, omul cu demnitate, omul cu curaj, e tot mai singur. Discursul său a tăcut. Revoluțiile se înăbușă nu cu tancurile pe străzile orașelor, ci în leagănul oamenilor, din care vor ieși asemenea unor sclavi condamnați la supunere! Și toate astea în numele fățarnicei ordine democratică! Asistăm, de fapt, neputincioși la sfârșitul omului liber!

Lacrimi pentru

viitor curg

pe obrazul prezentului.

Cine știe ce va

mai fi? Știm numai locul

unde a fost îngropat

trecutul…

Și într-o zi soarele nu a mai răsărit! Românii aveau să continuetrăiască încă mulți ani fără ca memoria să-i tulbure. Ce a fost a fost. Ce este nu va fi mai bine. A fost odată ca niciodată… Și nu s-a mai mirat nimeni că într-o dimineață soarele nu a mai răsărit! La ce bun? Ne-am obișnuit cu un somn bun. Și cu un cer fără vise.

O viață o trăiești o dată, și șansa aceasta nu o vei mai avea niciodată! Pot spune că am avut-o pe a mea. Dar ce lasă omul în spatele său? Copii, nevastă, o casă, un trecut, și o lume tot mai încețoșată ce rămâne în urmă. Care este povestea unui sicriu? O ultimă călătorie și uitarea inevitabilă. Care e povestea unui cimitir? Un depozit de oseminte. De-am înțelege cât de simplă e trecerea omului pe pământ! Să ne lăsăm, atunci, chemați fără spaimă de uitarea cea mare! Să ne rezervăm lacrimile doar pentru bucurie, rouă rară de mărgăritare din grădinile ofilite. Dar de la o vreme până și trecutul ne este interzis… Aștern aceste cuvinte doar pentru a mă mira o dată în plus? Iată! Am fost! Ei, și? Și totuși, o simt!, supraviețuiesc firișoarele agoniei, se înalță coloane funerare, piramidele cariate încă strălucesc sub soarele Egiptului. Ele, toate, sunt triumful sclavului timpului. Cu atât mai reconfortant e să intuiești cu ultimele simțuri că vei mai fi într-un un cuvânt, într-o literă, într-o carte, o voce mută în istoria anodină! Să te dedici, atunci, definitiv seninătății și modestiei. În spitalele incurabililor poate fi înțeleasă mai bine vrednicia de a trăi! Acolo unde omul poate adormi, ori poate că se va trezi pentru ultima dată! De-ar mai putea șopti cineva la urechea morții: “A trebuit să fiu! A meritat să fiu! Sunt o cărămidă de aur în zidirea vieții!” Dar stingerea unei vieți este totdeauna esențială. Restituirea întreagă a unui împrumut, a unei datorii… De la o vreme, mă gândesc tot mai des la aceste ultime clipe… Ele vor veni… Câți ani de viață am îngropat până aici… Și de la cine mi-aș dori să-mi iau rămas bun mai întâi? De la chipul delicat, dăltuit în umbră, al copiilor mei, de la surâsul chinuit al mamei lor, încurajându-mă blând, și pe care abia îl mai văd… de la fiorul îmbrățișărilor ei, pe care abia le mai simt… de la acordurile din urmă ale Recviemului, de la o frază blândă, delicată, din Saint-Exupéry? Sau de la bietele mele manuscrise? Ori de la lumea ființelor hăituite, terorizate de goarnele Ierihonului? O, Doamne, de ce oare te joci cu noi? Clipe din urmă se sting pe rând. Una. Și încă una… (Afară se aude o portieră trântită. Un scrâșnet metalic. Un urlet. O înjurătură… Altă înjurătură… Omul de mlaștină… iarăși în stradă”! Și apoi un pic de liniște, de tăcere înaltă… sculptată pe cer… Mireasma teilor înfloriți în ceară albă… Luna vidă, văduvă a pământului…) Și doar povestea vastă a unui simplu, dumnezeiesc de simplu, a fost!

Și, pe neașteptate, în primele zile ale noii primăveri a ținutului românesc, au început năvalnic să se ridice la suprafață muguri, petale, ghiocei și miresme… Păsări gureșe jubilau la lumina unui soare izbăvitor, peticele parcurilor izvorau dintr-un verde amețitor, iar prin parcurile rărite bătrânii se bucurau de viață. Copiii zburdau! Și deodată m-a podidit plânsul. Mila de sufletul ce sperase la altceva, mila de șansa irosită a reînfloririi unui popor fără sărbători, mila pentru ruinele dezamăgirii celor ce nu uitaseră moartea celor inocenți dintr-un îndepărtat și aproape uitat decembrie 1989! Primăvara solară a anului 2016 sfida istoria funerară! Ar fi putut trăi alături de noi cei peste o mie și o sută de români fără de noroc; s-ar fi bucurat de fiecare clipă, de fiecare împlinire, de fiecare primăvară, în țara lor în sfârșit recunoscătoare! Dar n-a fost să fie așa! Memoria acestei generații, când nu desfide, îngroapă martiriul, eroismul, sacrificiul, lupta, curajul… mânjește tot ce atinge, lăsând în urmă, fără regrete, un vis care s-a sfârșit…

Puneți flori în deșert, o dată, de două ori, de o mie de ori, și într-o bună zi deșertul va înflori!

Claudiu Iordache – Românul frumos

Românul absolut

Mihai Eminescu

15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Mihai Eminescu

 

Ne-a fost dăruit o singură dată!

Și îl pierdem în fiecare ceas, în fiecare clipă a neamului nostru pe pământ!

 Mihail Eminescu merită iubit pentru ce a fost cu adevărat, nu pentru ce vrem noi astăzi să fie!

“Românul absolut” (Petre Țuțea)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

«Ei trăiesc pe suprafaţa brânzei stricate şi nici măcar nu mai duc batista la gură!» comenta un trecător goana turbată pe bulevardul Magheru a unei coloane oficiale. Mihai Eminescu scria, în fundătura veacului său : «Nu este indiferent în virtutea cãrui principiu se selectează elementele dirigente ale unui popor. E ştiinţa de carte? E onestitatea? E tăria fizică? E slugărnicia? Vom avea parte de ciocoi şi de canalii. E burghezia? Specula. E boierul? Ciocoime. E străinul? Corupţie şi vicleşug!» Nu cred că ne-au condus vreodată cei mai buni dintre noi! Doar spiritele vide (care lovite cu degetul sună a tinichele) se lăfăie în creuzetele puterii ce descompune tot ceea ce atinge. Când românii disperaţi şi flămânzi îşi cer drepturile de făpturi ale lui Dumnezeu, se găseşte mereu cinismul cuiva care îi declară anacronici! Ceauşescu e  mort. România se pregăteşte să-l urmeze. La urechea lividă a naţiunii dezbinate se aude prohodul.

In ce fel de societate trăim? Ce-i lipseşte pentru a genera propria sa prosperitate? Naţiunea română, fără a fi mare, este numeroasă. O întreagă literatură a comentat tarele comunitare ale unui popor ce arareori s-a simţit solidar. Un 1918, un 1989, prea puţin într-un secol în care trufia neghioabă a claselor dominante n-a încetat să dispreţuiască subdezvoltarea culturală a claselor dominate. În România interbelică un liberalism epigonic a făcut legea într-un spaţiu de suferinţă socială acută. Elitele ei simt primele nevoia să se desprindă din iţarii unei societăţi cu atâtea accente arhaice. (România «subţire» se ţine de nas când îi trece prin preajmă, desculţă, chiar România! Indivizi dezrădăcinaţi fac legea cuvintelor la Bucureşti, în timp ce în manualele de istorie continuă masacrarea voievozilor români şi executarea lui Eminescu!) Partidele haitei “democratice”, ce şi-au aservit puterile statului, se dovedesc brusc harnice când îşi suflecă mânecile şi ies pe furiş la trădat! De ce n-ar împuşca “europatlantiştii” noştri cosmopoliţi, printr-un simulacru ca la Târgovişte, chiar România de lângă noi? Pentru cultura lor parvenită, a fi loial sentimentului de apartenenţă este similar reînvierii “extremismului”, ca şi cum dreptul de a fi fidel României ascunde o alegere extremistă! În ultimă instanţă, Ţinta lor este chiar România! România lui Dumnezeu, România dintotdeauna, şi nu a neputincioasei, resemnatei şi oportunistei ultime generaţii…

Victima românească este totdeauna surâzătoare. Doar călăul e derutat de prostia victimei sale. (Dispreţul liderilor pentru populaţie nu e întrecut decât de dispreţul populaţiei pentru ea însăşi!) La noi, grija de Europa şi restul lumii a devenit mai mare decât grija de România. E ca şi cum, refugiaţi în igrasia bietului nostru Muzeu Naţional, ne-am preocupa de restaurarea picturilor din pivniţele cu aer condiţionat de la Louvre. Cu tot mai mulţi europeni şi cu tot mai puţini români, România va fi, poate, prima ţară a veacului viitor care şi-a pierdut poporul pe drum! (Un popor vesel la nenorocire, care va trăi mult şi prost!) Ştiau ele ce ştiau, generaţiile trecute, când îl internau pe Eminescu în ospiciu ori îl exilau pe Caragiale la Berlin! România nu mai are filoromâni, doar iubitori de străinătate. Ceea ce au reuşit să dovedească elitele autohtone cocoţate atât de sus, este că într-o bună zi ele s-ar putea să guverneze peste nisipul deşertului românesc.

Românii sub Ceauşescu, chiar dacă nu erau cetăţeni, rămâneau umani. Românii post-decembrişti nu mai sunt nici cetăţeni, nici umani, melasă din care cei merituoşi, dacă mai reuşesc să se desprindă,  fug încotro văd cu ochii. Vi-l puteţi imagina pe Eminescu în anii din urmă, căzut pradă ierahiilor manolesciene? Dar pe Nicolae Iorga subalternul lui Alex Ştefănescu, pe Nicolae Titulescu sub comanda lui Severin, ori pe Ion Brătianu altfel decât căzut pradă geloziei lui Adrian Năstase? Liderii statului român au degradat continuu linia de comandă.)

În fond, tentativa de a epura românescul din România este un efect al încercării de epurare a lui Eminescu, a marilor voievozi, a conştiinţei de sine a românilor, a veşniciei din vremelnicia românească. Intriganţii fac legea la Bucureşti. Aici, unde soarele nu mai răsare, ci mai degrabă apune pentru destinul românesc. România este astăzi o ţară ocupată, dezarmată, conformată, un pachet de destine uniforme ce se complac în deriziune, în care cauza de dezastru este ascunsă în spatele efectului de propagandă! A-i menţine pe românii de rând în condiţia de turmă pare a fi motivul de a exista al acelei strategii ce urmãreşte o mutilare definitivă! O naţiune cu instinctele drogate şi conştiinţa operată nu mai recunoaşte meritul ori vocaţia, cum nu mai poate distinge nici binele de rău. Ea va aplauda ipocriţii, viclenii, sperjurii, şi îi va dispreţui spontan pe cei ce se încăpăţânează să-i rămână loiali. (“acest popor de şmecheri, de sceptici, de resemnaţi” – Cioran) Aceasta este industria mass-mediei ce distribuie, în flux continuu, iluzia unei Românii în  conflict  cu însăşi realitatea sa.

“Avem de o parte rasa română, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem deasupra o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi patriotism!”  (Mihai Eminescu)                                                                        

Noblețea unei rase nu rezultă din faptul că te-ai născut în ea, ci că ți-a permis să ai acces la propria ei genialitate, că a deschis calea oricărui român să devină un Emil Cioran ori un George Enescu, chiar dacă puțini au reușit asta! De aceea este mizerabil să-i amăgești, în săli transpirate de ființe bovarice, că sunt români frumoși! Că și ei sunt Mihai Eminescu!

Ideea întoarsă din drum a lui Eminescu: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.” Pe români însă nu-i mâhnesc laudele pe care nu le merită, dar pe care și le acordă lor înșile! Dimpotrivă, le pretind cu obrăznicie!

Se tânguie. Cere îndurare. Se oferă pe mai nimic. Se vinde. Ce e mai rău din el iese ca puroiul din răni stătute. A fost pălmaș și acum e șomer. Și singura lui afacere este vânzarea de sine! Iată-l aproape fără moșia pe care a lăsat-o zălog la beție. Un popor fără zestre, dus în turme la abator. Mai are el magi? Mai are el înțelepți? Mai are el poeți? Îl mai are pe Eminescu? Mai are stele pe cer? Mai are el în suflet ceva românesc? Numele lui nu mai este un imn, ci un bocet. O poveste tristă despre ceva ce ar fi putut fi și nu a fost! Ce-l mai ajută, din când în când, să se compare cu neamuri și mai oropsite decât al lui? De o parte și de cealaltă parte a Prutului, două bălți de sânge românesc ce se zbicesc sub pleoapa cerului. Popoare triste…

“Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” Mihai Eminescu – Opere, vol.IX

De altfel, situația societății românești de astăzi este descrisă, toată, în cele 86 de versuri de final ale Scrisorii a III-a a minunatului cadou pe care pronia cerească i l-a făcut poporului român: inegalabilul Mihai Eminescu!

Dar în țara „debilă” (după președintele Senatului), acolo unde devin demnitari ai statului cei care îl insultă fără fereală pe Eminescu, totul e cu putință!

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm…“ (H.R. Patapievici),

 “Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.” (Cristian Preda)

O detestabilă elită, de lumea a treia, fără rol istoric,  cu fantasme cosmopolite, pentru care țara e cel mult o spinare de homeless pe care parazitează! O intelectualitate clientelă ieftină a oligarhilor zilei care periodic îi îmbie cu pomana unor Premii de Excelență, o intelectualitate care nu citește decât bibliografia coteriilor ei, dovedind fără fereală o raționalitate perversă, iubindu-i numai pe ai noștri și alungându-i pe ai lor, o intelectualitate pentru care un Cioran nu este un înțelept, într-o țară în care Poema chiuvetei e mai importantă decât poetul inactual Mihai Eminescu!

Cu furia celui a cărui dragoste disperată este respinsă a fost scrisă dintotdeauna cartea întunecată a poeților naționali! Dar ce contează pentru un cămătar existența unui Eminescu?

Ajunsă la capătul cursei, generația anilor ´90 poate, în sfârșit, spune: “Am trăit Revoluția!” Generația anilor din urmă poate doar ofta ori uita! Drumul ei greșit este acum un fapt împlinit. Căci în vremea sa s-a prefigurat și consolidat Regimul securisto-parvenit! O epocă revenită din afunduri, din cețuri, din miasme, din mlaștini, de pe vremea Ciocoilor Vechi și Noi ai lui Niculae Filimon, de pe timpul lui Anton Bacalbașa, din Scrisorile lui Mihai Eminescu, din Moftul Român al lui Caragiale și din Proștii sub clar de lună ai lui Teodor Mazilu… Un timp al prostiei celor perpetuu manipulați, amăgiți, alcoolizați, aserviți, produși pe bandă rulantă, molipsiți de vasta prostie socială inculcată unei generații întregi, cu cerșetori și șomeri “de dreapta” privind pofticioși la luxul miliardarilor “de stânga”, nefâcând nici cel mai mic efort să înțeleagă de ce suferă, sau în ce fel de lume trăiesc! Și îndobitocirea asta, deruta asta, cine știe cât va mai dura… Sau poate că resursele de încredere în sine, de inteligență și creativitate, sunt deja epuizate? Sau poate că epopeea omului românesc e pe sfârșite? Sau poate că poporul e deja condamnat? Sau poate că păcatele lui, adeverind  ideea că românul istoric nu s-a schimbat “în neam”,  îi pun sub semnul îndoielii dreptul de a mai călători în umanitate? Un regim pentru o sută de ani sau pentru ultima sută de ani pe pământ al neamului românesc! Românii aveau nevoie ca niciodată de un Emil Cioran trăind în zilele noastre! De o rigoare a cercetării stratului depus sub trăirile românilor, de clarviziunea de a pătrunde mecanismele nefericirii și de a denunța ascunderea lor în mărăcinișurile încâlcite ale românului frumos! Dar n-a fost să fie…  

(Omul de mlaștină, 2014)

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Mercenarii puterii nu mai seduc prin virtuţi, ci prin tupeu deşănţat. „Pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, paraziţii trebuiesc siliţi la munca la care se pricep. Nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice!…” avertizează Mihai Eminescu. Şi tot Poetul scrie: „Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România”.

            “Acum, adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâiu toţi din Guvernul trecut fie miniştri, fie funcţioneri, au fost cel puţin hoţi, stabilesc domnia lor. De aceia proces tuturor, iar funcţionarilor, destituire.”     

            “Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt incapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi… paraziţii însăşi trebuiesc, printr-o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escrochi şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.”

            “Dar, adevărate naturi de spioni şi agenţi provocatori… ei extrag bucăţele din articole ce n’au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzare în contra noastră.”

            “Ţara, care prin aplicarea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.”

            “Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid, care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi… Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii…”

            “Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul supt unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstită n’au, ce sunt dar? Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită, pe care o nutresc aceste nulităţi, pentru orice scânteie de merit adevărat, şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei…”

            “Abuzurile şi deşănţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele consiliului de miniştri şi de preşedintele camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea, demoralizarea îşi urmează cursul, înfieraţii de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor…”

            Anul 1996 nu mai pare departe de 1910! Uzurpatori, capete deşarte, leneşi… De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice grăunte de adevăr. Şi geniul sarcastic încheie: „Pentru plebea superioară, pentru acele câteva mii de demagogi care trăiesc direct sau indirect din bugete… Pentru a li se plăti diurnele, recompensele, pensiile ireversibile, misiunile în străinătate ale acestor ignoranţi!…“ Mihai Eminescu a smuls, de pe umărul pigmeilor, cu un gest de Cato, hlamida lor de tirani!

(Clasa nevrednică, 1996) 

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

Tu, patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu! 

 

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

Tipărită cu nouă ani ani în urmă. Unde suntem, unde am ajuns? 

o-romanie-de-castigat

O ROMÂNIE DE CÂȘTIGAT sau O NAȚIUNE ÎN DESCOMPUNERE

(Carte tipărită cu sprijinul Fundaţiei Frontul Democratic Român

„Denunţ a fi totalitară orice încercare de a transforma decăderea tot mai pronunţată a României în normalitatea ori fatalitatea ei! Denunţ gândirea coruptă ori dezarmată care o îndeamnă astăzi la o capitulare nemeritată. Denunţ a fi totalitar regimul fraudei, al furtului şi al lăcomiei. Denunţ a fi totalitară generaţia care şi-a îngropat morţii şi s-a străduit să-i uite!

Am scris acest eseu, ce constituie un omagiu adus celor mulţi care fac din viaţa lor neştiută singura resursă de supravieţuire a ţării în care trăiesc, nu pentru a mă tângui, ci pentru a dezvălui ceea ce o societate întreagă s-a străduit să ascundă! Am vrut, totodată, să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!

Dacă veţi ajunge vreodată la Timişoara, rugaţi-vă!

Cei care nu au auzit strigătele mulţimilor flagelate din Decembrie 1989 nu pot înţelege această carte!  

…Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!” La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” N- a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată, şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată. (De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă TV! Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!… De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună… 

Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti! Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii… 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”

„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă. Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească… Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”(Călin Nemeş) 

Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut! 

Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!) Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor. Suntem ţara imaginarului decăzut! („În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. «Cu cât cunoşti mai bine România, cu atât o înţelegi mai puţin!” comenta de-a dreptul uluit reprezentantul Europei la Bucureşti, Jonathan Scheele) Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit… 

Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc! 

Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat! 

Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii! 

Faimoasa ipocrizie naţională continuă să susţină că ţara are un trecut şi un viitor egal de glorioase. Pentru prezent nu există decât aplaudaci, nu critici. Istoria întunecată a secundei româneşti excede titlul unei cărţi de poezie, pentru a descinde în mahalaua metropolitană ridicată la rang de curte domnească. Cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd postdecembrist, absenţa elitelor morale: oameni fără sensibilitate, fără spirit, fără suflet, fără cultură, căptuşiţi, în schimb, cu doctorate şi tapetaţi cu diplome ce se trafichează pe bani grei (un efect obscur al binecunoscutei relaţii între bani şi excremente, teoretizată de Freud), buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: «Fiecare are un preţ», familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la rapt şi la crimă, nu ne lasă să uităm obrazul adevăraţilor «învingători» ai măcelului din Decembrie ´89! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral e tratat ca „bolşevism” retardat! Furturile au fost legalizate. Hoţii de succes sunt „condamnaţi” să se plimbe în maşini de lux pe străzile arestate de sărăcie. În ţara în care totul a devenit de vânzare nimic nu mai e sfânt. Neamul românesc actual este o docilă plastilină în mâinile butucănoase ale măcelarilor de principii. Ce fel de Românie vor să exporte oligarhii în Europa? („Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit.” – Nicolae Filimon) Nu cred că există o naţiune europeană cu atâţia apatrizi ascunşi pe metrul pătrat! Gunoiul vieţilor ticăloşilor de vocaţie pare a nu mai putea fi evacuat din fiinţa românească. Am mai scris şi cu alt prilej: „În România doar canaliile sunt harnice!” Numai ele, care stăpânesc la perfecţie, după Dorel Şandor, „veritabila cultură a împărţirii prăzii”, trudesc la dezastrul tuturor, sperând doar la salvarea intereselor proprii. Adaptarea la promiscuitate, consimţământul la prefăcătoria, ingratitudinea şi invidia vinovată, au făcut din scena politică un uriaş spectacol caragialian al societăţii înseşi. Laolaltă, vârste şi profesii nutresc speranţa idioată că se vor salva vânzând balamale şi cumpărând iluzii. Combinaţiile otrăvite de putere sunt făcute totdeauna între indivizi ce se aseamănă. Oamenii de caracter sunt izolaţi şi se lasă izolaţi. Am pierdut Basarabia în 1991 şi Bucovina în 1997, şi ne mirăm „de risipă” de abia acum! Scotocesc prin arhive după dosare compromiţătoare chiar cei compromişi. Ultimele desistări ale Consiliului Naţional al Cercetării Arhivelor Securităţii amintesc experienţa unui mare scriitor al Americilor, care, numit să conducă o comisie privind cercetarea dosarelor complicilor poliţiei secrete ce exterminase mii de argentinieni de stânga, renunţă îngrozit în faţa cumplitei evidenţe. Nu înainte de a mărturisi că: «Dacă mâine cetăţenii ar urma să afle că listele colaboratorilor vor fi lipite pe ziduri, n-ar mai îndrăzni să iasă pe stradă!» E şi cazul României, în care complicii sunt cu mult mai numeroşi decât cei ce-au refuzat să devină complici. „Democraţia” complicilor este chiar această Românie mistificată, în care devine tot mai greu de trăit. Cei ce o conduc astăzi divulgă un dispreţ absolut pentru sacrificiul celor ce şi-au dorit ca ea să fie bine condusă. (Dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria, întreaga scară ierarhică ar fi fost demult răsturnată. Dar justiţia este şi ea o cerşetoare la graţiile celor puternici!) Mai devreme sau mai târziu, însă, va ieşi la iveală adevărul acela răscolitor ce a provocat coşmarul lui Macbeth. Şi chiar de n-ar fi aşa, în ţara cu partide „de stânga” cu lideri bogaţi şi membri săraci ipocrizia tot va „coace” într-o zi! Burta revărsată a ipocritului român va deveni şi ea, odată, cenuşă…” 

Cronici: 

Academician Florin Constantiniu : 

 “De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, „O Românie de câştigat”, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006). De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”. Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism. 

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158). 

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu. 

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16). 

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţeazã nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului. 

Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este „o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189). 

Când s-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui. 

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.” 

General Mircea Chelaru : 

„… Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii. În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. Unde facem recurs?”  

21 martie – Ziua internațională a Poeziei

De n-ar fi decât atât

şi tot ar fi destul!

Poesia este

nevinovata fecioară

care nu-şi cunoaşte copiii,

deşi îi cheamă cu numele

poetului refuzat…

Tu, Pessoa, îţi

citesc cartea ca şi cum

ţi-aş fi scris-o…

Mi-am regăsit în tine

febra sărată a sângelui, schijă

desprinsă din tulburătoarea

odă maritimă şi

ritmul acelor chemări

ce m-au fermecat

dintotdeauna. Tu

eşti ceea ce

am încercat să aflu

de la mine

şi n-am reuşit.

Lira ta murmură

pentru Europa întreagă

invizibilul tău descânt.

Portugalie

cu poeţii

care nu-ţi mai cresc

la piept,

amânând să te piardă!

Ţară mică,

mari poeţi,

tolănită voluptate

pe un colţ

de Mediterana…

 *

Dacă magistrul meu,

Montale,

porneşte totdeauna

de la adevăr, eu nu

am întâlnit adevărul

de la care să pornesc. Îl

inventez,

în schimb, în

acord cu morala creştină

a întoarcerii Mântuitorului

pe pământ. De ce-ar

mai veni, dacă

de 2000 de ani

doar noi ne întoarcem

la El, spăşiţi

şi vinovaţi

de a fi rătăcit

adevărul?

De aceea nu-l cred

pe Montale, nici

atunci

când scria, nici acum

când îl citesc,

în valahă,

dintr-o carte

de ocazie.

Adevărul acesta

trebuie

continuu trăit.

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 *

Între Pinochet și

Pablo Neruda,

voi, oameni,

deloc buni, deloc

răi, ce alegeți?

Îngerul exterminator

ori diavolul îmblânzit?

Tăietorul de capete, ce ar fi putut fi

ale voastre, ori

îmblânzitorul de

suflete, virtutea înfricoșătoare

cu pușca în mână

ori credința înarmată

cu o ramură de măslin?

Pinochet a

fost măsura calculată

a inumanului. Neruda

continuă să fie

o pasăre deszidită.

Primul a alimentat

moartea, altul

 a îmblânzit-o. Pe

primul l-au iubit

armele, pe

ultimul, fluturii. Primul

a întunecat pe cer

soarele, ultimul

l-a desprins din neguri.

Ce idee,

că un simplu vers poate

opri în loc glontele

ce se îndreaptă

spre tâmpla omenirii!

Și totuși,

versul lui Neruda, glontele

lui Pinochet

nu-l poate ucide…

Pentru cine îmi scriu

poeziile?

Unele vor fi mai bune,

altele

nu vor

fi.

Pentru cine

îmi scriu

poeziile

dacă poporul

lipsește?

Lanțul i s-a

prins de gât

ori de gleznă, dar

nu de inimă

și de suflet.

Pare liber,

dar e un sclav

înlănțuit

înăuntru!

 *

Mi-ar fi plăcut

să fiu italian

ca să cânt

Mediterana

cu cuvintele

lui Montale!

Mi-ar fi plăcut să fiu

chilian

ca să iubesc

sălbăticia

femeii,

negru de noapte

și alb de sudoare,

ca Pablo Neruda!

Mi-ar fi plăcut să fiu

grec

ca să trăiesc fiorii

libertății

în închisorile

spaimei

și lăcomia de viață

cu senina împăcare

cu destinul

fără milă

al Greciei,

Mi-ar fi plăcut

să fiu,

pe rând,

Elytis, Ritsos

Seferis,

și alături de ei

să aprind

torța

speranței

peste

sumbra istorie.

Mi-ar fi plăcut să fiu

român, ca

să pot scrie

despre

suferințele

lumii

în limba lui 

Eminescu!

Și sunt!

Deci tac,

rătăcit

în muțenie,

caut calea, culmea,

erupția

viitorului

în tăcerea sumbră

a trecutului.

Mi-ar fi plăcut

să fiu

ce pot fi!

Fericirea interzisă,

patima ascunsă.

Umilitate…

 

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

 

Eugenio Montale

Fernando Pessoa

Pablo Neruda

Yiannis Ritsos

Mihai Eminescu

O cronică semnată Corneliu Vlad la cartea „Omul de mlaștină”

SCRIE DESPRE O ȚARĂ “LOCUITĂ GREȘIT”

„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt  și soarta României. O carte care nu poate fi  citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor.  O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției  Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în  viața publică românească.

Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit.  Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor.   Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune  înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?).  Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).

Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back)  fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!”  Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât  “omul  nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.

 “Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire.  Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.

Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?” 

Corneliu Vlad

Omul de mlastinaSocietatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!

Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!

În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!

Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?

Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.

Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!

(fragmente din cartea „Omul de mlaștină”)

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 6

„Omul de mlaștină” – lansarea cărții

În ziua de 17 decembrie 2014 a avut loc la Librăria Mihail Eminescu din București lansarea celei mai recente cărți a scriitorului Claudiu Iordache, cu titlul „Omul de mlaștină„.

La evenimentul cultural au participat și au luat cuvântul doamna Lucia Hossu Longin, doamna Georgeta Munteanu, domnii Alexandru Mironov, Mircea Chelaru, Igor Butnaru, Titus Suciu.

Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.

Omul de mlastina

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 1

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 2

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 4

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 5

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 7

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 9

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 10

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 11

Lansarea cărții „Omul de mlaștină”

În ziua de 17 decembrie 2014 va avea loc lansarea cărții „Omul de mlaștină” a scriitorului timișorean Claudiu Iordache, o radiografie a fundamentelor supraviețuirii istorice de-a lungul sfertului de veac trecut de la Revoluția românilor din Decembrie 1989.  
Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16.  
Autorul cărții, cunoscut pentru seria de analize ce au drept obiect societatea românească a anilor 1989-2014: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câștigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei națiuni, Revoluția Românilor, Agonia postdecembristă, Apocalipsa după Cioran, România la asfințit, continuă scrutarea caracterului românesc, a „omului românesc”, a omului postdecembrist, evocând observațiile marilor înaintași privind comportamentele și trăirile națiunii căreia i-au aparținut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran.  
Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.  

Omul de mlastina

Lansarea cărții „Nervurile transparenței”

După o absenţă de peste douăzeci de ani, poetul timișorean Claudiu Iordache revine cu un al doilea volum de poezie, Nervurile Transparenţei, voind parcă să nu lase neîncheiată o aventură pe cont propriu a transparenţei trăirilor omeneşti. Cititorii vor putea descoperi vocaţia unei sensibilităţi apte să evoce acut arsura existenţei şi negura sfâșietoarelor ei apusuri. 

Poate pentru a ne aminti sufletele atât de asemănătoare ale celor ce au trăit atât de vulnerabil destinul tuturor, în atât de puţini ani de la Revoluția din Decembrie.

Lansarea cărții va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (Bd. Magheru), din București, în ziua de 18 decembrie 2013, ora 16

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

Cântece pentru o patrie stinsă

Dedicate camarazilor mei

din Decembrie 1989

De unde a scos poporul

Revoluţia sa,

el care nu era obișnuit

decât cu biciul

stăpânului?

Și

unde a ascuns-o, apoi,

doar pentru a se întoarce, rușinat,

la biciul stăpânului?

 

Nu văd oameni

liberi

în România,

văd doar

oameni

care şi-au dus la târg

libertatea

şi acum nu

le pasă.

Voi, cei curajoşi, cei

puternici, în

ce colţ de garaj aţi aruncat,

ruginite,

armele voastre,

doar pentru a o lua din nou

pe calea captivilor?

 

Ţara voastră

e îngenunchiată, umilită,

şi voi

nu o vedeţi,

nu o auziţi,

doar

vă stă în cale

când vă pregătiţi

să o ștergeţi în lumea altora!

Iar voi,

care aţi luptat atunci cu moartea,

aţi uitat

pentru ce aţi făcut

toate astea, pentru

ce aţi trăit?

 

Vă privesc umbrele

cu mâhnire,

camarazii mei

din Decembrie 1989!

Moţăie la umbra

uitării,

şi în vremea asta hoţii lumii, pas

cu pas şi

cărămidă cu cărămidă,

v-au înzidit

în propriul mormânt!

Glorie, trecut, suferinţă, câţi

mai sunteţi, inima

voastră, atunci, a bătut altfel!

Oare mai semănaţi

luptătorilor

din Decembrie? Mai sunt ei

printre voi,

sau profitorii i-au izgonit din

ţara lor

pe ultimii români?

Iar în rest,

toţi ceilalţi,

cu degetele stropite

de sângele pădurilor, apelor,

câmpiilor

şi munţilor înstrăinaţi,

blestemată să vă fie uitarea!

Aţi reușit să stingeţi

inima României!

Fiţi fericiţi!

 

*

În ţara mea,

singurătatea de zeghe

pe care mi-au azvârlit-o pe umeri

mâncătorii feroci

de seminţe

a fost dintotdeauna

a altora.

Eu am trăit,

cândva,

cuvintele unei libertăţi

absolute,

când mugurii explodau

în urechile zăbrelite

ale tăcerii.

 

Doar cerul ei

mi-a rămas

deschis.

În ţara mea

a fost întotdeauna

ascunsă o alta,

în care dictatorii sluţi

şi-au depus

verminele.

Aici sunt,

aici am venit pe lume,

de aici voi pleca

lăsând în urmă dorul

pustiu,

iar

lacrimile unor priviri

se vor stinge

învinse,

pe rând,

în ţara

peste care se abat

mereu

bezne ale anotimpurilor

trecutului.

Dar nu mă plâng.

Tot ce mi-a luminat

cândva

inima

nu-mi va mai putea

fi luat niciodată.

 

Unde, în această viaţă, în

această

lume, se ascunde

patria fericită?

S-a obişnuit cu incendiul

şi așteaptă moartea

ca pe un film de cartier

abia sosit în portul

bântuit de prostituate

bătrâne. Mă întreb

dacă inima

nu i-a murit şi corpul

îi mai trăieşte, dacă

dragostea a secat

şi copilul

nu se mai naşte?

Dacă florile nu

şi-au dăruit polenurile

în zadar, dacă

o ţară

n-a devenit o marfă,

dacă toţi aceștia

ce-şi seamănă nu

mai simt arsura primejdiei,

dacă tu, iubita mea,

nu vei mai fi

iubita mea

și eu nu

voi mai fi iubitul

tău? Unde,

în această viaţă,

ne vom mai întâlni

ca două fluiere de

salcie

într-un singur tril?

doare lumea

din jurul meu,

mă doare fericirea rănită, eu,

poet al unei ţări

care nu mai e de mult

liberă,

mai am dreptul

la acel strigăt

curmat cândva de un glonte, la

această dragoste singură,

rătăcit

cum sunt

în poporul distrus

de somnul

cel de moarte, mai

am acest drept?

Buzele mele încleștate

vor mai învăţa vreodată

să surâdă?

Dar dacă va veni şi o altă zi

pentru patria mea,

când ne vom reîntâlni

la ţărmul

unei ţări întunecate?

Ce alt sentiment

poate susţine

privirea care se înalţă

din închisorile ascunse

ale neputinţei

de a fi, sub cer,

o pasăre liberă?

Mă întorc la voi

acum, ruine dragi, în

cupa de şampanie gâlgâie

ţipătul înăbuşit, timpul

se colbuieşte, păsările

se clatină,

bete de cenuşă,

sub cer, inimile

tac înfricoşate,

vâlvătaia desferecării

s-a stins,

rânjetul asurzeşte,

morţii

nu-şi mai

vorbesc, iar

cei vii au uitat

să trăiască!

Iar fericirea oarbă

cade la pământ

şi nu se mai ridică.

Oare asta ai vrut, oare

asta ţi-ai dorit,

frumoasa

mea

Românie?

***

„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

O cronică semnată Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu la cartea „Apocalipsa după Cioran”

“APOCALIPSA DUPĂ CIORAN”

O cercetare de referinţă cu privire la realităţile din România

după Revoluţia din 1989

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

O analiză aprofundată cu privire la evoluţiile şi realităţile din România după Revoluţia din 1989 face unul din cei mai respectaţi şi admiraţi participanţi la mişcarea revoluţionară de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, în cartea sa: Apocalipsa după Cioran. Cercetarea este dedicată unuia din cei mai mari gânditori ai românilor, Emil Cioran, precum şi “Celor patru mari bărbaţi ai conştiinţei naţionale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Ion Luca Caragiale”. Cuvintele mele se alătură, peste timp – precizează autorul – “tristeţii şi nefericii lor” (op.cit., p.5).

“După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”

Sintetizând evoluţiile României după Revoluţia din 1989, autorul găseşte inspirat formula: “După un socialism sălbatic, un capitalism sălbatic”. Unele popoare – se observă în cercetarea efectuată – “ştiu să trăiască, unele popoare nu ştiu decât să supravieţuiască” (p.9).

La trecerea aproape a unui veac de la plecarea lui Cioran, autorul constată că acesta a lăsat în urmă “agonia ţării sale”, o Românie care a fost mult deasupra unei Românii care a venit “după moartea lui”, o lipsă de vitalitate, o decădere, o descompunere, un  dezastru. O ţară guvernată de un optimism primitiv, de o dragoste de patrie “ca o goarnă de bâlci” (p.5).

În anii care au trecut de la Revoluţia română din 1989 s-a conturat “o societate care năruieşte virtutea, sacrificiul, martiriul, eroismul, generozitatea, altruismul, o societate de o indiferenţă intratabilă, aglomerată de un om colectiv care doar ne vorbeşte limba” şi se întreabă autorul: “De ce într-o mulţime constantă de oameni sunt tot mai puţini cei ce merită de la toţi ceilalţi?” (p.6). Este evident că această societate, această mulţime constantă de oameni datorează multe din virtuţile năruite socialismului sălbatic pe care l-au parcurs, dar şi capitalismului sălbatic, impus nouă, românilor, şi altor neamuri din Centrul şi Estul Continentului European, după revoluţiile din anii 1989-1991. Ce vedem astăzi – în perioada post revoluţionară – este, frecvent, “desfrâu, distracţii, fleici, burţi abundente, priviri de cârpă, guşi revărsate, beizadele, fiţe, fete gratis, băieţi deştepţi, târfe, şuţi, bişniţari” (p.6). În anii capitalismului sălbatic, românii îşi fură statul așa cum statul îi fură pe ei, într-o simbioză perfectă. După revoluţie, românii se plâng, dar nu vor să afle cine i-a jefuit. S-a extins sclavia. Noii stăpâni – Consiliul Investitorilor Străini – au impus în România “un Cod al muncii care oficializează sclavia”, cod pe care un Guvern obedient în relaţiile cu transnaţionalele, care stăpânesc ţara, l-a impus prin “asumare de răspundere”. Lucius Annaeus Seneca – marele filosof, scriitor şi om de stat roman – nota în anul 59 e.n. că “nici o robie nu-i mai ruşinoasă decât cea de bunăvoie. Puţini oameni sunt supuşi robiei, cei mai mulţi îşi pun ei înşişi lanţurile -, iar marele William Shakespeare atrăgea atenţia, în anul 1615, că “nu-i sclav pe lume să nu aibă puterea care sfarmă cătuşa”.

Guvernanţii nu au găsit timpul necesar să studieze şi să înţeleagă mesajul lui Mihai Eminescu, mesaj transmis încă din 1888: “Un stat este ca şi omul … are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac este totdeauna sclav şi inegal cu cel ce stă deasupra lui”. Întrebarea firească care se pune este: de ce guvernanţii post-revoluţionari – unii într-o măsură mai mică, alţii cu supra de măsură – au acceptat, şi chiar au facilitat, transformarea sclaviei “într-una oficială”? Autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei constată că “această sclavie oficială” se poate compara cu un “iobăgism târziu”,  care le-a marcat oamenilor soarta cu stigmate de foc, ca urmele lăsate de fierul înroşit pe crupa animalelor de povară”. Se înţelege că acest capitalism sălbatic – promovat în România şi în alte ţări din Centrul şi Estul Continentului – a reuşit să impună “sclavia oficială” cu ajutorul “cozilor de topor” dinlăuntrul “frontierelor statului”, pentru că – aşa cum observă oamenii din popor – “un topor nu taie decât atunci când are coadă”. Iar în anii post-revoluţionari “noile imperii coloniale” au descoperit în ţara de după Cioran “nesperat de multe cozi de topor”, care şi-au arătat disponibilitatea de a servi transnaţionalele în operaţiunea lor deliberată de jefuire a bogăţiilor adunate de acest popor “cu lacrimi şi sânge” pe parcursul anilor …

“Niciodată sărăcia celor mulţi nu a produs atâta bogăţie pentru tot mai puţini”

Jean-Jacques Rousseau – unul din marii gânditori ai Franţei şi ai lumii – în anul 1762, în anii premergători Revoluţiei Franceze, atrăgea atenţia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă” (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157). Celebrul gânditor nota că “dacă vreţi să daţi statului trăinicie, apropiaţi cât mai mult cu putinţă treptele  extreme, nu permiteţi să existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale-afară. Aceste două stări, în mod firesc inseparabile, sunt deopotrivă de funeste pentru binele comun … traficul cu libertatea publică are loc totdeauna între ei: unul o cumpără, altul o vinde”.

Claudiu Iordache – observator atent al realităţilor post-revoluţionare – constată cum “o mână de parveniţi” s-a îmbogăţit pe seama celor mulţi, jefuindu-le bogăţiile care le aparţineau de drept. Bogăţiile însuşite de această mână de pareveniţi confirmă ceea ce a observat poporul român în decursul timpului. Aceşti indivizi s-au îmbogăţit prin furt, profitând “de iuţeala lor de mână şi de nebăgarea noastră de seamă”.

Bogăţia acumulată de ei este – în cea mai mare parte “o bogăţie toxică, extrasă prin jaf din lada de zestre a unei ţări îngenuncheate… O ţară „africană” la marginea Europei… O „elită” cu cazier penal, altfel spus: o penalocraţie” (p.31).

Autorul acestei cercetări ştiinţifice de excepţie îşi argumentează şi demonstrează punctele de vedere prin comparaţii, prin evocarea unor date şi fapte concludente. Astfel, el atrage atenţia că “în anul 1990 existau peste şase milioane de angajaţi ai statului, iar în anul 2011 nu mai erau decât un milion, statul însuşi fiind declarat falit, deoarece acest stat – statul român – nu-şi mai putea plăti profesorii, armata, poliţia, instituţiile, administraţia, judecătorii şi medicii …” Autorul precizează că “falit e un stat care fură de la săraci pentru a-şi îndopa parveniţii, un  stat ce nu mai poate plăti pensiile şi îngriji copiii”; un stat care-şi alungă fecioarele în stradă şi-şi abandonează adolescenţii pe stadioane; e un stat în care, de peste o sută de ani, minciuna stă cu regele la masă, iar poporul tace, înăbuşit de propriile spaime” (p.30) Claudiu Iordache subliniază că “doar un  stat falit ridică la putere pe cei care îl detestă, doar un  stat falit îşi abandonează teritoriile, lepădându-se de ele ca şi cum n-ar fi fost niciodată ale lui. Doar un stat falit! Şi oricât nu v-ar plăcea: un stat datornic, un stat ticăloşit, pur şi simplu, statul falit!”

În această analiză găsim argumentele unei remarcabile personalităţi care – în decembrie 1989 – s-a implicat cu toată fiinţa sa, cu inima şi cu viaţa sa, într-un proces în care spera cu tărie “într-o schimbare în bine a ţării sale”. Rezultă că autorul acestei lucrări nu şi-a imaginat că în anii ce vor urma decepţia va atinge cotele din 2011-2012 şi că statul pe care poporul răsculat voia să-l construiască va deveni un instrument în mâna răufăcătorilor dinlăuntrul şi din afara României. Poporul român nu s-a aşteptat la surpriza ca – în anul 2011 – să constate că statul său este “ca o locomotivă defectă, abandonată în dărăpănatul depou politic”.

Cercetarea efectuată ne înfăţişează o stare îngrijorătoare a mortalităţii. România are cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile din Europa, înregistrându-se moartea a 10 copii la fiecare 1000 de naşteri, ceea ce reprezintă o rată dublă faţă de media europeană (p.32).

Cei care au murit atunci nu mai au cum să vă ierte”

Fiind martorul nemijlocit al confruntărilor dramatice din decembrie 1989, iar în cele de la Timişoara fiind implicat direct, Claudiu Iordache dă expresie convingerii că “cei care au murit nu mai au cum să vă ierte”. Autorul notează că cei care le-au supravieţuit, cu toate că se încearcă să fie făcuţi inofensivi, “nu vă vor ierta niciodată că aţi avut „curajul” abject de a împinge ignominia până la capăt!” (p.142).

O întrebare stăruie în mişcarea revoluţionară din Decembrie 1989: “Cum este cu putinţă ca în actualele guverne să fie oameni care devin palizi când aud cuvântul „Revoluție”?”

Claudiu Iordache constată în cartea sa, cu revoltă şi indignare, “uşurinţa cu care tâlharii pun mâna pe puterea celor mulţi!” In “Căderea zidului tăcerii”, Alice Miller – citată de autor – observă că “numeroşi oameni cu structura de personalitate a lui Hitler şi Ceauşescu trăiesc în continuare pe planeta noastră şi distrug viaţa acolo unde pot” (p.143).

Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu

Cronică la cartea Apocalipsa după Cioran a scriitorului Claudiu Iordache

Revista Istorie și Civilizație nr. 38, Noiembrie 2012 

Apocalipsa dupa Cioran

Lansarea cărții „România la asfințit”

În ziua de 19 decembrie 2012 va avea loc lansarea cărții scriitorului timișorean Claudiu Iordache „România la asfințit„. Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16. 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

A sosit noaptea, Mozart…

Actele de divorţ

dintre lume şi geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei, lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Şi de atunci scena

se tot repetă.

 

Scriind pentru lume

a sfârşit

prin a scrie

pentru îngeri.

Ca să înspăimânţi

mediocritatea

e destul să

rosteşti: „Mozart!”

Copilul umanităţii,

căreia i-a grăbit

maturitatea,

linia de interferenţă

între Creator

şi fiinţa Sa

ce nu-i seamănă

decât

atunci

când Îl aminteşte.

Între dionisiac

şi apolinic, Flautul

şi Recviemul,

ultimul ou

depus în coşul

culegătorului.

Viaţa alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ţinând în

mâna sa de dantele

tremurânde

ultima operă…

 

A sosit noaptea,

Mozart!

 

De-ar fi să plec

spre Tine,

Doamne,

îți las în grijă iubita, copiii,

poezia, și pe tine,

Mozart!

De abia când vocile, amintirea, chemările și muzica ta,

singură pentru totdeauna

între vremelniciile

firii, vor

fi șterse, sfios,

în aburul inimii mele,

de abia atunci când nu te voi mai auzi

niciodată, niciodată,

de abia atunci voi muri.

Tu, Mozart!

 

La 30 de ani, Mozart

scria: “Nu

mă culc niciodată

în patul meu

fără a cugeta că

poate

nu voi mai fi

a doua zi!”

La o sută de ani, un

cioban

din creierii

munţilor

nu ştia

că există

Mozart.

 

Moartea lui

Mozart

l-a smuls, geloasă, cu

mormânt

cu tot, invidiilor

grăbite să-l

uite.

Mormântul lui

Mozart

a fost săpat

în grădina funerară

unde moartea

își păstrează

bijuteriile îngropate.

Mozart este

un inel strălucitor

pe mâna

înghețată

a

vieţii

cu coasa!

Iar

în lumea

care va veni,

Mozart este

  numai al ei!

  

Doamne!

de-aș putea alege

locul

uitării,

aș vrea să fiu

aproape

de

respirația

zăpezii

stinse

la gura

Îngerului ce

veghează,

tăcut,

somnul

fără margini

al dragului nostru

Mozart! 

Mozart-St.-Marx-Copyright-by-Merisi-003-viennaforbeginners.com

Photo © Merisi

Merisi’s Vienna for Beginners

(click pe imaginea Îngerului pentru a citi, a simți, a plânge)

 Wolfgang Amadeus Mozart 1789

© Claudiu Iordache – fragmente din volumul de poezie „Nervurile transparenței” (în pregătire) 

Claudiu Iordache - Nervurile transparentei  - poezie

„Grădina Maicii Domnului sau ‘un capitol final’?”

„Un prieten, român, care a stat mulţi ani la Paris, mi-a povestit o secvenţă tulburătoare din ultimele luni de viaţă ale lui Cioran. Îl părăsise luciditatea, era la spital, în halat, şi unui apropiat care venise să-l vadă, la despărţire, după ce l-a tras aproape, i-a şoptit: “Hai să-ţi dau ceva – foarte preţios -, să ai grijă de ce-ţi dau!” Şi a băgat mâna în buzunar, de unde a scos o bucată de excrement, pe care i-a înmânat-o sacerdotal. O fi sau nu adevărat episodul, dar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, sunt convins că darul lui Cioran a fost România. Cioran s-a îngrijit să lase celor de după el România, aşa cum este ea acum.

Mi-a revenit în minte acest gest, căruia mă încăpăţânez să-i dau semnificaţie, citind cartea lui Claudiu Iordache “Apocalipsa după Cioran”. România de azi a lui Claudiu Iordache este România lui Emil Cioran, este România reală a zilelor noastre. Un stat pe pat de boală grea, o patrie – încă – pentru unii, tot mai puţini, locuitori ai ei şi căreia autorul cărţii îi dă o sumedenie de definiţii răvăşitoare. “… umilă şi nesimţitoare, sub ocupaţia locuitorilor de crâşme… o religie care se stinge încet în răceala rugăciunilor neascultate. O ţară de defetişti… România contrafăcută… o ţară care aproape nu mai are popor… ţara în care virtuţile te îngroapă şi viciile te salvează… o ţară locuită azi de infirmitatea unui popor… o proprietate din care a fost evacuat chiriaşul divin, poporul, doar pentru ca străinul să-i intre nestingherit în casă şi s-o vândă pe aproape nimic… o ţară «africană», la marginea Europei… ţara mâncătorilor de seminţe… niciodată n-a fost mai izolată, de data aceasta datorită unui asediu din interior!… România dormind… România cu doliul mitei pe steag… o pulbere sumbră peste tot deasupra României… o casă veche care se demolează… un iarmaroc de la marginea Europei, în care mirosul de fleici, de mici, de bere şi ţuică fac casă bună cu tămâia… o ţară în care toţi scriu maculatura propriilor interese şi nimeni nu citeşte surâsul ori plânsul niciunuia dintre ei… România ce alunecă agonic în propria ei neştire… convieţuiesc două-trei veacuri în România ultimului dintre ele… în România, ţară europeană încă de la naşterea Europei, noroiul a urcat până la fereastră!… ţara în care eroismul se confundă cu nebunia…România curge într-o singură direcţie”.

Prea multe citate? Ele ar putea fi mult mai multe. Întreaga carte e de citat. Maladia României poate fi letală, iar bolile românilor pălesc în faţa pandemiei naţionale, care e deznaţionalizarea şi extincţia ca neam.

Neamul românesc?  “Un neam fragmentat, rupt de dealuri şi râuri, nu acelaşi la munte ori coborât în câmpie… românii fac parte din unul dintre puţinele noroade care nu-şi respectă pământul. Şi când nu-l pot despuia de bunurile sale, îl părăsesc… Sub triunghiul de fier al Securităţii: stat, biserică, presă, românul este un simplu deţinut… o generaţie a colaborat imoral… un popor rebelofob… o societate măcinată. O victimă a unei siluiri suportabile. O societate aproape fără cer, în care sufletele se îneacă tăcute… românii nu vor niciodată să creadă că răul este chiar rău!… în felul lor arhaic, românii simt că nu trebuie investit decât în prezent… modele româneşti de succes: şuţi, proxeneţi, şmenari, devalizatori, speculanţi, rechini imobiliari, recuperatori, moguli, oligarhi, cămătari, şantajişti, valutişti, tâlhari… România nu duce lipsă de oameni inteligenţi, dar de oameni integri sigur! Un neam batjocorit pentru că acceptă să fie batjocorit, pentru că se batjocoreşte el însuşi… un popor care vrea să se strecoare prin istorie şi s-o îmblânzească, şi nu s-o înfrunte, şi nu să aspire la victoria care e libertatea!… un popor bătrân, pe al cărui chip strălucesc, întunecat, ridurile adânci ale supunerii milenare… românul «recent», o făgăduială neonorată”. Iar la un moment dat, autorul se întreabă: “Cum poţi întoarce o mulţime din drum, amintindu-i că are obligaţia să devină popor?”.

Am amânat lectura acestei cărţi. Presimţeam că trebuie să fiu pregătit pentru a o citi, autorul îmi vorbise despre ea când încă o scria. Ştiam la ce să mă aştept. Şi nu m-am înşelat. După “Schimbarea la faţă a României”, scriere de tinereţe a lui Emil Cioran, “Apocalipsa după Cioran”, cartea înţeleaptă a unui autorului septuagenar Claudiu Iordache reia, peste timp, discursul despre destinul tot mai precar al patriei celor doi autori. Avertismentul lui Cioran nu a fost luat în seamă. Va avea aceeaşi soartă şi cel al lui Claudiu Iordache? Judecând după indiferenţa ce învăluie această apariţie editorială, se pare că e tot un strigăt în pustiu.

Despre multe se vorbeşte în această carte. Despre Revoluţia după care în loc ca românilor să le fie mai bine le e mai rău, despre intelectualii care sunt poate mai vinovaţi decât alţii pentru că, mai în cunoştinţă de cauză, nu se opun răului, despre “optimismul” tâmp al gloatei ori rânjetul cinic al profitorului, prin care se întreţine o euforie sinucigaşă, asemănătoare celei de pe puntea Titanicului în cele câteva ore de dinaintea catastrofei.

Cartea lui Claudiu Iordache este “o scrisoare către contemporani”. Care e rostul ei? “O carte nu poate schimba un regim infam, dar îi poate denunţa imposturile”. Adică Revoluţia – vestitoare a unui declin, moartea libertăţilor, falsa democraţie, suveranitatea abandonată, o ţară în care nici măcar existenţa elementară a cetăţenilor ei nu mai este sigură de drepturile ei: dreptul la subzistenţă, dreptul la educaţie, dreptul la sănătate.

O ţară pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Grădina Maicii Domnului, dar care se arată a fi “beată de a fi atât de aproape de Dumnezeu”. Este oare această ţară “un capitol final de dragoste epuizată”? “România moare în fiecare zi!” (tot cu semnul exclamării), se cere doar “a refuza România, aşa cum continuă să fie”. Căci “România nu e numai un parcurs, este o destinaţie! Îi datorăm să ajungă acolo unde o aşteaptă neamurile fericite”. “Țara România este „o biografie pe care mi-aş dori-o încheiată odată cu viaţa mea. Şi dacă omenirea este o grădină, România e o omenire ceva mai mică. Merită să salvăm grădina din România”.

Apocalipsa după Cioran” pune un diagnostic necruţător, fără niciun fel de menajament, maladiei grave care a cuprins fiinţa neamului. O maladie datorată nu numai altora, cum atât de lesne încercăm să ne dezvinovăţim, ci nouă înşine, poate, înaintea altora. Aflăm de aici însă doar simptome, posibile evoluţii îngrijorătoare, un tot mai previzibil final. Rămâne de aplicat terapia. Despre ea nu se spune în cuprinsul acestei fişe clinice de ţară şi popor.  Dar aflăm, în sfârşit, sau mai drept spus ne confirmăm un adevăr vital care începe să-şi facă drum: e vorba de supravieţuirea României. În 2010, academicianul Mircea Maliţa a scos cartea “Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”. Carte trecută aproape neobservată, ca şi aceasta. Şi prin câteva publicaţii a început să se scrie despre supravieţuirea României. Scrie Claudiu Iordache: “României nu-i va fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele, un soi de colonizare a Americii dinlăuntrul teritoriului naţional. Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamental”.

Ani de-a rândul, după 1989, m-am întrebat şi am întrebat, public sau confidenţial, demnitari, instituţii şi oameni obişnuiţi, care este, care ar trebui să fie interesul naţional al României. Nimeni n-a avut un răspuns care să convingă. Acest răspuns pare să se impună şi el este, din păcate, supravieţuirea României.”

Corneliu VladCronică la cartea „Apocalipsa după Cioran”  

Cronica Română, 25 aprilie 2012

România pierdută

În ianuarie 2012, la 22 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, pe teritoriul statului român trăiesc cu trei milioane de români mai puțin. Restul s-au refugiat în cer sau la străini!

Gata! Am scăpat de România! Țara asta nu mai e a noastră! I-am risipit avuția, i-am vândut zestrea, i-am risipit moștenirea, am înstrăinat-o de sentimentele noastre! Nu o mai iubim! Nu mai e mama noastră! Nu mai e decât o humă pârjolită de lăcomia noastră. E tot mai mică și suntem și tot mai puțini! Ne naștem tot mai rar și murim tot mai des. O vindem pe te miri ce și când va putrezi pe temelii o vom schimba pentru o baracă în Spania! Gata, am scăpat de România! Dumnezeu să ne ierte. Uitate-i vor fi grădinile Maicii Domnului, sfinții Andrei, icoanele, odăjdiile, crucile, cimitirele cu străbuni. România nu mai aduce profit. Nu cu mâna noastră și hărnicia noastră! E gata, ca o baltă secată. O țară de vânzare! Cine dă mai mult, e a lui! Când străinii ne-au dat un sfanț, am dat-o și pe degeaba! Cine vrea cumpără ce vrea! Un prunc, o fecioară, o servitoare, un salahor, un sat, un județ, o Timișoara, un Cluj, un Brașov, un litoral, un Negoiu, o Dunăre, o vie în Vrancea, un pogon de veci! Ducă-se! Nu mai e a noastră. Cui îi mai trebuie? Stă singură, săraca, într-un colț, pe un raft, într-un talcioc de patrii triste, sterpe, lepădate, părăsite. I-am uitat până și cuvintele. Ne e jenă să vorbim românește. Îi hulim limba, i-o stâlcim, i-o disprețuim, o izbim peste bot cu barbarisme yankee. O băgăm în mă-sa! Și gata! Va veni o zi în care pe aici vor mai trece umbrele străbunilor, mânând umbrele mioarelor la păscut sub pământ. Hello! Hello! Ați văzut pe aici un colț de România? N-am văzut! N-am văzut! Ici-colo plăcuțe de proprietate, pe aici nu se trece! Nu priviți spre cer! E moșie particulară!  Dacă va mai întreba cineva… Dacă își va aminti cineva… 20 de milioane, 19 milioane, 18 milioane… Până în anul 2050 am jurat să nu mai fim pe pământ. Adio, Ioane, Vasile, Ileană, Niculae … Adio, Ardeal, adio Oltenia, Moldova, adio București… Adio, biată grădină veștejită, adio leagăne cu prunci, adio meri și struguri românești…  Adio, Alecsandri! Adio, Alecu Russo, adio, Caragiale, adio, luceferi, adio, Eminescu! Gata! Ne-am lepădat de voi! Imediat ce coborâm la est de Tisa,  la nord de Dunăre, la vest de Prut, la sud de Bucovina, o haltă în câmp,  un miros de tăciuni, de gârlă, de scaieți, de pâslă de pir… Și ighen! și hello și zdrazvuite, și benvenuto, și willkommen, și … Nici pâs românește! Asta e… Și nu peste multă vreme, poate, într-o seară tristă, în amurgul tăcut al unui colț pustiu de pământ, dintr-un schit năruit într-o râpă va ieși un pustnic cu trup pirpiriu și suflet stins, cu o lacrimă uscată coborâtă din sicriul unui surâs, și fără a mai privi înapoi se va pierde ca un abur sub cer.  Îngerul veghetor al românilor, chemat de Dumnezeul unui neam pe care până și el – de ce, Doamne, l-ai lăsat din brațe? – l-a părăsit… 

România. Păcat!  

Unii au patria

de iubit.

Eu nu am decât

poporul meu

necăjit

căruia îi port

suferințele

și furia…

M-am născut

în arborele lui

jefuit

în care flăcările

au ars ce e mai bun

din el

și din mine.

Însoțitori

de drum

o vreme

până când moartea

se va îndura

și mă va lua

de lângă el

și poporul meu

va rămâne singur

de mine, biet

poet

refuzat

la curtea

sfințeniei lui

demult

risipite…  

Claudiu Iordache

Lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”

În ziua de 20 decembrie 2011, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, cea mai recentă carte a mea a plecat spre publicul cititor. Mi-au fost alături camarazi din Timișoara: Ioan Savu, Titus Suciu, Vasile Bogdan. M-au onorat cu prezența lor profesorul universitar Alexandru Ionescu, poetul Alecu Ivan Ghilia, profesorul și istoricul Adrian Niculescu, avocatul Dan Cristian Ionescu, profesorul universitar Ion Calafeteanu, colegi și prieteni. 

Cu 22 de ani în urmă, în ziua de 20 decembrie 1989, Timișoara pășea spre Libertate!  

Claudiu Iordache

Apocalipsa după Cioran

Claudiu Iordache anunță lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”, o radiografie a specificului sufletului românesc în reprezentările sale repetabile şi în existenţa generaţiei postdecembriste. 

Autorul timișorean, cunoscut pentru seria de analize ce au avut drept obiect societatea românească a anilor  1989-2011: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câştigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni, Revoluţia Românilor, Agonia postdecembristă, continuă în Apocalipsa după Cioran scrutarea caracterului românesc, apelând totodată la observaţiile marilor înaintaşi privind trăirile naţiunii căreia i-au aparţinut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran.

Cartea Apocalipsa după Cioran le este dedicată. Lui Emil Cioran, la 100 de ani de la nașterea lui! Totodată celor 4 mari bărbați ai  conștiinței naționale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ion Luca Caragiale. Cuvintele mele se alătură, peste timp, tristeţii şi nefericirii lor…” (Claudiu Iordache)

Lansarea acestui nou titlu al autorului Claudiu Iordache va avea loc la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru), în ziua de 20 decembrie 2011, ora 16

 

A murit un român: Leonida Lari

A murit un român. Numele lui este Leonida Lari! Un român exilat în Basarabia de guvernanţi fără conştiinţă naţională. I-am invidiat dragostea pentru România. Puţini români de dincoace de Prut au putut rivaliza cu frumuseţea sentimentelor ei! Viaţa ei a făcut cinste României! Acum ne luăm rămas bun de la o frântură din România ideală. Pentru Leonida Lari România era doar trupul unui prunc! L-a hrănit cu laptele poemelor iubirii ei. În 1991 a venit la Bucureşti cu sentimentul că şi-a regăsit Mama! S-a înşelat. Noi nu eram pregătiţi s-o primim! Vocea ei inflexibilă de pe străzile Chişinăului, odată ajunsă aici, a fost constrânsă să tacă. Acum tace, români, pentru veşnicie! Leonida Lari, sora mea… Îţi sărut mâna care a luptat, care a scris în apărarea României! Înainte de a pleca la Dumnezeu, unde simt că-L vei ruga ca România noastră să fie reîntregită şi să devină, pentru toţi românii din Basarabia şi Bucovina, cu adevărat o singură patrie!

Şi iartă-ne, Leonida, că doar noi nu ţi-am fost la înălţime!

11 decembrie 2011

Claudiu Iordache

O cronică de la Timişoara

Despre Revoluţia Românilor, dar mai ales despre

resurecţia Securităţii 

Revoluţia românilor este cea mai frumoasă carte scrisă despre acest subiect. Este una a punerilor la punct, însă cu detaşare şi candoare, căci autorul, Claudiu Iordache, nu este vindicativ, deşi unele formulări ale sale nu sunt lipsite de arţag. Este un volum al repoziţionărilor, autorul distanţându-se şi polemic, şi cordial, inclusiv de oamenii cu care a fost aproape, la un moment dat, în “aceeaşi tabără”, inclusiv de Ion Iliescu. Discursul se construieşte nu în registrul factual, al cronologiilor efective, ci în cel al receptării, al semnificaţiilor. Dar importanţa scrierii se detaşează prin resemnificarea întâmplărilor în contextele lor originale şi prin întoarcerea la acţiunile unor persoane şi personaje chiar în timpul confruntărilor, intrate ulterior în uitare sau marginalizate de-a dreptul. Autorul nu e deloc o persoană comodă, iar adevărurile spuse pot fi deranjante, ba chiar iritante. E un mod de a arăta cu degetul. Mai discret, însă evident. Sunt luaţi în vizor, în lunetă mai degrabă, foşti revoluţionari profitori, securişti şi demnitari ai vechiului regim, precum şi profitorii noilor regimuri ori politicienii superficiali, corupţi, incompetenţi ai timpurirlor noastre. Denunţarea faptelor acestor autişti la mivel sociopolitic se face în numele celor curaţi, al oamenilor simpli ce au sperat la o viaţă mai bună atunci când au ieşit în stradă sau, pur şi simplu, au decis, în Decembrie 1989, să se scuture de noroiul totalitar, deşi Claudiu Iordache susţine mereu că e vorba doar de sine, de susţinerea unei poziţii, a unui principiu. Sunt oameni care au fost înşelaţi în aşteptări, iar acest lucru doare! Societatea nu s-a limpezit şi nu se limpezeşte, a devenit mai confuză, cu dificultăţi sporite, or nu aşa se întrevedea în zilele de foc ale Revoluţiei! 

Autorul îi exprimă pe ceilalţi, pentru că e o conştiinţă vie. A avut curajul să protesteze chiar în perioada când regimul părea foarte stăpân pe situaţie, s-a implicat în politică, şi-a păstrat moralitatea şi a pierdut… E om instruit, are o inimă care vibrează, a participat la evenimente chiar la vârf, fiind printre cei distinşi în primele structuri de organizare liberă a Timişoarei, ştie să spună lucrurilor pe nume, deci, cumva, era obligat să scrie, să ia mereu cuvântul.  

Tot acest volum este o duioasă pledoarie pentru revoluţia românilor, pentru revoluţia celor mulţi, pentru cei ieşiţi  pe străzi şi în pieţe, înfruntând gloanţele, baionetele, TAB-urile şi tancurile. Vorbim de “români”, dar este evident că autorul se referă la oamenii ce au luptat cu regimul şi cu imensul mecanism al represiunii, în sensul de cetăţeni denunţaţi de apartenenţa etnică în acele episoade de încleştare. Cel puţin la Timişoara, în 15 şi 16 decembrie 1989, coalizarea spiritului protestatar într-o mişcare coerentă s-a produs în preajma Bisericii Reformate, cea în care era baricadat pastorul László Tökès. Claudiu Iordache nu-i recunoaşte acestuia un rol impoprtant în Revoluţie. Strict istoric şi temporal, rolul său se încheie la miezul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989. Este contemporan cu mişcările de protest în masă doar câteva ore, aproximativ de la ora 18 la 24, ori de la 20 la ora 2, după alte mărturii şi documente, când este săltat de Securitate şi de activiştii de partid, bătut, înghesuit într-o  maşină şi deportat din Timişoara. Revine ceva mai îngăduitor: cazul Tökés este adiacent. El ar fi putut amorsa, cel mult, o erupţie de mult amânată”. Iar adevărul e că a… amorsat-o!  

Mai există şi un alt caz, când realitatea e simplificată, iar autorul crede că acţiunile de mistificare au alterat faptele originale: “A vrut Securitatea să convingă cercetarea istorică de faptul că prima Proclamaţie a Revoluţiei (s.a.) de la Timişoara, citită miilor de timişoreni din Balconul Operei în timp ce Ceauşescu era la putere şi armele nu tăcuseră, a fost, de fapt, cea a societăţii Timişoara, scrisă în deplină libertate două luni mai târziu? A încercat, dar nu a convins!” Pur şi simplu li se atribuie oamenilor securităţii o inteligenţă şi o capacitate de manipulare pe care nu o au. Erau şi sunt mai degrabă brutali decât rafinaţi în metode şi acţiuni… Apoi, Claudiu Iordache a fost dacă nu implicat, cel puţin a frecventat cercul care a redactat Proclamaţia de la Timişoara şi ştie că nu are nimic cu obscurităţile securiste ori cu vreo altă încercare de manipulare! De altfel, reacţia clasei conducătoare a României, din primăvara lui 1990, susţinută masiv de Securitatea rebotezată, dar şi de structuri ale altor servicii secrete, precum şi a presei naţionale (televiziunea şi radioul, posturile publice) a fost de a respinge masiv Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990. Adevărul e că mulţi alţii au încercat să o folosească în diferite scopuri, manipulând prin diferite metode conţinutul ei. Un exemplu e legat chiar de susţinerile lui Claudiu Iordache din Revoluţia românilor. Doar printr-un abuz se poate susţine că actualul regim din ţara noastră se identifică cu prevederile punctelor din document! Punctul 8 nu prevede doar lustraţia, ci şi alegerea preşedintelui ţării de către Parlament, cea mai democratică şi importantă instituţie în stat, în ideea că în această funcţie ar putea ajunge şi oameni pricepuţi, personalităţi reprezentative, capabile să catalizeze energiile unui popor… Apoi, cele două documente fac parte dintr-o înlănţuire logică, al doilea se originează în primul, fapt declarat şi evidenţiat prin conţinut.  

De cele mai multe ori, Claudiu Iordache afirmă şi nu aduce probe, însă discursul eseistic rămâne convingător. Conturează o stare, un mod de a simţi, acestea nefiind demonstraţii ştiinţifice ori juridice. Sunt contrastele, confuziile ce ne domină viaţa şi întrebările ce trebuie puse cu adevărat. Iată o punctare ca o tăietură de bisturiu: “Situaţia morţilor înregistraţi înainte şi după 22 decembrie 1989 este următoarea:  

Până în 22 decembrie 1989 – 300 de morţi. 

După 22 decembrie 1989    – 822  de morţi”.  

Nimeni nu a dat o explicaţie acestor cifre…   

Interesant e şi portretul făcut de autor lui Ion Iliescu. A fost apropiat de fostul şef al statului, de aceea capacitatea de detaşare e remarcabilă. Iese un portret apropiat de realitate: “În cazul lui Ion Iliescu a contat caracterul său. Comunist moderat, binevoitor, cu dificultăţi în a-şi repudia credinţele din trecut, Iliescu a făcut tot ce s-a priceput să facă. E adevărat, chiar echipa sa eterogenă i-a creat mari dificultăţi. Practic l-a dispus la erori (unele grave) pe un lider altfel şovăielnic”. Acestuia i se va reproşa că a patronat un regim care va comite mai multe greşeli de nepermis faţă de poporul român. Una ar fi cea a promovării persoanelor vinovate de represiune, vizaţi direct fiind generalii regimului Ceauşescu; a lăsat Securitatea să “revină” în politică, economie şi societate, în  fapt, să preia controlul acestora cu consecinţe extrem de grave şi în prezent. Se simte însă amarul ce se revarsă din text, deoarece: “Acelaşi regim nu a cerut justiţiei să-şi ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaş de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluţiei. 20 de ani mai târziu: 1104 morţi egal zero vinovaţi!”.  

Luând în discuţie (pseudo)controversele privind natura evoluţiilor din Decembrie 1989, Claudiu Iordache impune teza revoluţiei. Polemizează eficient cu susţinătorii teoriei loviturii de stat. Există însă o formulare care valorează cât o mie de argumente. E o constatare la îndemâna oricărui om de bun simţ: “Istoricul alege din ce poate culege. Şi el constată că oamenii au ieşit pe străzile marilor oraşe cu sutele de mii, că au fost întâmpinaţi cu armele represiunii, că au fost victime şi că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a şters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulţimea înfuriată”. 

Apoi revoluţionarii vor fi înlăturaţi prin diferite metode, prin manevrele liderilor noului regim, dar mai ales ale renăscutei şi omniprezentei Securităţi. Oamenii au ieşit atunci în  stradă, pentru că “voiau, în fond, fericire şi prosperitate” conchide Claudiu Iordache, două deziderate care nu au fost încă atinse (decât, poate, de unii profitori ai tranziţiei)!   

Lucian-Vasile Szabo  – Ziarist, membru al Societăţii Timişoara 

Cronică publicată în Revista Memorial 1989, editată de

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

 

Antinous

O! Antinous,

dacă te-aș fi cunoscut!

 

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

 

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

 

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

 

 

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

 

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

 

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

 

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008) 

„Voci care nu trebuie auzite” – o cronică de Corneliu Vlad la cartea „Agonia postdecembristă”

„O culegere de articole nu e, de obicei, o carte grea. În alcătuirea ei intră de toate, iar textul de ziar nu are o viaţă mai scurtă decât altele. Dar „Agonia postdecembristă” – autor Claudiu Iordache, chiar dacă pare a trece fără a fi luată în seamă (ca toate cărţile sale), nu e o antologie gazetărească înjghebată ad-hoc.  E, de la un capăt la altul, un rechizitoriu vehement şi o lamentaţie patetică, revoltată, îndreptăţită, prin nimic exagerată, despre ce-a ajuns România în primele două decenii de după Revoluţia din 1989.  

Tot ce s-a făcut, totuși, bun sub Ceaușescu, dar de către popor, a fost diabolizat și distrus, bogățiile țării au fost prăduite pe mai nimic de hrăpăreți conaționali sau de dinafară, enorma simpatie și credibilitate a României în lume au lăsat locul perplexității, neîncrederii și chiar ostilității, ba chiar disprețului, pe care nu-l ascund față de faptul românesc nici foștii parteneri, nici noii parteneri ai țării, speranțele și planurile românului de rând s-au dus de râpă, ieșirea din dezastru nu se întrezărește. Nu-i deloc greu nimănui să producă asemenea constatări, care ar trebui să ardă, să trezească, să îndemne la acțiune conștientă. 

În fruntea statului e un „regim ucigaș”, mereu cam același, chiar dacă combinagiii îl recompun, chipurile, altfel, dar la fel, dacă nu chiar tot mai dăunător pentru patrie și oamenii ei. Oameni care, spre uimirea autorului și a noastră a tuturor, devin „victima complice” a dezastrului național (pagina 116 și următoarele). Sau, la pagina 121: „România este o țară, ca și înainte de 1989, fără propriul sens, fără propria sa mistică, fără propria ei vocație, o natură trăită în devălmășia ce ascunde, deopotrivă, forța instinctelor și tăcerea spiritului, un prezent fără perspectiva de a dăinui, o credință de sine care a apus până și dorința de viitor”. 

E greu de ales citate dintr-o carte care, deși de articole, e mai densă și mai coerentă decât un studiu științific. Claudiu Iordache pune fierul irosit al verbului pe toate cangrenele realității post- decembriste românești și o face fără menajamente, pe șleau. De aceea cartea lui e greu de suportat, de îndurat la citit, e o carte, am zice, imposibilă. Și oricum, indezirabilă pentru droaia de vinovați de cele întâmplate și care se întâmplă în continuare cu țara aceasta, într-un dezastru perfect concertat (cum or fi ajuns, Doamne, să se găsească, să se încârduiască, să se aranjeze între ei și să „implementeze” un asemenea proiect de distrugere al unei țări, toți acești „hoitari”, cum le-ar zice Fănuș Neagu?) O carte imposibilă, dar cât de necesară! 

Căci, spunea profesorul Dumitru Mazilu cu ocazia întâlnirii cu intelectualul maghiar Gaspar Miklos Tamas, dacă Revoluția Română și toate revoluțiile din Est n-au avut parte de un proiect al revoltaților, profitorii interni și externi au avut un plan sistemic, perfect armonizat, care funcționează fără greș și cu rezultate pe care le simțim direct, clipă de clipă, pe pielea noastră, fiecare dintre noi.  

G. M. Tamas, fost dizident și în România și în Ungaria, și înainte și după revoluții, e și el un incomod pentru puternicii zilei și „boierii minții” aserviți lor. Și el deranjează, nici despre ce scrie și ce spune el nu se face vorbire. Nu sunt „corecți politic” nici el, nici Claudiu Iordache. Adevărurile lor, care ar trebui să fie și ale noastre, sunt ascunse lumii pe cât cu putință, nu ajung până unde și cât ar trebui. Cei doi lucizi, și toți cei asemenea lor, n-au ce căuta în agora. Intelectualul maghiar a fost pensionat precipitat, celui român i se pregătesc tot felul de ticăloșii pentru a-l îndepărta de la conducerea Institutului Revoluției ori pentru a înăbuși Institutul.  

Cartea „Agonia postdecembristă” (Editura Irini, 2010), cărțile lui Claudiu Iordache nu mai pot fi însă distruse, ele pot fi însă citite și adevărul lor, adevărul nostru, însușit în toată complexitatea și tot dramatismul său, se cuvine să ne ducă, în sfârșit, la faptă.” 

Corneliu Vlad – Amos News, iunie 2011  

O analiză de referință cu privire la Revoluția Română din 1989 – cronică semnată Prof. Univ. Dr. Dumitru Mazilu

„Unul dintre cei mai cunoscuți şi respectaţi participanţi la procesul revoluţionar de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, a dat publicităţii o lucrare de excepţie: „Revoluţia românilor“, cu un subtitlu „Sfârşit de poveste“. De la început, autorul precizează că „Această cronică a revoltei oamenilor simpli e dedicată celor harnici, devotaţi, curajoşi şi cinstiţi, care nu înţeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluţie şi de pierderea vieţilor a sute de români nevinovaţi doar pentru ca ţara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989“ (p.5)  

1. „Redobândirea libertății nu se face de la sine”  

Ideea libertăţii este abordată pe larg în lucrarea pe care o supunem atenţiei Dvs.  Redobândirea libertăţii  – precizează autorul – implică etape premergătoare, care o pregătesc: comprimarea prudenţei colective în acte de explozie; ieşirea mulţimilor în stradă pentru a-şi asuma consecinţele ultimative; refuzul ultim al privării de demnitate, apoi imprevizibilul suveran care-şi împarte favorurile, la întâmplare.  

Claudiu Iordache aminteşte că „revoluţiile aduc războiul înlăuntrul popoarelor“, notând că atunci când un popor este împiedicat să supravieţuiască „tendinţa lui este să urmeze solidar calea eliberării“, o cale presărată cu riscuri, unele din ele majore, care definesc redobândirea libertăţii drept un act eroic, săvârşit de cei conştienţi de urmări, pe care sunt gata să şi le asume.  

Cartea pe care autorul a elaborat-o nu a fost scrisă „ pentru istorici, ci pentru istorie“, evocând mărturii, dovezi, surse, documente „nu pentru a întârzia în preajma lor“. Autorul precizează că analiza pe care o efectuează „caută în faptul de istorie cuprins între 16 şi 22 decembrie nu excursuri biografice, ci registrul desfăşurărilor de energii conflictuale, precum şi cel al acţiunilor oamenilor care au suferit şi păcătuit în urma săvârşirii lor“.   

În acest context este integrată bătălia – pentru că despre o asemenea bătălie a fost vorba – pentru redobândirea libertăţii. Iar acest proces implică căutarea adevărului şi judecarea tuturor fenomenelor cu dreptate. Oamenii simpli care s-au revoltat în acel „Decembrie de foc“ din istoria românilor au dreptul să ştie: a) Ce s-a întâmplat atunci? b) Cine a tras? c) Cine s-a făcut vinovat? d) Cine a plătit? e) Ce s-a schimbat în urma sângelui vărsat? f) Ce fel de societate a luat locul celei prăbuşite în sânge?  

2. „Apărarea  libertăţii în faţa forţelor care o ameninţă ar trebui să fie o constantă a voinţei de a supravieţui“ 

Cercetarea ştiinţifică efectuată de Claudiu Iordache pune în evidenţă motivaţiile comportamentului cuplului dictatorial în decembrie 1989. Opţiunile dictatorului spre represiune au avut explicaţii în esenţa puterii, mai ales atunci când această putere este nelimitată. „Puterea produce orbiri nevindecabile – constată autorul – iar despoţii sunt cei mai orbi dintre oameni. Pentru asta nu pot funcţiona tiraniile. Fie ele luminate. Înaintea lor istoria îngheaţă“. 

Desfăşurarea Revoluţiei din 1989 a pus în lumină că mulţimile revoltate au acţionat spontan, contradictoriu, stihinic, dar mai ales curajos, demonstrând că aspiră la schimbări cu adevărat naţionale. Toate acestea confirmă „libertatea neîngrădită a Revoluţiei“. 

Dar, se atrage atenţia în cercetarea ştiinţifică efectuată, această libertate „a fost constrânsă la libertatea restrânsă a noului stat postdecembrist“. În anii care au urmat Revoluţiei, lupta pentru supravieţuire a multor români a determinat trecerea treptată în uitare a acelor confruntări dramatice, prin care poporul acestei ţări şi-a recucerit libertatea şi demnitatea. 

Constatarea că „o ţară ce menţine abuziv dreptul prezentului său precar asupra viitorului devine un martor inert al propriei sale stagnări” este dureroasă, dar adevărată. Se observă că popoarele au dreptul care “le oferă puterea de a uita“, dar în mod corect se defineşte această putere, într-un anumit sens, „o putere abuzivă. O putere totdeauna dezonorantă “, pentru că, aşa cum nota marele Nicolae Iorga, „cunoaşterea trecutului ne ajută să înţelegem prezentul şi să descifrăm viitorul“.  

 3. O revoluție creștină și  „o revoluţie căreia i-a urmat jefuirea fără precedent a avuţiei naționale” 

Analiza pe care v-o supunem atenţiei dezvăluie că în 1989 au avut loc, de fapt, două revoluţii: „o revoluţie creştină şi o revoluţie a celor care s-au concentrat cu toate forţele pe jefuirea avuţiei naţionale“, o revoluţie a lui Există Dumnezeu!, implorat continuu la Timişoara să se alăture destinului celor ce se revoltaseră, şi o revoluţie barbară, a raptului, a furturilor, a crimelor şi a justiţiei sumare“. Deturnarea tirurilor cu ajutoare, a transporturilor de medicamente oferite spitalelor, furturile din clădirile oficiale, din reşedinţele nomenclaturii, din avutul public, eliberarea de legitimaţii false privind participarea la luptele Revoluţiei au antrenat mai multe categorii sociale, dar au implicat – în acelaşi timp – unele cercuri din străinătate pregătite să acapareze activele cele mai rentabile din economia României. Curând, chiar foarte curând, ţara a fost sărăcită, milioane de români care au înfăptuit Revoluţia ajungând în situaţia disperată de a supravieţui din veniturile mult prea modeste pe care cu greu le mai pot obţine. 

Citându-l pe prof. dr. Ilie Bădescu, autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei notează că în Revoluţie s-au regăsit două linii distincte şi opuse: a) o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, şi b) o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţirea fără muncă şi fără merite. 

“În prima linie a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia o afacere, dar şi dreptul muncitorilor săi. În cealaltă linie a triumfat capitalismul de suprastructură, al celor care se îmbogățesc fără muncă, fără vreun merit ori de vreun titlu de capital, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale. Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii, iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, pe baza legilor pe care şi le-au întocmit în numele reformei.” (Ilie Bădescu, Ideologia revoluţiei din decembrie). 

4. ” Istoria este a celor care o fac,  nu a celor care o scriu!” 

Analizând „Revoluţia românilor“, Claudiu Iordache atrage atenţia că „Istoria este a celor care o fac, nu a celor care o scriu!“, ceea ce îi permite să sublinieze că a scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie şi a multiplelor adevăruri, subiective sau parţiale, care îl susţin sau îl denaturează, este o obligaţie de onoare. 

În mod corect se precizează că „Revoluţia Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putinţă“. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie aşa cum a fost, cu încrederea că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. 

În nici un caz nu trebuie ignorat istoricul, nici ştiinţa sa, ca expertiză ori instanţă de înţelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor – ne povăţuieşte autorul „Revoluţiei Românilor“.  

5. „Nimic nu este mai periculos  pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulității recompensate”  

În cercetarea ştiinţifică pe care o face, autorul demonstrează actualitatea analizei – de o rară precizie – făcută de acel geniu al românilor care a fost Mihai Eminescu, punându-şi întrebarea firească dacă nu există un blestem care face ca istoria României „să nu se schimbe împotriva cursului timpului“, deoarece remarcile lui Mihai Eminescu din 1880 sunt de o actualitate indiscutabilă pentru timpul prezent. 

Eminescu dezvăluia decadenţa, nemunca, demagogia, cinismul, voinţa guvernanţilor de a-i supune la suferinţe pe guvernanţi, prezentând personaje care parcă au reînviat în zilele noastre. „Peste tot aceeaşi idee – nota Mihai Eminescu – să dau străinilor ce-mi cer, cât pentru români, puţin îmi pasă! Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor… Organizarea lor nu depinde decât de disciplina oarbă… sub comuni şefi de bandă… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter… Aluatul e populaţia flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România… Şi asta în timp ce patru din cinci părţi ale poporului nostru nu iau parte la viaţa politică… Iar miile de funcţii sunt puse în mişcare pentru a le stoarce voturile…“ Este o analiză care descrie – cu acurateţea geniului eminescian – ce se întâmplă în România anului 2010-2011. 

Evocându-l pe Eminescu – atât de actual la 21 de ani de la acel Decembrie de foc din istoria ţării – autorul „Revoluţiei Românilor “ pune câteva întrebări, la care istoria ar trebui să dea răspunsuri: „Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă paşii destinului?“  

Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU  

Prim-vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituit în Decembrie 1989

Emil Cioran – 8 aprilie 2011

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

„Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: „Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… „

„Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: „Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

„Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… „Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – cronică semnată Corneliu Vlad

„În zilele de agitație turmentată și veselie tembelă de dinaintea Crăciunului și Anului Nou (suntem doar în țara lui D’ale Carnavalului), când tot mai puțin și tot mai puțini ne mai aducem aminte de Timișoara, decembrie 1989, Claudiu Iordache a dăruit compatrioților săi cartea “Revoluția Românilor”.

Un fapt editorial discret, mai de nimeni observat ori consemnat, această lansare a unei cărţi răsunătoare. De fapt, al cărei răsunet ar fi trebuit, ar trebui, auzit. Dar în realitatea românească a momentului, după 21 de ani de libertate perfect monitorizată şi eficient gestionată de cine se ocupă de asa ceva, e cam necuviincios ca astfel de cărţi (care nici nu prea există, de altfel) să fie cunoscute şi citite de mulţi. Sunt cărți care stânjenesc, „nu se face”, „nu dau bine”, „indispun”, „cauzează”. Drept care, o carte despre Revoluţie şi despre ce s-a ales din ea (carte, zic, nu maculatura de măscări care se produc cu duiumul pe subiect) are parte de un tratament mai drastic decât cel aplicat cărţii pornografice. Iar rânduitorii zilei ştiu şi au cum să stăvilească, să neutralizeze, să condamne la necunoaştere sau uitare, atât de discret, firesc şi fără efort, mesajul curat şi adevărat al Revoluţiei din 1989!

Claudiu Iordache este primul scriitor român care a vorbit public, răspicat şi liber într-o ţară încătuşată zeci de ani în spaimă şi tăcere. Această carte a lui aparţine marii literaturi. Are pagini superbe de eseu despre români şi destinul lor, pe un fir ce vine de la Neagoe Basarab şi Cantemir, prin Alecu Russo, Eminescu şi Haşdeu, către Nae Ionescu, Cioran şi Țuțea.

Dar mai presus de literatură, această carte este un gest național şi civic al unei conştiinţe care trăieşte şi astăzi însufleţit, tensionat şi dureros, cu aceeaşi acuitate, clipele revoluţionare de acum 21 de ani. Revoluţia nu este, pentru el, memorie, evocare, istorie, este încă realitate acută, cu energii care „lucrează”, ori, mai degrabă, s-ar cuveni.

Revoluţie, Libertate, Istorie – acestea îmi par constantele mesajului autorului. Şi el le înalţă adevărate poeme-imn, sunt bucăţi de pură, memorabilă literatură. Dar cartea este şi proză poetică, şi pamflet incendiar, şi subtilă analiză politică şi geopolitică, şi jurnal personal sincer şi emoţionant, şi riguroasă istoriografie imediată. Toate acestea se întâlnesc, de pildă, în textul ce defineşte Revoluţia de la Timişoara (pag. 127-128), care adevereşte că „în decembrie 1989, Iisus s-a născut la Timişoara”. Minunea nu a durat. „A fost o revoluţie glorioasă care s-a sfârşit cu o restauraţie ruşinoasă”. Într-o lume „în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Iar noi, românii, deja nu mai avem România. În numai şapte zile România a recuperat 45 de ani de stagnare. După 20 de ani ea a pierdut aproape totul. Dacă nu şi mai mult decât a avut. La 20 de ani de la Revoluţie, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic. Această poveste tragică a istoriei româneşti, Revoluţia, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă!”

Aşa este scrisă toata cartea.  O carte conectată la cele mai înalte tensiuni, cu cuvinte de foc, dar o scriere aşezată sub porunca nobilei tiranii a lucidităţii şi adevărului. În ultimele rânduri ale cărţii, Claudiu Iordache lasă să se înţeleagă că nu va mai scrie despre Revoluţie. Nu-l credem. De data aceasta, nu-l putem crede.”

Corneliu Vlad – Amos News, 8 februarie 2011

Imagini de la lansarea cărții REVOLUȚIA ROMÂNILOR

21 decembrie 2010, Librăria Mihail Sadoveanu, București

Mihai Eminescu

La 161 de ani

de la nașterea lui

Mihai Eminescu,

în timpul prăbușirii României

sub privirile goale

ale românilor contemporani…

Patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna

Grec

„Il fut un grec. L’humanite ne produit rien de plus parfait.”

Kavafis

In toamnă va avea loc lansarea celei mai recente cărţi ale mele, „Grec”. O călătorie în templul interior…

Lansarea cărţii SECURITATEA – CONFISCAREA UNEI NAŢIUNI

Cartea „Securitatea – Confiscarea unei naţiuni

va fi lansată marţi, 15 decembrie 2009, ora 16,

la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru) din Bucureşti.

În anul 20 de la Revoluţia Română cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” face, pentru prima dată, radiografia preluării puterii post-decembriste de către structurile fostei Securităţi – explicaţia faptului că România, în aceste două decenii, a rămas fixată într-o criză căreia nici azi nu i se întrevede o soluţie.

Corupţia generalizată, descompunerea morală, infiltrarea instituţiilor statului, subminarea libertăţilor cetăţeneşti au culminat, la 20 de ani după Revoluţie, cu tentativa de a transforma statul de drept într-un stat autoritar condus de persoane care înainte de Decembrie 1989 au făcut parte din nomenclatura lui Ceauşescu şi din securitate ca poliţie politică.

Cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” reprezintă, totodată, un avertisment: România trebuie apărată, România nu trebuie întoarsă din drum! Şi drumul este unul singur: apărarea activă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, idealuri pentru care, în Revoluţia Română din Decembrie 1989, sute de mii de români au ieşit în stradă, şi 1104 din ei şi-au pierdut viaţa!

Cartea este dedicată “celor ucişi fără milă în Decembrie 1989”.

Securitatea – Confiscarea unei naţiuni

1989 – 2009

Dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ’89, ei ori noi?”

(Călin Nemeş)

Ilie Ştirbescu: Securiştii dumneavoastră trag şi acum în Capitală.

Nicolae Ceauşescu: Dacă au tras şi trag, înseamnă că şi-au făcut datoria!

(Târgovişte, Decembrie 1989)


Vă scriu dintr-o ţară care a fost cândva România!

Această lucrare, “deşi nu spune nimic din ce n-am şti deja” (Jean Sévillia), încearcă să decripteze preluarea puterii după Revoluţia din Decembrie. Pe fotoliul încă jilav al dictaturii avea să se aşeze fundul gros al oligarhiei, extracţia cea mai mizerabilă a fostului regim. Într-o ţară fără cetăţeni democraţia rămâne o şaradă nerezolvată. Apariţia partidelor, schiţarea primelor libertăţi constituţionale, alegerile pripite, enunţarea formală a principiilor statului lui Montesquieu, existenţa de sine a politicilor epigonice, nu au fost decât alte spectacole cu aceeaşi distribuţie, şi, de la un moment dat, cu acelaşi regizor extras din recuzita aceleiaşi religii decăzute. Deja după fuga lui Ceauşescu nu mai putem vorbi despre autoritatea nomenclaturii, dar în alienantul vid creat nu au pătruns conştiinţe ale noului val, ci, relativ târziu şi relativ uşor, cadre cupide şi cinice ale fostei Securităţi, desfiinţată oficial prin Decretul nr. 33 din 30 decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (14.700 de angajaţi, 10.000 de ofiţeri activi, de trei ori mai mulți ofiţeri rezervişti, acoperiţi, 400.000 de “gazde”, rezidenţi, colaboratori, informatori, căsuţe poştale – oameni care primeau mesaje scrise pentru ofiţerul de Securitate, semafoare oameni care înlesneau accesul ofiţerului în diverse imobile, gulgute otrăvite – cei ce lansau minciuni pentru compromiterea unor persoane, surse, complici de voie şi de nevoie, simpatizanţi, nostalgici, o adevărată viitoare majoritate tăcută.)

În mai puţin cartea neagră a comunismului şi mai mult cartea sură a unei abjurări ipocrite – Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România – rolul Securităţii a apărut diminuat ca structură de forță a executării ordinelor partidului! Deşi după ieşirea din scenă a pcr Securitatea avea să-i supravieţuiască, şi mai mult decât atât!

Cele şapte zile ale Revoluţiei au permis pentru ultima oară Securităţii să-şi etaleze “loialitatea” deplină faţă de Regim: vânătoare de oameni, schingiuiri, asasinate în spitale, arderea celor 44 de cadavre şi împrăştierea cenuşii lor la o groapă de canal (unde a mai văzut Europa de lângă noi asemenea grozăvii?) Avea să susţină mai târziu că ea, Securitatea, trădându-l pe Ceauşescu, a făcut Revoluţia, că ei îi datorează poporul libertatea de mai târziu, că ea a fost, de fapt, unealta Marilor Puteri după Malta! Deşi sunt fapte, declaraţii, dovezi că Securitatea, formată din “activişti pcr cu sarcini speciale, inclusiv protejarea prin orice mijloace a comandantului suprem Nicolae Ceauşescu şi a familiei acestuia”, a servit dictatura până în 22 decembrie şi mai târziu. Altfel cum explică apologeţii Securităţii faptul că aceasta infiltrase Balconul Operei cu informatori ori că se pregătea să-i aresteze pe fruntaşii Frontului Democratic Român, în noaptea de 21? (La ce bun, odată ce Revoluţia era, după spusele proprii, chiar opera ei? Se spiona pe sine?) Mai plină de bun simţ este observaţia academicianului Camil Mureşeanu: “Nici o populaţie nu se pune în mişcare, înfruntând gloanţe şi care blindate, numai că a auzit în stradă nişte îndemnuri la insurecţie din partea unor instigatori, fie ei şi aureolaţi de calitatea de misterioşi turişti străini.” (Memoria 1989, Nr. 1- 2007). Uzurparea de merit, sperjurul, intoxicarea populaţiei pe care aproape a convins-o că nu ea a făcut cu putinţă victoria Revoluţiei, tragerea savantă de timp, pentru ca oamenii să fie “ajutaţi” să uite, coruperea puţinelor caractere din intelighenţia flască şi mercantilă de la Bucureşti care, în loc să o înfrunte ori să o denunţe, îmbrăcând onorată livreaua de valet al puterii, a devenit complicea tuturor derapărilor ei, izolarea intransigenţilor şi a celor merituoşi, acapararea patrimoniului economic, infiltrarea cu oameni “iscusiţi” a partidelor neexperimentate, înfiinţarea trusturilor de presă, a băncilor-capcană, a societăţilor-ventuză, controlul cărţilor câştigătoare în scrutinele falsificate, pătrunderea în parlament cu desanturi consistente, activarea coteriilor complice astfel încât prima societate civilă post-decembristă să fie o emanaţie a lor, confiscarea şi alterarea actului de dreptate prin intrarea masivă a foştilor ofiţeri ori procurori politici în breasla judecătorilor, concomitent cu îmbunarea liderilor euroatlantici, după formula: “voi ne folosiţi, noi rămânem la putere!” (nimic de mirare în faptul că marele triplu B occidental: Blair, Berlusconi, Bush, se îmbrăţişează fratern cu Putin!), au format arsenalul de luptă al Securităţii dispensate, în sfârşit, de dogma comunistă şi de teama de Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei! În primul rând trebuia să trageţi la picioare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo.

Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme… Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă… N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne… Trebuia să-i omoare pe huligani…

Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul… Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă… Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!

Tov. Nicolae Ceauşescu: V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă dacă nu se retrag, să trageţi în picioare. Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă. Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!

(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 decembrie 1989)

“Şi atunci când l-aţi ucis şi de ce/ Şi cine eraţi voi să-l ucideţi?/ Cădeţi în genunchi şi închinaţi-vă/ Şi cereţi odată iertare.”

Adrian Păunescu, Recurs pentru Nicolae Ceauşescu

Şi atunci a fost ucis

pentru cele şase ordine de a trage în populaţia României! Pentru că a trimis tancurile împotriva

oamenilor cu piepturile goale, pentru că i-a împuşcat în spitale, pentru că le-a ars trupurile şi le-a

aruncat la canal.

Pentru mia de morţi şi miile

de arestaţi, maltrataţi

şi răniţi.

Şi cine eram noi, cei care nu l-am ucis?

Eram victimele lui de 45 de ani. Eram deţinuţii lui, prizonierii lui, sclavii lui, cei care n-au putut fi

liberi ca fiinţă umană cât a trăit el, ultimul Dictator.

Şi nu vom cădea în genunchi, şi nu ne vom închina în veci la mormântul lui.

Şi nu vom cere iertare celui ce a comandat să se execute foc în propriul popor.

Câtâ vreme cei minţiţi de el, arestaţi de el, schingiuiţi de el, asasinaţi de el, cei care au pierdut din

cauza lui un fiu, un frate, un părinte, un soţ, un prieten, un drept la fericire, nu vor face primii semnul

iertării unui Criminal al românilor, cum nu a mai fost altul,

pe numele lui infam,

Ceauşescu.

“I-am ars doi câte doi!”

(Gheorghe Zâmbroianu, unul dintre muncitorii care în noaptea de 18 spre 19 au ars cadavrele aduse de la Timişoara)

Şi în “cea mai supravegheată societate din Europa”, după Virgil Măgureanu, la mai puţin de un an de la rugurile din Decembrie, în parte, au reuşit. De evidenţiat că “prada”, spre deosebire de alte ţări apropiate, a fost disputată cu mijloace soft. N-au fost apreciate utile luările de vieţi omeneşti. Românul de rând era o plastilină îndelung frământată în palma Securităţii. Surpriza din Decembrie nu s-a repetat. Poporul a depus armele la poarta celor pe care îi învinsese într-un blitzkrieg. În numai un an România s-a întors la trecut. Ultimele convulsii ale rebeliunii s-au stins în decembrie 1990. Veteranii Revoluţiei, mulţi dintre ei oameni mici prinşi în vâltoarea evenimentelor mari, au fost ulterior cumpăraţi cu aniversări, cu prăvălii, cu decoraţii. Ori a fost chemată moartea să-i ia mai repede! Asta când nu au ales să emigreze. Chermeza se sfârşise. A urmat apoi ştergerea urmelor. Fotografiile, filmele, puţinele documente ale Revoluţiei, legitimaţiile, steagurile decupate au dispărut de pe piaţă. A avut loc, în schimb, invazia impostorilor ce aveau să transforme vinul nobil în poşircă. Guvernele nevolnice (“care s-au înşelat în toate, care nu au prevăzut nimic şi care n-au îndreptat nimic“ – Andre Tardieu, Aroganţa în faliment) continuau să administreze o ţară ca dintr-o cazemată cu ambrazuri. În relaţiile externe am abandonat tot ce s-a putut: suveranitatea, Basarabia, Bucovina. Naţiunea română a redevenit o mulţime. Românii au şters-o spre Stambul ori spre pieţele de profit şi prostituţie ale Italiei şi Iugoslaviei. Au fost supuse jafului sălbatic livezile, pădurile, gazele ori petrolul, iar industria grea a fost transformată în fier vechi. Au urmat privatizările, împroprietăririle frauduloase, hoţii cu acte în regulă. A urmat restituirea patrimoniilor unor urmaşi problematici. Au apărut mafiile recuperatorilor, notarilor, poliţiştilor, avocaţilor, magistraţilor. Centrul Timişoarei revoluţionare a fost abandonat în mâna ţiganilor. (Ideea după care proprietatea e sfântă numai dacă este obţinută cu mijloace sfinte, agonizează în România). Oligarhi cu originea în Codul Penal şi-au sporit nemăsurat avuţiile. A urmat desfrâul, transformarea româncelor în marfă de export, alterarea iluziilor, decăderea unei societăţi lipsite de tradiţia nobleţei şi robusteţii. Sosirea fostului Rege Mihai nu a adăugat lumină în tabloul sumbru al unei naţiuni în descompunere accelerată. Dimpotrivă, pretenţiile lui au devenit curând exorbitante. Dar perdantul român ştie să-şi suporte cu stoicism condiţia. Duse erau vremurile solidarităţii, ale sacrificiului, ale speranţei într-o altfel de Românie. România lor se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri. O, tempora…

Pe de o parte o putere împrăştiată, dezlânată, pe de altă parte o putere subalternă care a găsit prilejul de a se desprinde de motivul ei de a fi. Dar cum? Avea la îndemână structura, metoda, doctrina, expertiza, mijloacele, complicitatea celor veşnic neputincioşi, a viitorilor parveniţi inevitabili şi a veşnicilor şi actualilor laşi. O vreme a ezitat.  Furtuna a continuat să ridice valuri gigante. Dar şi indignarea şi violenţa urii şi a răzbunării obosesc. Şi într-un moment de acalmie a apărut din nou ea, Securitatea… La intersecţie, acolo unde drumul vechi îşi vărsa gunoaiele în drumul ce urma. Securitatea a fost primul gunoier, primul debarasseur şi primul “restaurator” al unei ordine minimale pe pământul răvăşit de Revoluţiei. Ce a făcut? Şi-a căutat goarna şi prin pâlnia ei a aruncat în eter semnale neaudibile. După care au venit şi ceilalţi. Au pus la cale un plan de urgenţă. Şi cu mânecile suflecate s-au pus să salveze casa dărăpănată a românilor. Securitatea a fost „primul constructor”, prima voinţă a “coerenţei”, singura voce inconfundabilă, primul semn că avea de ce să se teamă, de aici încolo, anarhia naţională! Și primul ei arhitect clandestin. Totul a urmat din această judecată a celor ce mai puteau apela la serviciile ei. Indivizii, guvernele, nici urmă… O ţară locuită de improvizaţie, de orbire, de disoluţie, în absenţa stăpânului împuşcat. Ce eroare… A mai rămas Securitatea să pună lucrurile cap la cap, să preia puterea pentru a-i da un „sens”. Ce-i reproşăm? Ea nu a preluat decât ceea ce nu folosea altora: puterea oamenilor! Şi în acțiunile sale, „pompierul” naţional a trebuit să aleagă între mai multe soluţii. Încotro? Spre Gulag? Spre experienţa rusească? (În Rusia preluarea a decurs în forţă, căutând capitularea viitoarei societăţi. Rezultatul îl vom afla în viitorii câţiva ani.) Spre regimurile torţionare, spre credinţa întunecată a exceselor, spre trecutul dictaturilor? Răspunsul a fost cu mult mai simplu. Nu prin rapt, nu prin violenţă vizibilă, nu prin represiunea drepturilor, ci prin anestezierea ori aţipirea lor, nu prin război civil, ci prin recuperarea răbdătoare a acelui rest de putere ce prisosea milioanelor de cetăţeni tradiţional turmentaţi. (Este prima care a revertebrat statul – în felul ei, evident!) Şi uite aşa, în circumstanţe ce vor rămâne veşnic necunoscute, Securitatea, profitând de suspiciunea generalizată privind intervenţia KGB-ului în schimbările recente, a decis: “Confiscarea!”

O Securitate „eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns preşedinţi, miniştri, senatori, deputaţi, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevăraţii autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989!

Disperarea colectivă este cel mai puternic agent al ruinei… Disperarea duce la eroism sau laşitate La laşitate, mai cu seamă” scria, în 1970, Emil Cioran. Disperarea colectivă a mulţimilor laşe înainte de revoluţie. Disperarea colectivă a eroismului în zilele lui Decembrie. Cărora le-a urmat disperarea cenuşie a subzistenţei… fără mândrie, demnitate ori ideal. Ignoranţa, resemnarea, defetismul, cultura abandonului… Ratarea intelectualilor. Schimbarea numai la faţă. Abrutizarea. Frustrarea celor neluați în seamă după cea mai importanta bravură a vieții lor, dezgustați nu de revoluție, ci de urmările ei. Invidia. Resentimentul. Actualizarea viziunii clasicilor ce întrevăzuseră tarele de caracter ale societăţii: patriotismul scrutător al unor Bacalbaşa, Drăghicescu, Manoilescu, Rădulescu-Motru, Mehedinţu, Caragiale, Eminescu, Petre Pandrea, Cioran… Oglinda ce se încăpăţâna să arate un chip slut unei naţiuni în suferinţă, cu harul de a trăi săracă într-o țară bogată. Şi singura soluţie: nu încă o revoluţie (miracolele nu pot fi reduplicate), ci spargerea oglinzii! Întregul românesc a dispărut în neant. Românii redeveniseră iarăşi nişte mici singuratici. În jurul lor nu mai exista decât o frontieră a ţăranului lui Rebreanu, Ion, a animalismului lui sălbăticit şi flămânzit de veacuri, a unei bulimii insaţiabile ce a inflamat intestinele unei generaţii răvăşite, fără prea multă minte.

În esenţa ei, puterea publică n-a fost nicicând pusă în serviciul poporului. De aici uşurinţa cu care poporul a cedat şi cedează ceea ce nu i s-a părut niciodată al lui! Cât priveşte libertatea, cum ea nu i-a fost lângă leagăn, înţelegem de ce astăzi nu o recunoaşte în nevoile sale. Câteva motive pentru care arareori poporul s-a împotrivit îngenuncherii sale. Şi o explicaţie sumară a împotrivirii şterse la tentativa de confiscare!

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi 2009. Căderea noastră a Bastiliei ne-a aruncat, sărind peste Adunarea Constituantă, peste Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, peste Comuna din Paris, peste girondini ori iacobini (la noi n-au existat ghilotine), peste Convenţia Naţională, peste decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, peste Directorat, peste Consulat, peste Lovitura de Stat din 18 Brumar, peste împărăţia revoluţionară (“Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat pe principiile care au început-o: ea s-a încheiat!” – Napoleon Bonaparte), de-a dreptul în domnia regelui Ludovic al XVIII-lea, altfel spus, în Restauraţie! Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990, Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat. Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni, actualizând impresia că, în istoria sa modernă, poporul României, de bună voie şi nesilit de nimeni, se lasă uşor făcut prizonierul guvernului său. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, și ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii (Revoluţia nu a vindecat-o de tarele ei dobândite, între care resentimentul şi natura ei digresivă. 7 zile de tratament radical nu s-au dovedit de ajuns pentru o vindecare definitivă! Comportamentul ulterior a urmărit linia descendentă a descompunerii ei morale…), delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Prin ’90 mă ameninţau scrâşnit pe stradă, mă înjurau din curţile vilelor din Cartierul Primăverii, îmi trimiteau scrisori anonime cu acuzaţii (pentru vina de a fi fost, pe rând, fesenist, secesionist, revoluționar, profitor, regalist) şi blesteme, ameninţări cu moartea, cu însemne legionare, îmi telefonau cu voci viermănoase de abia intrat în camera de hotel de la Flora, mă arătau cu degetul de la ferestre ori îmi lipeau bilete scabroase pe uşa liftului la Timişoara… Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Dumnezeule! Cum sună astăzi ideea Reconcilierii! („Clasica apărare a călăilor care, după 1989, trăiesc liniştiţi în locuinţe confortabile, în case de vacanţă, în timp ce victimele continuă să-şi panseze rănile!” – Stéphane Courtois) între aceşti copii şi adolescenţi şi sceleraţii care i-au ucis! Manipularea merge întotdeauna în întâmpinarea răului dinăuntru. Ştim astăzi, în sfârşit, că adevărata capodoperă a Securităţii este majoritatea tăcută. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă! Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

“De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea.”

(Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

“Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.”

(Ofiţerul recrutor H.I.)

“După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ’70 erau informatori.”

(fiul scriitorului Ion Lăncrănjan)

“Am colaborat cu Securitatea din patriotism.”

(Dan Zamfirescu)

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! În douăzeci de ani, România a murit de douăzeci de ori iar Securitatea nu a murit niciodată. Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia (cinci milioane şi jumătate de români au murit în ultimele două decenii, luând cu ele în pământ amintirea Revoluţiei) şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm să vorbim, cum a fost trăită, limba de simţăminte a părinţilor. (Limba unui popor este ca o religie cu care ne cununăm pe viaţă. Ori o biserică prin care se perindă neamurile smerite ale vremurilor.) Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. E nevoie de o imaginaţie colectivă fabuloasă pentru ca noua generaţie să simtă din nou spaima, indignarea, suferinţa şi furia celor pe care i-a lăsat în urmă! Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaște numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat chipul lui Eminescu, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie? Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuințe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul, atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul cel bun pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea!

Sunt erori care, repetate, pot descalifica un popor! Revoluţia română a constituit o fericită erată de comportament a unui popor subjugat. După 45 de ani de complicitate şi consimţire, generaţia noastră s-a revoltat, mai întâi împotriva propriei lasitudini. A alungat un dictator susţinut de una dintre cele mai represive poliţii politice Securitatea! Şi-a recuperat demnitatea ce părea compromisă. A urmat o perioadă de tranziţie sură. De la întuneric la lumină, străbătând o antecameră de ceaţă. În care, iarăşi, s-a rătăcit. Un sondaj recent a dat la iveală o nostalgie nocivă. La întrebarea: “Cât de bine credeţi că ar fi pentru ţară să aibă un conducător puternic, care nu-şi bată capul cu Parlamentul şi alegerile?” românii au răspuns cu un procent covârşitor de 70%! Demnitatea, devenită deja o piedică, libertatea, pentru şapte din zece români, nu mai au preţ. (Libertatea, demnitatea: privilegii ale condiţiei umane) Ne aglomerăm spăşiţi la poarta unei închisori din care abia am evadat. Ne oglindim în chipul slut al unui big brother care ne-a mai răpit cândva libertatea. Capitulăm periculos, cu un rânjet ridicol pe gură. Cădem pe drumul urcuşului obligatoriu într-un moment în care până şi cei mari se clatină pe creste. Miroase a declin pronunţat. Roca românească are consistenţa melasei. Se caută o mână forte ca să ne scutească de responsabilitatea demisiilor noastre. Un preşedinte american abia ales le-a cerut compatrioţilor, în buna tradiţie a lui Thomas Payne, să se ridice din praf, să se scuture şi să meargă mai departe. Un preşedinte dâmbovițean, în schimb, vrea să-l întoarcă în praf pe românul obişnuit căruia, într-un moment de gravă neatenţie, i s-a furat puterea. Şi asta în timp ce România defetistă, săracă şi necăjită, ce nu mai poate fi decât compătimită, s-a scufundat într-o tăcere de mormânt. Poate cea mai scrutătoare privire aruncată în oglinda României,  a lui Emil Cioran, scria în 1937: ”Mulţimea vrea să i se comande… Ea nu aşteaptă altceva decât dezintoxicarea de libertate… Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile…” Nimic n-a fost clintit. Libertatea de după 1989 s-a dovedit la fel de inutilă, la fel de demnă de ură. Căderile şi urcuşurile neamului românesc o duc tot mai jos! Ceea ce era un deficit de energie în 1937 a devenit o pierdere ireparabilă în 2009. Nu mai putem spera decât într-o misiune salvatoare, o minune mai tulburătoare decât cea din 1989. Dacă va mai fi cu putinţă. Dacă îi vom mai prinde zilele. Dacă ochii orbi şi urechile ferecate se vor mai vindeca vreodată… (Asta explică, în parte, capitularea înaintea culturii Securităţii, o capitulare ce are un adânc suport istoric, venit din istovirea unui neam care deschide poarta libertăţii dar nu mai are puterea să treacă şi dincolo de ea.) Nu cred că în această ţară se va mai naşte un viitor! Totul este un trecut, un trecut care se repetă, un trecut interminabil, un trecut fără vindecare, o rădăcină otrăvită care a urcat până şi în frunza cea mai de sus, până şi în mugurul cel mai tânăr.

Oligarhia, în România, este numele postdecembrist al Securităţii! Membrii ei sunt miliardari, proprietari funciari, bancheri, demnitari. De înţeles de ce nu a funcţionat comunismul aici. Cu cine? Cu o nomenclatură venală? Cu serviciile cinice? Cu o intelectualitate decăzută? O altă contradicţie în termeni! Dacă am aminti doar enorma cantitate de ceauşeşti puşi pe note muzicale, de hârtie, de uleiuri, de bronz, de marmură, lăsate moştenire remuşcărilor publice de culturnici la căderea lui Ceauşescu însuşi, într-o zi de decembrie… Contrar frumoasei definiţii a rolului intelectualului, dată de un filozof contemporan, pe care nu mă abţin să o reproduc, pentru a o aminti celor ce confundă condiţia intelectualului cu aceea a valetului intelectual, colecţionar de vanităţi oficiale şi diplome, încă neieşit de sub tutela feudală a “monarhului” obişnuinţa cu nedreptatea, cu abuzurile, cu minciuna, este o tradiţie românească. În ţara aceasta hoţii nepedepsiţi sunt negustori cinstiţi, iar asasinii din decembrie beneficiază din plin de prezumpţia de nevinovăţie. Doar au murit numai 1100 de oameni, ce naiba! Legea discriminează fără să ezite între marii şi micii vinovaţi. Primii sunt exonerați, răsplătiţi, ultimii sunt pedepsiţi. Furtul unui ou a devenit mai grav decât raptul unei naţiuni. Oligarhia fără petliţe, între timp, şi-a segregat interesele. A apărut concurenţa pe piaţă. Firmele (tot ale lor) de protecţie şi pază îi apără pe profitori de frustrările celor abuzaţi. Unii îşi duc copii la şcoli înalte, la Geneva, Londra ori Paris. Alţii şi-i retrag de la şcoală. Tineretul emigrează în masă. România de astăzi e locuită de români conformaţi, aserviţi. Un milion dintre ei au şters-o spre paradisuri ceţoase, departe de Ţara lui Dracula. Au rămas pe loc păguboşii şi şmecherii. Păguboşii – anonimi; șmecherii, în schimb, desfiguraţi de cupiditate, dau tonul unei societăţi pângărite. Au apărut pe lângă monarhii etnici şi regii corporatişti: regele parcărilor, regele gunoaielor… Metresele preşedinţilor devin miniştri şi deputaţi. Agenţii de influenţă zburdă la vedere, căci serviciile secrete legale n-au timp de nimicuri. Cine să mai spioneze? Ce anume? De ce? România este o carte deschisă, în care realitatea scrie nestingherită apocalipsa ei. Este şi acesta un câştig neaşteptat. Insignifianţa sa nu mai are duşmani în lume. Maghiarii nu o mai revendică la Coroana Sfântului Ştefan dacă o pot ocupa cu acte în regulă. Ruşii n-au timp de fosta lor vecină. Ucraina o ignoră. Europa o vrea din principiu. America o foloseşte la bucătărie. Prestigiul românesc e la pământ. Ne-am încadrat perfect în lumea celor fără rost. Pe care nu-i mai poţi deplânge. Ce-şi face România cu mâna ei nu e egalat decât de indiferenţa lumii şi dispreţul realităţilor. Dar toate au o explicaţie, toate au un răspuns. Marasmul de astăzi al statului român este triumful absolut al Securităţii!

Nu există un model salvator pentru România. România e, în schimb, un model de evitat pentru lume! Un model de inadecvare la progres, democrație, modernitate. Pentru unele popoare viitorul a devenit o poartă tot mai strâmtă. Cum va reuși această țară pervertită să reziste șocului supraviețuirii pe o pistă de competitori disperați? Revoluția a făcut-o, cu 20 de ani în urmă, să merite respectul națiunilor. A avut această șansă, a ezitat, a pierdut-o pentru totdeauna Și responsabilitatea își numește astăzi făptuitoarea: Securitatea! Și toate astea într-o societate dislocată din credințele sale fundamentale: credința fondării, credința păstrării, credința dăinuirii… Reușita blestemată a Securității a fost s-o poată desprinde de izvoarele drepturilor ei naturale.

Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a amneziilor generale? Cum de poate s-o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?

Uzurparea de merit este o trăsătură de caracter a imundului românesc. Securitatea rămâne singura care ar putea prezenta portretul robot al acestui popor pe care, de altfel, l-a terorizat îndelung. Ea a ştiut cum să-l ia! Ademenindu-l ori ameninţându-l, dar amintindu-i continuu că, aşa cum a făcut-o de atâtea ori, îi poate mutila caracterul. Ceea ce a şi reuşit, într-un sfârşit agonic de secol. În România lungilor ani comunişti au coexistat mai multe popoare: poporul dobitoc, cu prelungirea lui apocaliptică în ziua de astăzi, poporul activiştilor, poporul delatorilor, poporul nomenclaturii, poporul securist. După Revoluţie a dispărut, ca prin minune, poporul partidului comunist. Cele patru milioane de membri pcr s-au scurs sub pământ. Poporul informatorilor, când n-a putut emigra în SUA ori Suedia (state ce au adăpostit de-a valma securişti, informatori, filori, torţionarii anului 1989, cu același calm cu care au refuzat cererea de adăpost a unor bieți azilanţi economici), s-a ascuns adânc în hrubele societăţii. Doar poporul securist a reuşit să nu-şi piardă cumpătul şi să menţină controlul, chiar şi după ieşirea forţată din scenă. Numai foştii, înalţii şefi pensionari, au fost abandonaţi proceselor mai mult morale decât penale. Dar structurile, deşi rarefiate, au rămas active. A urmat anihilarea ameninţărilor, refacerea reţelelor, infiltrarea autorităţilor, retranşarea în spaţiul vital al societăţii. Doar ei au “construit” în România postdecembristă, confirmând afirmaţia unui scriitor după care “numai canaliile sunt harnice!” Tot restul a venit de la sine. Dispariţia oamenilor cinstiţi şi acapararea puterii! Puterea veritabilă! Puterea de a deţine, de a controla şi de a decide până la ultimele consecinţe.

Dar dacă poporul tace este pentru că nu a fost învăţat să vorbească! El trăieşte conform cu cutumele sale, cu obrazul grav al naturii care nu se miră niciodată. Războaie, incendii, inundaţii, cutremure, nu-i vor tulbura prea mult sufletul. El îşi vindecă rănile ori moare pentru a renaşte în acelaşi fel, la comanda unui aceluiaşi ritual supravieţuitor. Un popor este eternitatea pusă la muncă. Iar rolul său este să-şi secrete istoria, lăsând prezentul cât mai puţin răscolit. Complicaţiile încep totdeauna mai sus. Acolo unde elitele, grandilocvente, megalothymice, parvenite, epigonice, găunoase, rup continuu crustele unor răni mai vechi. O elită nu este atât partea care gândeşte, cât partea care exprimă. Ori de la a exprima la a gângăvi distanţa e lungă. Elitele ori gâştele sacre moleşite care nu au mai salvat Capitoliul? Vreme de decenii Securitatea a izbit aici în vanitatea elitelor, recrutând egocentrismul, laşitatea ori stridenţele lor.

Un serviciu secret îşi pierde legitimitatea atunci când comite eroarea de a rătăci drumul intereselor Statului pentru a apăra Conducătorul!

Cu spatele la adevăr,

încercând să se disculpe de nevoia de a-şi aminti

că atunci când a fost nevoie de ei au lipsit!

La Timişoara nu au murit oameni

pentru ca foştii securişti să le poată sfida sacrificiul. Un securism mereu în vervă, care vrea parcă să

demonstreze cât de mizerabil i-a fost rolul jucat. Un securism care şi-a trădat stăpânul atunci când a

simţit că sfârşitul lui e aproape.

Adevărul despre Decembrie 1989 al nostru

nu este identic cu acela al foştilor informatori, colaboratori ai securităţii.

Slugi trufaşe ale unui derizoriu moral deveniţi cenzorii unei Românii amnezice,

schimbând între ei amintiri culese din vremea în care priveau Revoluţia prin fereastra laşităţii lor!

De-ar fi avut măcar curajul de a comemora Revoluţia altora

fie şi prin tăcere…

În România căutarea dezinteresată a adevărului nu are  istorie! Adevărul? Care adevăr? Cel pe care puterea îl vânează în ungherele cele mai ascunse? Nu o interesează adevărul. La ce bun? Asta e lumea noastră! Nu o interesează trecutul, cum n-o interesează viitorul! Ea este însuşi prezentul fără nici o memorie. Doar secunda bondoacă mai adastă pe stranele ei. Mare, grasă, flenduroasă, ea doarme când nu rumegă clipele vieţii noastre. Şi într-un fel ne-a înlănţuit de ea. România istorică a pierit demult. În relaţiile cu umanitatea, România e reprezentată de o fantomă. Fantoma are steag, are imn, n-are, în schimb, în piept sufletul unui popor care, vreme de decenii, a fost ţintuit la marginea demnităţii. Un cimitir al viilor. Şi un refuz ascuns al Dumnezeirii. Era păgână. Iată ce i-a oferit poporului român Partidul şi dublul său represiv, Securitatea!

Cinismul la vedere a devenit o politică de imagine a guvernanţilor. Foştii capi ai Securităţii doborâţi de vârstă au primit pensii luxoase pentru a-şi îndulci nostalgiile, dar nu remuşcările. Mulţi dintre ei au devenit “revoluţionari”, consilieri ori primari, demnitari, secretari de stat ori europarlamentari, oameni de afaceri, chiar miniştri ori boşi de partid. O deasă plasă pescărească a fost aruncată peste plevuşca mulţimilor tânjitoare. N-a existat scandal naţional în care să nu fie implicaţi ei şi ai lor. Şi ca un făcut, cu totul întâmplător, tot din rândurile acestora au fost recrutaţi diplomaţii de carieră. Pentru a ”negocia” interesele trădate ale României la Moscova, la Washington, la Londra, la Roma, la Kiev, la Paris, unde au fost pierdute toate mizele. Alro, APANOVA, OTE, Petrom, tot atâtea hemoragii nevindecabile. Datoria a săltat de la zero în ianuarie ‘90 la peste 50 de miliarde douăzeci de ani mai târziu. Oligarhia securistă este astăzi o castă ascunsă, suspectată, dispreţuită, deşi prosperă la vedere! Căci ei nu se mai tem de nimic. Partidul lor orizontal, risipit, fără contur previzibil, a acoperit ca o maree de petrol albastrul timpului viitor. Şi o altă ridicare în masă împotriva lor, o altă revoluţie nu se mai întrevede.

În perspectiva viitorului România e constrânsă să nu mai aibă idei! Ea există, şi nimic mai mult. Se poate trăi şi fără libertate, şi fără drepturi, şi fără democraţie. Poporul român o dovedeşte. El stă. Aşteaptă. Stagnează. Tânjeşte. Nefolositor lui însuși, pradă facilă a unor atracții gregare, a tendinței de supunere, autoflagelare și dispreț de sine, supus tentației iscodirilor indecente el se uită pofticios prin gaura cheii la banchetul celor bogaţi. Şi când nu-i invidiază, îi pizmuieşte. Securitatea i-a frământat plastilina în aşa fel încât figurinele ieşite din mâinile ei miriapodice, pe bandă rulantă, să semene perfect între ele. Există deja un consens stabil între manipulaţi şi manipulatori. Modelele Securităţii sunt imitate. În ţara aceasta a fi fost securist înseamnă a fi fost al dracului de deştept! Şi în vremea asta, de 20 de ani, generaţia Revoluţiei coboară, uitată, în pământ. Au prins la mase formulele umilirii celor ce au avut curajul să iasă atunci în stradă. ”Ce aţi căutat, profitorilor?” Dar şi formula: “Lovitura KGB!” Oricine înfruntă Securitatea, sau umbra ei omniprezentă, este o unealtă a Moscovei, un gru-ist, un kgb-ist! Nu degeaba un fost preşedinte a declarat, la plecarea de la Cotroceni, că a fost învins de securişti. Urmat de un fost premier care mărturisea că fără „ei” nu poţi face politică!

“Aici toată mass-media este ţinută în frâu de aceşti foşti aflaţi în relaţii strânse cu actualii. Trăim într-o ţară în care tot ce înseamnă business capitalist s-a realizat după 1990 prin furt, astfel încât toţi sunt şantajabili, există reţele de interconectare între ei… există creat un sistem pus la punct de autoreglare şi reechilibrare… Ţara este la mâna lor. Trebuiesc create baze de date cu ei şi respectiv încrengăturile dintre mafioţii români, dintre care capii şi principalii organizatori sunt foştii şi actualii securişti.”

(Eduard Ovidiu Ohanesian)

Au murit 1104 oameni, ei şi? Aveau să mai moară sute de mii de viaţă mizerabilă, înfometaţi de noul regim! Alte milioane au fost gonite din ţară şi acum spală privatele străinătăţii. De vină sunt totdeauna alţii! Bătutul obrazului ori arătatul cu degetul nu-l intimidează. Dimpotrivă. Când nu pot corupe elimină, securiştii! Care securişti? Numai oameni capabili, pregătiţi, patrioţi – votaţi într-o veselie, şi în 1990, şi în 1992, şi în 1996, şi în 2000, dar, mai ales, în 2004 – care, în 1989 au trecut şi ei pe acolo… Doar pentru a-şi apăra patria… De duşmanul sistemului, lumea! A trăi în afara istoriei este o specialitate a la roumaine! Autarhia locului presupune să dormi îngheţat bocnă şi gol puşcă pe pământ în mijlocul iernii şi să îndrăgeşti anotimpul! Aşa i-au “îndrăgit” românii şi pe Carol al II-lea, și pe Antonescu, și pe Dej, și pe Stalin, și pe Ceauşescu, şi pe ex-regele Mihai, primit cu plecăciuni şi împodobit cu castele, şi pe ruşi, germani ori americani. Pe oricine altcineva decât pe ei înşişi, sufletul lor, puterea lor, credinţa lor. O ţară de care poporul se leapădă este ca o casă fără adresă. În Decembrie 1989, câţiva români hotărâţi i-au bătut în cuie, pe gard, o plăcuţă de tablă pe care au scris cu litere de sânge: „România”. De atunci au dispărut şi placa şi casa.

Unde sunt, în vremea asta, guvernele României? Unde e Parlamentul? Justiţia? Ce fac oamenii de rând când le este furată, din nou, soarta? Securitatea deţine secretul chimic şi al acelui drog ce provoacă defetismul naţional. Ea ştie să înmoaie, să cumpere ieftin, să intimideze ori să ameninţe, nu cu moartea, ci cu şomajul şi înfometarea. Amăgindu-i pe naivi că este “naţională”, Securitatea apatridă  practică mondialismul, cosmopolitismul. Grija ei principală este absorbţia în structurile occidentale. Nu este de crezut că marile cancelarii nu ştiu cine posedă ori conduce la Bucureşti. Dar capitalismul contemporan are nevoie de oligarhi şi acolo unde nu există altă tradiţie. Exemplul rus e molipsitor. KGB a fost re-încoronat la Moscova. Rusia turmentată şi flămândă se simte, în schimb, măgulită de restituirea statutului ei de mare putere. Zdrenţăroşi dar patrioţi îndârjiţi, ruşii mor cu milioanele în şanţuri, dar o fac cu credinţa în viitorul Rusiei. Dar nici măcar aici românii nu îi urmează. Credinţa în viitorul României a dispărut demult. Românii nu dau doi bani pe ţara lor care nu dă doi bani pe ei. Nu-i o ţară căreia să-i fii recunoscătoare! Ca şi surioara ei mai mică, Basarabia, România îşi exportă singura sa marfă: locuitorii pe care nu mai poate să-i hrănească! Minoritatea celor harnici a plecat, lăsând în urmă hoardele de asistaţi. Nu i-a mai rămas un popor, ci o mulţime flămândă, primitivă, cu inşi bezmetici, lacomi, insensibili, cu inima de iască şi mintea congelată, cărora le e frică şi de umbra lor, cărora le e frică de frică, nemaireacţionând nici măcar la propriile suferinţe, confirmând parcă Regula lui Pareto şi principiul puţinul esenţial şi mulţimea fără valoare, al lui Joseph Juran, după care istoria este fapta celor virtuoşi dedicată celor fără valoare! O mulţime buimacă, încasatoare, strivită fără milă sub şenilele perfidiei puterii bine ascunse a Securităţii.

Câtă vreme Paul Goma (ţintă a CIE în două rânduri, în 1980 și 1982), îşi trăieşte destinul apatrid la Paris, Vasile Paraschiv îşi refuză medalia consolatoare la Cotroceni iar doctorul Cană este un “anonim” pe trotuarele Capitalei, e semn că “banda de asasini” de la DIE (după François Mitterand) domneşte la Bucureşti! Generalul securist de sinistră celebritate, autorul expresiei: “din când în când nu strică să-i ciomăgeşti pe unii, ca să le vină mintea la cap”, care îi smulgea primului disident firele de păr din barbă iar pe ultimul îl maltrata repetat în stradă, primeşte astăzi o pensie consistentă de la statul român. Și astăzi în Cartierul Primăverii continuă să domicilieze cavaleri ai crepusculului. Armătura gelatinei româneşti este made in Secu. Securitatea! Ce ecou lugubru… Deși doar datorită ei mai dăm semne că nu curgem ca piftia, că existăm. O Securitate “eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns președinți, miniștri, senatori, deputați, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevărații autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989! Dar totul e cu putinţă într-o ţară unde orice ai face, nimic nu se poate schimba. Fatalismul românesc ţine de joasele obiceiuri. Ultimele decenii n-au adus nimic nou în ascensiunea Securităţii. Comploturi, intrigi, complicităţi la vedere, sprijinul majorităţi tăcute, versatilitatea intelighenţiei, teama de trecut şi viitor, au format ingredientele liantului salvator. E adevărat că astăzi nu te mai arestează nimeni la miezul nopţii, nu te mai aruncă într-un beci, nu-ţi mai stinge ţigara pe obraz, nu te interoghează atârnat de tavan, nu te mai scuipă, nu-ţi mai violează nevasta, nu te mai umileşte în faţa copiilor, nu te mai ucide. Represiunea directă a devenit invizibilă. Brusc nu mai ai drepturi, nu mai are cine să ţi le apere, nu mai poţi dovedi că ai fost lezat, nu mai poţi convinge pe nimeni că eşti o victimă, deşi continui să fii! Securitatea şi-a rafinat metodele. Ea nu mai este una singură, nu mai are un singur cap, un singur sediu, o singură instituţie, braţul lung al puterii s-a transformat în caracatiţa cu o sută de tentacule ce plutesc în apa tulbure a societăţii, gata să captureze profitul ei primar: puterea de a deţine! Securităţile statului român sunt ca o constelaţie de găuri negre. Ele doar înghit vlaga societăţii, transformând-o într-un cont la bancă privat, ele doar exportă ceea ce nu mai este al ţării, zestrea sa, patrimoniul său milenar. Ele vând ceea ce nu este al lor cu aerul că România le aparţine, nu că ele aparţin României. Securităţile stau ascunse, dar muşcătura lor infernală face să sufere trupul naţiunii, inventând dezinformări, manipulări, curbe de sacrificiu şi crize fără sfârşit. Securităţile s-au retranşat din realul palpabil în mâlul înecăcios al represiunii care ştie, care pândeşte, care acţionează, care, într-o zi, te-ar putea izbi iar. Aproape un infinit al terorii difuze ce înfricoşează şi astăzi conştiinţa temătoare a demnităţii româneşti. Câtă a mai rămas după anii hard în care, venită din imundul comunist, iată, i-a supravieţuit.

Manipulează şi lasă-te manipulat, asta e viaţa! Dar în teoria schimburilor guvernează nevoia unui echilibru. Nu poţi schimba mai mult decât te laşi schimbat. Dar puterea de a schimba trebuie controlată. Ceauşescu a manipulat fără a se lăsa manipulat de suferinţa românilor. El n-a suferit nevoile, frigul, foamea, nu a stat la cozi pentru un litru de ulei şi un kilogram de carne, manipularea a fost dirijată într-o singură direcţie, până într-o zi… Dreptul la manipulare a destinului unui popor revoltat a spulberat, în cele din urmă, puterea de manipulare a regimului Ceauşescu. Dictatorul a devenit istorie, manualele, metodele, tehnicile şi pupitrele de comandă au rămas. Şi manipularea a continuat să funcţioneze. O industrie ce a scăpat neatinsă dintr-o perioadă agitată. Şi atunci s-a pus, din nou, problema convocării unor profesionişti…

Un participant la Revoluţia de la Timişoara, la o întâlnire în luna decembrie, și-a făcut cunoscută frustrarea în orașul pe și care l-a smuls de sub pumnul Dictaturii. “De ani întregi mă simt un prizonier în ţara mea! Recent am fost implicat într-un proces. La un moment dat, avocatul, un prieten al meu, mi-a şoptit: “Şeful de complet este un fost ofiţer de securitate iar procurorul din faţa lui este un coleg din poliţia politică.” Am continuat discuţia afară. Avocatul a mers mai departe: “Proprietarul mall-ului unde îmi fac cumpărăturile e şi el un fost securist. Directorul băncii la care-mi depun economiile este un fost securist. Am trimis din circumscripția noastră în Parlamentul României doi foşti ofiţeri de securitate. În guvernul României sunt tot mai mulţi securişti. De oriunde ai privi puterea publică, dai de ei. Acum sunt pretutindeni. Republica Securistică Română e un fapt împlinit! Resemnează-te! Ne-au înfrânt. Şi ne-au dat la o parte!”

Inima e de stânga, mintea este de dreapta! Inima Securităţii nu a fost niciodată de stânga. Ea a avut mereu forma pungii cu arginţi a lui Iuda!  Mercenarul naţiunii a acţionat contra cost. Iar când plata nu a mai venit, şi-a luat plata singur. Când generalul Vlad, în căutarea unui Jaruzelski, i-a propus  generalului Milea eliminarea lui Ceauşescu, a făcut-o din calcul, dintr-un calcul fără convingeri. Iulian Vlad intuia deznodământul, chiar dacă nu credea în el. Nefiind însă destul de persuasiv, a fost refuzat. Milea, un slujbaş model, a continuat să execute ordinele Comandantului nemilos. După care s-a sinucis. Degeaba. A fost o decizie personală. Cât priveşte soarta generalului Vlad, (căruia ulterior i-a fost făcută cunoscută pledoaria pro-securitate: “Aţi ignorat sau nu aţi cunoscut sentimentele faţă de ţară şi popor ale celor care se găseau atunci în serviciul Securităţii”) el şi-a pierdut ”lovitura de stat”! Atunci a fost momentul loviturii de forţă. Nu mai târziu, când generalul Victor Atanasie Stănculescu, abia scăpat din Timişoara, nu putea da nici măcar o lovitură de palat. Asta ignoră istoriografii Securităţii. Securitatea a ratat atunci “albirea” mult dorită! Şi de atunci mantia ei a rămas pătată de sânge. Dar să nu confundăm Securitatea cu fostul ei şef. Generalul Iulian Vlad a dovedit mai multe scrupule decât organizaţia sa. A pătimit cu ani de închisoare. A tăcut. După eliberare trăieşte modest. Nu a fost cazul Securităţii. Ea nu a a fost condamnată. Nu s-a retras la mănăstire. Nu a simţit gustul vieţii de penitenciar. Nu trăieşte modest. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Moţiunea privind accesul la Dosarele de securitate din 1991, Legea Ticu de mai târziu ori proiectul legii lustraţiei nu au lezat-o! Şi nu s-a simţit nici o clipă vizată ori vinovată! Dimpotrivă, spiritul de revanşă o animă. Generalul are toate motivele să se simtă ruşinat. Copilul său de suflet, în proces rapid de parvenire, a devenit nu o fantasmă a celor cândva terorizaţi de ea, ci un comando de pedepsire, un temnicer, un persecutor, un monstru. Fosta Securitate, practic, nu mai există. Există, în schimb, securiştii. Spre deosebire de kgb-işti, ei nu au construit un turn vertical de forţă, ci un câmp orizontal al complicităţilor profitabile.

Suveranitatea înseamnă libertate!” Nu le mai avem, nici pe una nici pe alta! Securitatea a compromis suveranitatea şi a dezonorat libertatea. Statul pe care l-a trădat nu mai are resursele libertăţii. Proprietăţile lui au fost expropriate. Puterea sa a fost dezarmată. Acesta a fost, în parte, preţul conversiei unui cazier abject şi al unui chip vinovat. A retrocedat avuţiile poporului unor particulari străini cu drepturi în evul mediu. A adus feudalismul în furgoanele mondializării. Doar pentru ca noii stăpâni ai timpului din urmă să-i lase în pace. Şi au fost lăsaţi. Nici o judecată dreaptă nu a urmat trecutului lor. Consiliul Europei a blocat procesul comunismului represiv. În pofida milioanelor de morţi ai estului, vestul şi-a pus mâinile la ochi. Dar cei ce refuză să fie martorii unei crime devin la rându-le complici. Confiscarea unei naţiuni s-a făcut sub privirile lor…

Cele două mari erori ale Securităţii: de a nu se fi desprins la timp de Nicolae Ceauşescu; de a fi păstrat tăcerea vreme de douăzeci de ani asupra părţii ei de răspundere în criza gravă în care a intrat România după Revoluţia din Decembrie.

Există semne ale uriaşei presiuni pe care Armata a pus-o pe umerii Securităţii imediat după prăbuşirea comunismului, dar asta nu explică integral marea muţenie a şefilor Securităţii după ce pericolul imediat al incriminării Securităţii în ansamblul ei a fost îndepărtat. Aceia dintre ei care mai trăiesc astăzi au atins vârsta de la care nu te mai poţi teme, și totuși, refuzul constant de a oferi răspunsuri societăţii aflate în criză nesfârşită, ţine mai degrabă de o „discreție” lipsită total de onoare…

România este o ţară care se sufocă! În anul 2009, guvernul de criză a propus 71 de măsuri de ieşire din marasmul economic. Nici una dintre ele nu a vizat reducerea profiturilor sutelor de miliardari. A fost declarat un război total împotriva pensionarilor și bugetarilor, dar nici un cuvânt despre risipa clasei de rentieri, nici un cuvânt despre scurgerea neîntreruptă de valută în străinătate. Şi asta într-un moment în care noul preşedinte al SUA, Barack Obama, afirma că: ”A nation cannot prosper long when it favors only the prosperous – O naţiune nu poate prospera mult timp când îi favorizează doar pe cei prosperi.” O mică diferenţă. Regimul Securităţii nu se atinge de propriile privilegii. Vânătorile de mistreţi, balurile de cristal, viaţa de lux „nesimţit” a câtorva români, mai presus de toţi ceilalţi prin apartenenţa la un grup infracţional susţinut de la vârful statului. Odată ajunse în dreptul lor, instanţele de judecată se blochează întroienite, câtă vreme complicii se recunosc de o parte şi de alta a pupitrului. Închisorile sunt numai pentru plevuşcă. Statul este un brad împodobit cu cadouri pentru cei ce l-au tăiat ilegal din tot mai rărita pădure românească. Tot mai puţini sunt românii care reuşesc să se desprindă de leşinul societăţii. Şi o scăpare din paradisul de la noi este o evadare în infernul străinătăţii. Paradisul Securităţii! În cea mai bună lume dintre lumi, România se simte îndestulată şi fericită. Altceva nu a fost învăţată să gândească, să simtă… Pentru ea (e deja o tradiţie), viitorul este totdeauna mai rău decât prezentul! S-a obişnuit cu penuria de drepturi, cum nu s-a acomodat cu excesul de libertate! Prea multă libertate! Sosirea unui regim de mână forte ţine de fantasma dominantă a societăţii. Dar există şi o speranţă. Uitarea, abrutizarea, turmentarea. Românul primitiv care se înjură, se îmbrânceşte şi se încaieră cu el însuşi în mijlocul intersecţiei. Hrana lui spirituală este un mix de sentimentalism duios, dramolete, manele. În garnizoana sa natală bântuie soldaţi vagabonzi care trag de lesă câini rătăciţi de turmă. De aceea guvernul anului 2009 a propus 71 de mijloace de ieşire din criză. Cu excepţia unuia singur. Decontaminarea. Şi aruncarea Securităţii din cârcă!

Anul 2009 a găsit Securitatea mobilizată pentru asaltul final! “Să terminăm odată cu ideea de Revoluţie!” (Revoluţia care le aminteşte şi astăzi coşmarul din Decembrie!) Remilitarizarea secretă a societăţii fiind încheiată, armada agenţilor și a colaboraționiștilor a fost pusă pe picior de război! (Cu puțin înaintea alegerilor prezidențiale din 2009, ca la un semn, primari, antrenori de fotbal, generali, prefecți, consilieri, ziariști, actori, scriitori, parlamentari, colaboraționiști în adormire”, au ieșit la joc pentru a-și sprijini șeful!) Contând pe indiferenţa (chiar ostilitatea) statelor Europei faţă de reformele morale ce ar fi trebuit să succeadă revoluţiilor din estul Europei (state devenite ele însele tot mai puţin sensibile la problematica protejării drepturilor omului), sprijinindu-se pe o majoritate controlată, cu miniştri interpuşi într-un guvern ce ascultă disciplinat de ordinul “Comandamentului Suprem”, cu o justiţie complice ori intimidată, cu servicii secrete subordonate și cu un control deplin privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, cu formatori (controlori) de opinie și institute de sondare proprii, cu un aparat de propagandă infiltrat şi omniprezent („Pe sticlă’ identific, analitic şi deductiv, tot felul de agenţi : de influenţă, dezinformare, intoxicare, provocare ori specializaţi în operaţiuni de război mediatic” –  Gen (r) Aurel Rogojan)…

După declaraţiile unui fost şef al SIE: ”Există în interiorul serviciilor de informaţii compartimente care fac această treabă murdară pentru că le cere cineva. Iar acel cineva este acel om suprem.” Servicii murdare sau strângerea de semnături democratice pentru o listă parlamentară, ori convocarea familiilor informatorilor la câte un miting al omului suprem, sau spionarea vieţii particulare a adversarilor politici, ori vânătoarea de vrăjitoare cu ajutorul procuraturii ori subtilizarea dosarelor de securitate a unor demnitari rostogoliţi până sus?… Şi toate astea la 20 de ani de la o Revoluţie îndreptată împotriva cultului personalităţii şi a ordinii omului suprem! Şi asta într-o ţară unde informatorii fostei poliţii secrete nu au fost condamnaţi, nu la pedepse penale, ci la obligativitatea purtării unei simple insigne, pentru a putea fi văzuţi în mulţimea oamenilor mai virtuoşi decât ei. Şi toate astea cu asentimentul unui popor căruia încă “îi e frică de cei care sunt la putere. Şi atunci frica paralizează orice tip de opinie liberă.” Şi atunci, dacă este adevărat, acestui popor sperios, obedient, delator înnăscut şi oportunist, cine i-a făcut revoluţia?

… cu falşi dizidenţi (foşti securişti ce se plâng fățarnic de represiunea Securităţii) ce produc deruta mediilor opoziţioniste, propunându-şi, cu metodele securismului intelectual, atât uitarea trecutului (dușmanul lor natural), în care au jucat rolul torționarului, cât și eliminarea oamenilor cu idei opuse intereselor lor, având alături plutoane numeroase dintr-o elită (competenţe înalte sprijinite în cârja unor conştiinţe joase) înglodată în obişnuinţa de a se vinde cui plăteşte mai mult, și o societate dezbinată, cu o populaţie anesteziată, docilă, decăzută, structura securisto-oligarhică şi-a fixat ultimele mari obiective: schimbarea Constituţiei (şi confiscarea puterilor unui Parlament şantajat şi decimat) în favoarea unui regim personal, totalitar în esenţă şi liberaloid în imagine, şi asigurarea unui nou mandat pentru preşedintele ei, de care sunt încă atât de departe cuvintele reverendului dr. Rick Warren de la învestirea preşedintelui Obama: “Dă-i înţelepciunea să ne conducă cu umilinţă!”

“Nu e nevoie să reconstruieşti Gulagul, e de ajuns să pui la respect presa, justiţia, parlamentul, pentru a obţine o societate obedientă”

(Serghei Kovalev, disident)

România e sub asediu. De data aceasta duşmanul e înăuntru. Puterea lui, mentalităţile lui, filozofia sa hrăpăreaţă. Foamea de putere a Securităţii a atins patologicul. Ea nu mai ucide ca să mănânce, ucide din obişnuinţă şi cu metodă. Ucide sufletul, şansele de viaţă, dreptul la fericire şi speranţele sale. Acest om simplificat care e românul de astăzi e odrasla lui. Un om fără alte însuşiri decât cele ce i-au fost inculcate. Frica (mulţi români vorbesc şi astăzi în şoaptă în locurile publice), slugărnicia, neîncrederea în sine a fiinţei lor care instinctiv a înţeles că nu are drepturi, resentimentele, invidia, înclinarea spre sinecurism și trădare, mitomania reflexă, șterpelirea minoră a resurselor statului care aproape că nu a mai lăsat nimic nimănui, colportarea, voinţa năruită şi vederea joasă a vieţii. Altfel spus, un non-cetăţean, o marionetă crescută şi multiplicată în creşele Securităţii. De aceea e atât de dificil de identificat motivul pe cât de uşor este să observi arhetipul. Ţara păpuşilor şi a păpuşarilor, nu se caută în alte orizonturi decât strâmtul cerc al culturii Securităţii: controlul, conspirativitatea, complicitatea, instinctul coteriei. Şi poate singura dilemă adevărată a actualei generaţii de români întoarsă din drum este dacă mai are şansa sau nu la marea evadare din sinele său colectiv întârziat, decăzut, năruit? Un individ mai poate scăpa din tiparul care l-a format, un popor cu atât mai greu, pentru că tiparul este însuşi sistemul cu care s-a obişnuit să coexiste.  Milioane de români au evadat din hinterlandul lor, cu gândul la o viaţă care să nu le mai amintească de România. „Mai bine sărac în ţara altuia decât cerşetor în ţara mea!” pare a le fi crezul. Căci, de la o vreme, au ajuns să se ruşineze în faţa altora de căminul naţional. Preferă să închirieze o garsonieră care nu le aparţine şi pe care o pot părăsi la nevoie. Dar odată ce te-ai născut în ea, mai poţi părăsi România? Marii ei gânditori au demonstrat că se poate. Că e preferabil să tânjeşti după ea decât să-i trăieşti turpitudinile. Chiar dacă o vizită de Paşte, de Crăciun îndulceşte aleanul, deşi nu stinge setea de România. Aşa ne trăim dragostea de ţară. Îngrădiţi, asaltaţi de memoria terorii sordide, de amintirea nopţilor de groază când Securitatea tropăia în inima înspăimântată a societăţii, de somnul mlăştinos în îmbrățișarea comunismului uzurpator şi sufocant… Şi tot aşa ne dispensăm de ea! Transformându-ne soarta într-o neînsemnată întâmplare, fără însufleţirea idealului şi a speranţei, ascunşi în osânza de insensibilitate a unui suflet pustiu, doar pentru a ne petrece zilele sub asediul banalităţii. Şi dacă tot nu ştim să ne revoltăm decât o dată pe secol, măcar să învăţăm a nu mai risipi trofeele Revoluţiei. Confiscarea lor a fost o floare la ureche. Douăzeci de ani mai târziu, unei ţări dată dispărută în cronicile modernităţii, i se mai aduc, cel mult, onoruri formale. Imnul său “Deşteaptă-te române!”, după Timişoara, Braşov, Bucureşti, se tânguie astăzi ca un bocet, într-un ţinut toropit. România nu-şi mai poate reveni în urma muşcăturii viperei naţiunii. De atâta vreme Securitatea nu mai este ea, suntem noi! Noi acaparăm, complotăm, trădăm, confiscăm, spionăm, reprimăm şansa noastră de a trăi istoria altfel. Noi consimţim, cu iresponsabilitatea copiilor alungaţi din fântânile maternităţii, la promiscuitate şi la dezastru.

Anotimpurile se schimbă. România ezită să o ia pe urmele lor. E singură în peisaj. Aceeaşi în pofida trecerii istoriei pe lângă ea. De o sută de ani, exigența gânditorilor ei o monitorizează cu toată grija, cu toată dragostea. Deși din 1848, din 1879, caracterul colectiv este de neclintit. Aceiaşi profitori, aceiaşi profitaţi, cu treceri dintr-o parte în alta, în umbra unui Dumnezeu decăzut din drepturi. Şi doar, din când în când, ca din senin, fulgerul unei remuşcări. Care o smulge din deşertul moral preţ de câteva zile. În calendarul seminţiei de la paralela 45, asta e Revoluţia! Adopţia unui elan lesne abandonat. După care răul, precarul, lasă-mă să te las, invidia, capra vecinului,  cicatrice ce sluţesc chipul unei naţiuni supravieţuitoare, o iau de la capăt. O moştenire otomană, fanariotă, ori un lest medieval al unui mioritism profund. “Capul plecat sabia nu-l taie!” Între puţine culmi ale neamului au existat, din nefericire, depresiuni adânci ale unor domnitori mărunţi. Despot Vodă, Caragea Vodă, Lăcustă Vodă… Aşa s-a forjat poporul român, la vârsta sa sensibilă. Între umilinţe, resemnări, capitulări, biruri, peşcheşuri, o viaţă pe brânci. Copiii lui nu au prins gustul înfruntării sclaviei, deşi un poet clasic îi îndemna: “Mai bine un vultur decât o broască râioasă!” Revoluţia a fost, dintotdeauna, un salt mult prea avântat pentru el. S-a ridicat prea sus, până l-a cuprins ameţeala! Altfel nu se explică virtutea asumată a sacrificiului, altruismul neîntinat (în Balconul Operei de la Timişoara erau trimişi saci de hârtie cu bani, pentru ca fruntașii revoluţiei să reziste, deşi acolo nu erau magazine! Femeile au născut sub acelaşi Balcon, iar în imnul zilelor şi nopţilor, alături de “Deşteaptă-te române”, cântat ca o rugăciune, Dumnezeu era chemat continuu în ajutor: “Există Dumnezeu!”) Curajul piepturilor goale ieşite în calea represiunii. Ele n-au venit din neant. Ci din fântâni adânci, care în restul timpurilor grele continuă să ne rămână ascunse. Am fost mândri de România într-un Decembrie ’89. Nu ştiam, neprevăzători, că timpul se va întoarce şi ne va surprinde iarăşi cu scutul jos. Milioane de români au trăit atunci Înălţarea! Milioane nu şi-o mai amintesc. Ne-a fost retrasă graţia şi pe aripi ne-a fost turnat plumb. Ce naţiune a lumii nu se trage dintr-o minune? Americanii au cultul Părinţilor Fondatori. (Revoluţia lor a fost mutată pentru totdeauna într-o Constituţie.) Noi ne refuzăm dreptul, puterea şi virtutea de a fi! Ori suntem constrânşi, ori suntem ispitiţi să o facem. Mereu. După 1821, 1848, 1877, după 1918, după 1989. (Cuvintele slavei româneşti cele mai pure au fost rostite atunci. Sfinţii ei tereştri au trăit atunci…) Dar în ierarhiile neamului românesc trădările cele mai grave se fac sus. Un neam ce nu se lasă reprezentat decât de monştrii lui nu poate spera la mai mult…

Cine să mai lege zidurile care se năruie continuu de bolta cerească, într-o ţară deszidită la mijloc? O Curtea de Argeş care nu s-a mai săvârşit: România… O lucrare dumnezeiască neîncheiată… Până când?

Această carte scrisă de mâna disperării, dar cu gândul la ceea ce datorez viitorului copiilor mei, m-a făcut să simt singurătatea celor ce aleargă înaintea puterilor pe care le au. Obişnuiţi cu nedreptatea, românii au fost ei înșiși uluiți de curajul dovedit în Decembrie 1989. A fost prea mult totul: înverşunarea luptei, crimele, cruzimea, dezamăgirea ce a urmat. Victoriei revoltei i-a urmat o epocă a capitulării. Omul e la mijlocul limitelor sale. Dar nici nu putem înainta privind înapoi cu mânie. Mai există o cale, care este cea a adevărului. Asta a fost, asta suntem. Asta vom fi dacă vom şti să ne merităm viitorul. Dar până atunci, să nu uităm modestia virtuţilor şi triumful vinovăţiilor.

Securitatea ţine de trecutul nostru. Este stigmatul nostru, ruşinea noastră. Trebuie să împiedicăm acest trecut să mai prolifereze în viitor. Avem cu totul altceva de făcut în această ţară: să înălțăm realităţile ei la altitudinea idealurilor sale, să reconstruim spiritul României moderne, în măsură să reziste veacurilor, ca un semn al cutezanţei umane. Căci şi românii sunt firele de iarbă ale umanităţii. Civilizaţia se construieşte şi aici. Se afirmă şi aici. Securitatea este o povară, o amintire sumbră a unei bune lăcomii (greed is good) care poate compromite, care poate dezonora, care poate răni din nou voinţa de dreptate în România, care poate ucide…  Destul! Timpul ei a trecut. Bunul simţ al românilor (common sense) trebuie să înfrunte pe faţă puterea ei otrăvită. În acest an în care Revoluţia noastră împlineşte 20 de ani, fosta instituție a represiunii să devină o amintire întunecată… O amintire… Dar cum să-i uiţi pe cei care până în ultima clipă, într-un Decembrie 1989, au terorizat, schingiuit, violat şi ucis, pentru ca, după Decembrie 1989, să atenteze din nou la libertatea, demnitatea, dreptul la fericire şi prosperitatea românilor?)

“Unde sunt ofiţerii de securitate care au arestat, au anchetat, au bătut şi schingiuit, au ucis oameni sub lovituri sau i-au scos din beciurile securităţii şi i-au împuşcat fără nici un fel de judecată la câte o margine de pădure? Se descoperă şi astăzi gropi comune de asasinaţi, în care zac oasele atâtor nevinovaţi.

De ce acei preşedinţi şi procurori de Tribunale Militare sau Curţi Marţiale nu sunt traşi la răspundere pentru milioanele de ani de condamnare pe care i-au aruncat unor patrioţi români, în mare majoritate intelectuali, ce purtau singura vină că-şi iubeau ţara şi neamul şi nu au vrut să facă pact cu satana?

De ce pe unii doctori de azile psihiatrice, astăzi, nu-i întreabă nimeni, pentru oamenii sănătoşi ţinuţi internaţi la balamuc, la recomandarea securităţii, şi trataţi ca să-i înnebunească?

De ce comandanţii de închisori, comandanţii de lagăre ale morţii sau de colonii de muncă, unde s-au practicat cele mai teribile metode de exterminare fizică şi de ucidere a personalităţii umane, nu sunt traşi la răspundere?

Unde sunt cei care au aplicat cele mai diabolice metode de reeducare, practicând tortura continuă, zi şi noapte, în care degradarea umană a atins cote halucinante, la Piteşti, Gherla, Canal, Ocnele Mari etc. De ce nu li se dezvăluie crimele şi nu sunt aduşi în faţa instanţelor de judecată? Unde este astăzi teribilul Maromet, Ivănică, Goiciu, Mihalcea, Ioaniţiu, Dulgheru, Crăciun, Koller, Dorobanţu, Lazăr, Albon, Borcea şi atâţi alţi monştri cu chip uman, de care ţi-e groază să-ţi mai aduci aminte? Cine-i trage la răspundere? Unde este justiţia din ţara aceasta? Consider că acţiunea „Dosarele securităţii” este, în primul rând, o diversiune pentru a ascunde pe adevăraţii criminali şi asasini, care acum au pensii grase, apartamente luxoase, grade mari pe umeri şi care-şi sfidează victimele… Ar trebui şi la noi să ia fiinţă un institut asemănător Institutului Wiesenthal care să dea în judecată colaboraţioniştii, turnătorii şi criminalii epocii comuniste. Pe malurile Canalului Dunăre – Marea Neagră sunt zeci de mii de oseminte umane, îngropate sub imense grămezi de pământ. La fel, în jurul penitenciarelor şi al atâtor şantiere sau colonii de muncă forţată, există mii de sfinte oseminte, morminte fără cruce şi fără lumânare. Cine îşi mai aduce aminte de aceşti martiri, cine mai varsă o lacrimă pentru ei? Doar familiile îndoliate.

Plângem şi ne văicărim pe morminte străine, iar pe mormintele fiilor acestui neam care s-au jertfit pentru Christos şi neamul românesc cresc spinii şi bălăriile. Văd cu uimire cum preşedinţii ţării noastre merg pe alte meleaguri şi plâng la alte morminte. Cine îndrăzneşte astăzi să vorbească despre holocaustul românesc?

….Când vorbeşti de crimele ce au avut loc în comunism, imediat se invocă: „vânătoare de vrăjitoare”, generare de „vrăjmăşii”, „învrăjbire”, „resentimente”, „patimi” etc. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru Pace, pentru că, de la revoluţie şi până acum, nu a existat, din partea victimelor comunismului, nici o agresiune împotriva nimănui. Deci nu mai este vorba nici de răzbunări, nici de învrăjbiri, este vorba de dreptate. Au fost iertaţi de către fostele victime cei mai odioşi călăi, dar nu se pot uita, pentru că, atunci, istoria criminală poate să se repete…

Comunismul a murit sub greutatea păcatelor lui. Nimeni nu se aştepta ca să se dărâme, ca un castel de nisip, atât de simplu, dar cadavrul lui nu a fost îngropat. Încă dăinuie, şi mirosul lui pestilenţial otrăveşte lumea. Vechile mentalităţi nu au pierit odată cu ciuma comunistă; foştii demnitari, securişti şi activişti, vopsiţi în alte culori, ocupă încă posturi importante în aparatul de stat şi sfidează, marginalizează sau chiar lovesc în continuare în vechii prigoniţi.

Oare în ţara aceasta mai este posibilă această vitregită şi jinduită dreptate, pentru care s-au făcut atâtea sacrificii, sau ne zbatem mai departe în mocirla corupţiei şi degradării umane?..”

(Dumitru Oniga, fost deţinut politic)

“De obicei, o persoană „proaspăt luată în lucru” era interceptată cam o lună, după care, dacă nu prezenta interes, o abandonam”. Erau însă şi persoane permanent interceptate, în mod special cei care lucrau in comerţul exterior (pentru a nu trăda), precum şi disidenţii de notorietate… sau foştii comuniști, ca Brucan, care reprezenta un real pericol pentru Ceauşescu”. Foşti securişti ne-au spus, sub protecția anonimatului, că disidenţii fără notorietate – un muncitor sau un ţăran – care făceau agitaţie în întreprinderi sau în sate, erau băgaţi la puşcărie printr-o înscenare sau erau chiar eliminaţi fizic, „pentru a nu se cheltui banii cu interceptări și filaj sau cu mâncarea din pușcării”. Astfel de persoane erau uşor de eliminat, în funcţie de sex şi obiceiuri. Exemple: dacă un agitator era cunoscut ca beţiv, i se turna alcool pe gât şi era pus pe liniile unui tren; dacă era femeie, mai ales nemăritată, era „sinucisă” (pastile, detergenţi, otrăvuri, tren, metrou, aruncare de pe bloc, etc.)

Se mai apela la infractorii-ucigaşi colaboratori ai Securităţii, care „erau eliberaţi din puşcării special pentru a ucide oamenii simpli care au denigrat sistemul comunist şi pe conducătorul iubit”. Muncitorii care participau la revolte (Valea Jiului – 1977, Braşov – 1986), fiind mai mulţi, nu puteau fi „sinucişi”, şi atunci se apela la „Radu” – camera de iradiat, despre care RL a relatat deja în interviul cu fostul procuror-ofiţer acoperit al Securității Alexandru Pantea, publicat anul trecut.”

(Constantin Bucur, fost ofiţer de Securitate – România Liberă, 30 aprilie 2009)

Ce este libertatea? Sentimentul că eşti folositor într-o lume care te respectă și are nevoie de tine; sentimentul că poţi oferi această graţie numai lui Dumnezeu! (Doar înaintea lui Dumnezeu mă închin cu dragoste!); sentimentul că eşti garanţia libertăţii celor din jurul tău; sentimentul că dragostea pe care o pui la dispoziția tuturor hrăneşte dragostea tuturor pentru tine! Securitatea a fost înfiinţată pentru a aresta libertatea românilor şi a-i constrânge să trăiască fără ea. Şi Securitatea şi-a făcut datoria! A reprimat silnic libertatea celor pe care i-a constrâns să trăiască ca deținuți în propria lor țară, pedepsindu-i cu sălbăticie pe cei ce s-au împotrivit menirii ei inumane.

Desprinderea de Securitate, desprinderea de securism, de sub dominaţia fiinţelor de mecanism pentru care raţiunea de clan sau de stat este mai presus decât condiţia umană, trebuie să semnifice adevărata noastră desprindere de trecutul infam care ne-a dezonorat fiinţa, de trecutul spaimei, al terorii, al umilinţei, de trecutul devenit cimitirul a milioane de români care şi-au iubit mai mult ţara decât propria viaţă, care s-au împotrivit păgânizării ei, de trecutul înconjurat de sârmă ghimpată ca un lagăr de muncă, de trecutul ca o celulă de penitenciar, de trecutul Aiud, de trecutul Sighet, de trecutul Gherla, de trecutul Piteşti, de trecutul ca suprema noastră stare de umilinţă!

Adio, trecut blestemat, bye-bye, Securitate!

În anul 2009 prăpastia dintre populaţie şi clasa guvernantă a securiştilor a devenit înspăimântătoare. Cu o absenţă de 70% la scrutine succesive, nimic nu s-a mai putut legitima în urma alegerilor. Nici Preşedintele, nici organele alese. Un refuz spontan al celor ignoraţi şi minţiţi. Ce nu poate face conştiinţa oamenilor reuşeşte natura lor! România a luat-o la vale. Un guvern fără responsabilităţi a luat locul unui alt guvern fără responsabilităţi. Cei douăzeci de ani de la Revoluţie au fost irosiţi. O Românie diminuată, îmbătrânită, depopulată, încovoiată până la pământ sub povara recunoştinţei refuzate celor ce s-au jertfit pentru ea. Dar cum poţi conduce o ţară dacă nu-i respecți martirii, dacă  nu-i respecți eroii, dacă nu-i respecți jertfele, dacă nu-ți respecți datoriile de onoare? Acest refuz este primul semn al respingerii, de care  autorităţile nu ţin cont. “Orbirea” lor se bazează pe convingerea că nu va mai exista un alt act de război între guvernul securist şi poporul său. O orbire fatală. Academicianul Florin Constantiniu, un expert al crizelor din istoria românească, scria în acest an: “Atâta timp cât mioarele valahe stau cu capul plecat şi se lasă tunse de spoliatori, ele nu fac decât să ilustreze formula unui politolog francez: “un popor de oi naşte un guvern de lupi!” O voce gravă care vine din hronicul naţional! O postfaţă a destinului unui popor vegetal. Ceea ce uită ilustrul istoric este ideologia ierbii! Chiar și de sub piatră vor răsări firele ierbii! Pe gropile trecutului, poporul nostru se înalţă, aşa greoi cum este, spre viitor. Spre un viitor al lui, pe care numai cel de Sus îl poate cunoaşte. Dar mersul e înainte. Cu asfaltul gros al Securităţii întărit peste privirea sa care caută cerul, el tot va încolţi, el tot  va străbate. Căci acest popor, care a călătorit prin timp două milenii, este un popor cuprins, la rândul lui şi după puterile lui, în creaţia lumii, un popor care îşi caută ţara sfântă în sufletul său frământat, un popor supravieţuitor. Dacă trebuia, dispărea! Nu a dispărut. Şi nu va dispărea. A pierit, între timp, Ceauşescu şi aproape că e vremea să gândim că nu vom mai auzi curând nici de Securitatea lui. Viciul sau slăbiciunea ei consistă în faptul că s-a obişnuit să acţioneze în cârdăşie. Până când? Cu cine? Chiar şi noile sale dinastii îi vor uita peste ani numele. Sau se vor ruşina de ea. Dacă tot n-a putut fi adusă în faţa justiţiei, va fi condamnată de justiţia istoriei. Securitatea, ce altceva? O secure, o ghilotină a libertăţii româneşti, care îi va supravieţui, aşa cum soarele răsare după cea mai cumplită furtună. Dar să fie cu băgare de seamă! Se va mai speria de ea copilul ieşit din iarnă, sau adolescentul ce va fi crescut în cultul grădinii? Se vor mai înfricoșa de ea bătrânii deţinuţi, revoluţionarii ce au înfruntat-o în stradă, oamenii care nu i-au simţit muşcătura ori femeile care nasc acum românii cruzi şi limpezi ai noului mileniu? Nu, nu ne mai temem de ea! Nu mai are un rol şi nu mai are loc în timpul nostru. Dar aceste cuvinte răspicate trebuiau spuse. Şi eu, cu umilele mele puteri, m-am angajat să o fac. Altfel, nu există putere care să reziste răspunsului viitorului. Ceea ce cândva a părut de neclintit, de la un moment dat a luat-o la vale… Noi obosim, istoria nu! Să avem încredere în ea. Ea va face dreptate! Chiar şi fără sprijinul rezervaţiilor botanice ale unor popoare obosite. Sau poate că numai eu nu am obosit să sper? În pofida evidenţei, în pofida sentimentului că în Decembrie 1989 nu noi am învins? Sau poate că “naţiunea noastră lipsită de energie, ieşită din istorie, incapabilă de iniţiativă şi de acţiune… jumătate nu e bună de nimic, jumătate e gata de orice” are dreptul suveran la un nou recurs?

În plină arşiţă, un vânt de ploaie cu cenuşă bate iar peste România!

Menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit!

Într-o vizită la Muzeul Terorii din Budapesta,

în sala dedicată Gulagului

am putut privi chipurile unor vieţi dispărute,

ce fuseseră ucise, între altele, şi pentru a nu mai putea mărturisi.

Dar Gulagul n-a fost numai sovietic, a fost şi românesc,

iar creatorii lui invocă, în apărarea lor, autoritatea necesităţii. A fost nevoie de gulaguri

pentru a ne simţi mai bine astăzi?

Ori, dimpotrivă, pentru a nu mai lăsa vreodată suferinţa

să se atingă de fiinţa omenească?

Pentru că menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit.

Iar Securitatea nu a recunoscut niciodată

nevoia aceasta…

Nu există nicăieri în lume un panaceu pentru România! Există, în schimb, o reprezentare pentru umanitate în proiecţia căreia România să aibă un rol al său. Un rol care nu a fost scris exclusiv pentru ea. Nu e singura ţară în situaţia asta, dar singura la care ţin! Continui să îmi doresc o renaştere a destinului său. Am acest drept şi această speranţă. De două decenii îmi transfer aşteptările eşuate dintr-un an în altul. Douăzeci de ani de neîmpliniri şi datorită lestului pe care generaţia mea îl poartă în cursa ei cea mai însemnată şi totodată cea mai lungă: Cursa spre libertate! Neputinţa românilor simpli, neputinţa puterii proprii care nu le folosește, precum şi puterea ilegitimă a unei structuri ce le domină societatea şi statul. Şi-au meritat Securitatea, românii, şi acum nu mai sunt iertaţi pentru vina de a nu fi înfruntat-o? Nu ştiu! La capătul acestei cărţi invoc absenţa catharsisului (a arderii păcatului) şi a ceremoniei de împrăştiere a cenuşii regeneratoare peste câmpul ce trebuie din nou arat! Şi dacă nu noi, cine? Îi lăsăm din nou lui Dumnezeu, ca de atâtea ori în istoria noastră, povara aceasta?

Poate doar dacă am lipi pe zidurile marilor orașe portretele celor ucişi în 45 de ani de dictatură, victimele gulagului nostru de toate zilele, chipurile celor martirizaţi, ochii lor stinşi, vocile lor amuțite: dacă am lipi pe toate zidurile României fotografiile unui popor dispărut, poporul sub robia totalitarismului… Sau poate nici măcar atunci!

Va veni o zi când lucrurile vor fi văzute altfel. O schimbare de generaţie nu întărește, ci slăbește remuşcările istoriei. Trecutul nu mai este actual. Nu mai stârneşte suferinţă, resentimente. Nu mai contează ce-au apucat să scrie delatorii Securităţii despre o Revoluţie care i-a înfricoşat într-atât. În România va rămâne, în schimb, la Arad un bulevard al Revoluţiei, la Timişoara o stradă 21 decembrie şi o Biserică a Martirilor, la Braşov, la Bucureşti o Piaţă a Revoluţiei şi un Cimitirul Eroilor. Revoluţia va învia din rădăcinile ei udate cu sânge. În cărţile de istorie. Cândva, în paginile lor vor fi primiţi definitiv martirii. Revoluţia va pătrunde în fibra nobilă a românilor şi peste cincizeci de ani, peste o sută de ani, adevărata istorie a neamului românesc va ataşa pe iconostasul faptelor ei de glorie, lângă 1821, 1848, 1877, 1918, data de fier a unei revoluţii victorioase. Ea, Revoluţia, a eliminat un tiran şi o tiranie, ea a dat o şansă schimbării sufletului unui popor îndelung umilit. Nu vom mai trăi acele zile, cum ei, urmaşii noştri, n-au trăit zilele şi nopţile noastre. Doar istoria ne va permite să comunicăm. Să nu lăsăm viitorimii nimic falsificat. Ea are dreptul să continue faptele noastre. Mai ales ei, istoriei, chipul unui copil-martir îngropat într-un cimitir bucureștean trebuie să-i provoace emoția! Iar monumentele mortuare ale oraşelor României trebuie să-i amintească pulsul tăcut. Eroii nu mai trăiesc prin ei înșiși. Acum trăiesc prin noi. Şi vor trăi prin copiii noştri. Cât de zadarnic este astăzi efortul Securităţii de a-și şterge urmele din carnagiul din Decembrie… Ea însăşi, o pată de pecingine nevindecată pe chipul României… Că doar astăzi se ştie… Este scris… Vorbesc dovezile… Mărturiile… Cum au ucis oameni răniţi în spitale, cum au tras din taximetre, cum au maltratat, cum au ars cadavrele unor nevinovaţi… Această Securitate, care încă se bucură de impunitate, este autoarea adevăratului genocid. Din 1956 şi până în 1989, ea a acţionat în serviciu comandat. După ’89, ea comite ultima sa crimă: confiscarea unei naţiuni! Dacă Europa îşi pretinde să rămână un areopag al drepturilor umanităţii, atunci Europa ar trebui să se cutremure! Ea nu mai poate accepta ori susţine ori justifica ori sustrage de la pedeapsa istoriei serviciile de represiune ale estului. Nu se iese din civilizaţia de război spre civilizaţia umanului sub controlul serviciilor secrete! Acolo unde ele sunt puternice puterea oamenilor este totdeauna slăbită. Solidaritatea popoarelor, ca şi supravieţuirea lor, contează pe noi drepturi, pe noi speranţe. Mileniile junglei trebuie abandonate. Domnia bunului plac trebuie să înceteze. Naufragiul românesc trebuie împiedicat. Dictatura trebuie forțată să părăsească istoria noastră. Eliberarea de Securitate trebuie încheiată. Tragedia unei naţiuni trebuie curmată. Uşor de spus şi greu de făcut! (Am încercat să construim o cale pentru adevăruri pierdute. Unul dintre ele: Revoluţia celor 1104 morţi. Dar nici măcar ei nu mai pot impresiona pe nimeni. 20 de ani mai târziu, ne comportăm în libertate cum ne comportăm în tiranie. Şi e cu atât mai grav!) În România reformele sunt mai anevoioase decât în altă parte. Prea multe promisiuni eşuate, prea mare neîncrederea în clasele guvernante, prea ucigător istoricul lor dezamăgitor. Dar trebuie să ne trezim! Să ne vindecăm! Apărarea libertăţii implică sacrificii şi costuri. Trebuie să facem puterea lor nefolositoare. Drumul nu poate fi uşor. Dar trebuie să reuşim. Şi nu putem reuşi decât împreună! Aceasta este singura soluţie a căutării echilibrului românesc, ori a unei reconcilieri naţionale. Nu prin îmbrăţişarea călăului şi a victimei, nu prin îngroparea sub straturi de moloz colaboraţionist a trecutului, nu prin îndreptarea ipocrită a privirii spre un viitor ce trebuie şi el controlat şi jefuit, ci prin legea morală, ajunsă atât de şubredă, de desuetă în lumea de astăzi! România are încă o şansă. Să iasă din letargie, teamă şi resemnare, să se închine înaintea martirilor ei şi să îndrăznească să trăiască în libertate. Servitutea, schimbarea stăpânilor nu i-a adus decât nenorocire. Resemnarea a îngropat-o în neputinţă. Răbdarea a obișnuit-o cu sclavia. Un popor există doar atunci când îşi cunoaşte libertatea şi îi apără drepturile. Trebuie să devenim poporul celor 7 zile din Decembrie 1989, zile şi nopţi cum n-au mai fost altele în istoria noastră. Şi de abia atunci vom avea certitudinea că Securitatea celor mai abjecţi dintre români nu ne va mai putea înjunghia pe la spate viitorul, şi de abia atunci vom şti că, în sfârşit, Securitatea, nu mai există!

Oh! Cât de mult am invidiat puterea, loialitatea, dăruirea şi simplitatea poemului lui Walt Whitman, Aud cum cântă America! Oh! Cât de mult aş fi vrut să-i pot dărui un poem de dragoste ţării mele… Nu am reuşit. Dragostea mea a rămas adesea fără cuvinte… Dar într-un decembrie ’89, i-am oferit ofranda mea, darul meu, viaţa mea, şi i-am pus în palmele chinuite speranţa şi libertatea mea. De aceea nu uit, nu mai pot uita zilele şi nopţile când patria m-a învestit cu puterea de a o iubi, de aceea continui să mă împotrivesc violatorilor libertăţii ei. O libertate pentru o naţiune chinuită, o libertate a marilor români şi românilor anonimi, care au crezut până la capăt în ea, o libertate plătită cu sânge, o libertate binecuvântată, o libertate demnă, în sfârşit, să devină temelie pentru noua istorie…

Între 16 decembrie şi 22 decembrie

Revoluţia Română

împlineşte 20 de ani!

Ea merită comemorată de către generaţia căreia i-a schimbat viaţa, ea merită sărbătorită cu inima plină

de recunoştinţă şi compasiune; recunoştinţă pentru martiri, compasiune pentru cei răniţi, cu bucurie

pentru toţi cei care au participat la victoria ei.

Sărbătorită de toţi românii!

În seara lui 16 decembrie 2009 şi a lui 21 decembrie 2009,

timişorenii şi bucureştenii

şi întreaga ţară a românilor

să aprindă lumânările sacre, rămase nestinse în sufletul lor.

O Revoluţie pentru o Românie întreagă, o victorie

a tuturor împotriva celor ce doreau să menţină poporul dezbinat. Un capăt de istorie şi poate cel mai

bun prilej pentru a gândi împreună la

Reconcilierea Naţională.

Un an, al 20-lea de când nu ne-am mai odihnit memoria, dincolo de care un miracol al viitorului

ne-ar putea reînfrăţi pentru totdeauna.

Eu, unul, mă simt pregătit să iert dacă şi cei care au făcut atâta rău patriei tuturor sunt pregătiţi

să se căiască.

Şi aş mai aminti o chemare din zilele lui Decembrie, când mulţimea exaltată chema în ajutor

cerul senin al României,

rugându-se cu o singură voce murmurată:

“Există Dumnezeu!”

Şi să nu uităm, să nu ne pierdem speranţa!

Gloria României o aşteaptă

în viitor!


EPILOG

În finalul acestei cărţi o precizare se impune.

Ea nu a fost scrisă la presiunea niciunui resentiment.

Până la Revoluție, Securitatea nu m-a persecutat personal. Cele două dosare deschise pe numele meu (Târgovişte, Timişoara) nu au mers mai departe… În primul, chiar, ofiţerul ce a instrumentat dosarul m-a sfătuit să părăsesc oraşul unde domiciliam, pentru a putea să claseze reclamaţiile informatorilor! Sfatul i-a fost ascultat. Am plecat la Timişoara, ceea ce m-a dispensat, probabil, de o pedeapsă de câţiva ani închisoare pentru defăimarea partidului şi criticarea cultului personalităţii.

În 23 decembrie 1989, gărzile FDR au luat captivi opt ofiţeri de securitate prinşi cu arme de foc la ei. Într-un moment critic pentru viaţa lor, ameninţaţi să fie linşaţi de timişorenii ce luptaseră împotriva regimului, am intervenit la Garnizoana Timişoara şi împreună cu comandantul acesteia i-am scos nevătămaţi din sediul Operei. Aveau să fie duşi la arestul comenduirii de unde au fost eliberaţi în aceeaşi seară.

Dar asta e o altă poveste.

Nici persecuţia metodică şi continuă, la care am fost supus în ultimii 19 ani, şi care m-a transformat în prizonier de conștiință, ori și mai exact, într-o persona non grata al statului postdecembrist, eliminat, ca şi cum n-ar fi existat, din ştirile presei de serviciu şi exclus, după declaraţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Basarabia, academicianul Mihai Cimpoi, “din toate combinaţiile politice”, nici abandonul camarazilor mei preocupaţi mai degrabă de problemele vieţii lor, nici faptul că aproape toate cărţile mele tratând subiectul crizelor României:

România pierdută, Clasa nevrednică, Polul de Putere,

O Românie de câştigat sau o naţiune în descompunere,

au fost împiedicate să ajungă la opinia publică,

nici măcar pentru a riposta celor care strecurau pe internet ştirea că fusesem al doilea ofiţer de securitate infiltrat în Balconul Operei de la Timişoara, sau că vândusem Frontul Democratic Român FSN-ului de la Bucureşti, ori că formasem împreună cu Ion Iliescu un guvern încă din 1989, în care îl plasasem pe generalul Stănculescu,

nemaimeritând,

de ticălos ce eram,

“nici măcar un pahar cu apă”,

nu m-ar fi putut convinge să mă răzbun scriind acest rechizitoriu adresat

Securităţii.

Nici o explicaţie de genul:

“idee fixă” sau: “dorinţa de a se evidenţia, alături de alţi renegaţi, drept mâncător de securişti” ori “un Robespierre de pe malurile Dâmboviţei” (teme ridicate într-o discuţie de un fost ofiţer al Securităţii care era convins că interesul pentru activităţile fostei sale instituţii constituia deja o “falsă problemă”!)

nu-mi justifică insistenţa de a clarifica,

odată pentru totdeauna, misterele

suferinţelor şi crimelor din Decembrie 1989.

Am scris această carte,

care nu este felul meu de a face dreptate,

ci este felul în care trebuie lăsată dreptatea să-şi facă datoria,

pentru a aminti foştilor membri ai Securităţii  responsabilităţile

ce le revin în urma ruinării statului român, după o revoluţie

învingătoare, dar nu câştigătoare,

precum şi cele legate represiunea politică antedecembristă şi

cea comisă în Decembrie 1989.

Toţi plătim pentru faptele noastre.

Oameni şi instituţii.

Pentru ce am făcut, ca şi pentru ce nu am făcut

în numele poporului căruia îi aparţinem şi în numele suveran al

binelui public.

În acest sens Securitatea va trebui,

la rândul ei,

să ofere explicaţii, şi în final să dea socoteală.

Dacă nu azi, mâine.

În istorie există mereu o instanţă care să rostească verdicte.

Şi în cazul său, al Securităţii, procesul continuă…

Dacă nu se va decide, în sfârşit,

să vorbească.

Decembrie 2009, Bucureşti

Fragmente din cea mai recentă carte a scriitorului Claudiu Iordache, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni,

ce urmează a fi lansată în Decembrie 2009

© Claudiu Iordache. Toate drepturile rezervate.

Bukovski despre Occidentul moral

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Nimeni nu e profet în țara lui – Herta Muller

Corupția e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum și celelalte părți ale aparatului de stat de atunci, și-au împărțit țara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei, și se deservesc reciproc. Funcționează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum și prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situația este atât de stabilă încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că a existat vreo revoluție…

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măștile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delațiunii, iar cea mai cruntă, a anihilării intimității. Serviciul secret al lui Ceaușescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit în SRI. Un fost colaborator al Securității poate ocupa azi în România orice funcție.

Sunt amărâtă și tristă că nu-i poți aduce înapoi pe cei care au suferit în dictatura comunistă.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferență în țara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este și indiferența populației.  O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm odată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-ați început ca lumea…

Herta Muller

Homo Posteritas

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

Homo Posteritas - Bucuresti 1

Homo Posteritas - Bucuresti 3

Homo Posteritas - Bucuresti 4

Homo Posteritas - Bucuresti 7

Homo Posteritas - Bucuresti 9

Homo Posteritas - Bucuresti 10

Ion Monoran – „Eu însumi”

Ion Monoran: „Eu însumi”

L-am cunoscut pe Ion Monoran. Poet fără volum de poezie până când soarta ni l-a luat. Am fost împreună mistuiţi de vâlvătaia Revoluţiei de la Timişoara. Am fost la el acasă o parte din noaptea lui 20 decembrie 1989. Atunci m-a întrebat dacă n-ar fi trebuit să ne adăpostim peste frontieră, în Iugoslavia, ca să scăpăm de prigoana represiunii. Un prieten de-al lui economisise câţiva litri de benzină, cât să ajungem la sârbi. Şi tot el a răspuns: „Mergem până la capăt”. Şi am mers. Revoluţionar, balconard, unul din poeţii care au asaltat Opera din Timişoara. Împreună şi apoi când, alături de alţi scriitori, am fondat Societatea Timişoara. Aşa mi-l amintesc şi azi. Un anarhist frumos al ideii de libertate! Un neliniştit. Un vulcanic. O excepţie comportamentală de la profilul românului şovăielnic. Dumnezeu ni l-a luat pentru că devenise insuportabil conştiinţelor temătoare. Când pătrundea într-o cameră, se zguduiau ferestrele. Ideologic spus, a fost un Maiakovski pe invers. El nu-i iubea pe cei care nu se ajutau singuri. Problema lui nu era condiţia celor mulţi, ci libertatea tuturor. În sfârşit, se simţise împlinit. Alături de camarazii săi.

Care l-au pierdut prematur. Şi nedrept. Care nu l-au uitat. Căci nu se puteau uita pe ei înşişi! Iar absenţa lui nu s-a lăsat vindecată. Chiar dacă, iată, prima şi ultima lui carte ni l-a redat. „Eu însumi!” Şi parcă i-am recunoscut umbra. Gânditoare. Care ne priveşte. Şi nu întreabă. Şi nu spune nimic. A fost, şi este, pentru noi, Ion Monoran.

ion-monoran-eu-insumi

Claudiu Iordache – O Românie de câştigat

O Românie de Câştigat – Claudiu Iordache

Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce în batjocura alor săi!

Repudiată, insultată, umilită, România cu crucea pe umeri urcă răbdătoare dealul Golgotei.

Ea ştie că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Ştie şi continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei.